MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 5 MAI 2021 /RELIGIE ORTODOXĂ

6. /5 MAI 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ 

Sf Mare Mc Irina; Sf Cuv Mc Efrem cel Nou (Harți)

Sf Mare Mc Irina

În vremile acelea, când poporul trăia în întuneric și în umbra morții, prin închinarea la idoli păgânești, a început a străluci lumina sfintei credințe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele Liciniu, care viețuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea împărăteasă de un nume cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică și a numit-o Penelopi. După ce a început a veni în vârstă, ca de șase ani, s-a arătat foarte frumoasă la față, încât pe multe fecioare le întrecea cu frumusețea ei. Deci, tatăl ei a zidit pentru ea un stâlp, afară din cetate, departe, într-un loc frumos și deosebit, care avea diferite camere, toate împodobite cu toată bunăcuviința și îndestulate cu multă bogăție, în care erau: scaune, mese, sfeșnice, paturi și toate vasele ferecate cu aur.

Pe acel stâlp a așezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece fecioare frumoase și a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica lui. După ce a închis-o acolo, până la vârsta cea desăvârșită, cuviincioasă nunții, a pus lângă ea o cinstită bătrână, cu numele Caria, ca să-i fie învățătoare, care ședea și mânca împreună cu ea, fiind mai mare peste celelalte fecioare. A mai pus încă și pe un bătrân, bărbat cinstit și înțelept, cu numele Apelian, ca s-o învețe carte în toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara șase ani și trei luni și după al doisprezecelea an al vârstei ei, tatăl ei gândea s-o însoțească cu vreunul din cei mai luminați fii împărătești.

În acea vreme, fecioara, șezând pe stâlpul cel înalt în camera sa, un porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, având în cioc o ramură de măslin, pe care lăsând-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat înăuntru un vultur, aducând o cunună făcută din diferite flori, pe care lăsând-o pe masă, a zburat și el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb, aducând în cioc un șarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă și a zburat afară. Fecioara căuta spre acelea împreună cu învățătoarea ei și se minunau amândouă, nepricepând ce să fie aceste semne.

După ce Apelian, învățătorul s-a suit la dânsele, la vremea sa, i-au spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creștin în ascuns și mai înaintevăzător, a socotit în minte și a zis către fecioară: „Ascultă, Penelopi, fiica împăratului, să știi că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blândețea, alinarea și întreaga înțelepciune feciorească; iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ție. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăți peste patimi și te vei înălța prin gândirea ta la Dumnezeu și vei birui pe vrăjmașii nevăzuți ca pe niște păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoințele tale, o vei lua de la împăratul Hristos în cereasca Lui împărăție, unde ți se gătește cununa nestricăcioasă a slavei celei veșnice. Iar corbul cu șarpele înseamnă vrăjmașul diavol, care vrea să aducă asupra ta scârbă, mâhnire și izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să știi, o, fecioară, că Împăratul cel mare, Care stăpânește cerul și pământul, vrea să te logodească, spre a-i fi mireasă Lui, și ai să suferi pentru Dânsul multe ispite”.

Auzind fecioara o tâlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele lui Apelian și a început cu dorință dumnezeiască a se bucura în inima ei. A doua zi s-a suit la dânsa pe stâlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu împărăteasa și cu boierii, vrând s-o vadă și s-o sfătuiască pentru nuntă. Văzând fața ei strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat și a zis către dânsa: „Iată, iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunții. Deci, spune-mi, care fiu de împărat îți este plăcut, ca să te logodesc cu dânsul?”. Și-i spuneau ei despre mulți fii ai împăraților celor dimprejur. Atunci ea a zis către dânsul: „Tată, dă-mi șapte zile să mă gândesc și după aceea îți voi răspunde”.

Crezând tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi, apropiindu-se de idoli, le-a zis: „De sânteți zei, ascultați-mă pe mine. Tatăl meu vrea să mă logodească, iar eu aș fi voit să petrec întru feciorie, pentru că grijile vieții sunt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci, spuneți-mi, oare să merg după bărbat sau nu?”.

Idolii cei muți tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipându-i, fecioara s-a întors spre răsărit și, căutând spre cer, a zis: „Dacă Tu ești Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ție, arată-mi, este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?”.

Fiind seară, a adormit și a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu, grăind către dânsa: „Penelopi, de acum nu te vei mai numi așa, ci Irina, și vei fi multora scăpare și pașnică adăpostire; și prin tine multe suflete omenești se vor mântui, întorcându-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare și minunat în toată lumea, iar ceea ce ți-a spus bătrânul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfântul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învățătură și preoție și poartă scrisorile lui. Acela te va boteza și te va învăța ce vei face”. Zicând îngerul acestea, s-a făcut nevăzut.

Venindu-și fecioara în sine, s-a umplut de bucurie și aștepta venirea preotului. După puțină vreme a venit la stâlpul acela omul lui Dumnezeu, Timotei, povățuindu-se de îngeri și, suindu-se pe acel stâlp, a fost primit cu bucurie de fecioară. Astfel, șezând el, o învăța pe ea, pe povățuitoarea ei și pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învățat-o din destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos și despre sfânta credință cea întru Dânsul și despre tainele creștinești, a botezat-o în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi.

Asemenea a botezat pe Caria, învățătoarea ei, și pe toate celelalte slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-și păzească fecioria neîntinată până la sfârșitul său. Și a întărit-o pe ea, să fie vitează întru nevoința cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a învățat-o din destul, a binecuvântat-o pe ea și pe cele ce erau cu dânsa și, dându-le scrisorile apostolești și încredințându-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său.

Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua și noaptea lăudau și mulțumeau lui Dumnezeu și se învățau neîncetat de dânsa scrisorile apostolești. Iar pe zeii părintești cei de aur, i-a aruncat pe câte unul jos, zicând către dânșii: „De sunteți zei, mântuiți-vă singuri!”. Căzând idolii de la o așa înălțime pe pământ, se sfărâmau și se risipeau ca praful; iar Sfânta batjocorea neputința lor și se bucura întru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.

După ce au trecut cele șapte zile, tatăl și mama ei împreună cu boierii s-au suit pe stâlp la ea și i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns: „Cu adevărat să știți că eu sunt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc și veșnic, și Aceluia m-am făcut mireasă, ca unui Mire curat, nestricăcios și fără de moarte; iar alt bărbat nu voiesc să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu afară de Acela. Nu vedeți oare pierzania zeilor voștri, care, căzând la pământ prin fereastră, nu au putut să-și ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă? Deșartă este nădejdea voastră, pe care o aveți spre dânșii și deșartă este osteneala și cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul și argintul se cădea a-l împărți celor ce au trebuință săracilor, sărmanilor și văduvelor. Iar voi, chemând lucrători, vă făuriți zei fără de suflet și ați lipsit pe săraci de trebuințele lor și v-ați făcut vrăjmași Dumnezeului Celui viu și slugi ai diavolilor.

Până când vă veți zbate ca o juncă neînvățată, înjugată la jug? Cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu și înțelegeți pe Cel ce poate a omorî și a învia. Și, când va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre, atunci va fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la întuneric și îi scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare și îi mută din cei de-a dreapta la cei de-a stânga. Deci, voi mai întâi sârguiți-vă să fugiți de dânsul, că amar este și cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii inimilor voastre, ca să nu cunoașteți adevărul. Mai ales către tine, o, părinte, îmi este îndreptat cuvântul, ca să cunoști pe Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvântul. Tu, când ai voit să zidești acest stâlp pentru mine, ai pus la lucru mulți oameni, căci erau trei mii și cinci sute de lucrători și trei sute de conducători, și abia în nouă luni au putut săvârși această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor, cu un cuvânt al Său a făcut cerul, soarele, luna și stelele, lumina și întunericul, și a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.

A întemeiat greutatea pământului pe nimic, iar apelor le-a poruncit să curgă spre slujba noastră și multe feluri de copaci au crescut. A așezat vremile, anii și lunile și a făcut fiarele și dobitoacele pământului, păsările cerului și peștii în ape, iar la sfârșit a făcut pe om, cu preacuratele Sale mâini, luând țărână din pământ și l-a pus pe el stăpân a toată lumea, pe toate supunându-le sub picioarele lui. Toate acelea în șase zile le-a săvârșit Dumnezeu, prin Cuvântul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toți vecii, Cel de o ființă și de un ipostas cu Dânsul, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de tată și S-a născut din Curata și pururea Fecioară, cu lucrarea Sfântului Duh, și cu oamenii a petrecut și minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere, pe cei bolnavi i-a curățit, pe cei slăbănogi i-a ridicat și pe morți i-a înviat.

Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur a pătimi pentru mântuirea noastră. Dar, după moartea și după îngroparea Sa, a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, și S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimițând Duhul Sfânt la sfinții Săi ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei întunecați, să întoarcă pe cei rătăciți și să mântuiască pe cei pierduți; pentru că voiește ca toți să se mântuiască și nu va lipsi mila Lui spre neamul omenesc până în veac”.

Acestea grăindu-le Sfânta, toți o ascultau cu dulceață; apoi, luând împăratul și împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici au ieșit întru întâmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetății și, dănțuind, i se închinau ei. Tot poporul, alergând la locuri înalte, suindu-se pe ziduri și pe case, îi cânta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci, când s-a apropiat Sfânta Irina de palatele împărătești, a văzut diavolul, care striga către dânsa: „Nimic nu-ți este de obște ție și mie în cetatea aceasta, fecioară; du-te de la cetatea noastră, căci aici nu viețuiește nimeni din creștini”. Iar Sfânta i-a zis: „În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc ție, ca să-mi spui cine ești tu!”. Iar el a zis: „Eu sunt demonul care petrec în idolul Apolon, învățătorul desfrânării și al preadesfrânării, ajutătorul vrăjitorilor, povățuitorul tâlharilor, prieten al desfrânaților, făcător de glume al bețivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sânge; sunt povățuitor a toată nedreptatea și minciuna și tată a toată răutatea și îți zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc asupra ta pe tatăl tău, aprinzându-l pe dânsul cu mânie spre a te ucide”.

Acel glas al demonului mulți l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut. Deci, fericita fecioară l-a certat pe el, zicându-i: „Eu îți poruncesc ție: În numele lui Iisus Hristos, să ieși din cetatea aceasta!”. Și cutremurându-se demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima împăratului și l-a pornit pe el cu mânie și cu iuțime asupra fiicei sale și, chemând pe împărăteasă, i-a zis: „Ce am făcut, căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aș fi zidit turnul acela; căci, vrând să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o și m-am lipsit de nădejdea mea”. Iar împărăteasa a zis către dânsul: „Neînțelepte cuvinte grăiești tu, căci, cu ce s-a înșelat fiica noastră? Și ce răutate vezi într-însa? Împăratul a răspuns: „Crede în Hristos și de zei se leapădă”. Zis-a împărăteasa: „Zeii cei ce n-au făcut cerul și pămîntul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o la viața veșnică”.

Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dea afară din palat pe împărăteasă, iar una din slujnice, alergând, a spus fecioarei Irina. Ea, sculându-se, a mers și a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mânia din inima sa, fiind pornit de diavolul, și a zis Sfânta Irina către tatăl său: „Pentru ce este întristată fața ta, o, tată? Împărăția ta este în pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această mâhnire?”. Iar împăratul i-a răspuns: „Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aș fi născut, pentru că pentru tine am făcut acel prealuminat stâlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca să te păzească. Asemenea am pus mese, paturi și scaune împodobite cu aur, iar tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de bune”.

Iar ea a zis: „Spune-mi, tată, ce rău ți-am făcut eu?”. Și a zis împăratul: „Oare nu puțin rău este acesta, că numești pe Hristos Dumnezeu, iar de zeii mei te lepezi?”. Zis-a Sfânta: „Nimic n-am făcut rău, tată, căutând spre Hristos, adevăratul Dumnezeu și punându-mi nădejdea spre El, iar nu spre idolii tăi”. Împăratul cu glas groaznic, a zis: „Penelopi, jertfește zeilor!”. Răspuns-a Sfânta: „Nu-mi întoarce numele meu, că nu sunt Penelopi, ci mă numesc Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de înger în vedenie și de preot, prin Sfântul Botez”. Iarăși i-a zis împăratul cu mânie: „Rod străin, iar nu al meu, jertfește zeilor!”. A răspuns Sfânta Irina: „Nu voi jertfi diavolilor celor ce te pornesc pe tine la mânie și care sunt pricinuitori focului veșnic, cel pregătit păgânilor”.

Iar împăratul s-a tulburat de mânie mare și a poruncit s-o arunce legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată, a mers împăratul singur la cai, vrând să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal mai sălbatic decât ceilalți, dezlegându-se din legături, deodată s-a repezit asupra împăratului și, apucându-i cu dinții mâna cea dreaptă a împăratului, a smuls-o din umăr și sfâșiindu-l, l-a omorât. Iar după aceea a stat blând la locul lui; asemenea s-au făcut blânzi ca mieii și ceilalți cai, fără a vătăma pe Sfânta Irina.

Calul care omorâse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luând glas omenesc, fericea pe Sfânta Muceniță, astfel: „Fericită ești tu, porumbița lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmașul șarpe. Tu ești minunată pe pământ, la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepții, unde te așteaptă lumina cea veșnică și cămara Mirelui Celui fără de moarte, ca pe o fecioară înțeleaptă și vitează. Deși ești femeie cu trupul, dar cu duhul arăți lupta cea bună”.

Deci, dezlegându-l din legături, Sfânta Irina cu rugăciunea a înviat pe tatăl său cel mort și a tămăduit mâna lui. Atunci împăratul, împărăteasa și toată casa lor și mult popor, ca la trei mii, au crezut în Hristos. Nu după multă vreme, împăratul, lăsându-și împărăția ca să poată sluji mai liber lui Hristos, s-a așezat cu soția și cu casnicii săi în acel turn, pe care l-a zidit pentru fiica sa. Iar Sfânta Irina a rămas în cetate, învățând poporul și aducând pe mulți la Hristos Dumnezeu, petrecând în casa celui dintâi învățător al său, bătrânul Apelian.

După acestea a luat împărăția cetății Macedoniei alt împărat, cu numele Sedechie. Acela, înștiințându-se despre Sfânta Irina, a chemat pe bătrânul Apelian și l-a întrebat: „La tine este fecioara, fiica împăratului?”. Răspuns-a Apelian: „La mine este, împărate”. Împăratul a zis: „Nu știi ce gândește ea?”. Răspuns-a bătrânul: „Gândul ei este ca și al meu și al tuturor celor ce știu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele postește până seara, iar seara mănâncă o bucată mică de pâine și bea un pahar de apă. Altă masă nu știe. Pat nu are, ci se odihnește puțin pe pământ, ziua și noaptea petrecând în rugăciuni către Dumnezeu și îndestulându-se cu citirea dumnezeieștilor cărți”.

Auzind împăratul acestea s-a minunat și, trimițând pe eparhul său, a adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: „Bucură-te, împărate!”. Răspuns-a împăratul: „Bucură-te și tu, fiică luminată”. Zis-a fecioara: „Pentru ce m-ai chemat?”. Împăratul a răspuns: „Să ședem și să vorbim cele de pace și de dragoste”. Fecioara a zis: „Eu citesc în Sfânta Scriptură că: În adunarea deșertăciunilor nu voi ședea și cu călcătorii de lege nu voi umbla”.

A zis împăratul: „Dar oare noi suntem călcători de lege?”. Sfânta a răspuns: „Tot păgânul, care nu știe pe adevăratul Dumnezeu și se închină idolilor, este călcător de lege”. Zis-a împăratul: „Mă silești să te muncesc fără voia mea, necruțându-te pe tine, care ești fiica împăratului”. Sfânta Irina a răspuns: „Apoi pentru ce mai zăbovești, îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci, căci sunt gata de toate muncile pentru Dumnezeul meu”. Împăratul a zis: „Fecioară, lasă toată bârfirea și jertfește zeilor”. Sfânta a răspuns: „În zadar te mânii, împărate, întărâtat fiind de satana. Să știi cu adevărat, că nu voi sluji diavolului, nici nu-mi voi cruța trupul meu pentru Hristos Domnul meu!”.

Împăratul, umplându-se de mânie, s-a sfătuit cu eparhul cum ar putea s-o omoare. Deci, mai întâi săpând o groapă adâncă și umplând-o de șerpi, de vipere, de vasiliști și de tot felul de târâtoare, a aruncat pe Sfânta fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie și sănătoasă, pentru că îngerul Domnului s-a pogorât cu ea în groapă și a păzit-o nevătămată, iar târâtoarele toate au murit.

Înștiințându-se împăratul că mucenița este vie în groapă, s-a minunat și i se părea căci cu vrăjile a fermecat și a omorât pe acei șerpi. Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a șezut la judecată și a zis către dânsa: „Jertfește zeilor, care te-au cruțat, pentru că au omorât șerpii, iar pe tine te-au păzit vie, ca să cunoști puterea și bunătatea lor și să te închini lor”. Sfânta a răspuns: „O, nebunule, și amăgitule de satana, cel călcat de mine, crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare șerpii? Ci, tu degrabă vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora le slujești și te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ție și diavolului, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților”. Împăratul, suflând cu mânie, a chemat un lucrător de lemn, și a poruncit s-o taie cu un fierăstrău de fier.

Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu se atingea de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a frânt prin mijloc. Și a adus alt fierăstrău, dar și acela s-a frânt; iar cei ce tăiau, căzând singuri pe frânturile fierăstrăului, s-au tăiat și au murit. După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuțit și mai tare și să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legând-o, au pus-o la pământ pe spate, punându-i o piatră mare pe piept, și au început a-i tăia sfântul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a râs și a zis către muceniță: „Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum și să-ți ajute, dacă este putere într-Însul”.

Zicând împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere și tunete înfricoșate și tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit și s-a vărsat ploaie mare ca un râu, cu grindină cumplită, și mulți dintre oameni au căzut morți, fiind uciși de fulger, de tunet și de grindină. În acel timp îngerul Domnului, pogorându-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit rana și a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzînd-o poporul, opt mii de oameni au crezut în Hristos.

După aceea, împăratul, iarăși fiind pornit de diavolul, a prins pe Sfânta și s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărât s-o omoare astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcându-se roata s-o sfarme; după ce au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită și n-a curs nici o picătură, rămânând Sfânta fără de vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau: „O, cât de mare este puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei într-o altă fire”. Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva împăratului și a strigat cu glas mare, ocărându-l și certându-l. Și, luând pietre, a aruncat asupra lui și l-a izgonit din cetate. El, ducându-se în patria sa, a mai trăit șapte zile și a murit acolo de necaz, de mânie și de rușine.

După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrând ca să răzbune necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de mii, și a mers cu război asupra cetății Macedoniei. Auzind cetățenii că se apropie împăratul Savah, s-a temut și a închis cetatea, și au zis către Sfânta Irina: „Pentru tine pierim”. Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a ieșit împotriva împăratului celui ce venea, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Cel ce ai auzit oarecând pe robul Tău, Prorocul Elisei, ascultă și rugăciunea mea, și lovește nevăzut oștirea aceasta ce vine să piardă cetatea; orbește pe vrăjmașii tăi, ca să cunoască că tu ești adevă-ratul Dumnezeu!”.

Ascultând Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe împărat și pe toți ostașii ce erau cu dânsul. Înțelegând împăratul, că Irina a adus aceea orbire asupra lui și a ostașilor săi, a trimis cu rugăciune la dânsa, zicând: „Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău. Deci, mă rog ție, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine și pentru ostașii mei, ca să ne dea vederea”. Plecându-se Sfânta spre milă, a făcut rugăciuni către Stăpânul tuturor și a căpătat vederea împăratul cu toți cei ce erau cu el. Atunci a făcut pace cu cetățenii, grăindu-le: „Să mă aveți pe mine împărat, precum l-ați avut pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce ați făcut tatălui meu”.

Văzând cetățenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace cu dânsul și, deschizând cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat al lor. După ce împăratul Savah a dobîndit împărăția și s-a întărit într-însa, s-a pornit cu mânie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la acelea; și, chemând pe muceniță la dânsul, i-a zis: „Iert cetății greșeala aceea; iar asupra ta mă mânii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu cu ură și l-a ucis cu pietre; însă de voiești ca să fii și tu iertată, fă-mi voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor”. Iar Sfânta a ocărât pe împărat pentru nebunia lui și l-a pornit mai mult spre mânie. Deci, a poruncit împăratul ca s-o arunce în temniță, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească.

Sfânta, șezând în temniță șapte zile, i s-a arătat Hristos, zicându-i: „Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sunt cu tine”. După aceea, împăratul, scoțând pe muceniță din temniță, a poruncit ca să-i bată în tălpi piroane de fier ascuțite și, punându-i un sac plin de nisip în spate, să o izgonească până la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci stadii. Deci, slujitorii punând frâu în gura sfintei, au dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe un dobitoc. Sfânta alerga și zicea către Dumnezeu: „Cu adevărat sunt ca un dobitoc la Tine, Doamne, și eu pururea cu Tine; ținutu-m-ai de mâna dreaptă, cu sfatul m-ai povățuit și cu slavă m-ai primit”.

Căutând sfânta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului călătorind împreună cu dânsa și s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul numit și, cînd se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură târau cu frâul pe muceniță și popor mult urmând, a văzut Sfânta înaintea sa pe un înger bătând pământul cu toiagul și a zis în sine: „Iată, va să fie pierzarea vrăjmașilor lui Dumnezeu!”.

După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfăcându-se pământul, a înghițit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe sfânta; iar ea a rămas dezlegată de frâu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au ieșit din picioare și, vindecându-se, umbla slăvind pe Dumnezeu. Înștiințându-se împăratul de aceasta, a zis: „Zeii au deschis pământul și au pierdut pe slujitori de la această fermecătoare”. Însă unii se împotriveau, zicînd: „Dumnezeu cel viu este cu Sfânta Muceniță Irina!”. Iar alții batjocoreau pe Sfânta fecioară.

Venind îngerul cel ce deschisese pământul, a ucis cu moarte năpraznică pe mulți necredincioși, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau: „Dumnezeul Irinei, miluiește-ne pe noi, pentru că credem în Tine și scăpăm la Tine!”. Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de suflete. Împăratul, necrezând, l-a lovit și pe el îngerul lui Dumnezeu și a pierit cu sunet, ticălosul. Sfânta făcea în cetate multe minuni cu puterea lui Hristos, pentru că nu numai pe bolnavi îi tămăduia, curăța leproșii și izgonea diavolii din oameni. Ci și pe un tânăr mort, ai cărui părinți plângeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea și a adus la Hristos cam cincizeci de mii de suflete.

Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfântul Timotei preotul, cel care a botezat-o pe Sfânta Irina, pe care văzându-l, Sfânta s-a bucurat și i s-a închinat. Luând pe acel preot și pe tot poporul cel ce crezuse în Hristos, s-a dus la turnul unde locuia tatăl și mama sa, slujind în liniște lui Dumnezeu și acolo au primit Sfântul Botez toți cei ce crezuseră în Hristos.

Sfânta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învățând și încredințând popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea Calinic, (sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie și a lui Savah, împărații cei dintâi. Când Numerian făcea praznicul spurcatei zeițe Artemida, aducând jertfe idolului ei, Sfânta Irina, stând în fața lui, l-a mustrat pentru păgânătatea lui și a mărturisit pe Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul a zis către boierii săi: „Această fecioară este asemenea la față și la stat cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mâhnesc pe părinți; pentru că după răutățile acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăție. Aceasta a fost pricinuitoare de moarte a fratelui meu, Sedechie, și pe Savah, fiul lui, după cum am auzit, l-a omorât cu vrăjile ei. Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare de împărați”.

Apoi s-a întors către Sfânta și a zis: „Ce zici, vrăjitoare, vei jertfi oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?”. Sfânta, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: „Eu voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi și idolilor celor neînsuflețiți ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăiești pentru împărați, să știi cu adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpânește viața și moartea, le-a poruncit lor să moară, iar nu mie. Teme-te și tu de Dumnezeul meu, că puține sunt zilele tale și degrabă te va ajunge sfârșitul tău”.

Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mânie și, scrâșnind din dinți, a răcnit ca un leu și îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă, zicând: „Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce în celălalt, iar dacă și într-acela aceeași va face, apoi să se arunce întru al treilea!”. Și s-a făcut așa. După ce au ars acei boi de aramă și i-a roșit ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfânta într-un bou, și se ruga în dânsul, strigând: „Dumnezeule, grăbește spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc pentru numele Tău cel sfânt!”.

Și s-a arătat ei îngerul Domnului, spunându-i să nu se teamă și răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cârtea contra împăratului, zicând: „În zadar ai pierdut tinerețile cele frumoase ale fecioarei acesteia”. Deci, după ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfânta vie și sănătoasă, neavând nici o vătămare de foc. Și a zis împăratul către cei ce stăteau de față: „Au nu v-am zis vouă că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul? Aruncați-o pe ea în celălalt bou”.

Și a aruncat pe Sfânta în al doilea bou. Dar și acela răcorindu-se, a aruncat-o în al treilea și îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului Dumnezeu, s-a pornit din loc, ca fiind viu, și a umblat un sfert de stadie. Și iarăși s-a întors la locul său și a crăpat; și dintr-însul a ieșit Sfânta Muceniță întreagă. Poporul, văzând o minune ca aceea, cu mare glas strigă: „Mare ești Dumnezeul Irinei, miluiește-ne pe noi după mare mila Ta, Tu ești Dumnezeul nostru Cel tare și puternic, Care faci minunate și preaslăvite minuni!”.

Și au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul petrecea nu numai întru necredință, ci și pe Dumnezeu Cel Preaînalt hulea și, fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de moarte. Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon, ca în multe feluri muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Și a pierit acel ticălos împărat, iar Sfânta a petrecut în cetatea aceea câteva zile, învățând poporul credința cea întru Hristos, tămăduind toate neputințele; iar preotul Timotei, mergând acolo, a botezat pe cei ce credeau.

Eparhul, văzând cum că tot poporul cetății ține cu Sfânta Irina, s-a temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gâlceavă și tulburare în popor pentru dânsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui Constantin; iar pe muceniță a poruncit ostașilor să o prindă și legată să o ducă după dânsul. El, mergând în cetatea aceea, a șezut la judecată și, punând pe Sfânta în fața sa, a zis către dânsa: „Oare știi, că putere îmi este dată mie asupra ta? Deci, apropie-te de zeii noștri și adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite munci”.

Răspuns-a Sfânta: „Ascultă, eparhule! Toate muncile câte vei putea să le afli, pune-le asupra mea, și vei vedea puterea Dumnezeului meu!”. Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier și, punând pe muceniță pe grătar, s-o lege cu lanțuri de fier și să-i pună împrejur mulțime de lemne și să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne peste muceniță untdelemn, untură și smoală; și astfel, arzând Sfânta mult timp, străluceau legăturile și lanțurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfânta a rămas nevătămată și, fiind în rouă răcoroasă, cânta, slăvind pe Dumnezeu.

După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea și a ieșit sănătoasă, lucru care, văzându-l eparhul și cei ce erau cu dânsul, s-au mirat foarte mult. Deci, eparhul, căzând la picioarele ei, i-a zis: „Roaba Dumnezeului Celui adevărat, mă rog ție, să nu mă pierzi pe mine, precum ai pierdut pe ceilalți împărați; căci și eu cred în Fiul lui Dumnezeu și voiesc să fiu creștin”. Astfel, a crezut eparhul Babodon și împreună cu dânsul popor mult și a adus acolo îngerul lui Dumnezeu pe Timotei preotul și s-a botezat de dânsul toți cei ce au crezut.

Sfânta Irina, petrecând în cetatea aceea cincizeci de zile, a ieșit de acolo și a fost prinsă de ostașii împăratului Savorie, care împărățea în Mesemvria, cetate a Traciei, și au dus-o la dânsul, căci acel împărat, auzind de cele făcute de dânsa, căuta să o prindă. El, văzând pe Sfânta, s-a umplut de mânie și a ucis-o cu sabia. Și a fost îngropată afară din cetate. Deci, a zis împăratul: „Lucruri înfricoșate s-a auzit de fermecătoarea aceea; căci pe împărați i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a putut să mă ucidă pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce nu a izbăvit-o din mâinile mele?”.

Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos și se lăuda, ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru nu poate să facă? Deoarece, în vremea morții Sale celei de voie și ocărâtă de iudei, multe trupuri ale sfinților celor adormiți le-a înviat și a intrat în sfânta cetate și s-a arătat multora. Acela, au nu putea și pe această Sfântă s-o învieze din morți, ca să intre în Mesemvria și să se arate împăratului? Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer și pe pământ și toate câte le voiește le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său și a sculat-o pe ea vie din groapă și a zis către dânsa îngerul Domnului: „Măcar că ți-ai sfârșit nevoința pătimirii tale și ți se cădea de acum să te odihnești, pentru că fericită ești și desăvârșită la cer, dar ca să nu se laude păgânătatea și fărădelegea, ca și cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în cetate ca să te vadă pe tine vie și să se rușineze toți ocărâtorii cei păgâni și să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Și nu vei mai pătimi de acum înainte nici un rău  de la nimeni”.

Deci, Sfânta a intrat în cetatea Mesemvria, ținând o stâlpare de măslin în mâinile sale. Iar când au văzut-o cetățenii, s-au umplut de negrăită spaimă și de mirare și au alergat la dânsa tot poporul, strigând cu glas mare: „Minunat este Dumnezeul Irinei și nu este altul afară de Acela!”. Și a spus împăratului că Irina s-a sculat din morți; iar el s-a temut foarte și, văzând-o pe ea, a căzut la picioarele ei, zicând: „Acum am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci, mă rog ție să petreci în cetatea noastră și să ne faci pe noi creștini”.

Sfânta a petrecut între dânșii șaptezeci de zile, învățându-i sfânta credință și toți au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui Dumnezeu fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat și pe tot poporul lui. După aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde a aflat pe tatăl său adormit întru Domnul; și a plâns lui Dumnezeu, rugându-se pentru dânsul.

Acolo a petrecut vreme puțină cu maica sa și s-a răpit de un nor, care a dus-o în Efes. Și, umblând apostolește prin cetate, propovăduia pe Hristos, făcând minuni prin tămăduirea a diferite neputințe și pe mulți îi întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la dânsa bătrânul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată învățător și de care Sfânta s-a bucurat mult. După câteva zile a zis către popor: „Bucurați-vă, frații mei, și pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi! Mângâiați-vă, veseliți-vă întru Domnul nostru și să fiți tari în credință; iar eu mă voi duce de la voi, mulțumindu-vă că m-ați primit pe mine cea străină. Dar să știți, că tot cel ce primește pe cel străin, prieten se face cerescului Dumnezeu”. Și cetățenii grăiau între dânșii: „Unde se duce învățătoarea noastră?”. Unii ziceau: „Au doară vrea să se odihnească întru Domnul?”. Iar alții grăiau: „Vrednică este aceasta lui Dumnezeu și de aceea se va lua de la ochii noștri, deoarece noi suntem păcătoși”.

A doua zi, Sfânta Irina, luând pe bătrânul Apelian și pe șase bărbați cucernici, s-a dus cu dânșii după cetate și, aflând într-o piatră un mormânt nou deșert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel mormânt și a zis către Apelian și către ceilalți bărbați: „Acoperiți-mă bine deasupra cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi, până a patra zi”. Sărutând, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian și pe bărbații cei ce erau cu dânsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și s-a culcat; iar bărbații au pus piatra cea mare deasupra mormântului și s-au întors în cetate.

A patra zi, mergând la mormânt Apelian cu aceiași bărbați, n-au mai găsit trupul Sfintei Irina și s-au gândit între dânșii, cum că a mutat-o pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducându-se în cetate, au spus aceasta poporului. Atunci, au alergat mulți la mormânt și, văzându-l deșert, s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viața și pătimirea fecioarei Irina, cea de neam bun; în acest fel au fost nevoințele miresei lui Hristos.

După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întâi înaintea tatălui său Lichinie, apoi a lui Sedechie și a lui Sedah fiul lui; după aceea înaintea lui Numerian și a eparhului Babodon; iar la sfârșit, înaintea lui Savorie. Cetățile în care a pătimit sunt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau Calipoli a lui Constantin și Mesemvria cea din Tracia. Și s-a odihnit întru Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai și, stând înaintea lui Hristos, se roagă pentru toată lumea.

Acestea le-a scris bătrânul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune de la oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă - Este de trebuință a se ști și aceasta, cum că tatăl Sfintei Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaș la împărăție cu marele Constantin, cel ce a avut de soție pe sora lui Constantin și a stăpânit toate părțile răsăritului, ci altul cu același nume, care a fost mai înainte cu mulți ani, împărat al unei cetăți ce se numea Maghedoe, care este în hotar cu Macedonia, precum și Sfânta Scriptură s-a obișnuit a numi împărăți pe stăpânitorii fiecărei cetăți. Acest lucru este arătat în cartea Facerii, în capitolul paisprezece. Niște împărați ca aceștia sunt mai ales împărăței, decât împărați, precum a fost și acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în prolog, este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăței iar nu împărat. Deci, cum că acest Liciniu este altul decât Liciniu cel care a împărățit împreună cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soție pe sora lui Constantin, cea cu numele Constanția, iar acesta avea pe cea de un nume cu dânsul, Licinia. Acela petrecea în cetatea Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit întru păgânătate, iar celălalt s-a sfârșit cu cinste întru creștinătate. Acela a fost după trei sute de ani de la nașterea lui Hristos, iar acesta a petrecut la întâia sută de ani, aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei, cel ce a botezat pe fiica lui, Sfânta Irina, a luat învățătura și preoția de la Sfântul Apostol Pavel.

Sf Cuv Mc Efrem cel Nou

Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni – s-a născut în Grecia pe data de 14 septembrie 1384 (de ziua Sfintei Cruci). Sfântul Efrem cel Nou a rămas orfan de tată încă de mic copil, astfel că el împreună cu ceilalți 6 frați ai săi au fost îngrijiți numai de mama sa evlavioasă. La vârsta de 14 ani, Sfântul Efrem cel Nou a intrat ca monah in Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniților, din regiunea grecească Attica (de lângă localitatea Nea Makri).

Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, când Sfântul Efrem cel Nou împlinea 41 de ani de viață și 27 de ani de aspră nevoință călugărească), Sfântul Efrem cel Nou a fost luat în robie de către turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților, iar ceilalți călugări din obștea sa au fost decapitați.

Martiriul Sfântului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a durat 8 luni: a început pe data de 14 septembrie 1425 (de ziua Sfintei Cruci, care este și ziua de naștere a Sfântului Efrem cel Nou), când turcii au cotropit Mănăstirea aflată pe Colina Neprihăniților (Nea Makri – Grecia) și au ucis pe ceilalți monahi prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem l-au luat în robie; s-a sfârșit pe data de 5 mai 1426, într-o zi de marți, la ora 9 dimineața, când Sfantul Efrem cel Nou și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în urma chinurilor cumplite la care fusese supus (a fost spânzurat cu capul în jos, în pantece i-au înfipt un tăciune aprins și i-au sfâșiat carnea). În toată această perioadă de 8 luni de robie, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman.

Pătimirile suferite de Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri, au fost descoperite prima dată Monahiei Macaria, apoi și altor credincioși din Grecia. Sfântul Efrem cel Nou li s-a arăat acestor oameni uneori aievea (în realitate), iar alte ori s-a arătat în vis, pentru a-i îmbărbăta și a le promite ajutorul său (pe care oamenii l-au primit neîntârziat), apoi Sfântul Efrem le-a dezvăluit o parte din chinurile cumplite pe care le-a suferit pentru că și-a păstrat credința ortodoxă. Un credincios din Atena a văzut într-o vedenie înspăimântătorul martiriu al Marelui Mucenic și Tămăduitor Efrem. Iată cum descrie acesta pătimirile Marelui Mucenic Efrem cel Nou:

“I-am văzut pe sălbaticii și turbații necredincioși coborând de pe coasta muntelui, însetați de sânge și de răzbunare împotriva monahilor creștini. Țelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi supus la chinuri cumplite. Toți strigă și își rotesc săbiile deasupra capului, dând naștere unei atmosfere pline de sălbăticie și brutalitate. Ei sosesc la mănăstire, în această mică oază cu chiliile ei albe și cu bisericuța lor: loc nevinovat și neprihănit, deschis către Dumnezeu și dăruit oamenilor, cu ușurință cotropit de cei sălbăticiți. Încep să-i supună la aspre chinuri pe monahi. Dintre toți, Sfântul Efrem este cel mai pașnic și cel mai netulburat. Acest lucru îi scoate din minți. Astfel, în vreme ce altora le taie capul cu săbiile, pe Sfânt îl pun în lanțuri pentru a-l căzni și pentru a-i înfrânge voința cea către Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de credința sa. Îl închid într-o mică celulă, fără mâncare și fără apă. Îl bat zi de zi, îl chinuiesc, îl umilesc, îi cer să-și lepede credința. Zilele trec fără ca ei să dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în credința față de Dumnezeul Cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt vieții lui, după ce mai întâi îl chinuiseră în chip înspăimântător. Atunci îl scot pe Sfânt din mica închisoare și îl duc la copacul muceniciei sale, dudul care în aceste zile este plin de frunze, toate verzi. Îl atârnă cu capul în jos și încep să-l bată cu turbare. Îl lovesc, îl înjură, își bat joc de el, Îl iau în râs pe Dumnezeul lui:

– Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?

Sfântul nu-și pierde bărbăția. Se roagă:

– Doamne, nu ține seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se voia Ta.

Îi smulg barba, îl tiranizează. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o bucată de fier, îl lovește în cap cu turbare, în partea stângă, lângă sprânceană. Veșmintele sale sunt zdrențuite, trupul îi este aproape dezgolit, rănile fără de număr. Dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar vrea să-l mai chinuiască. Atunci, unul din cei care îl martirizează ia o bucată de lemn aprins și i-l înfundă cu putere în pântece (în buric). Urletele sale sunt sfâșietoare, durerea lui nemăsurată. Ochii îi sunt sângerii. Sângele îi curge din pântece cu îmbelșugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capăt aceleași cazne dureroase, de mai multe ori. Trupul său se zbate ca și cel al unui pește când îl scoți din apă. Toate mădularele sale sunt cuprinse de spasme. Și, curând, Sfântul nu mai are putere să vorbească. Puterile îl părăsesc, mai poate doar să se roage întru sine și să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Din gura îi curg sânge și salivă, în același timp. Pământul de sub el s-a adăpat cu sângele său, care curge din belșug. Își pierde cunoștința. Păgânii îl socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ține agățat în copac și trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mâna nu se oprește. Îl lovesc cu picioarele, îl bat, chiar și acum, cand îl cred mort… După câtăva vreme Sfântul își vine puțin în fire. Cu puținele puteri care i-au mai rămas, își întredeschide pleoapele. Se roagă și îi aud glasul inimii:

– Doamne, în mainile Tale încredințez duhul meu.

Degetele sale se înfing de durere în pământ și, în această clipă, sufletul său se desparte de trupul lui de Mucenic. Atunci Îngerul Domnului se pogoară din Cer. În mâini ține o pernă roșie, din catifea. Deasupra așază sufletul Sfântului și se suie spre Cer. Atunci văd Îngeri înșirați la dreapta și la stânga, alcătuind o mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece prin mijlocul lor, însoțindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul.

Iar Domnul îl intâmpină, zicându-i: „Vrednic ești, Efrem, Căci pe Hristos L-ai mărturisit!”

Ceea ce s-a întamplat în continuare cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou a fost descoperit într-o vedenie unei călugărițe de la Sfânta Mănăstire Bunavestire din Nea Makri, Grecia. Măicuța a văzut cum un câine din mănăstirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care trăise în vremea Sfântului, se ținea pe aproape de copacul scorburos (este vorba despre dudul de care a fost spânzurat Sfântul Efrem cel Nou, dud care există și astăzi, în jurul căruia s-a construit în zilele noastre un paraclis). Câinele era foarte nefericit și lacrimile îi curgeau din ochi. Atunci, trei țărani intrară în mănăstire; pe dată câinele începu un du-te-vino între țărani și copacul cel scorburos, lătrând. Unul din bărbați a înțeles că se întâmpla ceva. Se apropiară și văzură trupul însângerat și ciopârțit al Sfântului. Au săpat o groapă și au așezat trupul în ea. După ce ei au luat trupul Sfântului, câinele alergă la scorbură și luă o bucată din trup, căzută în urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, și, ținând-o cu delicatețe între dinți, o puse în mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi oamenii acoperiră mormântul și plecară.

În iunie 1971, Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – i s-a arătat în vis unei măicuțe de la Mănăstirea sa de pe Colina Neprihăniților, și i-a dezvăluit o parte din chinurile la care a fost supus de acei otomani necredincioși. Sfântul Efrem i-a spus cu glasul său blând:

– Dacă ai ști cât am pătimit, chiar și la cap…

Și i-a arătat cu mâna:

– Mi-au înfipt cuie mari și mi-au pironit capul de un copac.

Sfântul și-a făcut Semnul Sfintei Cruci și a continuat:

– Cu multe, foarte multe cuie.

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și patimirile sale.

De aceea, Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri (Grecia), este sărbătorit de două ori pe an: pe 3 ianuarie (ziua aflării Sfintelor sale Moaște) și pe 5 mai (ziua adormirii sale întru Domnul, în urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).