3. /27 IUNIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Samson, primitorul de străini

Sf Mironosiță Ioana (Dezlegare la pește)

Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinților

Sf Cuv Samson, primitorul de străini

Samson cel Mare, despre care străbătea vestea pretutindeni, a fost din cetatea Romei. El s-a născut din părinți cinstiți și bogați, de neam mare, care se trăgeau din sânge împărătesc. Acesta învățând bine învățătura din afară, se deprinsese și la meșteșugul doctoricesc, nu de nevoie, nici pentru îmbogățirea sa, pentru că avea destulă bogăție ci, pe de o parte, ca să nu petreacă în deșertăciune, iar pe de alta, ca din meșteșugul său să poată sluji lui Dumnezeu și săracilor. El tămăduia pe cei cuprinși de boli netămăduite; pentru că pe lângă meșteșugul doctoricesc, i se adăugase și darul Domnului, care dă tămăduiri, pentru faptele lui cele bune în care sporea și pentru credința pe care o câștigase către Dumnezeu.

Pe lângă învățătura cea din afară, el avea și înțelegerea dumnezeieștii Scripturi și se îndeletnicea mult la citirea sfintelor cărți, și spre dragostea lui Hristos se deștepta cu credința și cu nădejdea. Apoi, murind părinții lui și lăsând multe averi, n-a zăbovit a face cele cuviincioase lui, ci îndată a început să schimbe bogăția cea degrabă pieritoare și vremelnică cu cea nepieritoare și veșnică, urmând cuvântului Evangheliei. Și dădea milostenie cu îndurare, precum se grăiește, împărțind cu amândouă mâinile la toate nevoile săracilor și flămânzilor, câștigând prin pântecele lor cel stricăcios, vistieria cea nestricăcioasă. Și aceasta o făcea în toate zilele vieții sale, căci pe milostivire o avea născută și crescută împreună cu el. Apoi, voind să se îndrepteze la o viață și mai smerită, a slobozit mulțimea robilor, oprind numai unul pentru slujba sa. Căci ce nevoie avea de atâția robi, de vreme ce singur se dăduse rob adevărat și apropiat Domnului? Astfel s-a dezlegat de bogățiile cu care era ținut ca și cu niște legături, mulțumindu-se cu o haină și cu o funie pentru ținerea mijlocului.

Și dorind Samson ca pe sufletul său să-l îmbogățească mai bine prin bogăție duhovnicească, a defăimat lumea și toate cele din lume și, urmând lui Hristos, s-a făcut străin, căci, lăsându-și rudele și cunoscuții, a ieșit din Roma cea veche și s-a sălășluit în pustie, ca și Ilie de demult. Dar Dumnezeu, voind ca robul său să le fie multora de folos, l-a adus din pustie în Roma cea nouă, adică în Constantinopol, unde el aflându-și o casă oarecare, petrecea într-însa, odihnind la el pe cei străini și săraci și slujindu-le în tot chipul, primind pe cei neputincioși și tămăduindu-i de boli. Și nu numai îi vindeca de toate bolile prin meșteșugul său doctoricesc; dar cu atâta osârdie le făcea și toată plăcerea în hrană și în așternuturi, încât se părea că acea milostivire este firească lui. Căci precum firea soarelui este ca să lumineze și a focului ca să ardă, așa lui Samson îi era ca din fire silința cea cu osârdie spre cei săraci, bolnavi și străini.

Deci Dumnezeu, Care S-a obișnuit a binecuvânta dragostea către aproapele ce se face pentru Dânsul și a socoti ca pentru El aceea pe care o face cineva săracilor, a cinstit ostenelile robului Său cu minuni mari, care se făceau la bolnavi. Pentru că pe toți care îi primea în casa sa, având boli nevindecate, îi tămăduia cu minune. Iar darul și puterea facerii de minuni, care i se dăduse lui de la Dumnezeu, le acoperea cu meșteșugul chipului cel doctoricesc, ca să nu se cunoască sfințenia lui; pentru că, fiind smerit cu inima, nu voia să fie slăvit și cinstit de oameni. Dar n-a putut să se ascundă lumina sub obroc, nici cetatea deasupra muntelui, căci strălucind cu lumina lucrurilor celor bune și suindu-se la muntele desăvârșitei plăceri de Dumnezeu, a venit tuturor în înștiințare. Și aflând și patriarhul de el, l-a chemat la sine și l-a hirotonisit preot, deși el nu voia. Și s-a aflat slava faptelor lui celor bune până la palatele împărătești în acest chip: împăratul Iustinian a căzut într-o neputință și bolea foarte din vătămarea părților ascunse ale trupului său și acea durere era netămăduită. Și chemând el doctori mulți și aceia stând lângă el după obiceiul lor, se sfătuiau între ei și multă vreme îi făceau curaj de tămăduire, dar numai cu cuvintele, iar cu lucrul nu puteau să-l vindece, nici să dea ușurare celui ce pătimea.

Deci au căutat prin toată stăpânirea grecească și romană doctori foarte învățați, dar nu s-a găsit nici unul care să poată tămădui pe împărat de acea nesuferită boală. Deci mâniindu-se împăratul, a po­runcit să gonească pe toți doctorii din ochii săi, iar el, întorcându-se spre Dumnezeu, Care este izvorul tămăduirilor și ziditor a toată făptura, și-a încredințat Aceluia boala sa, cerând ajutor de la El cu lacrimi. Iar Dumnezeu n-a trecut cu vederea rugăciunea lui cea cu dinadinsul, căci adormind puțin împăratul, a văzut în vedenie mulțime de doctori cu rânduială stând înaintea lui îmbrăcați în haine luminoase. Și apropiindu-se de el un tânăr oarecare purtător de lumină, îi arăta pe fiecare dintre doctori, cine și în ce fel de rânduială și în care ani a fost. Intre aceștia i-a arătat și pe unul smerit la față, cărunt la păr și îmbrăcat în haină preoțească, pe care lăudându-l către împărat, a zis: „Acesta, iar nu altul, o, împărate, poate să te tămăduiască de durerea cea aducătoare de moarte!”.

Deci, deșteptându-se împăratul din somn, s-a bucurat de acea vedenie, prin care a luat bună nădejde pentru sănătatea sa, și mulțumea lui Dumnezeu. Deci, având în minte chipul bărbatului văzut, a poruncit ca iarăși să cheme la dânsul pe toți doctorii, ca să-i vadă. Și căutând între dânșii pe cel văzut în vis și negăsindu-l, a căzut iarăși în mâhnire și a început a se întrista. Insă, punându-și nădejdea în Dumnezeu, a poruncit să caute mai cu dinadinsul pe un doctor ca acela, care i se arătase în vis, spunând tuturor asemănarea feței lui și făgăduind multe daruri și cinste cui îl va afla pe el.

Deci mulți căutându-l pretutindeni și negăsindu-l, una din slugile împărătești care era și cunoscut al împăratului și prieten al lui Samson, auzind asemănarea spusă de împărat a omului văzut în vis, și-a adus aminte de fericitul Samson, cel care avea acel fel de asemănare și tămăduia pe cei neputincioși. Deci a spus împăratului de dânsul, iar acela a poruncit să-l aducă pe Samson cu cinste la dânsul. Și când l-a  văzut pe el intrând, îndată l-a cunoscut că este acela pe care îl văzuse în vis. Și umplându-se de bucurie, s-a sculat degrabă de la locul său și, alergând înaintea lui, i-a cuprins grumajii și i-a sărutat nu numai gura, ci și capul și mâinile bătrânului, zicându-i: „Cu adevărat, părinte, tu ești acela pe care Dumnezeu mi l-a arătat în vis; și prin tine mi-a făgăduit că îmi va da mie sănătate”. Acestea zicându-le, l-a băgat pe cuviosul în odaia lui și, șezând cu dânsul, se îndulcea de vederea feței lui. Apoi, lipind mâinile aceluia de ochii săi, le săruta cu dragoste și, udându-le cu lacrimi, cerea de la dânsul tămăduire.

Iar fericitul Samson, mâhnindu-se de atâta smerenie din partea împăratului, i-a zis: „O, împărate, nu face aceasta, nici nu te pogorî așa prin nemăsurată smerenie, ca să nu mă aduci pe mine în mândrie și să fii pricinuitor al osândirii mele. Pentru că în ce covârșesc eu pe ceilalți oameni? Fiind sărac și păcătos, eu însumi am trebuință de căutarea cea milostivă a lui Hristos pentru tămăduirea păcatelor mele. Dar credința ta cea mare și nădejdea ta cea fierbinte vor pleca spre milă pe Împăratul Hristos și te va tămădui, fiindcă Acela toate câte le voiește, poate să le facă”.

Acestea zicându-le, s-a atins cu mâna de locul unde pătimea împăratul, ca și cum ar fi pus oarecare doctorie, vrând să-și tăinuiască darul tămăduirii dat lui din cer. Astfel, numai cu o atingere a mâinilor lui s-a făcut ușurare de boală și grabnică tămăduire. Iar împăratul, câștigând desăvârșit sănătatea sa, se bucura nu numai pentru tămăduire, ci și pentru că s-a învrednicit de vederea unui bărbat plăcut lui Dumnezeu ca acesta. Apoi, vrând să mulțumească sfântului, îi dădea mult aur și argint, dar sfântul a grăit împăratului: „O, împărate, eu am avut aur, argint și o mulțime de alte averi, dar pe toate le-am lăsat pentru Hristos, ca să câștig bunătățile cerești cele veșnice! însă, de vrei să-mi arăți a ta bunătate, fă pentru Dumnezeu și pentru mântuirea ta aceasta: zidește-mi lângă locuința mea o casă, în care aș putea să primesc pe cei neputincioși și străini cărora m-am obișnuit a le sluji, și să-i odihnesc după puterea mea; pentru că așa și ție îți vei mijloci răsplătire veșnică de la Dumnezeu și mie îmi vei mângâia bătrânețile”.

Aceasta auzind împăratul și socotind-o mai mult o dăruire, decât o cerere, a poruncit să-i zidească o casă pentru străini și o bolniță, precum a poftit cuviosul. Și sfârșindu-se zidirea aceea, împăratul a îndestulat-o cu multe averi pentru nevoia străinilor ce se odihneau acolo și pentru bolnavii ce se tămăduiau.

Deci Cuviosul Samson, petrecând mulți ani în obișnuita slujbă a primirii de străini și a doctoriei și ajungând la adânci bătrânețe, a slăbit cu trupul și s-a îmbolnăvit puțin. Iar când sufletul lui s-a despărțit de trup, s-a arătat luminos la față, cu nimic mâhnindu-se de moarte, precum este obiceiul la celelalte suflete, care se tem de moarte, fiind cuprinse de grijile trupești și mirenești și ținute de multe păcate. Pentru că știa Cine îl cheamă pe el, de la ce osteneli și la ce fel de odihnă, și ce fel de răcoriri aștepta sufletul lui cel fericit; că vrednic era lucrătorul acesta de plata sa. Și astfel sufletul lui, fiind plăcut lui Dumnezeu, s-a dus în părțile cerești, iar trupul lui a fost îngropat cu cinste în biserica Sfântului Mucenic Mochie, din a cărui seminție se trăgea cu nașterea trupească Sfântul Samson, marele plăcut al lui Dumnezeu și moștenitor al faptelor celor bune și duhovnicești ale aceluia.

El a fost slăvit cu mari minuni nu numai în viața aceasta, ci și după moarte, din care aici se pomenesc câteva: Odată a fost în Constantinopol un foc care a început de la biserica Sfintei Sofia și a fost atât de mare, încât nimeni din oameni nu putea să-l stingă. Și au ars toate palatele cele mai alese și cele mai frumoase zidiri din toată cetatea. Și a ajuns văpaia și la casele de străini ale Cuviosului Samson, pe care înconjurându-le de pretutindeni, nu putea să se atingă de ele. Și se vedeau casele acelea ca rugul cel nears, încon­jurate de atâta văpaie. Și mulți dintre oameni au văzut pe Cuviosul Samson, care se arăta deasupra zidirii, umblând împrejur degrabă pe îngrăditura casei de străini și certând cu mânie văpaia aceea ce se repezea. Iar focul, ca și cum s-ar fi rușinat de sfânta lui față, supu- nându-se poruncii, se dădea în lături de la casa aceea. Apoi deodată, auzindu-se dintr-un loc un tunet puternic, și vărsându-se o ploaie mare, toată vâlvătaia aceea s-a stins cu rugăciunile sfântului.

El tămăduia toate bolile, precum în viața sa, așa și după moarte. Unui om vestit, cu numele Teodorit și cu dregătoria spătar, i s-a întâmplat, când alerga din casa lui pe trepte după oarecare trebuință, de și-a vătămat din încheietură piciorul. Din această pricină, trei zile a zăcut foarte rău bolnav, neputând să guste nici mâncare, nici băutură, și nici măcar să adoarmă puțin din pricina durerii piciorului, încă nu putea nici să grăiască, fiind mut și fără de glas. Însă cu min­tea sa cea sănătoasă se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu și Sfântului Samson, chemându-l în ajutor. Iar după a treia zi, venind noaptea, l-a văzut pe cuviosul pe care îl chema, stând la picioarele sale și atingân- du-se de glezna cea vătămată. Și i-a zis Sfântul Samson: „Scoală-te, că nimic mai mult nu vei pătimi”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzut. Iar Teodorit îndată simțindu-se sănătos, a început a mulțumi lui Dumnezeu cu bucurie și cu mare glas, zicând: „Cu adevărat, Sfântul Samson este mare plăcut lui Dumnezeu”. Apoi, pipăindu-și piciorul său și văzându-l tămăduit desăvârșit, s-a sculat și umbla. Și făcându-se ziuă, s-a dus cu sârguință la mormântul cuviosului și s-a închinat, spunând tuturor de tămăduirea ce i se făcuse.

Un alt boier din Constantinopol, cu numele Leon, mergând călare, din întâmplare și-a zdrobit un picior, lovindu-se de un zid de piatră. Din această pricină pătimea greu și, din zi în zi, durerea se întărea mai cumplit, iar casnicii lui îl sfătuiau să cheme un doctor, ca să-i scoată sânge de la locul cel vătămat. Și apropiindu-se a patra zi în care urma să cheme doctorul, s-a făcut într-acea noapte lui Teodo­rit, cel pomenit mai înainte, care mai înainte a câștigat tămăduire, o vedenie în acest fel: Vedea trei oameni intrând în casa acelui boier, dintre care unul i se părea că este Sfântul Samson, precum îl văzuse în neputința sa, iar ceilalți doi, Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian. Și i-a întrebat, zicând: „Unde mergeți?”. Iar ei, privind cu dragoste spre dânsul, i-au răspuns: „Mergem la boierul Leon”. Teodorit le-a zis: „Au nu știți, stăpânii mei, că el pătimește, fiind cuprins de durere, și în viitoarea zi vor veni doctorii să-i tămăduiască piciorul cel sfărâmat?”. Sfinții au răspuns: „Să nu fie aceea, căci noi vom veni la dânsul iarăși în ziua de vineri și-l vom tămădui”. Și deșteptându-se Teodorit din vedenie, a alergat la acel bolnav și i-a spus ceea ce a văzut și a auzit. Iar bolnavul, crezând cuvintele lui, n-a primit la sine pe doctori; ci, nădăjduind spre Dumnezeu, aștepta ziua de vineri. Deci, rugându-se și sosind ziua de vineri, piciorul lui cel bolnav a primit tămăduire desăvârșită și s-a făcut sănătos ca și celălalt, netrebuindu-i nici o doctorie. Atunci cel tămăduit a alergat la mormântul Cuviosului Samson, dând mulțumire lui și celor ce se arătaseră cu dânsul.

Preamărind Dumnezeu cu mai multe minuni pe plăcutul Său, Samson, a făcut ca din mormântul lui să izvorască mir tămăduitor, cu care bolnavii se ungeau cu credință și câștigau sănătate pentru toate neputințele lor. Și s-a întâmplat iarăși aceluiași boier, Leon, de a căzut în neputință cu tot trupul. Deci zăcea ca un slăbănog, fiindu-i toate mădularele înțepenite. Iar când a fost uns peste tot trupul cu mirul care ieșea din mormântul Sfântului Samson, îndată s-a făcut sănătos. Asemenea, odată, durându-l ochii foarte tare, s-a tămăduit cu același mirtămăduitor. Deci, dând mulțumire doctorului său cel fără de plată,a luat asupra sa îngrijirea casei de străini a Sfântului Samson, fiindatunci în nevoie, și îi dădea toate cele de trebuință din averile sale cuîndestulare.

Este cu cuviințăsă pomenim aici și aceasta: în această casă de străini era în vremea aceea un rânduitor, anume Enesie, leneș cu viața și nebăgător de seamă la slujba sa, împlinind toate nevoile bolnavilor și ale străinilor cu nebăgare de seamă. Deci, într-o noapte, Cuviosul Samson arătându-i-se lui nu în vis, ci la arătare, l-a bătut cu toiagul, zicându-i cu mânie: „Pentru ce nu te îngrijești de slujba ta și nu împlinești nevoile străinilor și ale bolnavilor?”. Din acea bătaie Enesie atâta a bolit, încât i s-a luat glasul și a rămas mut, și trupul i s-a făcut vânăt peste tot de bătăile ce i se dăduse.

Iar a doua zi, venind mulți la el, nu putea să vorbească nimic, decât numai își arăta trupul său cel vânăt. Apoi, luând o hârtie și un condei, a scris pedeapsa care i-o dăduse sfântul. Și înștiințându-se Leon, cel mai sus pomenit, de acest lucru, a venit să cerceteze pe acel rânduitor bolnav, și văzându-l peste tot trupul vânăt de bătaie și neputând vorbi, a început a se ruga cu căldură către Sfântul Samson, zicând: „Sfinte plăcutule al lui Dumnezeu, știi credința și osârdia mea către tine, deci fa aceasta ca Enesie să mărturisească singur cu limba sa ceea ce a pătimit și a scris pe hârtie, spre mai marea încredințare a minunii și spre proslăvirea numelui lui Dumnezeu”. Astfel rugân- du-se el, s-a dezlegat limba lui Enesie și gura i s-a deschis și pe toate cele ce i s-au făcut lui le-a spus cu de-amănuntul și din acea vreme și-a îndreptat viața în bine.

Și sfătuindu-se poporul cel cucernic, a rugat pe patriarh ca acea casă primitoare de străini a Cuviosului Samson să o sfințească ca să fie biserică și s-a făcut așa. Iar spre primirea străinilor și spre odihnirea neputincioșilor s-a zidit altă casă și bolniță lângă biserica aceea. După aceasta, trecând multă vreme, era alt rânduitor la acea casă de străini, cu numele Evstratie, care de asemenea nu se îngrijea de cei bolnavi și străini, și pe lângă aceasta era și zgârcit. Iar într-o vreme n-a dat untdelemn multe zile. Pentru aceasta, cu dumnezeiască pedepsire s-a îmbolnăvit la ochi. Iar unul din prietenii lui, anume Leon, nu acela de care am grăit mai înainte, ci altul cu același nume, slujind în aceeași casă de străini, i-a zis lui Evstratie: „Dă untdelemn destul pentru cei bolnavi și străini și vei fi sănătos la ochi; iar de nu vei crede cuvintelor mele, îți voi da pentru adeverire zapisul meu”.

Deci șezând, a scris astfel: „Iată eu, Leon, nădăjduindu-mă spre Sfântul Samson, făcătorul de minuni, și întărindu-mă cu credință neîndoită spre dânsul, chezaș mă pun ție de față, că, de vei da destul untdelemn spre mâncarea săracilor și a străinilor, te vei tămădui la ochi, pentru că Sfântul Samson îți va cere ție sănătate de la Dumnezeu”. Iar Evstratie, luând acest zapis și făgăduind să dea din destul untdelemn, în aceeași zi i s-a vindecat ochiul. Dar, de vreme ce era zgârcit cu obiceiul, iarăși a început a nu da untdelemn. Iar într-o noapte, i s-a arătat Cuviosul Samson, grăindu-i cu mânie: „Oare pe mine mă batjocorești?”. De acea vedenie înfricoșându-se Evstratie, a chemat dimineața pe prietenul său Leon și i-a dat mult untdelemn, rugându-l să se roage către sfânt pentru iertarea păcatului său.

Un bărbat cinstit, anume Varda, unul din sfetnicii împărătești, a căzut într-o boală, care se numea „carbuncul”, din care pricină i s-au făcut pe piept și pe spate mari răni netămăduite și a pătimit multă vreme. Și sosind pomenirea Sfântului Mucenic Mochie, doctorii care erau lângă el și ceilalți casnici s-au dus la biserica mucenicului, pentru cântarea cea de toată noaptea. Iar bolnavul zăcând pe pat, se mâhnea foarte că n-a putut să se ducă în biserică la praznic și să se închine mormântului cel făcător de minuni al Cuviosului Samson. De aceasta mâhnindu-se el, i s-a arătat un bărbat bătrân, zicându-i: „Scoală-te!”. Bolnavul a răspuns: „Cum voi putea să mă scol, fiind toate mădularele mele slabe de durerile cele grele?”. Acela i-a zis: „Eu îți grăiesc să te scoli și să vii în biserica Sfântului Mucenic Mochie, a cărui prăznuire este astăzi, și să te rogi la mormântul Sfântului Samson”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzut.

Iar bolnavul, simțind putere în el, a început a se scula încetișor de pe pat, nemaisimțind durerea rănilor sale. Apoi, dezlegând de la răni legăturile cele doctoricești și plasturile, a aflat rănile vindecate desăvârșit. Atunci, umplându-se de bucurie, s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare și s-a dus în biserică. Și văzându-l pe el toți sănătos, deodată s-au minunat și au preaslăvit pe Dumnezeu.

Era obiceiul la mulți, că, de cădea cineva în vreo neputință, poruncea să-l ducă în bolnița Sfântului Samson, și acolo, după credința sa, primea sănătate. O slugă oarecare, anume Gheorghe, a unui preot pe nume Efedim, pătimea foarte tare de greutatea apei. Deci stăpânul lui l-a trimis la bolnița Sfântului Samson, unde a petre­cut câteva zile, și necâștigând ușurare, s-a întors la casa stăpânului său. Iar stăpânul, văzându-l, s-a mâniat pentru necredința lui și l-a trimis iar la bolniță, poruncindu-i să ceară din mirul izvorât din mormântul cel făcător de minuni și să se ungă cu dânsul. Deci sluga s-a dus și a rămas noaptea acolo, iar dimineața s-a întors la stăpânul său sănătos și i-a spus cum s-a însănătoșit. „Am văzut - zicea el - în această noapte, în vedenia visului, pe Sfântul Samson, arătându-mi-se -se cu mâna de pântecele meu, și mi-a zis: «Du-te de aici, că ești sănătos acum!» Iar eu, deșteptându-mă, m-am simțit sănătos”. De aceeași boală pătimea și o femeie a slujitorului bisericii, anume Irina. Aceea a văzui în vedenia visului venind la dânsa pe Sfântul Samson cu Sfinții cei fără de arginți Cosma și Damian și, atingându-se de ea, din acea vedenie s-a făcut sănătoasă.

Acestea și multe alte minuni se făceau și se dădeau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Samson. Pentru aceasta toți cei credincioși preaslăveau pe Dumnezeu cel minunat întru sfinții Săi, Căruia și de la noi să-I fie cinste, slavă, închinăciune și mulțumire, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Mironosiță Ioana

Sfânta Ioana Mironosița

Sfânta Ioana Mironosița a făcut parte din grupul femeilor mironosițe care L-au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos. Conform tradiției, ea a fost cea care a recuperat capul Sfântului Ioan Botezătorul după ce Irod a dat ordin să-i fie tăiat și aruncat.

Sfânta Mironosiță Ioana, soția lui Huza, iconom (intendent) al regelui Irod Antipa este amintită în Evanghelia de la Luca (8, 3) ca fiind una dintre femeile care Îl urmaseră pe Hristos din Galileea și care îi ajutau pe ucenicii Domnului, împreună cu Suzana, Maria Magdalena și altele.

În Evanghelia de la Luca 23, 55 – 24, 11 ni se relatează cum aceste femei s-au dus la mormânt ca să termine ungerea cu miresme a trupului lui Iisus, începută în grabă de Iosif și Nicodim. Când au ajuns la mormânt, au rămas uluite văzând că mormântul era gol, în el nemairămănând decât giulgiurile. Un înger le apare atunci, vestindu-le Învierea Domnului. Ele au crezut și au devenit astfel primele propovăduitoare ale Învierii lui Hristos.

Biserica o prăznuiește pe 27 iunie, precum și în Duminica Mironosițelor.

Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinților

Ev Matei 10, 32 - 33, 37 - 38; 19, 27 - 30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

Ap Evrei 11, 33 - 40; 12, 1 -2

Fraților, sfinții toți, prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă; unele femei și-au luat pe morții lor înviați, iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea. De aceea, și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței.

Predica la Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor - Pr. Ilie Cleopa

„Fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cât de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre pe care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.”

Părintele Cleopa Ilie (1912-1998)

Evanghelia Duminicii I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor) Matei 10, 32-35, 37-38, 19, 27-30

"Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine nu îşi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine. Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi."

Aţi auzit în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură zicându-se: Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dânşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvârşeşte în chip minunat voile Sale cu dânşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mântuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, zicând: Îngerii nu sunt, oare, toţi, duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi, care ne îndeamnă la aceasta zicând: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 159, 1). (...)

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).

Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sunt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mântuitorului, Care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sunteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi, în alt loc al dumnezeieştii Scripturi, ni se arată că sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, zicând: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvârşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mântuitorul numai apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă că voi, cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii lui Hristos. (...)

Câți sfinţi şi îngeri există?

Fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cât de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre pe care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfânta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătând şi stăpânirea lor asupra diavolilor şi a patimilor, zice: Foarte s-a întărit stăpânirea lor. Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu, cum ne arată Sfânta Scriptură: Cine poate să numere oştile Sale? (Iov 25, 3).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cât poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pământ. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere când va veni Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

De ce era nevoie de o Duminică „a tututor sfinților”?

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rânduindu-le în calendar câte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu Priveghere, cu Litie şi Acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor lăcaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sunt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucât o mare parte dintre sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, o dată pe an, prima duminică după Rusalii să fie închinată tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos până astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvârşim în duminica de astăzi, denumită Duminica tuturor sfinţilor.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfânt? Sfinţii, fiind creştini desăvârşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrânare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel, unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrânării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvârşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gândurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămân întregi, nestricate, şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sunt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvântare şi ajutor.

Deci, sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pământ viaţă cu totul sfântă, cei care iubesc desăvârşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adânc de smerenie şi sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sunt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.

Cetele sfinţilor

Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pământ; ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sângele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mănăstiri, prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pământ, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pământeşti.

Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sunt: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfântul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului, şi se roagă neîncetat pentru mântuirea lumii.

Toţi sfinţii din cer, cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de pe pământ, care se luptă cu ispitele de tot felul, ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează aşa-numita biserică luptătoare. (...)

Să imităm pe sfinţi!

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sângele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cât mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfântă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar, ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pământ, suntem datori să fim „următori lui Hristos“, să trăim duhovniceşte pe pământ, să ne facem vrednici de împărăţia cerurilor.

Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos, suntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfântă, dragostea lor pentru Dumnezeu, râvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfânta rugăciune. Nu ne putem mântui dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blândeţea mamelor care ne-au crescut.

Să râvnim cu stăruinţă acestor mântuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mântuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sunt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mândria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfânt: şi trupul, şi mintea, şi cuvântul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămân nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: „Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!“.

(părintele Cleopa ILIE - Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)