MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 5 MAI 2021 / ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 2. /5 MAI 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

DECESE

Napoleon Bonaparte, împărat al Franței

• 311: Galerius, împărat roman
• 1280: Ioan I de Châtillon (d. 5 mai 1280, Chambord), a fost conte de Blois de la 1241 până la moarte și senior de Avesnes.
  Ioan era fiul contelui Ugo I de Blois cu Maria d'Avesnes.
  În 1254, el s-a căsătorit cu Alice de Britania (Pontarcy) (d. 1287), fiica ducelui Ioan I de Bretania cu Bianca de Navarra. Cuplul a avut un singur copil, Ioana. În 1256, Ioan a reunit comitatul de Chartres la cel de Blois, ca urmare a decesului verișoarei sale Matilda de Amboise. Înainte de a muri, el a trecut aceste stăpâniri către fiica sa, Ioana.
  Ioan și soția sa au întemeiat mai multe instituții religioase, inclusiv mănăstirea de La Guiche.
  În 1260, el a conferit parohiei de Chouzy dreptul de a organiza o partidă a unui joc care poate fi considerat precursor al jocului de rugby), un drept care a fost pus în practică vreme de peste cinci secole. Este vorba de un exemplu preluat de alte parohii.
  Ioan a fost numit locotenent general al Franței în 1270.
• 1525: Friedrich al III-lea (n. 17 ianuarie 1463, Castle Hartenfels[*], Germania – d. 5 mai 1525, Annaburg, Germania), cunoscut drept Frederic cel Înțelept (germană Friedrich der Weise), a fost principe elector de Saxonia din 1486 până la moartea sa. Friedrich a fost fiul lui Ernst, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Elisabeta de Bavaria, fiica lui Albert al III-lea, Duce de Bavaria. Este faimos pentru că a fost cel mai puternic susținător timpuriu al lui Martin Luther,^[2] al luteranismului și al reformei protestante. Născut la Torgau, el și-a succedat tatăl ca principe elector în 1486. În 1502 a fondat Universitatea din Wittenberg, unde au învățat Martin Luther și Philipp Melanchthon.
  Frederic s-a numărat între principii care au susținut nevoia de reformă în fața împăratului Maximilian I, iar în 1500 a devenit președinte al consiliului nou format de regență (Reichsregiment).
  Frederic a murit celibatar la un castel de vânătoare în apropiere de Annaburg (la 30 km sud de Wittenberg), în 1525 și a fost înmormântat la Schlosskirche din Wittenberg. A fost succedat ca principe elector de Saxonia de fratele său, Ducele Johann cel Dârz.  

  Friedrich al III-lea, principe elector de Saxonia
  Friedrich într-un portret de Lucas Cranach cel Tânăr
  Date personale
  Născut	17 ianuarie 1463 Torgau
  Decedat	5 mai 1525 (62 de ani) Annaburg
  Înmormântat	Schlosskirche, Wittenberg
  Părinți	Ernest of Saxony[*][1] Elisabeth of Bavaria, Electress of Saxony[*][1]
  Frați și surori	Cristina de Saxonia Margaret of Saxony, Duchess of Brunswick-Lüneburg[*] Ernest II of Saxony[*] Adalbert III of Saxony[*] John, Elector of Saxony[*]
  Cetățenie	Germania
  Religie	luteranism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Wettin
  Elector de Saxonia
  Domnie	26 august 1483 – 5 mai 1525
  Predecesor	Ernst
  Succesor	Johann

• 1690: Maria Anna Victoria de Bavaria (28 noiembrie 1660, München - 20 aprilie 1690, Versailles), a fost Delfină a Franței. Era cunoscută și ca Delfina Victoria sau Marea Delfină. Numele complet era Maria Anna Christine Victoria von Wittelsbach. Este strămoașa Prințului Henri, Conte de Paris, pretendent orleanist la tronul Franței, a monarhilor: Juan Carlos I al Spaniei, Albert al II-lea al Belgiei, Henri, Mare Duce de Luxembourg și a pretendentului la tronul Italiei, Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole. Era fiica mai mare a lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a soției sale Adelaide Henriette de Savoia. Bunicii materni erau Victor Amadeus I, Duce de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie era a doua fiică a lui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici.
  Născută la München în Germania de astăzi, Maria Anna a fost logodită cu Delfinul Franței în 1668, la vârsta de opt ani. S-a acordat o atenție specială educației ei; știa să vorbească câteva limbi străine: franceza, italiana, latina. S-a spus că a aștepta cu nerăbdare să devină Delfină a Franței. Maria Anna a fost foarte apropiată de mama ei care a murit în 1676.
  Frații Mariei Ana erau: Violante de Bavaria, viitoarea soție a lui Ferdinando de' Medici și viitorul Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria.
  Înainte de căsătoria cu Ludovic, a avut loc o ceremonie la München la 28 ianuarie 1680; cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la 7 martie 1680 la Châlons-sur-Marne. A fost prima Delfină a Franței de la Maria Stuart care s-a căsătorit cu Francisc al II-lea al Franței în 1558. 
  Maria Anna Christina Victoria de Bavaria, Delfină a Franței, în anul căsătoriei, 1680.
  S-a căsătorit cu Ludovic, Monseigneur, fiul și moștenitorul lui Ludovic al XIV-lea al Franței, la 7 martie 1680 la Chalons-sur-Marne.
  După căsătorie, a luat rangul soțului ei care era Fils de France (Fiu al Franței); formula de adresare la curte era Madame la Dauphine.
  Când a ajuns în Franța, a făcut o impresie excelentă cu buna ei franceză. La întâmpinarea ei la Strasbourg atunci când lumea i s-a adresat în germană, ea i-a întrerupt spunând Messieurs, parlez-moi français !. (Un secol mai târziu, în același loc, o altă Delfină, austriacă de data asta, arhiducesa Maria Antoaneta a răspuns în același fel). Totuși, impresia generală asupra înfățișării ei nu era prea bună; a fost descrisă ca fiind "teribil de urâtă". Alții au spus că poate nu este o frumusețe însă are farmec personal.
  De la sosirea în Franța, rangul său o situa pe poziția a doua de la Curte, după soacra sa, regina Maria Tereza a Spaniei. Regina a murit în iulie 1683 iar Maria Ana a devenit personajul feminin cel mai important, cu rangul cel mai mare din regat și a primit apartamentele reginei. Regele se aștepta să îndeplinească funcțiile primei doamne de la Curte însă starea sa de sănătate n-a lăsat-o să-și îndeplinească datoria.

  Soțul ei a avut metrese iar ea a trăit izolată în apartamentele ei unde vorbea cu prietenii ei în germană, limbă pe care soțul ei n-o înțelegea. A fost apropiată de Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, care era a doua soție a lui Filip, care era fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea.
  A suferit pentru că nu era frumoasă la o Curte unde frumusețea era foarte importantă, lucru care a deprimat-o. A murit în 1690 și a fost înmormântată la biserica St Denis. Copii:

• Nume	Portret	Date	Note
  Ludovic al Franței Delfin al Franței		16 august 1682 - 18 februarie 1712 (29 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlurile de Duce de Burgundia și Delfin al Franței; s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia iar fiul său a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al XV-lea.
  Filip al Franței Rege al Spaniei		19 decembrie 1683 - 9 iulie 1746 (62 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce de Anjou; s-a căsătorit prima dată cu Maria Louisa de Savoia cu care a avut patru fii; a doua oară s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma cu care a avut șapte copii. În 1724 a devenit rege al Spaniei.
  Charles al Franței		31 iulie 1686 - 5 mai 1714 (27 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce deBerry; s-a căsătorit cu verișoara sa primară Marie Louise Élisabeth de Orléans; au avut copii însă nu au supraviețuit vârstei de un an.

• Marie Anne Victoire de Bavaria
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Anna Christine Victoria
  Născută	28 noiembrie 1660 München, Bavaria
  Decedată	20 aprilie 1690 (29 de ani) Palatul Versailles, Franța
  Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
  Părinți	Ferdinand Maria, Elector de Bavaria Prințesa Henriette Adelaide de Savoia
  Frați și surori	Ducesa Violante Beatrice de Bavaria Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria Joseph Clemens of Bavaria[*]
  Căsătorită cu	Ludovic, Delfin al Franței
  Copii	Ludovic al Franței, Duce de Burgundia Filip al V-lea al Spaniei Charles, Duce de Berry
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă de Bavaria Delfină a Franței
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Wittelsbach
  Delfină a Franței
  Domnie	7 martie 1680 – 20 aprilie 1690
  Predecesor	Maria Stuart
  Succesor	Marie-Adélaïde de Savoia

• 1705: Leopold I (n. 9 iunie 1640, Viena - d. 5 mai 1705, Viena) din Casa de Habsburg a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între 1658-1705. A fost de asemenea rege al Ungariei, Boemiei, Croației etc.^[1][2]
  Leopold este cunoscut de asemenea și prin conflictele sale cu Franța, prin Războiul de nouă ani și Războiul Spaniol de Succesiune. În acesta din urmă, el a sperat să pună în aplicare Tratatul celei de-a doua partiții, care dădea scaunul de domnie al Regatului Spaniei fiului său, Arhiducele Carol. Leopold a condus războiul extrem de bine, monarhia habsburgică obținând victorii decisive la Schellenberg și Blenheim. Ulterior morții sale, survenită în 1705, tronul a revenit fiului său cel mai mare, Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. A fost al doilea fiu al împăratului Ferdinand al III-lea și al Mariei Anna de Spania (fiica lui Filip al III-lea al Spaniei și a Margaretei de Austria).
  A fost bunicul împărătesei Maria Terezia.
  A fost educat și format pentru a urma o carieră bisericească, dar în urma decesului fratelui său mai mare, a devenit moștenitor al tronului. În 1655 a fost ales rege al Ungariei, în 1656 rege al Boemiei, în 1657 rege al Croației și în iulie 1658, la mai mult de un an de la decesul tatălui său, a fost ales împărat romano-german la Frankfurt, în ciuda intrigilor cardinalului francez Jules Mazarin care dorea să îl impună pe tronul imperial pe Ferdinand Maria, prinț elector de Bavaria, pentru a opri ascensiunea Habsburgilor. Împăratul Leopold I a acordat privilegii deopotrivă creștinilor uniți cu Roma (așa numitele diplome leopoldine), cât și ortodocșilor. Aceștia din urmă au primit dreptul de liberă alegere a mitropolitului, precum și dreptul de a avea mai multe episcopii. În baza așa numitelor privilegii ilirice emigranții sârbi în frunte cu patriarhul Arsenie al III-lea Crnojevic au părăsit teritoriul aflat sub stăpânire otomană și s-au așezat în ținutul Sirmiei, administrat de austrieci. Pe baza privilegiilor leopoldine sediul mitropoliei ortodocșilor sârbi a fost mutat anul 1713 de la Krusedol la Carloviț.  

  Leopold I
  Date personale
  Nume la naștere	Leopold Ignaz Joseph Balthasar Felician
  Născut	9 iunie 1640 Viena
  Decedat	5 mai 1705 (64 de ani) Viena
  Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
  Părinți	Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Anna a Spaniei
  Frați și surori	Mariana de Austria Arhiducesa Maria Anna Josepha de Austria Eleonora Maria Josefa de Austria Ferdinand al IV-lea, Rege al Romanilor Archduke Charles Joseph of Austria[*]
  Căsătorit cu	Margareta Theresa a Spaniei Claudia Felicitas de Austria Eleonore-Magdalena de Neuburg
  Copii	Maria Antonia, Electoare de Bavaria Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducesa Maria Elisabeta Maria Anna, regină a Portugaliei Arhiducesa Maria Theresa Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducesa Maria Magdalena
  Cetățenie	Austria  Germania
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	compozitor monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Conte
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg
  Împărat al Sfântului Imperiu Roman; Rege al Germaniei
  Domnie	18 iulie 1658 – 5 mai 1705
  Încoronare	1 august 1658, Frankfurt
  Predecesor	Ferdinand al III-lea
  Succesor	Iosif I
  Rege al Ungariei
  Domnie	1655-5 mai 1705
  Încoronare	27 iunie 1655, Pressburg
  Predecesor	Ferdinand al IV-lea
  Succesor	Iosif I
  Rege al Boemiei
  Domnie	1656-5 mai 1705
  Încoronare	14 septembrie 1656, Praga
  Predecesor	Ferdinand al IV-lea
  Succesor	Iosif I
  Rege al Croației; Arhiduce de Austria
  Domnie	2 aprilie 1657– 5 mai 1705
  Predecesor	Ferdinand al III-lea
  Succesor	Iosif I

• 1714: Charles de France, Duce de Berry, (Charles de France, duc de Berry), (31 iulie 1686 – 5 mai 1714) a fost nepot al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Deși el a fost doar un nepot al lui Ludovic al XIV-lea, Berry a avut loc rangul de Fils de France ("fiu al Franței"), mai degrabă decât petit-fils de France ("nepot al Franței"), ca fiu al Delfinului, moștenitor al tronului. Ducele de Berry a fost timp de șapte ani moștenitor prezumtiv la tronul Spaniei (1700-1707). El a fost un membru al Casei de Bourbon. 
• Jump to navigationJump to search

  Charles
  Duce de Berry
  Charles de Nicolas de Largillière
  Date personale
  Nume la naștere	Charles de France
  Născut	31 iulie 1686 Palatul Versailles, Franța
  Decedat	5 mai 1714 (27 de ani) Marly-le-Roi, Franța
  Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
  Cauza decesului	accident (cădere de pe cal[*])
  Părinți	Ludovic, Delfin al Franței[1] Maria Anna Victoria de Bavaria[1]
  Frați și surori	Filip al V-lea al Spaniei Ludovic, Delfin al Franței (1682-1712)
  Căsătorit cu	Marie Louise Élisabeth d'Orléans
  Copii	Charles d'Alençon Marie Louise Élisabeth d'Alençon
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon

• 1821: Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
  Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecărei puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelare franceze.
  Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și alți oameni de știință au continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.
  Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest. 
  Tatăl lui Napoleon, Carlo Buonaparte, reprezentatul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea al Franței
  Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.
  Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.
  Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator. 

Liderul naționalist corsican Pasquale Paoli, portret de Richard Cosway
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”
A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli. 
În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluționar Maximilien de Robespierre^[1]. Cu ajutorul tovarășului său corsican Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea sa în gradul de general de brigadă^[2]. Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.
Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei, dintre care unul era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.
Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.
La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să readucă la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea de la Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi eliberat^[3].
La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase rații de hrană^[4]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă postul la armata de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operații care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl entuziasmează pe Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea orașului Ormea.
În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende, Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care dispune Genova și fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la Genova. Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește reușește să studieze amănunțit poziția civică și politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor după calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.
Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia cu Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovățește și îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și jumătate și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794 și la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția împotriva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii pierd 2 vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.
Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială. Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, își expune din nou planul de campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.
Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni "înecați în datori și crime". La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face simțită, Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor - 27 august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este preluată de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi luați din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria orașului, unde se afla Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament, așază personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secționari și soldații comandați de Barras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general, "bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal". Bonaparte reușește să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenția, la propunerea lui Barras, îl numește pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcția sa și Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.
El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune că era o persoană care "nu se jena de fel să arate față de subordonații săi cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul dintre ei le știa la perfecție".
Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și de Carnot în Directorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais. 

"Napoleon trecând Alpii"
(tablou de Jaques-Louis David)
Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală. Francezii au furat cu această ocazie din Italia bani, aur, opere de artă, capodopere ale lui Leonardo da Vinci și Michelangelo.
În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet, ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ... 
Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a inclus ocupația Maltei.
În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon numite Armée d'Orient au fost nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei franceze de sprijin. Campania a fost însoțită de crime de razboi: 4000 de prizonieri arabi și musulmani au fost executați din ordinul lui Napoleon^[5]
Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar egiptean Abukir, situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o expediție militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația pe Marea Mediterană. 
Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin măsurile luate, corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franța a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franței a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo, din anul 1800. El cucerește Belgia (zonele de la Rin) și Italia. Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802, Franța a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franța renunța la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare. 

Incoronarea
Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.

Napoleon ca împărat
Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume^{[necesită citare]}. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814. 
Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul are dimensiunile 624 cm x 979 cm^{[necesită citare]} și se găsește la Muzeul Louvre, Paris. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o”^{[necesită citare]} - spune Napoleon despre coroana conducătorului francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază pe cap în catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi împăratul își încoronează soția, pe Joséphine.
David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama împăratului, deși ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și Jurământul Horațiilor, David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă. 
Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfa pe insulă. La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu^{[necesită citare]}. Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare. 
Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții - eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.
Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese sub auspiciile Asociației internaționale a toxicologilor din medicina legală (The International Association of Forensic Toxicologists — TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.
În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.
Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Adversarii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator de vinuri.
În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoleon, a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic" și că „folosindu-se noile teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.  
Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soție, Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în timpul Revoluției Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea și la scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soțului, printre cei mai cunoscuți amanți ai ei numărându-se și ofițerul Hippolite Charles. Napoleon a început și el sa aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost "Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influența napoleoniană în Franța încă mai este vizibilă și astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simțit în legile tuturor țărilor Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârșit, foarte ambițios și niciodată satisfăcut^{[necesită citare]}. Napoleon a fost un dictator^{[necesită citare]} și a crezut în conducerea oamenilor prin ordine^{[necesită citare]}. Puțini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a spus "Waterloo va șterge amintirea victoriilor mele"^{[necesită citare]}, dar bineînțeles că se înșela deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari generali ai lumii.  

Napoleon I
Napoleon în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812.
Date personale
Nume la naștere	Napoleon Bonaparte
Născut	15 august 1769 Ajaccio, Corsica
Decedat	5 mai 1821 (51 de ani) Insula Sfânta Elena
Înmormântat	Les Invalides, Paris
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer la stomac)
Părinți	Carlo Buonaparte Letizia Ramolino
Frați și surori	Elisa Bonaparte Louis Bonaparte Caroline Bonaparte Pauline Bonaparte José I al Spaniei Lucien Bonaparte Jérôme Bonaparte
Căsătorit cu	Joséphine de Beauharnais Marie Louise de Austria
Copii	Napoleon al II-lea al Franței
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Religie	catolicism deism
Ocupație	politician om de stat ofițer colecționar de artă[*] Împărat
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
Împărat al Franței
Domnie	18 mai 1804 – 11 aprilie 1814 20 martie 1815 – 22 iunie 1815
Încoronare	2 decembrie 1804
Predecesor	Consulatul francez (executivul Primei Republici Franceze, cu Napoleon ca Prim Consul; monarhul anterior: Ludovic XVI ca rege al Franței (d. 1793)
Succesor	Ludovic XVIII (de facto) Napoleon II (de jure)
Rege al Italiei
Domnie	17 martie 1805 – 11 aprilie 1814
Încoronare	26 mai 1805
Predecesor	El însuși ca Președinte al Republicii Italia Monarhul anterior a fost împăratul Carol al V-lea, încoronat la Bologna în 1530
Succesor	Regat desființat Următorul monarh încoronat la Milano a fost împăratul Ferdinand I, următorul rege al Italiei a fost Victor Emmanuel al II-lea de Savoia

• 1827: Frederic Augustus I (Frederick Augustus Joseph Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Xavier; 23 decembrie 1750 – 5 mai 1827) a fost rege al Saxoniei (1805–1827) din Casa de Wettin. De asemenea a fost Elector de Saxonia (1763–1806) sub numele Frederic Augustus al III-lea (Friedrich August III.) și Duce de Varșovia (1807–1813) sub numele Frederic Augustus I (poloneză Fryderyk August I). 
  Frederic Augustus în 1795
  A fost al doilea fiu (însă primul fiu supraviețuitor) al lui Frederic Christian, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Maria Antonia de Bavaria. Pentru că el era minor în momentul decesului tatălui său în 1763, mama sa a servit ca regent până în 1768. Unchiul său, Prințul Franz Xavier, a funcționat în calitate de reprezentant al său. În 1765 Prințul Franz Xavier a cedat tronul Poloniei lui Stanisław August Poniatowski, în numele Electorului minor. Totuși, Frederic Augustus a fost numit succesor a lui Stanislaw, atunci când Constituția poloneză a fost ratificată de către Camera inferioară (Sejm) a parlamentului polonez. În același timp, șeful casei regale saxone a fost stabilit ca moștenitor la tronul Poloniei (articolul VII din Constituția poloneză). Frederic Augustus a refuzat să accepte coroana la moartea lui Stanislaw în 1798 pentru că se temea să fie în mijlocul disputelor între Austria, Prusia și Rusia, care au început împărțirea Poloniei în 1772. În august 1791, Frederic Augustus a aranjat o întâlnire cu împăratul Leopold al II-lea și regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei la Castelul Pillnitz, destinată parțial pentru a oferi suport pentru monarhia franceză în fața agitației revoluționare din Franța.^[1]Declarația de la Pillnitz a avertizat de posibilitatea unei acțiuni militare împotriva guvernului revoluționar francez, o provocare care a furnizat un motiv ca Franța să declare război Austriei în aprilie 1792. Frederic Augustus nu a semnat Declarația.
  Saxonia nu a vrut să aibă de a face cu alianța defensivă împotriva Franței formată între Austria și Prusia. Cu toate acestea, o proclamație a Reichstag-ului Sfântului Imperiu Roman emisă în martie 1793 l-a obligat pe Frederic Augustus să ia parte. A existat o mare îngrijorare în Saxonia în aprilie 1795 când Prusia a încheiat brusc o pace separată cu Franța în scopul de a facilita o partiție din Polonia. Saxonia a renunțat la coaliția împotriva Franței în august 1796 după ce Franța a avansat spre est, în ținuturile germane.  

  Frederic Augustus I
  Date personale
  Nume la naștere	Frederick Augustus Joseph Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Xavier
  Născut	23 decembrie 1750 Dresda
  Decedat	5 mai 1827 (76 de ani) Dresda
  Înmormântat	Katholische Hofkirche
  Părinți	Frederic Christian, Elector de Saxonia Maria Antonia de Bavaria
  Frați și surori	Maria Amalia de Saxonia Prințul Maximilian de Saxonia Anton al Saxoniei Karl Maximilian von Sachsen[*]
  Căsătorit cu	Amalie de Zweibrücken-Birkenfeld
  Copii	Prințesa Maria Augusta de Saxonia
  Cetățenie	Regatul Saxoniei  Uniunea Polono-Lituaniană
  Religie	Biserica Catolică
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Wettin
  Rege al Saxoniei
  Domnie	20 decembrie 1806 – 5 mai 1827 (20 ani, 136 zile)
  Încoronare	20 decembrie 1806
  Succesor	Anton
  Regent	Maria Antonia de Bavaria

• 1880: Andrei Mocioni (maghiară Mocsonyi, n. 27 iunie 1812, Budapesta - d. 23 aprilie/5 mai 1880, Foeni, Timiș) a fost un jurist și om politic român, născut la Budapesta, care a militat pentru drepturile românilor din Banat și Transilvania, a fost membru al Senatului Imperial de la Viena, membru fondator al Academiei Române (1866) și membru onorific din 1870.  

  Membru fondator al Academiei Române

  Andrei Mocioni
  Andrei Mocioni ca deputat în Dieta Ungariei, 1865
  Date personale
  Născut	27 iunie 1812 Pest, Regatul Ungariei, Imperiul Austriac
  Decedat	5 mai 1880 (67 de ani) Timișoara, Austro-Ungaria
  Căsătorit cu	Laura Csernovici
  Naționalitate	austriac (până 1867) austro-ungar (din 1867)
  Cetățenie	Ungaria
  Ocupație	politician bancher[*] jurnalist
  Comisar suprem pentru Banat
  În funcție 1849 – 1852
  Consilier extraordinar în Dieta Imperială
  În funcție 31 mai – 29 septembrie 1860
  Deputat în Dieta Ungariei
  În funcție 1865 – 1869
  Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
  Profesie	latifundiar, jurist, funcționar public, jurnalist, om de afaceri

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1904: Jókai Mór, scriitor și publicist ungur (n. 1825)
• 1906: Șeker Ahmet Pașa (n. 1841 - d. 1906) a fost un pictor turc remarcabil pentru că a deschis porțile picturii turce către influența occidentală. Nevoia de occidentalizare a venit ca un răspuns la acordul pe care Imperiul Otoman l-a înfăptuit cu Anglia în anul 1838. Acest acord comercial permitea schimbul între produsele englezești industriale și materialele prime de care piața turcă dispunea la acel moment. Ceea ce s-a dorit a fi o modernizare s-a dovedit a fi o deschidere a porților către industrializare și occidentalizare. Perioada numită Tanzimat a fost un alt element reformator determinat de influențele externe, dar și de firmane ale padișahului care vizau occidentalizarea statului otoman sub toate aspectele. Șeker Ahmet Pașa pe numele adevărat Ahmet Ali Pașa s-a născut în anul 1841 în Üsküdar. A urmat cursuri de medicină în cadrul facultății Mekteb-i Tıbbiye, însă nu a terminat această facultate. A intrat după aceea la școala de ofițeri Harbiye Mektebi. În tot acest timp datorită picturilor sale a reușit să-i atragă atenția Sultanului Abdülaziz și astfel a fost trimis în Franța pentru a deveni pictor.^[2] În perioada marcată de moartea pictorului francez Eugène Delacroix și ascensiunea către faimă a altor doi pictori francezi: Jean- Baptiste Camille Corot și Gustave Courbet. În școala de arte de lângă ambasada otomană de la Paris lucrau de zor câțiva tineri turci, printre care și Șeker Ahmet Pașa. Acesta a fost numit și Șeker, care în limba turcă înseamnă zahăr, datorită feței sale line, a delicateței, și a vorbei suave cu care era înzestrat.  Pe parcursul celor opt ani petrecuți la Paris, Șeker Ahmet Pașa și-a consolidat cunoștințele legate de pictură, lucrând cu Gustave Baulanger și cu Jean- Leon Gérome, iar picturile sale au depășit lucrările celorlalți pictori de la acea vreme, apropiindu-se de licențiații faimoaselor școli de la Barbizon, Corot și Courbet. Șeker Ahmet Pașa a fost primul artist al generației sale ,care prin inovațiile aduse de lucrările sale, ce cuprindeau tablouri animaliere și naturi moarte, a permis occidentalizarea picturii turce. Pictura turcă contemporană are drept exemplu de interpretare a mediului înconjurător operele sale, care la rândul lor au sculptat ,,conștiința națională” prin redarea culorii locale, deși Șeker Ahmet Pașa era cunoscut pentru apropierea de natură și respingerea societății, izvorâte din bunătatea sufletească și a modului său liniștit de a fi. Cu toate că prin culorile folosite pictorul creiona curentul pre-impresionist, prin lipsa de interes pe care a prezentat-o față de pictorii contemporani lui: Édouard Manet, Claude Monet, Camille Pissarro, Alfred Sisley, se poate spune că Șeker Ahmet Pașa era adeptul curentului numit academism. Picturile sale reflectă strict ceea ce acesta vedea, rămânând fidel personalității sale prin peisajele și naturile moarte redate cu ajutorul pensulei.
• 1921: Alfred Hermann Fried, scriitor și pacifist austriac, laureat Nobel (n. 1864)
• 1948: Sextil Pușcariu, filolog, istoric literar, memorialist, poet român (n. 1877)
• 1957: Joseph William Kennedy (n. 30 mai 1916, Nacogdoches, Texas – d. 5 mai 1957, Saint Louis, Missouri) a fost un chimist american, codescoperitor al elementului plutoniu (alături de Glenn T. Seaborg, Edwin McMillan și Arthur Wahl).^[1] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a condul divizia CM (chimie și metalurgie) a Proiectului Manhattan la Los Alamos, unde a condus cercetările referitoare la chimia și metalurgia uraniului și plutoniului. După război, a devenit profesor al Universității Washington din Saint Louis, unde a avut meritul de a muta accentul de pe activitatea didactică pe cea de cercetare. A murit la vârsta de 40 de ani în urma unui cancer stomacal. 

  Joseph William Kennedy
  Joseph William Kennedy
  Date personale
  Născut	30 mai 1916 Nacogdoches, Texas
  Decedat	5 mai 1957 (40 de ani) St. Louis, Missouri
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
  Naționalitate	American
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	fizician
  Activitate
  Instituție	Universitatea Washington din St. Louis[*]
  Alma Mater	Universitatea din Kansas[*] Universitatea Berkeley din California Kansas State University[*] Stephen F. Austin State University[*]
  Conducător de doctorat	George Ernest Gibson[

• 1959: Carlos Saavedra Lamas, politician argentinian, laureat Nobel (n. 1878)
• 1963: Nicolae Ilieșiu (n. 28 septembrie 1890,^[1] Țebea, Baia de Criș, Hunedoara, România^[1] – d. 5 mai 1963,^[1] Timișoara, România^[1]) a fost un istoric și publicist din Timișoara, deputat și senator în Parlamentul României. A renunțat la cariera preoțească pentru postul de profesor de istorie și geografie la Liceul C. D. Loga din Timișoara.^[2][3] După pensionare, între 1948–1949 a lucrat o perioadă la Biblioteca din Timișoara. Principala sa operă este Timișoara: Monografie istorică, apărută în 1943 în Timișoara în Editura Planetarium. A mai publicat monografia Istoricul reuniunii femeilor române din Timișoara, apărută în 1925 în Editura Cartea Românească.^[2][4]
  Ca istoric a lucrat la o monografie a localităților din Banat, pentru care a difuzat în teritoriu un chestionar tip. Lucrarea nu a ajuns să fie publicată de el însuși. După moartea sa manuscrisul a fost achiziționat în 1963 de la soția sa de Muzeul Banatului. Lucrarea conține un foarte bogat material documentar, în special din perioada Primului Război Mondial și a fost publicată în 2011 cu titlul Monografia istorică a Banatului, ediția fiind îngrijită de Dumitru Țeicu  

  Nicolae Ilieșiu
  Date personale
  Născut	28 septembrie 1890[1]  Țebea, Baia de Criș, Hunedoara, România[1]
  Decedat	5 mai 1963 (72 de ani)[1]  Timișoara, România[1]
  Cetățenie	Austro-Ungaria  România
  Etnie	români
  Religie	ortodoxism
  Ocupație	istoric, jurnalist, politician
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Cluj
  Partid politic	PNȚ

• 1963: Per Jacobsson (n. 5 februarie 1894 – d. 5 mai 1963) a fost un economist suedez care a îndeplinit funcția de director general al Fondului Monetar Internațional din 21 noiembrie 1956 și până în mai 1963, când a murit.^[1] Născut în Tanum, Bohuslän, Jacobsson a primit o licență în drept, dar și în economie de la Universitatea Uppsala.  

  Per Jacobsson
  Per Jacobsson
  Date personale
  Născut	5 februarie 1894 Tanum, Bohuslän, Suedia
  Decedat	5 mai 1963 (69 de ani) Londra, Regatul Unit
  Înmormântat	Brookwood Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Naționalitate	Suedia
  Cetățenie	Suedia
  Ocupație	economist politician om de afaceri
  Al treilea director general al Fondului Monetar Internațional
  În funcție 21 noiembrie 1956 – 5 mai 1963
  Precedat de	Ivar Rooth
  Succedat de	Pierre-Paul Schweitzer
  Alma mater	Universitatea Uppsala
  Profesie	Economist

• 1968: Rosalie Slaughter Morton (n. 28 octombrie 1876 - d. 5 mai 1968) a fost un medic și chirurg din Statele Unite ale Americii. 

  Rosalie Slaughter Morton
  Morton și Anne Morgan in 1918
  Date personale
  Născută	28 octombrie 1876 Lynchburg, Virginia
  Decedată	5 mai 1968 (91 de ani) Winter Park, Florida
  Căsătorită cu	George B. Morton Jr.
  Naționalitate	Americană
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Medic
  Activitate
  Alma Mater	Woman's Medical College of Pennsylvania[*] Universitatea Pennsylvaniei[

• 1972: Oscar Szuhanek, pictor român (n. 1887)
• 1977: Ludwig Erhard, economist și politician german, cancelar al Germaniei (n. 1897)
• 1979: Fritz Kimm, pictor român de naționalitate germană (n. 1890)
• 1985: Silvia Stela Aurelia Sava (n. 10 iunie 1907, Ploiești — d. 5 mai 1985, Scheßlitz, Germania) a fost un muzicolog, specializată în muzica bisericească veche rusă lipovenească. Silvia Stela Aurelia Sava s-a născut la Ploiești, unde tatăl său Vasile Sava era dirigintele Oficiului Poștal, iar mama sa Ioana Sava telegrafistă. A avut doi frați, pe dr. med. Valentin Sava și dr. jur. Aurel Sava
  S-a căsătorit pe 20 septembrie 1939 cu inginerul Eduard Lindner. Din căsătorie au rezultat doi copii, dr. ing Alexandru Lindner și Christina Lindner, artist instrumentist. În 1967, după participarea la Congresul de Muzicologie din Iugoslavia și Italia, se stabiliște în Germania la Köln, obținând cetățenia germană în 1970. A decedat la Scheßlitz-Bamberg, Germania. Între 1934 și 1948 activează ca expert grafolog în Justiție, la București. Între 1 septembrie 1949 și 31 octombrie 1950 este asistentă la Institutul de Teatru, București. De la 1 noembrie 1950 până pe 31 mai 1960 se angajează ca corepetitoare la Școala de Coreografie din București.
  Între 1 iunie 1960 și 1 februarie 1962 lucrează ca Cercetător științific (Bibliograf principal) la Biblioteca Academiei Române de Știință, secția de Muzicologie.
  Între 2 februarie 1962 și 01 decembrie 1962 este profesoară de pian la Școala de Muzică nr. 2 din București. De la 19 noembrie 1962 până pe 8 noembrie 1965 activează ca Cercetător științific (asistent) la catedra Istoria Muzicii Profesor Zeno Vancea și ca corepetitoare la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din București. Începând cu 9 noembrie 1965 până pe 01 noembrie 1967 este angajată ca cercetător științific la Institutul pentru Istoria Artei al Academiei pentru științe sociale și politice din București.
  În 1967 participă cu contribuții proprii la congresele de muzicologie din Liubliana (Iugoslavia) și Roma (Italia). In 1968 studiază manuscrisele muzicale rusești cu notație muzicală pe bază de neume din biblioteca Vaticanului.
  Între 1 octombrie 1970 și 30 iunie 1972 este angajată ca cercetător științific la Universitatea Köln (Director: Prof. Dr. Kuckerz)
  Între 1971 și 1973 obține o bursă de studiu finanțată de DFG (Deutsche Forschungsgemeinschaft/ Uniunea germană pentru cercetare) la Universitatea Köln pentru lucrări de cercetare în domeniul manuscriselor muzicale cu neume rusești (notatia muzicala Kriuki).
  La recomandarea Prof. Dr. Kuckerz de la Institutul de Știința Muzicii (Universitatea Köln), RFG, i se aprobă pe 15 august 1980 finanțarea editării lucrării sale „Die Gesänge des altrussischen Okteochos samt den Evangelien-Stichiren -- Eine Neumenhandschrift des Altgläubigen-Klosters “ (Cântările Octoichului lipovenesc împreună cu Stichirile evanghelice – un manuscris pe bază de neume (Kriuki) a mănăstirii lipovenești Belaja Krinica. In probleme de slavistică a colaborat cu Prof. Dr. Schütz de la Universitatea Erlangen.
  Lucrarea conține în primul volum atât facsimile cât și transcrierea întregului manuscris din notația muzicală veche cu neume (Kriuki) în notația muzicală actuală. In volumul al doilea sunt studiate din punct de vedere muzicologic toate cântările religioase din Oktoih.
  Lucrarea poate fi cercetată la :
  • Bayerische Staatsbibliothek (Biblioteca de Stat), München
  • Östereichische Nationalbibliothek (Biblioteca națională austriacă, Wien
  • Deutsche Bibliothek (Biblioteca germană), Frankfurt/Main
  • Deutsche Bücherei (Biblioteca germană), Leipzig
  • Library of Congress (Biblioteca Congresului), Washington, D. C. (Copyright Office)
  • Biblioteca Academiei Române, București,
  • Biserica (Mitropolia) Orthodoxă lipovenească din Brăila,
  Lucrarea a fost recenzată în 1989 de către Prof. Dr. Christian Hannick (Catedra de Filologie-slavistica a Universității Trier), in reviste de specialitate din Germania.
• 1989: Alexandru Țitruș (n. 3 martie 1922, Uioara, jud. Turda, azi Ocna Mureș, jud. Alba – d. 5 mai 1989, Cluj-Napoca) a fost un virtuoz violonist de muzică populară ardelenească.  

  Alexandru Țitruș
  Date personale
  Născut	3 martie 1922  Uioara, jud. Turda, România
  Decedat	5 mai 1989 (67 de ani)  Cluj-Napoca, România
  Ocupație	violonist, șef de orchestră
  Activitate
  Gen muzical	populară, romanțe
  Instrument(e)	vioară
  Case de discuri	Electrecord

• 2006: Zoe Dumitrescu Bușulenga (n. 20 august 1920^[2], București - d. 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț) a fost o personalitate a culturii și politicii din România, fiica lui Nicolae Dumitrescu, jurist, și a Mariei Apostol, filolog. A fost activă în perioada 1947-1989 în calitate de cercetător, critic și istoric literar, eseist, filozof al culturii, pedagog și politician membru al Partidului Comunist Român (PCR) din anul 1966^[2], al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (1969-1974)^[3], și deputat în Marea Adunare Națională de două ori (1975 - 1980 și 1980 - 1985). A fost deasemenea membră a Academiei Române și a unor importante instituții culturale europene. Bună cunoscătoare și exegetă a Bibliei, după 1989 a ales să se retragă tot mai des într-o chilie a mănăstirii Văratec, călugărindu-se spre sfârșitul vieții sub numele de „Maica Benedicta”. A fost înmormântată la mănăstirea Putna. 

  STUDII

• Școala Centrală din București
• Studii muzicale la Conservatorul "Pro-Arte"
• Cursuri de „formare” la Institutul Pedagogic Maxim Gorki din Moscova (1947-1948) unde a fost președintele studenților români din acest institut.
• Studii juridice și filologice (anglo-germanistică, istoria artelor)
• 1970, doctorat cu teza Renașterea - Umanismul - Dialogul artelor  

  OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  Zoe Dumitrescu Bușulenga, comparatist și critic literar de formație anglo-germană, a manifestat preocupări de interdisciplinaritate și de filozofie a culturii. Este autoarea unor lucrări de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice și memorialistică. Își începe cariera traducând din rusește în 1949 „Poemul pedagogic” al lui Anton Semionovici Makarenko.

  Activitate publicistică[modificare | modificare sursă]

  Zoe Dumitrescu Bușulenga a publicat articole în numeroase reviste de specialitate: Manuscriptum, Revista de istorie și teorie literară, România literară, Secolul 20, Synthesis etc. A fost director al Revistei de istorie și teorie literară și al revistei ''Synthesis.

  Opera literară[modificare | modificare sursă]

  Studii de istorie a culturii[modificare | modificare sursă]

  • Ion Creangă, București, Ed. pentru Literatură, 1963
  • Eminescu, București, Ed. Tineretului, col. "Oameni de seama", 1964
  • Surorile Brontë, 1967
  • Sofocle și condiția umană, București, Ed. Albatros, col. "Contemporanul nostru", 1974
  • Eminescu - cultură și creație, București, Ed. Eminescu, 1976
  • Renașterea, umanismul și destinul artelor, București, Ed. Univers, 1975
  • Eminescu și romantismul german, București, Ed. Eminescu, 1986 ed. a II-a, București, Ed. Universal Dalsi, 1999)
  • Eminescu. Viață - Creație - Cultură, București, Ed. Eminescu, 1989
  • Ștefan Luchian, 1993, (în colaborare)
  • Muzică și literatură, (în colaborare cu Iosif Sava), București, Ed. Cartea Românească, 1986 (vol. II, 1987; vol. III, 1994)

  Studii de comparatistică[modificare | modificare sursă]

  • Renașterea, umanismul, și dialogul artelor, 1971; ediția a II-a, revăzută și adăugită, 1975
  • Valori și echivalențe umanistice, excurs critic și comparatist, București, Ed. Eminescu, col. "Sinteze", 1973
  • Itinerarii prin cultură, (culegere de articole grupate în patru capitole: I. Portrete pentru o istorie a culturii române, II. Literaturi străine, III. Miscellanea, IV. Gânduri de umanist), București, Ed. Eminescu, 1982

  Impresii de călătorie[modificare | modificare sursă]

  • Periplu umanistic, 1980, București, Ed. Sport-Turism, 1980 (însemnări eseistice despre Grecia, Italia, Anglia, Suedia, Olanda, Franța)

  Memorialistică[modificare | modificare sursă]

  • Caietul de la Văratec. Convorbiri și cuvinte de folos, Ed. Lumea Credinței, București, 2007

  Participare în volume colective[modificare | modificare sursă]

  • Istoria literaturii române. Studii (București, Ed. Academiei Române, 1979), ediție coordonată de Zoe Dumitrescu Bușulenga, care a fost și autoarea unor studii din cuprinsul cărții.
  • Miorița (ediție îngrijită și prefațată de Zoe Dumitrescu Bușulenga)

  Ediții prefațate[modificare | modificare sursă]

  • Volume ale autorilor: Ioan Alexandru, Hans Christian Andersen, Vasile Băncila, Johannes Becher, János Bencsik, Amita Bhose, Elvira Bogdan, Ion Luca Caragiale, Mircea Cărtărescu, Adelbert von Chamisso, Geoffrey Chaucer, Ion Creangă, A.J.Cronin, Rosa del Conte, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Iosif Constantin Drăgan, Charles Drouhet, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Lucreția Filipescu, Antonio Fogazzaro, Johann Wolfgang von Goethe, Nicolae Iorga, Nikos Kazantzakis, Rudyard Kipling, Heinrich von Kleist, George Lăzărescu, Costache Negruzzi, Radu Niculescu, Camil Petrescu, Al. Philippide, Edgar Allan Poe, Armando Palacio Valdes, Sammuel Pepys, Friedrich Schiller, William Shakespeare, Veronica Stanei, Robert Louis Stevenson, I. M. Stefan, Rabindranath Tagore, Elena Teodoreanu, Guyn Thomas, Claude Tillier, Luigi Ugolini, George Uscătescu, Vasile Voiculescu ș.a.
  • Cântarea cântărilor (traducere de Ioan Alexandru)
  • Bibliografia relațiilor literaturii române cu literaturile străine (lucrare coordonată de Ioan Lupu și Cornelia Ștefănescu)
  • Crestomație de literatura română veche (coordonatori: I.C. Chițimia și Stela Toma).  

    CARIERA PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

    • 1947 - 1948 - Președinte al Comitetului U.N.S.R. de la Institutul Pedagogic „Maxim Gorki“
    • 1948 - 1949 - Redactor la Editura de Stat
    • Până în 1957, redactor la Editura pentru Literatură și cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară "George Călinescu"
    • 1948 - 1971 - asistent universitar, lector, conferențiar și profesor universitar (din 1971), șef al Catedrei de Literatură Universală și Comparată (din 1975) la Universitatea din București
    • Din 1973, director al Institutului de Istorie și Teorie Literară "George Călinescu" din București
    • Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam (1972)
    • Membru corespondent al Academiei Române - 1 martie 1974
    • Membru titular al Academiei Române - 22 ianuarie 1990
    • Vicepreședintele Academiei Române (2 februarie 1990 - 18 februarie 1994)
    • Președinte al Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române
    • Director al Școlii Române din Roma - (1991-1997)
    • Membră în Comitetul Executiv al Asociației Internaționale de Literatură Comparată (1973-1979)
    • Membră a Academiei de Științe și Studii Europene din Franța
    • Membră a Academia Europaea din Londra (1993).  

      Zoe Dumitrescu Bușulenga
      Date personale
      Nume la naștere	Zoe Dumitrescu
      Născută	20 august 1920 București, România
      Decedată	5 mai 2006, (86 de ani) Mănăstirea Văratec, România
      Înmormântată	Mănăstirea Putna[1]
      Părinți	Nicolae Dumitrescu și Maria Apostol
      Căsătorită cu	Apostol Bușulenga
      Naționalitate	România
      Cetățenie	România
      Etnie	română
      Religie	ortodoxie
      Ocupație	jurnalistă filologă[*] critic literar[*] profesoară universitară[*] maică istoric literar[*]
      Prodecan la Facultatea de Filologie a Universității din București
      În funcție 1966 – 1967
      Circumscripția	Banu Manta și Cotroceni, București
      Membră a CC al PCR
      În funcție 12 august 1969 – 28 noiembrie 1974
      Deputat în Marea Adunare Națională
      În funcție 1975 - 1980 1980 – 1985
      Membru al Comisiei pentru politică externă și cooperare economică internațională a MAN
      În funcție 22 martie 1975 – 1 aprilie 1980
      Director al Școlii Române din Roma
      În funcție 1991 – 1997
      Premii	1. Ordinul 23 August 2. Ordinul „Meritul Cultural“ 3. Ordinul bulgar „Sfântul Metodiu și Chiril“ 4. Comandor al „Ordine al Merito della Repubblica Italiana“ 5. Premiul Herder
      Partid politic	Partidul Comunist Român
      Alma mater	1. Facultatea de Drept din București 2. Facultatea de Litere din București 3. Institutul Pedagogic „Maxim Gorki“ din URSS
      Profesie	cercetător, profesor, critic, istoric literar, eseist, filozof al culturii, pedagog, politician
      Membru titular al Academiei Române

• 
  
• 2010: Mircea Nicolae Angelescu (n. 11 decembrie 1923, Râmnicu Vâlcea - d. 5 mai 2010, București ^[1]) a fost un reputat medic infecționist, scriitor, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru titular al Academiei de Științe Medicale din România (1993), membru fondator al Societații Medicilor Scriitori și Publiciști din România și al Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici. 

  STUDII - REPERE

  • Absolvent al Facultății de Medicină din București, promoția 1947,
  • Extern și intern prin concurs (1944 - 1949),
  • "Doctor în medicină și chirurgie" (teza de doctorat, 1949)
  • A fost format la scoala unor dascăli iluștrii, așa cum au fost Francisc Reiner, George Emil Palade, Daniel Danielopolu, N. Ionescu Sisești, Ion Bruckner, Matei Balș.
• 2010: Umaru Yar'Adua, președinte al Nigeriei (n. 1951)
• 2011: Claude Choules, ultimul veteran al Primului Război Mondial (n. 1901)
• 2012: George Knobel (10 decembrie 1922 – 5 mai 2012) a fost un antrenor de fotbal olandez.^[1]
  Knobel a petrecut la cârma echipei naționale de fotbal a Olandei 15 meciuri între 1974 și 1976, obținânnd 9 victorii, 1 remiză și 5 înfrângeri, reușind să se claseze cu naționala Olandei pe locul trei la Campionatul European de Fotbal 1976. În Olanda el a mai antrenat cluburile AFC Ajax și MVV în trei perioade, inclusiv un interimat în aprilie 1982.^[2][3] Între 1980–1981 George Knobel a antrenat echipa națională de fotbal a Hong Kongului, iar apoi a petrecut două scurte perioade la clubul Seiko SA din Hong Kong.
• 2012: Carl Johan Arthur Bernadotte, Conte de Wisborg (31 octombrie 1916 - 5 mai 2012), a fost unchiul patern al regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei și unchiul matern al reginei Margareta a II-a a Danemarcei. A fost al cincilea copil și al patrulea fiu al regelui Gustaf VI Adolf al Suediei și a Prințesei Margaret de Connaught. Carl Johan și-a pierdut dreptul la succesiune și a renunțat la toate titlurile în 1946 când s-a căsătorit la New York la 19 februarie cu o femeie care nu îi era egală ca rang, Elin Kerstin Margaretha Wijkmark .
  La Copenhaga la 29 septembrie 1988 s-a căsătorit cu Contesa Gunnila Märtha Louise Wachtmeister af Johannishus, fiica Contelui Nils Wachtmeister af Johannishus și a Baronesei Märta de Geer af Leufsta.
  Carl Johan a fost numit Conte de Wisborg de Charlotte, Mare Ducesă de Luxembourg, la 2 iulie 1951.
  La 29 iunie 2011, el l-a depășit pe fratele său mai mare, Sigvard (1907-2002), ca cel mai longeviv descendent pe linie masculină a reginei Victoria. El a fost ultimul strănepot în viață al reginei Victoria a Regatului Unit, după moartea în 2007 a Prințesei Ecaterina a Greciei și Danemarcei. Carl Johan a adoptat doi copii:
  • Monica Kristina Margaretha Bernadotte (n. 5 martie 1948, adoptată în 1951). S-a căsătorit la 16 ianuarie 1976 și a divorțat în 1997 de contele Johan Peder Bonde af Björnö. Au trei copii:
    • Contesa Ebba Kristina Bonde de Björnö (n. 20 octombrie 1980)
    • Contesa Marianne Cecilia Bonde de Björnö (n. 29 septembrie 1982)
    • Contele Carl Johan Peder Bonde de Björnö (n. 14 aprilie 1984)
  • Christian Carl Henning Bernadotte (n. 3 decembrie 1949, adoptat în 1950). S-a căsătorit la 13 septembrie 1980 cu Marianne Jenny. Au trei copii:
    • Christina Margaretha Sophie Bernadotte (n. 28 mai 1983)
    • Richard Carl Jakob Bernadotte (n. 8 iunie 1985)
    • Philip Carl William Bernadotte (n. 18 mai 1988)   

      Carl Johan
      Carl Johan Bernadotte în 2010
      Date personale
      Nume la naștere	Carl Johan Arthur
      Născut	31 octombrie 1916 Stockholm, Suedia
      Decedat	5 mai 2012 (95 de ani) Ängelholm, Suedia
      Înmormântat	Kungliga begravningsplatsen[*]
      Părinți	Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei[1] Prințesa Margaret de Connaught[1]
      Frați și surori	Ingrid a Suediei Prințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten Prințul Sigvard, Duce de Uppland Prințul Bertil, Duce de Halland
      Căsătorit cu	Contesa Gunnilla Wachtmeister af Johannishus Kerstin Wijkmark
      Cetățenie	Suedia
      Activitate
      Apartenență nobiliară
      Titluri	prinț
      Familie nobiliară	Casa de Bernadotte

SĂRBĂTORI

• Danemarca: Ziua Eliberării (1945)
• Etiopia: Ziua Eliberării (1941)
• Mexic: Cinco de Mayo (1862)
• Japonia: Ziua Copiilor (Kodomo no hi)
• Coreea de Sud: Ziua Copiilor
• Kirghistan: Ziua Constituției
• Tailanda: Ziua Încoronării
• Ziua Internațională a Moașelor
• Ziua Culturii Lusofone
• Albania: Ziua Martirilor
• Etiopia: Ziua Victoriei Patrioților
• Palau: Ziua Persoanelor Vârstnice
• În calendarul ortodox: Sf Mare Mc Irina; Sf Cuc Mc Efrem cel Nou (Harți)