2. /8 MAI 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 535: A decedat Papa Ioan al II-lea. S-a născut la Roma, iar numele său la naștere era Mercurius. A fost primul papă care și-a schimbat numele după alegere. Înainte de a urca pe scaunul papal, a fost preot la Basilica Sf. Clement. A inceput pontificatul la 2 Ianuarie 533. Papa Ioan al II-lea a murit pe 8 Mai 535 și a fost îngropat înBasilica Sf. Petru din Roma.
· 1319: Haakon al V-lea al Norvegiei (n. 1270)
· 1788: Giovanni Antonio Scopoli, adesea oară latinizat ca Johannes Antonius Scopolius, (n. 3 iunie 1723, Cavalese – d. 8 mai 1788, Pavia) a fost un om de știință, medic, botanist, micolog, zoolog și scriitor științifictirolez de origine italiană. El a fost numit de biograful lui, Otto Guglia (1904-1984), primul european non-național precum Linnaeus Austriae. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Scop..
Tânărul Scopoli a urmat școala primară la Cavalese, apoi liceul din Trento și în sfârșit acel de la Hall in Tirol, zece kilometri în est de Innsbruck, unde și-a dat bacalaureatul. A studiat în continuare medicine la Innsbruck, promovând în 1743. Studiul de plante și insecte ale patriei sale Tirol, cărui s-a dedicat din tinerețe, l-a continuat pe lângă activitatea sa de medic în Cavalese, Trento și Veneția.[10]
În 1751 episcopul-principe (Fürstbischof) Leopold de Seckau, conte de Firmian, l-a numit secretar privat, dar, deja în anul 1753, s-a îndreptat spre Universitatea din Viena, unde a studiat suplementar o specializare care i-a permis, după absolvirea acesteia sub foarte cunoscutul profesor Gerard van Swieten un an mai târziu, să preia activități de interes public ca apărarea de epidemii, controlul personalului medical și afaceri medicinale în fața tribunalelor. Primul angajament în această calitate l-a căpătat în orașul minier Idria (astăzi Slovenia). Aici a avut-o să aibă grijă ca medic de aproximativ 2000 de mineri cu familiile lor. Pentru acest scop a înființat, printre altele, o farmacie. În 1763, i-a fost tradusă în plus predarea chimiei metalurgice elevilor mineri.[11]
În tot acest timp n-a uitat de botanică. Astfel Scopoli a descris, drept rezultat multor excursii în regiune, în operele sale majore „Flora Carniolica” (2 volume, 1760 și 1772) cu mai mult de 750 de plante cu flori și mai mult de 250 de criptogame precum „Entomologia Carniolica” (1763), cu mai mult de 1000 de specii, menținând o corespondență intensă cu Carl von Linné și alți naturaliști. Activitatea sa medicala în Idria l-a îndemnat pentru analizarea chimică (descrierea, extracția și prelucrarea) a mercurului conținut în rocă, precum și pentru descrierea bolilor minerilor efectuate ulterior. Cu propunerile sale privind metodele de siguranță și de vindecare la locul de muncă în opera sa „Tentamina physicochymico-medica” (1761), el a devenit un co-fondator al medicinii muncii. De asemenea, savantul a studiat plante subterane (în principal ciuperci și licheni) și a devenit astfel un pionier al speologiei botanice. El a descris acolo, în detaliu, însușirile macroscopice și caracterizante de 187 specii de ciuperci, împărțindu-le în 11 genuri în conformitate cu taxonomia lui Linné, refuzând însă acestui sistem al sexualității plantelor. Treizeci de specii de bureți poartă numele lui, printre care Amanita caesarea și Macrolepiota procera. Dar și multe specii de plante și insecte descrise de el pentru prima dată, au fost numite după el. Solanaceea „Atropa species“, descrisă de el în 1760, a fost denumită de Linné (1767) „Hyoscyamus Scopolia“, și Nikolaus Joseph von Jacquin a adăugat-o la noul gen „Scopolia, Species Carniolica” (1764). Abrevierea numelui său în cârti științifice este „Scop.”.[6][12][13]
În anul 1769 Scopoli a fost transferat, probabil ca urmare a criticii superiorilor săi în Idria din cauza investigațiilor sale științifice consumatoare de mult timp, la Academia de Minerit în Schemnitz (în prezent în Slovacia), ca profesor de chimie, mineralogie și metalurgie. În același timp a fost numit consilier imperial și evaluator la Camera Oficiului Ungariei Regale, iar în 1776, a urmat vocației, devenind profesor de chimie și botanică la Universitatea din Pavia (pe atunci Ducatul Milanului), unde a stabilit o grădină botanică și un laborator chimic. Pentru a îmbunătăți agricultura el a sugerat, printre altele, îngrășămintele chimice, de asemenea, s-a ocupat de creșterea animalelor și de apicultura.
Mai departe, savantul a corectat parțial sistemul pasărilor și a reînnoit în special clasificarea insectelor, creând, prin luarea în considerare de cât mai multe caracteristici structurale, o clasificare sistematică. De asemenea, în clasificarea mineralelor Scopoli a ales un mod propriu, ținând seamă, pe lângă de caracteristicile structurale optice și de calitățile lor chimice. Cunoștințele bazate pe propriile sale experimente au găsit loc în traducerea italiană a celui mai important dicționar chimic acestor timpuri (scris de Pierre Joseph Macquer), pe care a extins-o enorm (Dizionario di Chimica, 10 volume, 1784-1785).[11]
Deja bolnav de ceva timp și aproape orb, Scopoli s-a stins din viatä în casa sa la Pavia (1788). În anul morții sale Scopoli a mai publicat în latină autobiografia sa „Vitae meae vices".
· 1794: Antoine Laurent de Lavoisier (n. 26 august 1743; d. 8 mai 1794) a fost un chimist, filozof și economist francez. În 1771 s-a căsătorit cu Marie-Anne Pierrette Paulze care avea atunci 13 ani. Lavoisier a fost decapitat pe ghilotină de revoluționarii francezi.
Deși a fost respectat pe vremea sa, el a avut mai multe erori. De exemplu, a greșit când a spus că toți acizii conțin oxigen, dar la acea vreme nu fusese descoperit încă acidul clorhidric. A clasificat substanțele anorganice în oxizi, baze, acizi și săruri. De asemenea, el a elaborat o listă a tuturor elementelor chimice cunoscute atunci și a enunțat legea conservării masei substanțelor. A introdus noțiunea de element chimic și a demonstrat că tot ce ne înconjoară este compus din elemente chimice. De asemenea, a dovedit că arderile care se produc în aer au loc deoarece acesta conține oxigen.
În timpul Revoluției franceze este considerat contrarevoluționar și este condamnat la moarte prin ghilotină, fiind acuzat de "participarea într-o conspirație a dușmanilor Franței, împotriva poporului francez".[9] După un an, cazul a fost reluat, iar Lavoisier a fost achitat post-mortem din lipsă de probe.
· 1809 - A murit Augustin Pajou, sculptorul oficial francez al lui Ludovic al XVI-lea (n.19.10.1730).
· 1842: A murit Jules Dumont d'Urville, explorator francez (n. 1790). În anul 1820 participă la o expediție de cartografiere a bazinului Mării Egee. Cu această ocazie în urmă unor săpături pe insula Melos, reușește să obțină pentru Franța statueta lui Venus din Milo. În august 1822 i-a parte la expediția în Marile Sudului ,care avea ca scop explorări botanice și hidrografice. În anul următor cu aprobarea marinei franceze organizează propria sa expediție, pornind în februarie 1826 din Toulon spre Pacificul de Sud. Printre altele el caută pe exploratorul francez Jean-Francois de La Perouse dispărut prin anul 1788. Între anii 1826 – 1829, explorează și cartografiază o parte din Noua Zeelanda, Insula Fiji,Noua Caledonie,Noua Guinee, Tasmania,Insulele carolne si Celebes.
* 1873: John Stuart Mill (n. 20 mai 1806 – d. 8 mai 1873) a fost un filosofbritanic al epocii victoriene, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului XIX, care a adus contribuții la dezvoltarea utilitarismului.
Născut la Pentonville, Londra în 1806 este fiul economistului și filosofului scoțian James Mill și al Harrietei Mill. John Stuart a fost educat de tatăl său, cu sfaturile și ajutorul filosofului utilitarist Jeremy Bentham. A primit o educație riguroasă și, în mod deliberat, a fost crescut complet separat de alți copii; a început să învețe greaca la vârsta de trei ani, latina la șapte ani, logica la doisprezece și un curs de economie politică la treisprezece ani.
Prima publicație a sa o reprezintă două scrisori apărute într-un ziar în 1822. În 1823 a format Societatea Utilitaristă (care s-a destrămat în 1826) și a devenit funcționar la „East India Company”, compania unde lucra tatăl său.
Rezultatul educației primite de Mill a fost ambiguu: John a absorbit utilitarismul lui Bentham și al tatălui său, dar a trecut și printr-o criză profundă la vârsta adolescenței (declanșată în 1826). Acest eveniment l-a inițiat pe Mill în devenirea sa ca filosof, a lăsat la o parte ceea ce el numea "un adevarat sectarianism interior", și a început să se elibereze de tatăl său, de Bentham și de raționalismul secolului al XVIII-lea pe care ei îl reprezentau.
În 1831 a publicat o serie de articole în Examiner și l-a întâlnit pe Carlyle. În 1835 va fi responsabil de pierderea manuscrisului primului volum al lucrarii lui Carlyle, "French Revolution". Va face, apoi, recenzia volumului I al cărții lui Alexis de Tocqueville, Democracy in America. S-a retras de la East India House în 1858, iar în 1859 a publicat Toughts on Parlamentary Reform, și Dissertations and Discussions, volumul I și II.
În 1851 se căsătorește cu Harriet Taylor, care s-a dovedit a fi un adevărat sprijin, inclusiv în ceea ce privește munca sa intelectuală.
În 1865 a publicat An Examination of Sir William Hamilton’s Philosophy, în același an fiind ales membru al Parlamentului (unde apără dreptul la vot și la emancipare al femeii) și, apoi, devenind Lord Rector la St. Andrew’s University. În același an a mai publicat The Subjection on Women și o nouă ediție a lui James Mill Analysis of the Phenomena of the Human Mind (1869). Post-mortem i-au fost publicate lucrarile: Autobiography, Nature, Utility of Religion (1873); Theism (1874) și Dissertations and Discussions, volumul IV (1875).
Mill a fost o personalitate multilaterală: a scris tratate de economie și logică, a dezvoltat filosofia utilitaristă și filonul tradiției empiriste engleze și a fost cel mai important dintre liberalii secolului al XIX-lea. A fost un admirator înfocat al scrierilor lui Auguste Comte, chiar înainte de a-l întâlni personal. A început prin a coresponda cu acesta pentru ca mai apoi, peste câțiva ani, să devină un reprezentant marcant al pozitivismul sociologic, afirmându-se ca un propagator al ideilor comtiste în Anglia, în confruntarea cu doctrina organicistă promovată de Herbert Spencer. Începând cu anul 1842, Mill introduce termenul de sociologie în circuitul sociologic din Anglia.
În logică, a dezvoltat o teorie a inducției și procedee de experimentare. În morală, John Stuart Mill a adaptat utilitarismul lui Jeremy Bentham într-un utilitarism care consideră fericirea ca scop final al moralei. În politică, a avut poziția unui liberal care nu cerea intervenția statului decât în beneficiul celor slabi și, în special, a femeii.
Deja de la o varstä fragedä, Leopold a fost interesat cu zel de botanică, nearătând nici un interes pentru teologie și profesiunea tatălui. Astfel s-a decis în familie să devină farmacist. Pentru a se dedica farmacologiei, a început în 1836 o ucenicie pentru 3 ani la farmacistul Hämmerlein în orașul natal. După acea a fost angajat drept asistent la farmacia din Langenselbold, apoi în Büdingen, la Erlangen în cea a renumitului profesor și farmacist Ernst Wilhelm Martius (1756-1849) și în sfârșit timp de mai mulți ani la farmacistul Schulde în Winterthur, Elveția. Acolo a început cu colectarea de mușchi, enumerate în directorul botanistului Robert Keller (1854-1939) în 1886 și a scris prima publicație botanică în jurnalul științific Flora (1844), anume Angebot getrockneter Pflanzen aus der Schweiz („Oferta de plante uscate din Elveția”).
Apoi, din 1845, a început cu studiile universitare la Universitatea din Heidelberg, pe care le-a absolvit summa cum laude la Facultatea din Wiesbaden, practicând în acest timp la Frankfurt pe Main în Hirschapotheke, Usingen și Eltville. În 1848 a devenit șeful farmaciei de sucursală din Oestrich. Acolo a făcut cunoștință cu viitoarea sa soție (vezi sus).
Pe tot timpul studiilor s-a ocupat în plus cu științele naturale, încurajat și promovat de renumitul profesor universitar de botanică Gottlieb Wilhelm Bischoff (1797–1854) din Heidelberg, sub tutela căruia a învățat între altele sistematica plantelor și ciupercilor, influențându-l îndeosebi. Dar de abia după moartea neașteptată a soției sale (complicații grave după nașterea fiului) în 1853, Leopold Fuckel a devenit, datorită vinăriei moștenite, un om suficient de bogat. Prin urmare, a terminat meseria ca farmacist și s-a dedicat plin botanicii, preponderent micologiei. În același an a fost ales de către Nassauischen Vereins für Naturkunde (Asociația pentru științe naturale din [Ducatul] Nassau”) șef al secției pentru botanică, funcție pe care a deținut o până la moartea sa.
Ca și multi alți micologi, Fuckel s-a preocupat de asemenea cu biologia plantelor. Astfel a publicat în 1856 o carte, devenită foarte populară și peste hotarele Ducatului Nassau, anume Nassaus Flora - ein Taschenbuch zum Gebrauche bei botanischen Excursionen in der vaterländische Pflanzenwelt,Phaenogamen („Flora din Nassau - carte de buzunar pentru utilizarea la excursii botanice în lumea plantelor din patrie, fenogame”), cuprinzând 384 pagini, 11 litografii și o placă colorată.[2]
Din 1860, Fuckel a început să creeze o colecție semnificativă de ciuperci uscate din zona Rinului (2 100), publicată în "Fungi rhenani exsiccati" între 1862 și 1875, descrise de el și ulterior predate „Asociației Nassau de Istorie Naturală”. Această colecție se află astăzi preponderent în mâinile muzeului de istorie naturală al landului din Wiesbaden precum ale orașului Wies în Stiria, dar se găsesc părți ale colecției între altele și la Berlin, Berna, Bregenz, Freiburg, Gießen, Halle, Köln, Leipzig, Landau , München, New York, Stuttgart, Straubing și Viena. Prin descoperirea numeroaselor specii noi de ciuperci și publicarea lor în sus numita publicație "Fungi rhenani exsiccati" (Editura I, Fascic I-XXVII, 1863-75, Editura II, Fascic I-XXI, 1871-75), a contribuit semnificativ în promovarea acestei ramuri a botanicii.
Din 1869 a urmat Symbolae mycologicae - Beiträge zur Kenntniss der rheinischen Pilze care dă mărturie de rezultatele cercetărilor sale publicate în jurnalul Jahrbücher des Nassauischen Vereins für Naturkunde, dar de asemenea în formatul de carte în 3 volume cu 1071 specii. Acestea sunt de numit printre cele mai remarcabile lucrări micologice publicate și s-au bucurat de cea mai mare recunoaștere a micologilor și de peste hotare. Probabil nu mai există o altă lucrare atât de bogată despre întreaga floră a unei singure țări. În volumul 1 a dezvoltat clasificarea în Fungi perfecti și Fungi imperfecti în funcție de faptul dacă ciupercile prezintă o morfologie sexuată sau asexuată. În plus a creat terminologia Conidium (conidie), un anumit fel de spori la diverse ciuperci, astfel în mucegaiurile de brânză (de exemplu Penicillium candidum sin. Penicillium camambertii), dar de asemenea la procariote de genul Streptomyces. Acest termen comun de lungă durată pentru sporii de ciuperci asexuate este între timp înlocuit în general prin termenul mitospori.[3]
Mai departe a examinat și catalogat ciupercile adunate în decursul celei de a 2-a expediție germane la Polul Nord între 1869 și 1870 sub comanda renumitului explorator al zonelor polare. Carl Koldewey (1837-1908) precum a celei întreprinse de exploratorul și ornitologul Theodor von Heuglin (1824-1876) spre Oceanul Arctic din 1870-1871.
Publicațiile sale micologice în care a descris pentru prima dată sau a redenumit peste 3 000 de genuri și specii de bureți, multe valabile până în prezent și cu toate acceptate sinonim, deși nu mereu libere de inexactități, au fost multilateral stimulante. Deși a făcut și câteva expediții în străinătate, de exemplu în Engadina de Sus (1874) sau ultima în Italia (1876), explorările sale au avut loc aproape numai pe teritoriul Ducatului Nassau.
A murit la Viena, pe drumul de întoarcere din Italia, unde petrecuse iarna, in urma unui accident vascular cerebral la vârsta de doar 55 de ani. Este înmormântat în cimitirul evanghelic din Matzleinsdorf (Matzleinsdorfer evangelischer Friedhof), azi parte a cartierului nr. V (Margareten) din Viena. Din păcate, întreaga moștenire păstrată în Oestrich a fost arsă de fiul său în 1908, după vânzarea proprietății.
· 1880: A decedat Gustave Flaubert, scriitor francez (n. 1821), "Doamna Bovary", "Educaţia sentimentală", "Salammbo". Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori occidentali. Cea mai importantă operă a sa , un reper pentru literatura secolului al XIX-lea, este Madame Bovary (1857). Alte lucrari importante 1862 – Salammbô, 1870 – Educația sentimentală (“L’Éducation sentimentale”), 1874 – Ispitirea sfântului Anton (“La Tentation de Saint Antoine”).
* 1891: Elena Petrovna Blavatschi (în rusă: Елена Петровна Блаватская, în ucraineană: Олена Петрівна Блаватська), născută Helena von Hahn(în rusă: Елена Петровна Ган, în ucraineană: Олена Петрівна Ган; n. 12 august (31 iulie stil vechi) 1831, la Ekaterinoslav, Imperiul Rus (azi Dnipropetrovsk, Ucraina — d. 8 mai 1891, Londra), cunoscută acum ca Madame Blavatski sau chiar desemnată simplu, cu inițialele HPB, a fost unul dintre fondatorii Societății Teosofice și o promotoare activă a răspândirii curentului teozofic.
Tatăl său, de origine germană, era colonel în armata țaristă, iar mama sa, scriitoare de nuvele sub pseudonim, era înrudită cu familia imperială a Rusiei.
Fiind dintr-o familie nobiliară, Helena are mai multe guvernante, din diferite țări europene, astfel încât ajunge încă din copilărie să vorbească fluent franceza, engleza și germana, care îi vor fi extrem de folositoare în timpul călătoriilor de mai târziu. Îndrăgește lectura încă de mică și citește multe cărți despre ocultism, dar și despre francmasonerie și alte societăți secrete.
În urma ei a rămas o operă controversată, care a stârnit nenumărate dezbateri. De pildă, în timp ce Rene Guenon considera teosofia drept una dintre cele mai periculoase greșeli făcute de mentalitatea contemporană, istoricul Theodore Roszak spune că Madame Blavatski a fost unul dintre cei mai originali și mai profunzi gânditori ai timpului său. Călătoriile numeroase, legăturile cu diferiți oficiali militari britanici, dar și ruși, au alimentat zvonurile că s-ar fi aflat în slujba serviciilor secrete britanice.
S-a născut la Bückeburg ca fiu al lui Georg Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe și a Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont (1796–1869).
A succedat ca Prinț de Schaumburg-Lippe în urma decesului tatălui său, la 21 noiembrie 1860. În 1866, Schaumburg-Lippe a semnat un tatat miliar cu Prusia, și în 1867 a intrat într-o uniune militară. În 1867, Schaumburg-Lippe a devenit membră a Confederației Germane de Nordși, mai târziu, în 1871 a devenit membră a Imperiului german. A murit la Bückeburg și a fost succedat de fiul său, Georg.
La 25 octombrie 1844, la Arolsen, s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont. Tatăl lui era frate cu mama ei. Tânărul cuplu a avut opt copii:
- Prințesa Hermine de Schaumburg-Lippe (1845–1930); căsătorită cu Ducele Maximilian de Württemberg, singurul fiu al Ducelui Paul Wilhelm de Württemberg.
- Prințul Georg de Schaumburg-Lippe (1846–1911); i-a succedat tatălui său ca Prinț de Schaumburg-Lippe; s-a căsătorit cu Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg.
- Prințul Hermann de Schaumburg-Lippe (1848–1928).
- Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1850–1855).
- Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe (1852–1891); căsătorită cu Heinrich XXII, Prinț Reuss de Greiz.
- Prințul Otto Heinrich de Schaumburg-Lippe (1854–1935); căsătorit cu Anna von Koppen.
- Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe (1859–1917); căsătorit cu Prințesa Victoria a Prusiei, fiica împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.
- Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1865–1868).
· 1903: Eugène Henri Paul Gauguin (n. , Paris, Franța – d. , Atuona, Franța) a fost un pictor postimpresionist francez. Aventurier și geniu, Paul Gauguin a știut să prevadă viitorul, pregătind calea picturii moderne, influențându-i pe fauviști și pe artiștii din gruparea Nabis. Între mizerie și epuizare, călătorii și disperare, a ajuns să creeze opere extraordinare, în care redă cu intensitate viziunea sa senzuală asupra vieții.
Paul Gauguin s-a născut la Paris pe 7 iunie 1848, fiu al lui Clovis Gauguin, ziarist și republican înveterat și al Alinei Chazal, fiica Florei Tristan. Familia Gauguin, simțind că în Franța republica este în pericol, se mută în Peru (1849). Tatăl său moare la 30 octombrie în Patagonia, familia se întoarce în Franța abia peste cinci ani, în august 1854, și se stabilește la Orléans. În 1865 Paul Gauguin servește ca ofițer secund pe un vas comercial cu destinația Rio de Janeiro, un an mai târziu, pornește într-o călătorie de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent pe vasul "Chili". Ajutat de tutorele său, Gustave Arosa, bancher și colecționar îndrăgostit de lucrările impresioniștilor, Paul Gauguin este angajat în 1871 ca funcționar la o agenție de bursă. Se împrietenește cu pictorul Émile Schuffenecker, cu care deseori pictează și desenează. În 1873, se căsătorește cu Mette Sophie Gad, fiica unui înalt funcționar danez. În următorii zece ani se nasc cei cinci copii ai lor.
Anul 1874 aduce o schimbare decisivă în viața lui Gauguin. Are acum 25 de ani și pentru el începe lucrul în atelier și perioada de căutări artistice. Se înscrie la "Academia Colarossi", unde învață secretele picturii după model. Este anul când se organizează prima expoziție a impresioniștilorși Gauguin cumpără, încântat, tablouri realizate în acest stil.
În 1875, expune primul său tablou, "Peisaj la Viroflay", în care se simte influența lui Camille Pissarro, al cărui elev va deveni mai târziu. Câțiva ani în șir se întâlnește regulat cu artiștii impresioniști în cafeneaua "Nouvelle-Athénée" din Place Pigalle și participă cu lucrările sale la expozițiile acestora. În 1879 își petrece pentru prima oară vara în Pontoise, la Pissarro, care îl îndeamnă să se apropie mai mult de natură. Aici îl cunoaște, în 1881, pe Paul Cézanne. Cei doi pictori se înțeleg perfect, între ei fiind multe asemănări în reprezentările artistice.
Odată cu anul 1883, Gauguin se decide să-și consacre întreaga energie picturii, părăsește lumea finanțelor și își neglijează familia. Din acest moment evenimentele ce vor urma vor accelera ritmul marii sale aventuri în pictură. Gauguin își lasă soția și copiii la familia acesteia în Danemarca, vinde numeroase piese din colecția proprie, pentru a se întreține, o vreme câștigă bani din lipirea de afișe. Vara anului 1886 o petrece în Bretania, la Pont-Aven, unde trăiesc mai cu seamă pictorii independenți sosiți din Anglia și America.
Acum are, în sfârșit, ocazia să creeze departe de influențele pariziene. Din cauza problemelor materiale dar și datorită setei sale nestăvilite de independență, primăvara anului 1887 îl găsește pe puntea unui vas care se îndreaptă spre Panama. Lucrează câteva săptămâni la construcția canalului, se îmbolnăvește însă de malarie și se întoarce în Franța, din nou la Pont-Aven. Împreună cu pictorul Émile Bernard, elaborează regulile sintetismului, care se bazează pe planuri de culori de aceeași nuanță, reliefate prin contururi ferme. Compoziția "Viziune după predică", cunoscută și ca "Lupta lui Iacob cu îngerul", marchează debutul acestui nou stil, caracterizat prin petele decorative de culoare pură, prezența marcată a liniilor de culoare închisă, motive simplificate, tratarea antinaturalistă a spațiului și renunțarea la perspectiva tradițională. Prin așezarea surprinzătoare a motivelor, artistul leagă două planuri ale realității: femeile bretone și viziunea lor. "Pentru mine peisajul și lupta din tablou există numai în imaginația oamenilor care se roagă, ele sunt o urmare a predicei ascultate" (Paul Gauguin).
Gauguin recurge adesea la motive pictate deja, pe care și le însușește și le așază într-o nouă ambianță. Tabloul "Christ galben" este inspirat în mod direct de statuia de lemn policromă a unor meșteșugari din secolul al XVII-lea. Gauguin merge însă mai departe, preia idei formale și din propriile lucrări și, asemenea unui compozitor, le prelucrează ca și cum ar scrie variații diferite pe aceeași temă. În partea stângă a tabloului se văd femei din Bretania, motiv ce constituie o nouă variantă a compoziției "Viziune după predică".
În anul (1888), galeria pariziană "Boussod et Valadon" îi organizează prima expoziție personală. Noua generație vede în Gauguin maestrul simbolismului.
În același an, la 21 octombrie 1888, Gauguin sosește la Arles, la Van Gogh, pe care îl cunoscuse cu doi ani în urmă. Van Gogh era curios să afle la ce rezultat artistic a dus colaborarea lui Gauguin cu Émile Bernard și i-a rugat pe cei doi să-și facă reciproc portretul. Rezultatul îl constituie tabloul "Mizerabilii", în care Gauguin se reprezintă în chipul lui Jean Valjean din cunoscutul roman al lui Victor Hugo. Relația de prietenie dintre Gauguin și Van Gogh se deteriorează repede. După o ceartă, Van Gogh își taie o ureche, Gauguin se întoarce la Paris.
Gauguin visează la un atelier la tropice, alegerea cade pe Tahiti, pământ al "extazului, al liniștii și al artei". În primăvara anului 1891 se îmbarcă pe un vas spre Oceanul Pacific și la 8 iunie sosește la Papeete. Se stabilește la Mataiea și începe să picteze, folosind ca modele femei indigene, cu care are și legături amoroase.
După un intermezzo parizian și câteva luni în Belgia, Gauguin se întoarce în Tahiti. La 28 iunie 1895 părăsește din nou Franța, unde nu se va mai întoarce niciodată. De data aceasta se stabilește într-o localitate pe malul mării, și artistul se apucă de o muncă gigantică. Anul 1897 este data de naștere a câtorva capodopere printre care și tabloul "De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?", care va fi expus un an mai târziu la galeria "Vollard" din Paris, devenind evenimentul major al sezonului.
Gauguin a fost foarte legat de această compoziție de aproape patru metri, cu caracterul unei picturi murale, considerată ca fiind testamentul său artistic și spiritual. Gauguin adună și concentrează aici mare parte a repertoriului său, cu mai multă vigoare decât în tablourile mai vechi. Armonia artistică și poetică a ideilor sale nu a fost niciodată atât de impresionantă.
În septembrie 1899 se mută în arhipelagul insulelor Marchize, la Atuona, pe insula Hiva-Oa. Aici își construiește celebra "Casă a plăcerilor", unde se mută cu noua sa vahine. Aceasta a marcat în pictura sa o nouă perioadă de activă fecunditate creatoare. Amatorul de artă care a comandat "Calul alb" a refuzat până la urmă tabloul finisat, întrucât calul a devenit... verde! La care pictorul a răspuns că imbecilii lipsiți de imaginație i-au reproșat absolut gratuit lui Delacroix faptul că pe pânza tabloului intitulat "La Justice de Trajan" a pictat calul în roz. Tabloul este expus în 1906 la Salonul de Toamnă din Paris, stârnind un ecou puternic în cercul tinerilor expresioniști germani.
Paul Gauguin moare la 8 mai 1903 în Atuona din insula Hiva Oa, Polinezia Franceză, anul în care galeria "Vollard" organizează o expoziție cu 50 de picturi și 20 de desene, și când Salonul de Toamnă dedică o întreagă sală lucrărilor sale.
* 1932: Aleksei Nikolaevici Haruzin (în rusă Алексей Николаевич Харузин; n. 29 februarie 1864 – d. 8 mai 1932) a fost un om de stat, antropolog și etnograf rus, guvernator al Basarabiei între anii 1904 – 1908.
Haruzin sa născut în Reval (în prezent Tallinn, Estonia) într-o familie de comercianți ruși. Între 1873 și 1883, a studiat la gimnaziul din Reval. Mai târziu a absolvit Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Moscova. Societatea imperială a Naturii și Științei l-a trimis în numeroase misiuni în Caucazul de Sud, Crimeea, Marea Egee și Asia Centrală. În 1889, a devenit un emisar rus al societății geografice în Bosnia și Herțegovina. Între 1889 și 1891, a fost un editor al jurnalului Departamentului imperial de Antropologie.
În 1891, Haruzin a fost numit asistent special al guvernatorului de Estlanda și mai târziu, secretar al comitetului țărănesc, organul gubernatorial pentru afacerile țărănești. În 1902, a fost numit șef al biroului guvernatorului de Vilno.
Între 1904 și 1908, a ocupat postul de guvernator al Basarabiei, iar mai târziu a fost director al Departamentului pentru Afaceri Religioase ale credințelor străine. În 1911, a devenit ministru-adjunct al Afacerilor Interne ale imperiului.
Spre deosebire de mulți ruși de rang înalt, Haruzin nu a ales să emigreze după Revoluția din Octombrie din 1917. El a lucrat la baza agricolă Șatilov pe care a creat-o lângă Tver. În 1924, sa întors la Moscova, unde a fost angajat ca profesor de grădinărit la Colegiul Politehnic Agricol.
În 1927, Haruzin a fost arestat de Administrația Politică de Stat, dar a fost eliberat curând fără vreo învinuire. În 1931, a fost arestat pentru a doua oară, împreună cu fiul său Vsevolod pentru presupusa „propagandă anti-sovietică”. La 3 aprilie 1932, Consiliul Special al NKVDla găsit vinovat și la condamnat la trei ani de exil. O lună mai târziu, Haruzin murit în închisoarea Butîrka(en) din cauza insuficienței cardiace
· 1936: Oswald Spengler, istoric german (n. 1880)
· 1941: Natalia Obrenovici născută Cheșco și Keșco sau Keschko (sârbăНаталија Обреновић, n. 15 mai 1859, Florența - d. 8 mai 1941, Saint-Denis, Franța), soția regelui sârb Milan I al Serbiei, a fost principesă consortă a Principatului Serbia din 1875 până în 1882 și regină consortă a Regatului Serbia din 6 martie 1882 până în 24 octombrie 1888.
Natalia s-a născut în familia lui Petre Cheșco, descendent unei ramure al familiei Wassilko, colonel basarabean în armata rusă, și a Pulheriei Sturdza, din familia boierilor Sturzești din Moldova. Bunicul Nataliei pe linie paternă, Ioan Cheșco, a fost membru al Sfatului Suprem al Basarabiei, precum și conducător al nobilimii din ținuturile Chișinău și Orhei(1850-1853), apoi al ținuturilor Soroca și Iași. De cealaltă parte, mama Nataliei era nepoata voievodului Moldovei Ioniță Sandu Sturdza.
„Keșco, veche familie - al carei nume inițial era Cazacul - din Țara de Sus a Moldovei, cu puternice legături de rudenie în boierimea bucovineană. Stolnicul Ioan Keșco de la Zăvoriștea, mort la 12 august 1917 în Basarabia, a fost străbunicul Nataliei P. Keșcu, soția (1875) prințului Milan Obrenovici, mai apoi (1882) rege al Serbiei”—Gheorghe Bezviconi, Natalia Keșcu, regina Serbiei, în Din trecutul nostru, 17-20/III, 1935, pag. 59-74
Cum Pulheria Sturdza suferea de tuberculoză, viitorii părinți ai Nataliei petreceau mult timp în străinătate, în special la Florența, unde clima blândă era prielnică pentru tratament. În acest oraș se nasc și copiii familiei: Natalia (viitoarea regină), Ion, Marieta și Ecaterina.
Ramasă orfană de mică, Natalia este crescută de unchiul său, Constantin D. Moruzi, care era proprietarul moșiei Dănuțeni, din preajma Ungheniului, Basarabia. Stabilită în acest conac, Natalia făcea dese călătorii la Iași, Chișinău, Odesa și Viena.
Casa din Chișinău în care locuia Natalia s-a păstrat până azi, fiind situată la intersecția străzlor 31 august și Serghei Lazo(str. S. Lazo nr. 24).
La Viena l-a cunoscut pe viitorul soț, principele Milan Obrenovic IV al Serbiei. Logodna lor a avut loc tot la Viena. Iar într-o duminică, pe 17 octombrie 1875, în Catedrala de la Belgrad s-a oficiat cununia.
Împreună cu Milan Obrenovic IV, Natalia a avut doi fii, viitorul rege Alexandru I al Serbiei, născut în 1876, și Sergei, care a murit la câteva zile după naștere în 1878.
La proclamarea de către principele Milan a Regatului Serbiei în 1882, pricipesa Natalia a devenit regina Serbiei.
În 1888, după conflicte prelungite, regina Natalia și regele Milan divorțează. Totuși, după 5 ani, în 1893, aceștia se împacă și cer bisericii să le anuleze divorțul, lucru care se și întâmplă.
În 1889, ca urmare a abdicării de la tron a regelui Milan, fiul lui Milan și al Nataliei, Alexandru, devine rege al Serbiei, sub numele de Alexandru I.
Regele Alexandru și soția sa Draga Mašin au fost asasinați de organizația panslavistă Mâna Neagră în 1903, sub reproșul unei atitudini provestice. Regina Natalia a rămas singurul membru în viață al dinastiei Obrenovici. Regina și-a împărțit averea la Universitatea din Belgrad, la bisericile și mănăstirile din Serbia, după care s-a convertit la catolicism. A făcut profesiunea de credință catolică la 12 aprilie 1902 în biserica sanatoriului Cazin-Perrochaud de la Berck-Plage, în departementul Pas-de-Calais. S-a călugărit în anul 1903, și a lucrat ca infirmieră pentru mai mulți ani.[3]
· 1960: J. H. C. Whitehead, matematician britanic (n. 1904)
· 1975: Avery Brundage, fost președinte al Comitetului Internațional Olimpic
· 1977 - A murit prozatorul Ion Cârja. Născut în SUA, din părinţi emigranţi, a trăit în perioada 1927-1965 în România, fiind deţinut politic în penitenciarele din Turda, Cluj, Aiud, Gherla, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Din anul 1965, s-a stabilit în SUA, unde a publicat volume de mărturii cutremurătoare asupra perioadei de detenţie din lagărele comuniste (n.25.03.1922).
* 1981: Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei (12 ianuarie/24 ianuarie 1897 – 8 mai 1981) a fost membru al familiei imperiale a Rusiei. Fiu al Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei el a fost, de asemenea, cel mai mare nepot al împăratului Nicolae al II-lea al Rusiei. După Revoluția Rusă din 1917 și-a petrecut mare parte a vieții sale în exil în Marea Britanie.
Prințul Andrei Alexandrovici s-a născut la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg ca al doilea copil însă primul fiu al Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și a Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei.[1] Deși dinast al familiei imperiale Romanov și nepot al împăratului Alexandru al III-lea prin mama sa, el nu a primit titlul de Mare Duce al Rusiei din cauza noii legi a familiei promulgată de împăratul Alexandru al III-lea. Prin această lege se stabilea ca numai copiii și nepoții pe linie masculină ai Țarului vor purta titlurile de Mare Duce sau Mare Ducesă; ceilalți descendenți vor purta titlurile de "Prinț al Rusiei" sau "Prințesă a Rusiei". În ciuda faptului că a fost doar prinț al Rusiei, la naștere a primit 21 de salve de tun (lucru rezervat doar Marilor Duci în timp ce pentru prinți ai Rusiei se trăgeau 15 salve de tun) la insistența bunicii sale, împărăteasa mamă Maria Feodorovna.[2]
În tinerețe, înaintea Primului Război Mondial, Prințul Andrei a făcut turul Europei împreună cu părinții săi. La Biarritz, el s-a întâlnit cu unchiul său, regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit. Prințul Andrei a intrat în marina rusă și a servit sub comanda tatălui său, Marele Duce Alexandru Mihailovici. Mai târziu a devenit locotenent în garda călare, condusă de unchiul său, împăratul Nicolae al II-lea. Chiar înainte de Revoluția rusă, el era singurul membru al familiei care a însoțit-o pe împărăteasa Alexandra și cele patru fiice ale ei în ultima vizită la bisericile din Novgorod.[3] A fost ultima dată când le-a văzut
La căderea monarhiei ruse odată cu Revoluția din Februarie din 1917, Prințul Andrei s-a mutat cu frații și părinții săi pe proprietatea tatălui său în Crimeea, Ai-Todor. Un grup mare de membri ai familiei Romanov s-au concentrat acolo, încercând să scape de tulburările din restul țării. La început ei au trăit nestingherit, în timp ce guvernul provizoriu rus era la putere.
În timpul acestei perioade tulburi, Prințul Andrei a început o relație cu Elisabetta Ruffo-Sasso (1886-1940), o tânără divorțată. Ei s-au întâlnit la Sankt Petersburg în 1916. Ea era fiica lui Fabrizio Ruffo, Duce de Sasso-Ruffo și a prințesei Natalia Alexandrovna Mescherskaia (descendenta celebrei familii Stroganovs). Elisabetta avea o fată (Elisabeta Alexandrovna Friederici) din prima ei căsătorie cu generalul maior Alexandru Alexandrovitci Friederici (1878–1916). Când Elisabetta a rămas însărcinată, ei s-au căsătorit la 12 iunie 1918 în capela familiei la Ai-Todor în prezența familiei lui, inclusiv a bunicii, împărăteasa mamă.
Prințul Andrei avea 21 de ani și bunica lui l-a crezut prea tânăr pentru căsătorie, dar părinții lui, Marea Ducesă Xenia și Marele Duce Alexandru, și-au dat permisiunea.[3]Nu a fost posibil în acele vremuri să-l contacteze pe unchiul Prințului Andrei, ultimul monarh domnitor, împăratul Nicolae al II-lea, care era ținut în captivitate. O lună mai târziu, Nicolae al II-lea a fost asasinat împreună cu țarina Alexandra și cu cei cinci copii ai lor, la Ekaterinburg în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918. Mai târziu, Prințul Andrei va vorbi foarte rar despre ei, găsind aceste amintiri prea dureroase.[4]
Situația Romanovilor din Crimeea s-a deteriorat după succesul loviturii bolșevice de stat, în noiembrie 1917. Pentru un timp Prințul Andrei a fost închis împreună cu părinții săi, bunica împărăteasa și un număr mare de alte rude Romanov, la Dulber, un palat din Crimeea care a aparținut Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei.[2] În 1918 Rusia și Germania erau încă în război și când trupele germane au invadat peninsula, ele au eliberat Romanovii captivi. În decembrie 1918, Prințul Andrei a părăsit Rusia cu soția sa Elisabetta Ruffo Di Saint Antimo, care era însărcinată cu primul lor copil, și cu tatăl său, Marele Duce Alexandru Mihailovici la bordul navei britanice Marlborough cu scopul de a ajunge la Conferința de Pace de la Paris, căutând sprijinul Europei de Vest pentru Armata Albă
Prințul Andrei și-a petrecut primii ani de exil în Franța. Pentru un timp a locuit pe Riviera franceză într-o proprietate care aparținea mătușii sale, Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei. Primii doi copii ai lui și ai primei soții s-au născut în Franța iar cel mai mic la Londra:
- Prințesa Xenia Andreevna (1919–2000); s-a căsătorit prima dată în 1945 cu Calhoun Ancrum (1915–1990); ei au divorțat în 1954. A doua oară s-a căsătorit în 1958 cu Geoffrey Tooth (1908–1998). Nu a avut copii din nici o căsătorie.[5]
- Prințul Mihail Andreevici (1920–2008); s-a căsătorit prima dată în 1953 cu Jill Murphy (n. 1921); ei au divorțat în 1953. A doua oară s-a căsătorit în 1954 cu Shirley Cramond (1916–1983) și a treia oară în 1993 cu Giulia Crespi (n. 1930). Mihail nu a avut copii din nici o căsătorie.[5]
- Prințul Andrei Andreevici (n. 1923); s-a căsătorit prima dată în 1951 cu Elena Dourneva (n. 1927). Ei au avut un fiu înainte să divorțeze în 1959. A doua oară s-a căsătorit în 1961 cu Kathleen Norris (1935–1967). Ei au avut doi copii. A treia oară s-a căsătorit în 1987 cu Inez Bachelin (n. 1933).[5]
Fără bani și fără o ocupație constantă, Prințul Andrei s-a stabilit definitiv în Anglia, la Frogmore, unde mama sa Marea Ducesă Xenia deținea reședința Wilderness House. Mai târziu ei s-au mutat la Hampton Court. Au trăit acolo în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial când soția Prințului Andrei, Elisabetta, bolnavă de cancer, a murit în timpul unei raid aerian în octombrie 1940. On bombă a lovit foarte aproape de casa lor dărâmând lustra din plafon iar Elisabetta a murit de leziuni la scurt timp după aceea. Doi ani mai târziu, în timp ce stătea la Balmoral, Prințul Andrei a întâlnit-o pe cea de-a doua soție, Nadine McDougall (1908–2000). Ea era cea mai mare dintre cele trei fiice ale colonel locotenentului Herbert McDougall și a soției sale finlandeze, Sylvia Borgstrom. Cuplul s-a logodit la 18 iunie 1942 și s-a căsătorit la Norton, la 21 septembrie 1942. Arhiepiscopul de Canterbury a oficiat serviciul anglican în timp ce cununia ortodoxă a fost oficiată de arhimanditul Nicolae, care a fost tutore al copiilor țarului Nicolae al II-lea.[6]
Din a doua căsătorie, Prințul Andrei a avut o fiică:
- Prințesa Olga Andreevna (n. 1950); s-a căsătorit în 1975 cu Thomas Mathew (n. 1945). Ei au patru copii.[5]
În 1949, Prințul Andrei s-a mutat în Casa Provender din Faversham, Kent care era proprietatea familiei celei de-a doua soții. Casa este faimoasă și pentru a fi fost casa de vântoare a lui Eduard, Prințul Negru.[7] El și-a petrecut timpul grădinărind, distrându-se și chiar gătind, lucru pe care l-a învățat de la bucătari francezi în palatele părinților săi.[3] A fost un artist și a avut mai multe expoziții de lucrări la Paris, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. El a proiectat coperta Să aprindem lumânările, o carte de memorii a soacei sale.[3]
Prințul Andrei Alexandrovici a trăit liniștit până la moartea sa la casa din Faversham la 8 mai 1981 la vârsta de 84 de ani. Soția sa a murit în 2000
· 1985: Theodore Sturgeon (n. 26 februarie 1918 ca Edward Hamilton Waldo; d. 8 mai 1985) a fost un scriitor american de science fiction.
Este cel mai faimos pentru romanul științifico-fantastic More Than Human (1953). Slow Sculpture (publicată de revista Galaxy, februarie 1970) — a câștigat Premiul Hugo și Premiul Nebula pentru cea mai bună povestire. If All Men Were Brothers, Would You Let One Marry Your Sister? (1967) a fost nominalizată pentru Premiul Nebula din 1967 pentru cea mai bună nuvelă. The Man Who Learned Loving a fost nominalizată pentru Premiul Nebula din 1969 pentru cea mai bună povestire
Sturgeon s-a născut sub nunele Edward Hamilton Waldo în Staten Island, New York în 1918. Numele său a fost schimba legal în Theodore Sturgeon—nefiind un pseudonim—la vârsta de 11 ani după ce mama sa a divorțat și s-a recăsătorit cu William Dicky ("Argyll") Sturgeon.
A vândut prima sa povestire în 1938 către ziarul McClure Syndicate, care a cumpărat multe dintre primele sale lucrări (nefantastice); prima povestire fantastică a fost "Ether Breather" în Astounding Science Fiction, în 1939.
· 1988: Robert A. Heinlein (n. 7 iulie 1907 - d. 8 mai 1988) a fost un scriitoramerican de science-fiction. Deseori numit "decanul scriitorilor de science fiction",[2] a fost unul dintre cei mai populari, influenți și controversați autori ai genului. El a stabilit standardul pentru plauzibilitatea științifică și a ajutat la creșterea nivelului literar al genului, fiind unul dintre primii scriitori de science fiction publicat în revistele mainstream (de exemplu, lucrări scrise de el au apărut la sfârșitul anilor '40 în The Saturday Evening Post). A fost unul dintre cei mai bine vânduți scriitori de science fiction timp de multe decenii și, alături de Isaac Asimov și Arthur C. Clarke, a fost cunoscut ca unul dintre "Cei Trei Mari" din science fiction[3][4].
Un scriitor remarcabil de povestiri science fiction, Heinlein a aparținut unui grup de scriitori care s-a afirmat sub bagheta lui John W. Campbell, Jr. în revista acestuia Astounding Science Fiction - deși Heinlein a infirmat ipoteza conform căreia Campbell i-ar fi influențat în vreun fel stilul scriitoricesc. Heinlein a abordat în mod repetat anumite teme sociale: importanța libertății individuale, obligațiile pe care le au oamenii față de societățile în care trăiesc, influența religiei organizate asupra culturii și formei de guvernământ, precum și tendința societății de a reprima nonconformismul. El a examinat și legătura dintre dragosteafizică și cea emoțională, explorând diferite structuri familiare neortodoxe și speculând pe seama influenței pe care călătoriile spațiale o pot avea asupra obiceiurilor culturii umane. Tehnicile folosite în abordarea acestor teme a dat naștere la opinii divergente asupra genului de puncte de vedere care sunt expuse prin intermediul SF-ului.
Heinlein a câștigat premiul Hugo pentru patru dintre romanele sale; pe lângă asta, la cincizeci de ani de la publicarea lor, trei dintre operele sale au fost recompensate retroactiv cu același premiu, acordat pentru perioada în care distincția nu exista. El a obținut și primul premiu "Grand Master", oferit de Science Fiction Writers of America pentru întreaga activitate.
* 1995: Teresa Teng, Teng Li-Chun sau Deng Lijun (n. 29 ianuarie 1953 - d. 8 mai 1995) a fost o cântăreață de muzică pop din Taiwan. Ea a fost cunoscută pentru cântecele ei populare și balade romantice. Ea a înregistrat cântece în chineză, taiwaneză, cantoneză, japoneză, indoneziană și engleză. Teresa Teng a murit în 1995 în timp ce era în vacanță în Thailanda.
· 1996: Serge Ivan Chermayeff (n. 8 octombrie 1900 – d. 8 mai 1996) a fost un arhitect și scriitor britanic și american născut în Cecenia, care a activat în Marea Britanie și Statele Unite, fiind co-fondator a mai multe societăți profesionale de arhitectură, incluzând [The] American Society of Planners and Architects.
A scris mai multe cărți de arhitectură și urbanism, printre care Community and Privacy, împreună cu Christopher Alexander, în 1964, și The Shape of Community, împreună cu Alexander Tzonis, în 1971. A decedat în 1996 în Wellfleet, Massachusetts. Întreaga operă nepublicată a lui Chermayeff, constând din desene de arhitectură, planuri de proiecte finalizate sau nefinalizate, fotografii, corespondență, cursuri universitare și multe alte materiale scrise de arhitect sunt arhivate la Departamentul de desene și arhive (Drawings and Archives Department) al bibliotecii specializată în arhitectură, Avery Architectural and Fine Arts Library a Universității Columbia.
· 1999: Sir Dirk Bogarde (născut Derek Jules Gaspard Ulric Niven van den Bogaerde la 28 martie 1921 – d. 8 mai 1999) a fost un actor de scenă și de film englez făcând parte din noul val.
· 2007 - A încetat din viaţă actorul şi regizorul Victor Moldovan: "Regina de Navara", "Dona Diana", "Bădăranii", "Vecina de alături", "Anul viitor la aceeaşi oră" (n. 11 iunie 1926).
* 2011: George Guțiu (n. 30 martie 1924, Vaideiu, Mureș - d. 8 mai 2011, Cluj) a fost între 1990-2002 episcop al Episcopiei de Cluj-Gherla. În ultimii ani de viață a fost decanul de vârstă al episcopatului catolic din România.
George Guțiu s-a născut la data de 30 martie 1924 în Vaidei, pe atunci comună în județul Mureș (interbelic), în prezent sat aparținător de comuna Ogra, județul Mureș. A urmat școala primară în satul natal, apoi patru clase gimnaziale la Liceul "Papiu Ilarian" din Târgu Mureș. În anul 1940, după cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria fascistă, s-a mutat la Aiud, oraș rămas pe teritoriul Regatului României. Până în 1944a urmat la Aiud cursurile Liceului „Titu Maiorescu”.
După promovarea examenului de bacalaureat, a fost primit în clerul tânăr al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș, fiind în paralel și student în anul I la Academia de Teologie Română Unită "Sfânta Treime" din Blaj. După ce a absolvit cei patru ani de studii teologice, în iunie 1948, a promovat și examenul de licență, la care se supuneau doar cei mai buni clerici absolvenți, majoritatea rezumându-se la titlul ce-l acorda promovarea examenelor obligatorii de "absolvent de teologie" sau "teolog absolvent", suficient pentru a deveni preot de enorie.
Titlul de licențiat acorda dreptul de a deveni profesor de religie în învățământul mediu și era titlul superior ce se putea obține în învățământul teologic greco-catolic din țară. Licența în Teologie o putea acorda doar Academia de Teologie Română Unită din Blaj. Celelalte academii teologice greco-catolice din țară eliberau un simplu certificat de absolvire, numit „absolutoriu”.
La o săptămână de la decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, de trecere a Bisericii Române Unite în ilegalitate, în data de 8 decembrie 1948, a fost hirotonot preot de către Alexandru Cisar, arhiepiscop și mitropolit romano-catolic al Bucureștilor, în condițiile în care toți episcopii greco-catolici fuseseră arestați încă de la sfârșitul lunii octombrie și încarcerați la reședința patriarhală de la Dragoslavele. George Guțiu a fost hirotonit pentru Arhidieceza Română Unită de Alba Iulia și Făgăraș.
După hirotonirea sa ca preot, l-a ajutat pe ordinarius-ul arhidiecezan, mai întâi Pr. George Dănilă, fostul său rector la Academia de Teologie, și apoi pe Alexandru Todea, protopopul Reghinului, devenit din noiembrie 1950 episcop. În acea perioadă a călătorit prin întreaga arhidieceză, culegând date din parohii și protopopiate, despre preoții și călugării întemnițați, despre situația călugărițelor și a credincioșilor rezistenți (netrecuți la Biserica Ortodoxă Română), reușind să comunice aceste date Sfântului Scaun, papei Pius al XII-lea.
În aceeași perioadă a fost și îndrumătorul spiritual al Congregației de Călugărițe din Blaj, până la ridicarea acestora și fixarea lor la Obreja, în fosta mănăstire baziliană de acolo. Fiind urmărit de Miliție, în anul 1949, pr. George Guțiu a scăpat îmbrăcat într-un halat alb, prin grădina Institutului Recunoștinței.
La data de 30 ianuarie 1951 a fost arestat la Reghin și anchetat la Ministerul de Interne din București, până la 15 februarie1952, când, a fost trimis în judecată și condamnat de către Tribunalul Militar, secția a II-a București, prin sentința nr. 104 din 20 februarie 1952, la muncă silnică pe viață.[1] Detenția a executat-o în închisorile cu cel mai greu regim din țară, adevărate lagăre de exterminare a oponenților politici ai regimului comunist: închisoarea Jilava, Aiud, Pitești, Dej și penitenciarul Gherla. A fost eliberat la 4 august 1964, în virtutea Decretului de grațiere a tuturor deținuților politici, emis de regimul comunist pentru a sărbători aniversarea a 20 de ani de la eliberarea de sub fascism.
După eliberarea din închisoare s-a așezat în orașul Târnăveni, unde la început a fost angajat ca muncitor la Întreprinderea de Gospodărire Comunală și Locativă. Comportarea excepțională la locul de muncă i-a determinat pe superiori săi să ceară recunoașterea studiilor lui teologice ca studii superioare și, astfel, George Guțiu a fost promovat economist și avansat mai târziu economist principal, calitate din care a fost pensionat în anul 1986, la împlinirea vârstei de 62 de ani, de la aceeași întreprindere.
În activitatea bisericească s-a remarcat în calitate de colaborator al mitropolitului Alexandru Todea, lucrând un timp în calitate de vicar general arhidiecezan.
La data de 3 martie 1990 preotul George Guțiu a fost numit de către papa Ioan Paul al II-lea în funcția de episcop al Eparhiei de Cluj-Gherla, iar la data de 17 iunie 1990 a fost consacrat ca episcop, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Todea, asistat de episcopii sufragani Ioan Ploscaru al Lugojului și Lucian Mureșan al Maramureșului. Hirotonirea sa ca episcop a avut loc în cadrul unei Liturghii arhierești festive, celebrată pe Stadionul Municipal din Cluj, în prezența a peste 15.000 de participanți, dintre care sute de preoți îmbrăcați în odăjdii, călugări, călugărițe. Odată cu consacrarea, mitropolitul i-a trecut noului consacrat puterea ordinară de jurisdicție, care fusese deținută până atunci provizoriu de către Alexandru Todea, cu toate drepturile și îndatoririle ei.
Ca și în eparhiile de Oradea și Maramureș, nici la Cluj nu a avut loc instalarea canonică a episcopului în catedrala eparhială, aceasta fiind ocupată în acel moment de către Biserica Ortodoxă Română.
La 20 iulie 1994, ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în apărarea creștinismului în timpul persecuției comuniste, Papa Ioan Paul al II-lea i-a conferit titlul de Arhiepiscop "ad personam" de Cluj-Gherla. George Guțiu a participat la consacrarea ca episcopi greco-catolici a lui Alexandru Mesian (episcop coadjutor de Lugoj) și Virgil Bercea (episcop coadjutor de Oradea) la 8 septembrie 1994.
De la îmbolnăvirea cardinalului Todea în anul 1992 și până la numirea episcopului Lucian Mureșan la conducerea Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș în data de 4 iulie 1994, George Guțiu a condus treburile curente ale întregii provincii mitropolitane ca administrator apostolic.
Conform dreptului canonic, și-a prezentat cererea de retragere de la conducerea Episcopiei de Cluj-Gherla în anul 1999, odată cu împlinirea vârstei de 75 de ani. Papa Ioan Paul al II-lea nu i-a acceptat cererea imediat, ci la 18 iulie 2002, dată la care episcopul auxiliar Florentin Crihălmeanu a preluat scaunul episcopal de Cluj-Gherla.
În anul 2000 a fost decorat cu Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce de către Emil Constantinescu, președintele României.
Sărbători
· În calendarul ortodox: +) Sf Ap și Ev Ioan Teologul; Sf Cuv Arsenie cel Mare
·
· Ziua Partidului Comunist din Romania – 8 Mai
Istoria aparitiei P.C.R.
Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian. După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic.
Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste.
Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, denumire care se va menţine până în octombrie 1945. Partidul avea cca.1000 de membri si a avut o politica trădătoare şi antinaţională.
Primul punct al Statutului prevedea că: „Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine”. La punctul al doilea se arăta că: „Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.”
Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924– pana in august 1944.
Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.
Partidului Comunist din România, total subordonat Rusiei şi indeplinind planurile Rusie bolşevice, a fost condus de ne-români împotriva românilor şi a Statului Român.
Cu exeptia primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 tocmai sub acuzaţia de naţionalism, toți ceilalţi secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.
Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor ’20 – ’50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.
1919 – 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României
Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului – acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice -, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.
Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.
De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.
Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.
Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub psudonimul „Baronul”, a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.
Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.
Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.
Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu