7. /7 MAI 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT; INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
JOHANNES BRAHMS
| Johannes Brahms | |
 Johannes Brahms | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4]  Hamburg, Confederația Germană |
| Decedat | (63 de ani)[1][2][3][4] Viena, Austro-Ungaria |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Viena |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de ficat[*]) |
| Părinți | Johann Jakob Brahms[*] Johanna Henrica Christiane Nissen[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Confederația Germană |
| Religie | agnosticism |
| Ocupație | compozitor dirijor pianist |
| Activitate | |
| Alte nume | G.W. Marks |
| Studii | Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena |
| Gen muzical | muzică clasică simfonie muzică de cameră muzică cultă[*] |
| Instrument(e) | pian |
| Premii | Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*] honorary doctor of the University of Wrocław[*] Pour le Mérite |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Identificator titlu IMDb VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Johannes Brahms (n. ,[1][2][3][4] Hamburg, Confederația Germană – d. ,[1][2][3][4] Viena, Austro-Ungaria) a fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Austria, la Viena.
Brahms a fost considerat de către mulți „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit și astăzi).
Viața
Brahms s-a născut la Hamburg. Tatăl său, care i-a dat primele lecții de muzică, era contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian și ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin interpretări în restaurante și teatre, precum și prin oferirea de lecții de pian. Deși povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cânte la pian prin baruri și bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman[5], sugerează că acest fapt este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învățat și violoncelul, deși progresul său a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său.
Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist (deși mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiții ale lucrărilor sale Concertul pentru pian Nr. 1 în 1859 și Concertul pentru pian Nr. 2 în 1881).
A început să și compună, însă eforturile sale n-au primit atenția cuvenită până în 1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu, a făcut cunoștință cu Joseph Joachim, Franz Liszt și mai târziu a fost prezentat lui Robert Schumann. Reményi s-a simțit, însă, ofensat de eșecul lui Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la Weimar, unde Liszt era muzicianul curții, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent compuse ale acestuia. Mulți dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un curtezan șlefuit, se aștepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obișnuite a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrități, însă acesta a afișat simple complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârșească, deși nu era clar dacă Liszt se simțise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai apropiați prieteni, iar Schumann, prin articole elogioase despre Brahms, a jucat un rol important în atragerea atenției publicului asupra compozițiilor tânărului. Lui Brahms i-a fost prezentată și soția lui Schumann, compozitoarea și pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă, față de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms nu s-a căsătorit niciodată.
În 1862 s-a stabilit permanent la Viena și a început să se dedice cu totul compoziției. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms a dobândit în cele din urmă o solidă reputație și a devenit recunoscut încă din timpul vieții sale drept unul dintre marii compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârșit încrederea necesară pentru a termina prima sa simfonie; ea a apărut în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885).
Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât și din plăcere. Vizita deseori Italia în timpul primăverii și de obicei se stabilea într-o așezare rurală plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul afară, unde simțea că putea gândi mai limpede.
În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms a decis să renunțe la activitatea de compoziție. S-a dovedit mai târziu, însă, că nu și-a putut respecta decizia și în anii premergători morții sale a scris un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120 (1894) și cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896).
În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms a căzut lovit de cancer (sursele sunt incerte asupra localizării bolii, dacă era vorba de ficat sau pancreas). Starea i s-a înrăutățit treptat și la 3 aprilie 1897 s-a stins din viață. A fost înmormântat la Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.
Lucrări
Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare vocal-simfonică Un recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem tradițional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variațiuni, compunând remarcabilele Variațiuni și Fugă după o temă de Haendel, Variațiunile Paganini și Variațiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puțin cunoscute de alte variațiuni.
De asemenea, Brahms a compus și un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de aproape 200. A compus și un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puțin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii.
Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverșunat al muzicii absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.
Pentru o listă de lucrări, vezi Listă de compoziții de Johannes Brahms.
Influențe asupra lui Brahms
Brahms îl venera pe Beethoven, poate chiar mai mult decât ceilalți compozitori romantici. În casa compozitorului, un bust de marmură a lui Beethoven privea în jos spre locul unde compunea. Lucrările sale conțin un număr de aparente imitații ale lui Beethoven. Astfel, începutul lui Brahms Prima sonată pentru pian este foarte aproape cu începutul lui Beethoven Hammerklavier sonata; iar tema principală a finalului lui Brahms din Prima simfonie este evocatoare la finalul lui Beethoven in Simfonia a noua, iar când această ultimă asemănare i-a fost subliniată lui Brahms, acesta a replicat: „Orice măgar poate vedea asta”.
Brahms iubea și compozitorii clasici de dinainte - Mozart și Haydn. Colecționa primele ediții și autografe ale operelor lor și edita edițiile care se interpretau pe scenă.
Afecțiunea lui Brahms pentru perioada clasică se reflectă și în alegerea genurilor sale: el prefera formele clasice ale sonatei, simfoniei și concertului și compunea frecvent mișcări în forma de sonată. Deși Brahms este adesea categorisit drept cel mai „clasic” compozitor romantic, această etichetă nu se reflectă în lucrările sale. Împărțirea sa publică între școala muzicală a lui Richard Wagner și cea proprie i-a câștigat această etichetă, cum deseori critica lipsa lui Wagner de contrapuncte în compozițiile sale. Dacă analizăm atent opera lui Brahms, observăm că este complet romantic în stil, răvășind forma liniilor de compoziție aidoma oricărui alt compozitor din acele timpuri. Rivalitatea între Brahms și Wagner, însă, a marcat o mare diviziune în comunitatea muzicală, cei care erau de partea lui Brahms și cei care preferau muzica lui Wagner. Deși Wagner reprezenta un rival feroce, spre bătrânețe Brahms a recunoscut cât de mult aprecia compozițiile acestuia.
O influență diferită asupra lui Brahms a avut-o muzica folclorică. Brahms a compus lucrări pentru pian și voce însumând 144 de melodii folclorice germane, iar multe dintre liedurile sale reflectă teme folclorice sau descriu scene din viața rurală. Dansurile ungare se aflau printre cele mai profitabile compoziții ale sale și variantele orchestrate rămân arhicunoscute până în zilele noastre.
Brahms a fost cu siguranță influențat și de dezvoltarea tehnologică a pianului, care a atins în esență forma modernă în timpul vieții sale. O mare parte a muzicii de pian a lui Brahms și multe dintre liedurile sale folosesc notele joase și pedala pentru a obține un sunet bogat și puternic.
Personalitatea lui Brahms
Ca și Beethoven, Brahms era un iubitor al naturii și mergea adesea la plimbare prin pădurile din jurul Vienei. Adesea aducea dulciuri pentru a le oferi copiilor. Adulților,Brahms le părea deseori brusc și sarcastic, iar uneori îndepărta alte persoane în afara celor cu care se simțea comod. Elevul său, Gustav Jenner a scris: „Brahms a câștigat, pe bună dreptate, reputația de a fi un morăcănos, deși puțini ar putea fi la fel de adorabili precum el”[6]. Avea și tabieturi care erau dezvăluite de către presa vieneză, precum vizita sa zilnică la taverna Ariciul Roșu, favorita sa în Viena, iar presa remarca îndeosebi stilul său de a merge cu mâinile strânse la spate, pe care îl imortaliza în caricaturi reprezentând și un arici roșu mergând alături de el. Cei care i-au rămas prieteni i-au fost foarte loiali, iar în schimb, el oferea loialitate și generozitate egală. A fost prieten de-o viață cu Johann Strauss - fiul deși se diferențiau foarte mult în compoziție. Brahms chiar s-a zbătut pentru a ajunge la Theater an der Wien din Viena pentru premiera operetei lui Strauss, Die Göttin der Vernunft, în 1897 înainte de moartea sa. Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-a putut plăti lui Strauss a fost remarca sa că ar fi renunțat la orice dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea albastră. O anectodă datând din vremea când Brahms a făcut cunoștință cu Strauss este că fără rușine, ultimul dintre ei a notat cuvintele „vai, nu de Brahms!” pe autograful faimosului vals.
Începând cu anii 1860, când lucrările sale se vindeau în număr mare, Brahms chiar reușise financiar. Prefera însă un stil de viață modest, trăind într-un simplu apartament de trei camere, având o servitoare. Dădea de pomană majoritatea banilor rudelor sale și sprijinea în anonimat un număr de tineri muzicieni.
Brahms era un perfecționist extrem. De exemplu, este discutabil faptul că simfonia numită Prima este chiar prima sa simfonie, din moment ce Brahms adesea distrugea lucrări complete care nu se ridicau la standardele sale de calitate. Un alt factor care a contribuit la perfecționismul lui Brahms a fost acela că Schumann anunțase cu mult înainte că Brahms avea să devină următorul mare compozitor după Beethoven, o prevestire pe care Brahms era hotărît să o împlinească. Aceasta abia adăuga încrederea de sine a compozitorului și este posibil să fi amânat crearea Primei Simfonii. Însă Clara Schumann a notat că Prima Simfonie a lui Brahms era un produs care nu reflecta natura reală a compozitorului, considerând exuberanta mișcare finală drept „prea briliantă”, ea fiind inspirată de întuneric și de mișcarea furtunoasă cu care se deschidea simfonia. Ea a refuzat, însă, în a accepta senina Simfonie Secundă și a fost un fan pe viață a acelei celebre lucrări în Re major, una dintre rarele combinații compoziționale folosite de Brahms.
Cât despre locul compozitorului în istoria muzicală, care îl îngrijora atât de mult, el s-ar simți astăzi neîndoielnic satisfăcut știind că posteritatea l-a plasat între cei trei mari „B” ai compozitorilor germani — Bach, Beethoven și Brahms.
Reproduceri în filme și cultura populară
Fiind unul dintre compozitorii cei mai de seamă ai tradiției muzicale clasice, Brahms și muzica sa au apărut în mare măsură în filme și alte opere ale culturii populare. Pentru exemple, vezi Johannes Brahms în film și cultură populară.
PIOTR ILICI CEAIKOVSKI
.jpg)
.svg){kind=small}
Piotr Ilici Ceaikovski (în rusă Пётр Ильи́ч Чайко́вский, n. ,[1][3][4][5] Votkinski zavod, gubernia Veatka(d), Imperiul Rus – d. ,[6][7][8][9] Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un compozitor rus. A compus simfonii, concerte, opere, balete și muzică de cameră. Unele dintre acestea fac parte din repertoriul clasic al multor concerte și teatre muzicale.
Biografie
Născut într-o familie burgheză, Piotr era cel de-al doilea fiu. Tatăl său, inginer de mine, și mama sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe tânărul Piotr să urmeze studii de drept. Cu toate acestea, de la vârsta de 5 ani, el a început să studieze pianul. În anul 1854 a murit mama sa, fapt ce i-a pricinuit o adâncă tristețe.
A urmat colegiul de jurisprudență, a luat diploma în drept și s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiției. În același timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la minister nu-i stârnea niciun interes, motiv pentru care i-a scris surorii sale „au făcut din mine un funcționar, și încă unul prost“. În fine, în 1863, împotriva hotărârii familiei, părăsește slujba de la minister și începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein.
În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înființatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878. În această perioadă a compus Simfonia nr.1 în sol minor, op. 13 („Vise de iarnă”). S-a împrietenit cu mai mulți membri din Grupul celor cinci compozitori ruși, astfel că-i dedică uvertura fanteziei "Romeo și Julieta" fondatorului grupului, Mili Balakirev.
În vara anului 1872 compune Simfonia a 2-a, în do minor (numită și „Mica Simfonie Rusă”, „Mica Rusie” sau „Ucraina”) op.17, pe teme ucrainiene și rusești, iar în iarna anului 1874 dă prima reprezentație cu un concert de pian. În vara anului 1875 compune Simfonia a 3-a.
În anul 1876 începe comunicarea epistolară cu Nadejda von Meck, o mare admiratoare a sa, care timp de 13 ani îi va furniza o pensie alimentară de 6.000 de ruble pe an, fapt care i-a îmbunătățit simțitor situația materială, chiar dacă nu a întâlnit-o niciodată și relațiile lor rămâneau „strict epistolare”. Simfonia a 4-a, în fa minor, op. 36, compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.
În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite ale vieții sale. Pentru a pune capăt speculațiilor privind homosexualitatea sa, se căsătorește cu Antonia Milioukova, o fostă elevă a sa, care nutrea o reală pasiune pentru el. Căsătoria a fost un eșec deplin. Nemaiputând să suporte prezența soției sale, Ceaikovski încearcă să se sinucidă, prin încercarea de a se îmbolnăvi de pneumonie. La scurt timp după aceea, se desparte de Antonia.
Compune primul său balet, în 4 acte, Lacul lebedelor (libretul de V. Beghicev și V. Geltzer). Premiera a avut loc la Sankt Petersburg, la „Teatrul Mariinski”, pe 15 ianuarie 1895, dar a fost un eșec, din cauza unei nepotrivite puneri în scenă. Abia peste 30 de ani a fost definitivată trama baletului. Compune și o operă, Evgheni Oneghin, libretul fiind extras dintr-un roman de Alexandr Pușkin.
Spre 1880, reputația lui Ceaikovski crește considerabil în Rusia, numele său începând să fie cunoscut și în străinătate, în urma unor călătorii întreprinse în acel an. Cu această ocazie se întâlnește cu marii compozitori ai vremii Johannes Brahms și Antonín Dvořák.
Perioada petrecută în Italia i-a inspirat mai multe piese muzicale, între care și Capriccio italian op.45. Tot în 1880 a compus și Serenada pentru orchestră de coarde, op.48 și Uvertura solemnă „Anul 1812” op.49.
Un an mai târziu, moare marele său prieten Nikolai Rubinstein. Puternic afectat, Ceaikovski compune minunatul Trio pentru pian „În amintirea unui mare artist”, dedicată defunctului său prieten.
În 1885 compune Simfonia „Manfred” op.58, după Byron. Urmează în anul 1888, Simfonia a 5-a în mi minor op.64, apoi, în 1889, al doilea balet al său, Frumoasa din pădurea adormită, un balet-feerie în trei acte, cu prolog pe libret de I. Vsevolojski și Marius Petipa, după povestea lui Charles Perrault, în coregrafia lui Marius Petipa. Premiera a avut loc pe 3 ianuarie 1890 la „Teatrul Mariinski” din Sankt-Petersburg și a fost un adevărat triumf.
În 1890, a compus o operă în trei acte, cu șapte tablouri, pe un libret inspirat de o nuvelă de Alexandr Pușkin: Dama de pică.
În anul 1890, Nadejda von Meck întrerupe finanțarea lui Ceaikovski. Motivul oficial constă în „probleme financiare”. Se pare însă că adevăratul motiv consta în faptul că a aflat de homosexualitatea compozitorului, moment în care, profund șocată, a întrerupt brusc corespondența cu el. Se mai spune că ea avea în plan să o mărite pe una din fiicele sale cu Ceaikovski, proiect incompatibil cu tendințele sexuale ale acestuia.
Acest episod a fost o grea lovitură pentru Ceaikovski. În 1891, a întreprins o călătorie în Statele Unite ale Americii. Acolo își dirijează lucrările cu ocazia inaugurării sălii de concerte Carnegie Hall, și are un succes remarcabil.
În anul 1892 termină al treilea balet al său, în două acte, Spărgătorul de nuci, după basmul „Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor” de E. T. A. Hoffmann care, în mod surprinzător, nu are succesul scontat. Abia peste câteva decenii obține succesul pe care îl merită, fiind în prezent unul din baletele cele mai frecvent reprezentate și apreciate de public.
Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat Simfonia a 6-a în si minor Patetica op.74, Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că actul a fost deliberat, deci o sinucidere. Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii naționale, la care au luat parte aproape 8.000 de persoane, fiind înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevski din Sankt Petersburg.
Ceaikovschi a fost un om într-atât de sensibil, încât plângea la orice situație care-l afecta, ca un copil mic.
Opera lui Ceaikovski reprezintă o fericită sinteză între operele clasice occidentale și tradiția rusă, reprezentată în epocă și de Modest Petrovici Musorgski și de Grupul celor Cinci.
Viața zbuciumată a lui Ceaikovski i-a inspirat lui Ken Russell filmul The music lovers (1970, Amanții muzicii).
În 1884, Țarul Alexandru al III-lea l-a decorat pe Ceaikovski cu Ordinul Sfântul Vladimir.
Principalele lucrări
Balete
- Lacul lebedelor, Op. 20 (1875-76)
- Frumoasa din pădurea adormită, Op. 66 (1888-89)
- Spărgătorul de nuci, Op. 71 (1891-92)
Simfonii
- Simfonia nr. 1 în sol minor (Visuri de iarnă), op. 13 (1866)
- Simfonia nr. 2 în do minor (Mica Simfonie Rusă), op. 17 (1872)
- Simfonia nr. 3 în Re major (Poloneză), op. 29 (1875)
- Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 (1877)
- Simfonia Manfred, op. 58 (1885)
- Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64 (1888)
- Simfonia nr. 6 în si minor (Patetica), op. 74 (1893)
Uverturi
- L'Orage, op. 76 (1864)
- Uvertura în fa major (1865, rev. 1866)
- Uvertura solemnă după imnul național danez, op. 15 (1866, rev. 1892)
- Fatum, Op. 77 (1868)
- Uvertura-fantezie "Romeo si Julieta" (1869, rev. 1870, 1880)
- La Tempête, op. 18 (1873)
- Marș slav, op. 31 (1876)
- Francesca da Rimini, op. 32 (1876)
- Capriccio Italien, op. 45 (1880)
- Serenadă pentru coarde, op. 48 (1880)
- Uvertura festivă 1812, op. 49 (1880)
- Hamlet, op. 67 (1888)
- Voevoda, op. 78 (1890-91)
Concerte
- Concert pentru pian nr. 1 în si bemol minor, op. 23 (1874-75, rev. 1879 et 1889)
- Serenadă melancolică, op. 26 (1875)
- Variațiuni pe o temă rococo, op. 33 (1876)
- Vals-Scherzo, op. 34 (1877)
- Concertul pentru vioară în Re major, op. 35 (1878)
- Concertul pentru pian nr. 2 în Sol major, op. 44 (1879-80)
- Concert fantezie în Sol major, pentru pian și orchestră, op. 56 (1884)
- Pezzo Capriccioso, op. 62 (1887)
- Concert pentru pian nr. 3 în Mi bemol major, op. 75 (1893)
- Andante și Finale, op. 79 (1897)
Suite
- Suita nr. 1 în Re minor, Op. 43 (1878-1879)
- Suita nr. 2 în Do major, Op. 53 (1883)
- Suita nr. 3 în Sol major, Op. 55 (1884)
- Suita nr. 4 în Sol major, "Mozartiana", Op. 61 (1887)
Deasemenea, Ceaikovski a extras șase scene din baletul Spărgătorul de nuci, pe care le-a reunit în:
- Suita „Spărgătorul de nuci”, Op. 77a (1892)
Muzică de cameră
- Cvartet de coarde în Si bemol major (1865)
- Cvartet de coarde nr. 1 în Re major, op. 11 (1871)
- Cvartet de coarde nr. 2 în Fa major, op. 22 (1873-74)
- Cvartet de coarde nr. 3 în mi bemol minorr, op. 30 (1876)
- Amintire despre un loc drag, op. 42 (1878)
- Trio pentru pian în la minor, op. 50 (1918-2002)
- Amintire din Florența, op. 70 (1890)
Piese pentru pian
Din multele piese pentru pian, cea mai cunoscută este:
- Anotimpurile op. 37b
Muzică de scenă
- Snegurocika, op. 12 (1873)
Opere
Ceaikovski a compus 10 opere, din care cele mai celebre sunt Evgheni Oneghin și Dama de pică, permanent prezente în repertoriul liric actual. Celelalte opere ale sale, deși rareori interpretate în afara Rusiei, sunt totuși remarcabile. Cele mai cunoscute:
- 1868 Воевода
- 1869 Ундина
- 1872 Опричник
- 1876 Pantofiorii țarinei (Черевички), premiera la 31 ianuarie 1887)
- 1879 Evgheni Oneghin (Евгений Онегин)
- 1879 Fecioara din Orléans (Орлеанская дева), premiera în 1881, la Sankt Petersburg
- 1884 Mazeppa (Мазепа)
- 1887 Vrăjitoarea (Чародейка)
- 1890 Dama de pică (Пиковая дама)
- 1891 Iolanta (Иоланта), premiera la 18 decembrie 1892 în Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg.
NICCOLO PICCINI
Niccolò Piccinni ( italian: [nikkoˈlɔ ppitˈtʃinni] ; 16 ianuarie [ OS 5 ianuarie] 1728 - 7 mai 1800) a fost un compozitor italian de simfonii, muzică sacră, muzică de cameră și operă . Deși este oarecum obscur astăzi, Piccinni a fost unul dintre cei mai populari compozitori de operă - în special opera buffa napoletană - din perioada clasică .
Viaţă
Piccinni s-a născut la Bari , în regiunea Apulia . De la vârsta de paisprezece ani, a fost educat la Conservatorul S. Onofrio de Leonardo Leo și Francesco Durante , [1] grație intervenției Episcopului de Bari (tatăl său, deși el însuși muzician, s-a opus fiului său în urma aceeași carieră).
Prima operă a lui Piccinni, Le donne dispettose , a fost produsă în 1755 cu patronajul prințului Vintimille. [1] În 1760 a compus, la Roma , bucătarul- de-viață de la începutul vieții sale, La Cecchina, ossia la buona Figliuola , o opera buffa cu un libret de Goldoni , care „s-a bucurat de o perioadă de doi ani la Roma și a fost jucat în toate capitalele europene importante.Poate fi numită probabil cea mai populară operă buffa din secolul al XVIII-lea ... [chiar mai mult decât] ... La serva padrona de Pergolesi ... [și] ... Prima dintre o nouă eră, culminând cu capodoperele lui Mozart. " [2]
La buona figliuola reprezintă un moment special din istoria muzicii din secolul al XVIII-lea în care comedia a început să capete o nouă forță dramatică. Este momentul în care proiectul teatral sentimental auto-conștient al lui Carlo Goldoni (libretistul operei) este căsătorit cu limbajul muzical în curs de dezvoltare al clasicismului . Acest lucru poate fi văzut mai ales în scrierea sensibilă din aria Actului II al Cecchinei "Una povera ragazza". [3]
Opera a avut un succes atât de mare încât moda de rochie, magazine și case au primit toate numele după La Cecchina . [4] A declanșat, de asemenea, o dezbatere cu privire la meritele noului stil sentimental, în special în Anglia , unde reacționarii conservatori se fereau de presupusa influență feminizantă a muzicii italiene moderne. Antonio Baretti a comentat în 1768 că indivizii „cu greutate și considerație” nu ar trebui să fie învinuiți pentru condamnarea „acelor domni nenorociți” care, în calitate de entuziaști ai operei italiene, au fost capabili să „simtă frumusețile sale de menuet și să fie, desigur, în răpire cu languind Cecchina lui Piccini [ sic]. ” Această muzică modernă, a declarat Baretti, „departe de a avea vreo putere de creștere a curajului sau a oricăror virtuți bărbătești, are dimpotrivă o tendință spre efeminitate și lașitate”. [5]
La șase ani după aceasta, Piccinni a fost invitat de regina Marie Antoinette la Paris . A devenit primul italian după Jean-Baptiste Lully care a scris opere pentru Academia Royale de Musique , așa cum se numea opera. A colaborat cu poetul și dramaturgul Marmontel la mai multe proiecte menite să promoveze cauza reformei operice. Primele librete ale lui Marmontel au luat ca bază textele pe care Philippe Quinault le scrisese pentru Lully, Roland 1778 și Atys , 1779, apoi eforturile ulterioare, începând cu Didon, erau texte originale. Toate lucrările sale ulterioare au avut succes; dar directorii Marii Opere au conceput ideea de a-l opune în mod deliberat lui Gluck , convingându-i pe cei doi compozitori să trateze același subiect - Iphigénie en Tauride - simultan. Publicul parizian era împărțit în două partide rivale, care, sub numele de Gluckists și Piccinnists, purtau un război nedemn și rușinos. Iphigénie en Tauride a lui Gluck a fost produsă pentru prima dată la 18 mai 1779. Iphigénie a lui Piccinni a urmat la 23 ianuarie 1781. Antagonismul partidelor rivale a continuat, chiar și după ce Gluck a părăsit Parisul în 1780; și s-a încercat ulterior să se inaugureze o nouă rivalitate cu Sacchini. Piccinni a rămas popular și, la moartea lui Gluck, în 1787, a propus ca un monument public să fie ridicat în memoria sa - o sugestie pe care gluckiștii au refuzat să o susțină.
În 1784 Piccinni a devenit profesor la Școala Regală de Muzică, una dintre instituțiile din care s-a format Conservatorul în 1794. La izbucnirea Revoluției Franceze din 1789, Piccinni s-a întors la Napoli, unde a fost la început bine primit de regele Ferdinand IV ; dar căsătoria fiicei sale Claire cu un democrat francez pe nume Pierre Prades-Prestreau [6] i-a adus rușine - a fost acuzat că este revoluționar și a fost plasat în arest la domiciliu timp de patru ani. În următorii nouă ani a menținut o existență precară în Veneția , Napoli și Roma; dar s-a întors în 1798 la Paris, unde publicul l-a primit cu entuziasm, dar nu a câștigat bani. A murit la Passy, lângă Paris. În timpul vieții sale, a lucrat cu cei mai mari libretiști ai epocii sale, inclusiv cu Metastasio . După moartea sa, o tablă memorială a fost amenajată în casa în care s-a născut la Bari.
Se căsătorise în 1756 cu elevul său Vincenza Sibilla, o cântăreață, pe care nu i-a permis niciodată să apară pe scenă după căsătoria lor. Un nepot, Louis Alexandre Piccinni , a devenit un repetitor și compozitor de succes la Paris.
Cea mai completă listă a lucrărilor sale a fost dată în Rivista musicale italiana , viii. 75. A produs peste optzeci de opere, dar, deși opera sa ulterioară arată influența scenei franceze și germane, el aparține școlii italiene convenționale din secolul al XVIII-lea.
Lucrări
Librete
- La buona figliuola (La Cecchina) 1760, libret
ANTONIO SALIERI
| Antonio Salieri | |
 Antonio Salieri | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][3][4][5] Legnago, Veneto, Italia |
| Decedat | (74 de ani)[1][3][4][5] Viena, Imperiul Austriac |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Viena |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Frați și surori | Francesco Salieri[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Republica Veneția Imperiul Austriac |
| Ocupație | compozitor dirijor pedagog[*] muzicolog[*] profesor de muzică[*] |
| Activitate | |
| Gen muzical | operă Muzică religioasă muzică de cameră |
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][2] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Antonio Salieri (n. ,[1][3][4][5] Legnago, Veneto, Italia – d. ,[1][3][4][5] Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor și dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, rival al lui Mozart și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt, unul dintre cei mai importanți muzicieni ai timpului său. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută, Danaidele, Falstaff. Se bănuiește și astăzi că ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, deși marea majoritate a muzicologilor specializați în epoca respectivă sunt de părere că suspiciunea este total nefondată.
Viața
Crescut într-o familie prosperă de negustori, Salieri a studiat două instrumente importante ale timpului, vioara și clavecinul, dar și toate elementele vocalismului. Fratele său Francesco, care era studentul lui Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său. Francesco era un violonist foarte talentat și era adesea chemat să cânte la festivalurile organizate de bisericile din jurul orășelului natal, Legnago. Antonio erau mereu prezent unde Francesco era chemat să cânte.
După moartea destul de timpurie a părinților se mută la Padua, apoi la Veneția, unde a studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneția, Salieri l-a întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curții imperiale din Viena, care l-a invitat pe Salieri să vină în orașul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale timpului. Acolo, Salieri a studiat compoziția cu Gassmann, care l-a inițiat în metoda lui Johann Joseph Fux, Gradus ad Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieții sale.
În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curții de către Împăratul Iosif II. A întâlnit-o pe soția sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a urmat să aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcție pe care a ocupat-o până în 1824. A fost președinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiștilor muzicali) din 1788 până în 1795, vice-președinte după 1795, și s-a ocupat de concertele ei până în 1818.
A atins un statut social elevat, și era adesea asociat cu alți compozitori celebri ca Joseph Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al XIX-lea: le-a fost profesor unor faimoși compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl Czerny, Johann Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles, Franz Schubert și Franz Xaver Süssmayr. I-a fost profesor și celui mai mic fiu al lui Mozart, Franz Xaver Wolfgang Mozart.
Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena, Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziție Requiem în C major - compusă în 1804 - a fost cântată pentru prima oară. Monumentul său este împodobit cu o poezie scrisă de Joseph Weigl, unul dintre elevii lui:
| Ruh sanft! Vom Staub entblößt, Wird Dir die Ewigkeit erblühen. | Odihnește în pace! Neacoperită de colb, Veșnicia va înflori pentru tine. |
Lucrări
În timpul vieții sale, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor și compozitor, în principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de cameră. Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menționa Armida (1771), La scuola de' gelosi (1778), Der Rauchfangkehrer (1781), Les Danaïdes (1784), aceasta din urmă prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Gluck, intitulată Tarare d'Ormus (1788), Palmira, Regina di Persia (1795) și Falstaff o sia Le tre burle (1799)). A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot menționa două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru fluier, un concert pentru oboi și orchestră (în 1774) și un set de variațiuni având la bază lucrarea La Follia di Spagna din 1815.
Salieri și Mozart
Se spune că Salieri a cauzat moartea lui Mozart prin otrăvirea acestuia, din cauza rivalității lor în domeniul muzical și pentru că Salieri resimțea puternic superioritatea lui Mozart. Muzicologii au respins în mod complet această teză, dar ea continuă să reziste în literatură,dar și în filmografie, exemplul cel mai ilustru fiind filmul din anul 1984 al lui Milos Forman, Amadeus. Adevărul este că Mozart și Salieri au fost uneori în competiție, dar s-au comportat amical unul față de celălalt și s-au respectat reciproc. Cu toate acestea, au existat și motive care au făcut să existe suspiciuni cu privire la o ostilitate între cei doi.
Astfel, în 1790, la Viena, Mozart menționa o serie de intrigi ale lui Salieri cu privire la noua sa operă Cosi fan tutte. Pe măsură ce muzica lui Mozart devenea tot mai populară de-a lungul anilor, muzica lui Salieri era uitată; imputări ulterioare au câștigat credibilitate și au întinat reputația lui Salieri. La începutul secolului al XIX-lea naționalismul crescând a dat naștere unei tendințe de a transfigura geniul austriac al lui Mozart în timp ce italianului Salieri i s-a atribuit rolul rivalului său diabolic. Singspiel Szenen aus Mozarts Leben LoWV28 (1832) a lui Albert Lortzing folosește clișeul intrigantului Salieri care încearcă să frâneze cariera lui Mozart. Trebuie spus însă că, deși născut italian, Salieri a trăit în Viena imperială de la vârsta de 16 ani și a fost privit ca un compozitor german. În 1772 împărăteasa Maria Tereza comenta preferințele sale pentru compozitorii italieni în defavoarea celor germani ca Gassmann, Salieri sau Gluck. Salieri însuși se vedea ca un compozitor german, după cum par să o demonstreze unele dintre scrisorile, cantatele, operele și cântecele sale scrise în limba germană.
Biograful Alexander Wheelock Thayer crede că suspiciunile lui Mozart în ceea ce îl privește pe Salieri se pot datora unui incident din 1781 când Mozart a solicitat să fie profesor de muzică al prințesei de Württemberg și Salieri a fost ales în locul lui datorită reputației sale de profesor de canto. În anul următor, Mozart a eșuat din nou în solicitarea de a fi profesorul de pian al prințesei.
Târziu apoi când Nunta lui Figaro nu a fost bine primită nici de împăratul Iosif al II-lea nici de public, Mozart a dat vina pe Salieri pentru eșecul operei. "Salieri și clica lui vor mișca cerurile și pământul ca să omoare opera", îi scrie Leopold Mozart fiicei sale Nannerl. dar în momentul premierei lui Figaro, Salieri era ocupat cu opera sa în limba franceză Les Horaces. Thayer crede că intrigile care au înconjurat eșecul lui Figaro au fost instigate de poetul Giovanni Battista Casti împotriva lui Lorenzo da Ponte, poetul Curții care a scris libretul de la Figaro.
Mai târziu când da Ponte era în Praga pregătind scenariul pentru Don Giovanni i s-a ordonat să se întoarcă în Viena pentru nunta regală la care va fi interpretat Axur, Re d'Ormus al lui Salieri. Evident, Mozart a fost nemulțumit de acest fapt.
Există, totuși, mai multe dovezi ale cooperării celor doi compozitori decât ale unor animozități reale dintre ei. De pildă, Mozart l-a angajat pe Salieri să îi predea fiului său Franz Xaver, și când Salieri a fost angajat Kappelmeister în 1788, el a readus la ordinea zilei opera Figaro în loc să prezinte o operă personală, iar când a fost la festivitățile de încoronare pentru Leopold al II-lea în 1790 avea nu mai puțin de trei masse ale lui Mozart în bagajul său. Salieri și Mozart au compus chiar și o cantată pentru voce și pian intitulată Per la ricuperata salute di Ophelia, care sărbătorea fericita reîntoarcere pe scenă a faimoasei cântărețe Nancy Storace.[6] Aceasta cantată s-a pierdut, deși a fost tipărită de Joseph von Kurzböck în 1785. Davidde penitente K.469 (1785) a lui Mozart, concertul său pentru pian în Mi bemol major K.482 (1785), cvintetul pentru clarinet K.581 (1789), și marea simfonie în Sol minor K.550, au fost prezentate la sugestia lui Salieri care chiar a dirijat una dintre reprezentații în 1791. În ultima sa scrisoare care a supraviețuit, Mozart îi spune soției sale despre prezența lui Salieri la opera sa Flautul Fermecat K 620 vorbind entuziasmat: " A ascultat-o și vizionat-o cu toată atenția, și de la uvertură până la ultimul refren nu a fost nici o bucată care să nu smulgă un bravo sau bello de la el..."
Sănătatea lui Salieri s-a deteriorat în ultimii săi ani de viață și a fost spitalizat cu puțin înainte de moartea sa. La scurt timp după ce a murit s-au răspândit zvonuri că, aflat pe patul de moarte, și-ar fi mărturisit asasinarea lui Mozart. Cei doi asistenți ai lui Salieri, Gottlieb Parsko și Georg Rosenberg, cât și medicul său de familie Joseph Röhrig au declarat însă că nu au auzit asemenea lucruri. Cel puțin una dintre aceste trei persoane a fost cu el în tot timpul spitalizării sale.
După moartea lui Salieri în 1825, drama lui Aleksandr Pușkin, Mozart și Salieri (1831), precum și compunerea unei opere de Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov (1898) au pornit o tradiție de licență poetică bazată pe presupusul asasinat. În perioada contemporană, această versiune este reluată și popularizată de piesa puternic ficțională a lui Peter Shaffer, intitulată Amadeus (1979), dar, mai ales, de filmul câștigător al Oscarului din 1984 al lui Milos Forman bazat pe această piesă, în care F. Murray Abraham îl interpretează pe Salieri și Tom Hulce personajul care dă titlul filmului. Atât Schaffer cât și Forman au afirmat în mod expres natura fictivă a operei lor și în timp ce nu este arătat în mod explicit în piesă ca Salieri l-a ucis pe Mozart, el este portretizat ca urându-l de moarte pe rivalul său, mergând până într-acolo încât să îl renege pe Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat pe Mozart cu un talent fantastic (portretizat în piesă ca un dandy imatur), în timp ce lui Salieri nu i-a lăsat nimic altceva decât să fie "o mediocritate".
În mare parte din cauza lui Schaffer și a adaptării sale cinematografice cuvântul „Salieri” a intrat în conștiința publicului ca însemnând un artist de calitate, dar care stă în umbra unui geniu sau, mai rău decât atât, un muzician lipsit de talent.
ELLY ROMAN
| Elly Roman | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1905 |
| Decedat | 1996 (91 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | compozitor |
| Activitate | |
| Gen muzical | operetă muzică ușoară |
| Modifică date / text | |
Elly Roman (n. 1905 – d. 1996) a fost un compozitor român de origine evreiască.[1]
A compus opereta Colomba, muzică corală și numeroase șlagăre de muzică ușoară.
Compoziții
- În lipsa unor informații cronologice, titlurile nedatate vor fi așezate la capătul listei și ordonate alfabetic.
| Titlul piesei | Forma muzicală | Versuri | Anul apariției | Interpretări mai cunoscute | |
|---|---|---|---|---|---|
| Două viori | romanță | Elly Roman | Liana Mihăilescu (lansare), Dorel Livianu, Gică Petrescu, Jean Moscopol | ||
| Uite-așa aș vrea să mor | popular | Nicu Kanner | Gică Petrescu | ||
| Tu nu mai ești a mea | tango | Elly Roman | Jean Moscopol | ||
| Ilona | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Zi și noapte | tango | Elly Roman | Dorel Livianu | ||
| Mi-e dor de acasă | romanță | Elly Roman | Petre Alexandru | ||
| Nușa | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Plouă | romanță | Elly Roman | Maria Moreanu | ||
| Ai fost dată | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Nu mai plânge, baby | ușoară | Elly Roman | Margareta Pâslaru | ||
| Tu nu știi să iubești | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Vreau o singură stea | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Cântecul deltei | romanță | Ștefan Titu | Rodion Hodovanski | ||
| Ca-n prima zi | Margareta Pâslaru | ||||
| Dacă nu mă sărutai | Mihai Dumbravă | Margareta Pâslaru | |||
| E miraculos | E. Mircea | Margareta Pâslaru | |||
| Mi-ești drag | Eugen Mirea | Margareta Pâslaru | |||
| Tu semeni cu mine | Aurel Felea | Margareta Pâslaru |
ION LĂCEANU
Originar de prin părţile Teleormanului, zonă de unde mai provin Ileana Constantinescu, Floarea Calotă sau Liviu Vasilică, Ion Lăceanu cântă la nouă instrumente, cele mai cunoscute fiind cimpoiul, cavalul, ocarina, solzul de peşte sau frunza. A susţinut concerte atât în 58 de ţări, cât şi pentru şapte preşedinţi de stat. Celui supranumit „omul orchestră” îi dorim sănătate, bucurii şi oameni dragi în jur!
MIHAELA STĂNCULESCU VOSGANIAN
BIOGRAFIA ARTISTICĂ
Născută pe 7 Mai 1961 la Ploieşti.
STUDII: Absolventă a secţiei de compoziţie a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, promoţia 1985, clasa profesoarei Myriam Marbe. Doctor în muzicologie: 2000.
Experienţă profesională: Profesor de muzică la Școala Generală nr.3 din Giurgiu (1985-1987). Profesor de pian la Școala de Muzică din Ploieşti şi (1988-1990) şi la Liceul de muzică „Dinu Lipatti” din Bucureşti (1990-1991). Asistent universitar la catedra de Contrapunct şi Fugă a Facultăţii de Compoziţie - Muzicologie - Pedagogie Muzicală a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti (1991-1994) şi din 1994 lector universitar la aceeaşi catedră.
Organizaţii profesionale: Membră a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România - secţia simfonică din 1990. Membră în Consiliul Director UCMR-ADA din 2001. Membră în International Alliance for Women in Music din 1995. Membră în Consiliul Director SIMC - Societatea Internaţională de Muzică Contemporană - secţia română (din 1999). Preşedinte ARFA - Asociaţia Română a Femeilor în Artă din 2001. Fondatoare a Grupului de Muzică şi Dans Contemporan INTER-ART. Director fondator al stagiunii FORUM-ART. Director al celei de-a 13-a ediţii a Festivalului „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” (2003).
PREMII şi distincţii:
Premiul la Concursul de Compoziţie „Gheorghe Dima”: 1984, 1985.
Premiul pentru compoziţie al Uniunii Compozitorilor: 1986.
Premiul International New Music Consortium Composition, SUA: 1998.
Premiul pentru compoziţie Santa Cecilia Alba Adriatica, Italia: 1999.
Burse internaţionale: International Composers Workshop Grant, Amsterdam: 1994. British Association for Central and East European Grant, Londra: 1994, Huddersfield: 1994.
Participare la conferinţe şi simpozioane: Conferinţa cu tema My creation - tradition and modernity, Amsterdam: 1994. Conferinţa cu tema My creation in the Romanian Contemporary Music context la The Fourth Festival of Women Composers, S.U.A. (Indiana of Pennsylvania): 1996, 1998. Comunicări cu temele Romanian Women Composers şi Romanian Women Composers activity between 1998-1999 la Donne in Musica Symposium and Festival, Italia (Fiuggy: 1997, 1998, 1999 şi Roma: 2000). Conferinţă cu tema Romanian Women Composers after 1990 la The XI IAWM Congress, Londra: 1999. Master-class cu tema Directions in Contemporary Music expressed în the own creation.
Turnee internaţionale: Turneu cu ACCORD (Romanian Contemporary Music and Dance Group), New-York: 1998, Washington: 1998. Turneu cu INTER-ART (Contemporary Music and Dance Group), Roma: 2001, Veneţia: 2001, Geneva: 2002. Turneu cu APERTO, Roma: 2002, Veneţia: 2002.
Înregistrări, CD-uri: CD de autor MVCD 1101 cu lucrări simfonice, 1997; CD de autor MVCD 1102 Reverberations cu lucrări camerale şi simfonice, 2000; CD colectiv EM 009, Romanian Anthology, 2002; CD colectiv JPCD0004, 2002; CD colectiv Romanian Women Composers I, 2003; înregistrări speciale la Radiodifuziunea Română.
Activitate interpretativă: Colaborări în calitate de pianist cu Filarmonica din Ploieşti (1986-1992); participări în calitate de pianist, la concerte sau festivaluri de muzică contemporană (Bucureşti, Bacău - 1988-1992); pianist în cadrul grupului INTER-ART, cu promovarea creaţiilor proprii (Washington, 1998).
Alte activităţi: Emisiuni şi interviuri în presă, la radio şi televiziune, în ţară şi în străinătate; iniţierea şi organizarea în Bucureşti a primei ediţii a Stagiunii de artă contemporană FORUM-ART 2001-2002 (muzică, dans, poezie, artă plastică); organizarea în colaborare cu Ministerul Culturii de concerte şi spectacole INTER-ART de promovare a muzicii româneşti contemporane în ţară şi străinătate.
CREAȚIA
LUCRÃRI PENTRU INSTRUMENT SOLO
„Evolutiv” pentru contrabas (1985)
P.a.: 1986: Bucureşti, Ateneul Român
Alte audiţii: 1998: Fiuggy
Sonata pentru clarinet (1990) Durata: 8'15"
P.a.: 1994: Chişinău
Alte audiţii: 1998: New York, Washington; 1996: Darmstadt; 1999: Londra; 2001: Roma
Înregistrare: Bucureşti: UCMR-ADA, 2000, CD de autor MVCD 1102 Reverberations (interpret Emil Sein)
„Intro, Fugato and Synthesis” pentru orgă (1995)
P.a.: 1999: Londra
Alte audiţii: 2000: Roma
„Sax-Suggestions” pentru saxofon soprano, alto şi bariton (1998)
Durata: 9'37"
P.a.: 1998: New York
Alte audiţii: 1998: Washington; 2001: Roma
Înregistrare: Bucureşti: UCMR-ADA, 2000, CD de autor MVCD 1102 Reverberations (interpret Emil Sein)
„Un altra ciaccona” pentru vioară (2001)
P.a.: 2002: Roma
Alte audiţii: 2002: Veneţia, St. Gallen, Hong Kong (World Music Days)
Înregistrare: CD colectiv JPCD0004, 2002
„Monologue” pentru trombon (2001)
P.a.: 2002: Geneva
LUCRÃRI CAMERALE
„Metamorphoses II” pentru flaut şi bandă (1985)
P.a.: 1986: Bucureşti, Ateneul Român
„Zamolxe” - cantată de cameră pentru corn, pian şi percuţie (1986)
P.a.: 1986: Bucureşti, Ateneul Român
Alte audiţii: 1986: Cluj
„Sonata” pentru pian şi fagot (1986)
P.a.: 1987: Bucureşti, Ateneul Român
Alte audiţii: 1988: Bacău
„Interferenţe indice” pentru harpă şi percuţie (1988)
P.a.: 1995: Bucureşti, Ateneul Român
Alte audiţii: 1998: New York; 2001: Roma; 2002: Geneva (versiune coregrafică)
Publicat: Bucureşti: Editura Muzicală, 2001
Trio pentru pian, vioară şi fagot (1990)
P.a.: 1991: Ploieşti
Alte audiţii: 1995: Anvers
„Contrastes” pentru saxofon, percuţie şi pian (1993)
P.a.: 1994: Timişoara
Alte audiţii: 1998: Bucureşti
Publicat: Bucureşti: Editura Muzicală, 2002
„Interferenţe armeneşti” pentru mezzo-soprană, clarinet şi cvartet de coarde (1994-1995)
P.a.: 1996: Bucureşti, Festivalul „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”
Alte audiţii: 1998: Washington; 2001: Roma; 2002: Geneva (versiune coregrafică)
„Symmetries” pentru oboi, clarinet, fagot, percuţie, pian, vioară şi violoncel (1995)
Durata: 7'32"
P.a.: 1996: Bucureşti, Festivalul „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”, Muzeul „George Enescu”
Alte audiţii: 1998: Indiana of Pennsylvania; 1999: Huddersfield
Înregistrare: Bucureşti: UCMR-ADA, 2000, CD de autor MVCD 1102 Reverberations ansamblul FIREBIRD (dirijor Barrie Webb)
„Reverberations” pentru trombon şi percuţie (1996)
Durata: 10'29"
P.a.: 1997: Bucureşti, Festivalul „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”
Alte audiţii: 1999: Fiuggy; 2001: Roma; 2002: Geneva (versiune coregrafică)
Înregistrare: Bucureşti: UCMR-ADA, 2000, CD de autor MVCD 1102 Reverberations, Barrie Webb (trombon) şi Alexandru Matei (percuţie)
„Inter-Flutes” pentru flaut şi fluier (2000)
P.a.: 2000: Bucureşti
Alte audiţii: 2000: Columbia
„Dialogue” pentru trombon şi saxofon (2000)
P.a.: 2001: Roma
Alte audiţii: 2002: Bucureşti
LUCRÃRI SIMFONICE
„Simfonia I” pentru trei grupe de instrumente cadenţiale şi orchestră de coarde (1987)
P.a.: 1988: Ploieşti, Filarmonica
Înregistrare: CD de autor MVCD-1101, 1997
Concert pentru clarinet şi orchestră (1988)
P.a.: 1989: Ploieşti, Filarmonica
Înregistrare: CD de autor MVCD-1101, 1997
„Ipostaze” variaţii pentru orchestră (1990)
P.a.: 1991: Cluj, Filarmonica
Alte audiţii: 1996: Timişoara
„Ego-Visions” pentru orchestră (1992)
P.a.: 1998: Bucureşti, Orchestra Naţională Radio
Alte audiţii: 1999: Iaşi (World Music Days)
„Parallel times” - Simfonia a II-a pentru orgă, percuţie şi coarde (1994-1995)
P.a.: 2002: Bucureşti, Orchestra Naţională Radio
Concert pentru saxofon şi orchestră (1997)
Durata: 20'02"
P.a.: 1998: Bucureşti, Festivalul „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” (Orchestra Naţională Radio)
Înregistrare: Bucureşti: UCMR-ADA, 2000, CD de autor MVCD 1102 Reverberations, Filarmonica din Arad (dirijor Barrie Webb, interpret Emil Sein)
„Esences” concert pentru flaut şi orchestră (1999)
P.a.: 2000: Bucureşti, Festivalul „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”
„Mega-Dialogue” pentru saxofon şi orchestră de suflători (2001-2002)
LUCRÃRI CORALE
„De-a v-aţi ascunselea” poem pentru cor mixt (1988)
P.a.: 1995: Bucureşti, Radiodifuziunea Română
Alte audiţii: 1995: Craiova
Publicat: Bucureşti: Editura Muzicală, 2002
„Credo” poem pentru cor mixt (1998)
P.a.: 1998: Bucureşti
MUZICÃ DE BALET
„Cercul de sticlă” - balet în 3 acte (1986)
P.a.: 1986: Ploieşti, Filarmonica (versiune de concert)
MUZICÃ DE FILM
Muzică pentru filmul artistic „Pasaj” (1990)
P.a.: 1991: Bucureşti
MUZICÃ DE OPERĂ
Visătorul trezit/ The Awake Dreamer (2013) – operă trans-realistă într-un act
P.a.a.: 27 mai 2013: Bucureşti, Opera Națională București în cadrul Festivalului „Săptămâna Internațională a Muzicii Noi” ediția a XXIII-a (scenariu/texte Varujan Vosganian, regia Alexander Hausvater, dirijor Tiberiu Soare; Cu participarea Orchestrei și Corului Naţional de Operetă „Ion Dacian” Bucureşti; interpreţi Constantin Florescu, grupul experimental InterArt şi dansatori)
BIBLIOGRAFIE
Ruxandra Arzoiu - Mihaela Stănculescu-Vosganian, în rev. Muzica, 1995, nr.2
Irinel Anghel - Orientări, direcţii, curente ale muzicii româneşti din a II-a jumătate a secolului XX, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1999
Madleine Karacaşian - De vorbă cu compozitoarea Mihaela Stănculescu-Vosganian despre Interferenţe armene şi altele, în volumul „Cu şi despre Armeni”, Ed. Ararat, 2001
REFERINŢE CRITICE
„...Of the orchestral works, Stanculescu-Vosganian's SAX SYMPHONY-CONCERTO also dedicated Kientzy, made the greatest impact. It is a sprawling score that is extremely dramatic..... The broad sweeping phrases are offset by some extended techniques that create an array of fantastic sound...” ( Joel Crotty, Vivid Review, decembrie 2001)
„...Un artist, un compozitor care a ştiut să-şi structureze personalitatea, făcând acest lucru cu tenacitate, construind şi construindu-se pe sine, cu clarviziune. Aceasta este Mihaela Vosganian, un artist care ştie să întrebe şi să se întrebe, căutându-se, în fapt, pe sine însuşi... Curajul de a elabora o strategie privind actiunea componistică de lungă durată, ne dezvăluie în cazul Mihaelei Vosganian personalitatea artistului ce ştie să se clădească... ” (Dumitru Avakian, Curentul, mai 1999)
„...Sala Radio a găzduit un interesant cocert-portret al compozitoarei Mihaela Vosganian, oferind posibilitatea alăturării unor lucrări foarte diferite ca factură, scrise în ultimul deceniu, de către o creatoare a cărei discreţie şi eleganţă structurală se regăsesc în sonurile imaginate cu profesionalism şi credinţă...” (Anca Florea, rev. Acualitatea muzicală, iulie 1999)
„...Mihaela Vosganian are o forţă a spunerii sonore care o particularizează în spaţiul nostru muzical şi o candidă incertitudine în a se juca cu structurile cele mai incompatibile între ele...” (Fred Popovici, rev. Actualitatea muzicală, iulie 1998)
„...Mihaela Vosganian profită de spaţiu pentru largi respirări şi de timp pentru incursiuni în propriul eu, într-o atmosferă meditativă echilibrată. Compozitoarea preferă culminaţiile fireşti, elaborate, fără epatări, cu atât mai mult cu cât imaginea vizuală declarată are traiectoria sa.” (Vasilica Soiciu-Frunză, rev. Acualitatea muzicală, noiembrie 1999)
„...Muzica gândită de Mihaela Vosganian în aceste cinci lucrări a avut ca unitate pivot ritmul, adus aproape reflex în formularea repetitivă proprie dansului, ca unică soluţie de ordin semantic pentru o ritualică purificare. Melodia evocă un spaţiu sonor interior, sufletesc, în care lumina se singularizează în rază, iar ethosul modal se transfigurează în expresia unui bocet reţinut, el însuşi un fel de trecere integratoare în dimensiunea marelui Tot din Totdeauna...” (George Balint, rev. Actualitatea muzicală, 2001)
„...Cunosc şi alte piese ale compozitoarei şi, în toate toate, am observat această virtute pe care aş defini-o a unei inovaţii fireşti, structurale, ceea ce este foarte valoros... De aceea nădăjduiesc că ea va merge înainte, avansând cu toţi parametrii unei muzici...” (Theodor Grigoriu, din transmisiunea directă la Radio, a „Simfoniei a II-a” de Mihaela Vosganian, martie 2002)
„...Lucrarea pare a fi, peste timpuri, un reflex al sunetului primordial, o coagulare treptată a coerenţelor stăpânite, de la sonoritatea amorfă a corzilor către clarificările finale induse de sonorităţile structurilor organistice. Sunt muzici paralele, sunt planuri paralele ale timpilor acestora. Este o pendulare sensibil exprimată între idea de strictă determinare a evenimentelor, pe de-o parte, şi cea de libertate prevăzută. Este cea mai complexă şi în egală măsură interesantă lucrare a Mihaelei Vosganian” (Dumitru Avakian, rev. Actualitatea muzicală, 2002)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu