4. /4 IUNIE 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP
VASILE VLAD
| Vasile Vlad | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (79 de ani)  |
| Cetățenie |  România |
| Activitate | |
| Limbi | limba română[1] |
Modifică date / text  | |
Vasile Vlad (n. 4 iunie 1941, Constanța) este un poet român contemporan. A debutat în volum la sfârșitul anilor '60, fără a fi publicat texte în nicio revistă. A fost hăituit de cenzură și marginalizat cu bună știință. Actualmente, poetul este foarte apreciat de unii critici, conform cărora lirica sa anticipează poezia anilor '80-'90. A fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Național "Mihai Eminescu" Opera Omnia.
Note biografice
La scurtă vreme după nașterea poetului la Constanța, familia sa își stabilește domiciliul în București. Poetul intră în școala primară la 30 august 1948. Între 1945-1950, tatăl scriitorului, membru de partid, lucrează ca director în Ministerul Metalurgiei, apoi ca director al unei întreprinderi din capitală (Ministerul Comunicațiilor).
Într-o noapte din luna octombrie 1952, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, Vlad Constantin. Ulterior, familiei i se comunică faptul că Vlad Constantin s-a sinucis în anchetă, prin defenestrare (motivul din Certificatul de deces fiind "boală nemolipsitoare"). Văduva este amenințată să nu comenteze circumstanțele morții, să nu-și anunțe prietenii și rudele, să nu cheme preot pentru slujba de înhumare. La vederea cadavrului tatălui său, Vasile Vlad, în vârstă de unsprezece ani, izbucnește într-un hohot de râs ce va ține câteva zile, spre stupoarea familiei. Către sfârșitul anului, tânărul începe să versifice.
La 1 februarie 1953, i se stabilește lui Vasile Vlad o pensie de 450 de lei până la majorat. Foștii prieteni ai familiei dispar brusc.
În 1954, tânărul câștigă prietenia unui cărturar orb, M. B., ce lucra la un Dicționar onomastic. Cu ajutorul acestuia, adolescentul pătrunde în anticariatele clandestine din capitală, cunoscând filologi, scriitori, teologi, traducători. Anul următor, îl va cunoaște chiar pe George Călinescu, care îl sfătuie să citească și revistele epocii, exclusiv pentru traducerile din limbile clasice și rubricile documentare.
În 1956, devine elev al liceului "M. Sadoveanu" din București. Ține un jurnal timp de doi ani, scrie poezie și proză (prima sa tentativă romanească datează din 1957: Suflete pierdute). Îi descoperă pe Dostoievski, Eminescu și Shakespeare. La școală, este un elev dificil, afabil, dar irascibil, cu reacții prompte în fața oricărei injustiții, preocupat exclusiv de literatură și artă, domenii în care are deja opinii ferme. Disprețuiește literatura nouă. Are parte de sprijinul câtorva profesori. În 1958, un coleg de clasă este arestat și exmatriculat din toate școlile din cauza unui poem antipartinic. Deoarece nu l-a denunțat, Vasile Vlad intră în atenția Securității. Se cere excluderea sa din U.T.M., dar colegii se împotrivesc în bloc, solidarizându-se cu acesta.
În anul următor, îl cunoaște personale pe Mihail Sadoveanu și obține datorită profesorului său de română un permis la Biblioteca Academiei. După bacalaureat, directoarea liceului (cu care era mereu în conflict) refuză să-i elibereze diploma până în preajma examenului de admitere în facultate, deoarece ar fi batjocorit Imnul de stat.
Începe studiile în 1960 la Facultatea de Litere din București, cu bursă de merit, în urma unui concurs pentru care dosarul care-i certifica originea "sănătoasă" îi fusese respins. Se întâlnește pentru prima oară cu Virgil Mazilescu. Datorită comportamentului non-conformist și delictelor de opinie, este adus în discuția organizației U.T.M., din care își va da demisia. În urma unei dispute cu filozoful Radu Florian, e nevoit să părăsească facultatea.
În 1961, lucrează ca zilier la Institutul de Energetică al Academiei (Secția combustibili solizi). Scrie și dă meditații. Anul următor, urmează cursurile unei secții la Grupul școlar poligrafic "D. Marinescu", de unde pleacă după două trimestre. Se angajează în 1963 la Școala pentru Surzi nr. 1 din București, ca supraveghetor de noapte. Anul următor, o întâlnește pe Alice Botez.
Dând un nou examen de admitere în 1965, Vasile Vlad își reia studiile la Facultatea de Litere. În 1967, predă Editurii pentru literatură volumul Pedepsele. După câteva zile se întâlnește cu Mircea Ciobanu, cel care i-a editat aproape toate cărțile sale. Anul următor (în care mai debutează și Alice Botez, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu ș.a.) apare volumul de debut, fără ca poetul să fi publicat vreun rând în gazete, pentru care nutrește un profund dispreț. Îl cunoaște pe Mircea Cojocaru.
Primește în 1969 Premiul revistei "Amfiteatru" pentru volumul Pedepsele. Răspunzând une solicitări, poetul publică în această revistă trei poezii, poate singurele apărute înainte de perioada postdecembristă în periodice. Îl cunoaște pe Ingmar Bransch, poet de limbă germană, căruia Vasile Vlad îi traduce o carte, nepublicată însă. În urma unui conflict în 1970 cu secretarul de partid și directorul, își dă demisia de la Școala pentru Surzi nr. 1. Predat inițial Editurii pentru literatură, însă respins în două rânduri de Direcția controlului presei și tipăriturilor, deoarece autorul refuză orice imixtiune în text, volumul "Omul fără voie" (sustras autorului și apoi rescris) este retras pe data de 7 martie de la acea editură și predat recent înființatei edituri Cartea Românească. Mihai Gafița pretinde că nu se poate publica o carte cu un asemenea titlu. Cere, înainte chiar de a o citi, schimbarea titlului. Mircea Ciobanu îi vorbește despre Omul fără voie lui Alexandru Ivasiuc, care va fi șocat de lectura acestuia. Zaharia Stancu se arată mirat că nu-l cunoaște pe autor. "Vom face un proces criticii", afirmă Alexandru Ivasiuc, indignat că Pedepsele n-au avut ecou critic. Prin străduința lui Ivasiuc, cartea apare în luna august la Cartea Românească, proiectând totodată și o ediție cu ilustrații de Marcel Chirnoagă, dar proiectul nu s-a finalizat întrucât, din cauza unei note convențional-admirative, semnată de Ivasiuc în revista Luceafărul (Cine e Vasile Vlad?), acesta intră în conflict cu Marin Preda, iar ulterior își dă demisia. Tot în acest an, Vasile Vlad îl cunoaște pe Cristian Simionescu. Pe 13 februarie 1971, Vasile Vlad predă Editurii Eminescu poemul Marele Alergător (machetat și cu schițe de ilustrații de Ion Dogar Marinescu, prietenul său), dar cartea este "pierdută". În același an, volumul Sărbătorile absenței, tipărit la Cartea Românească, este interzis, figurând la loc de frunte pe "Lista" lui Dumitru Popescu. Deoarece autorul refuză categoric propunerea lui Mihai Gafița de a scoate poezii din carte, volumul va fi topit. Împotriva lui, cu toate că nu fusese difuzată cartea, Secția de presă a Comitetului Central al P.C.R. organizează o campanie de presă. În semn de protest, poetul intră în "greva tăcerii", nemaipublicând niciodată în presă înainte de Revoluția din 1989. În pofida dezastrului, predă Editurii Cartea Românească volumul Pâinea tăcerii, pe care îl înlocuiește la 18 noiembrie 1972 cu volumul Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă. În anul următor, Eugen Jebeleanu, care nu-l cunoaște personal pe Vasile Vlad, se împotrivește intrării poetului în Uniunea Scriitorilor. Este acceptat doar ca membru stagiar, în urma unor lungi discuții. Se întâlnește cu Alexandru Monciu-Sudinschi, a cărui carte Rebarbor fusese și ea topită în 1971. Administrația Cimitirului Colentina îi refuză scriitorului prelungirea concesiunii pe încă șapte ani a mormântului în care se află îngroptat tatăl său. Vasile Vlad umblă luni de zile din cimitir în cimitir în căutarea unui loc unde să-i mute osemintele, fără niciun rezultat. După 21 de ani rămășițele pământești ale lui Vlad Constantin sunt transportate în afara orașului. După trei ani de la absolvirea facultății, Vasile Vlad își dă în 1974 examenul de licență cu Nicolae Manolescu (Poezia lui George Bacovia). Refuzând să devină membru de partid, condiție deja pentru obținerea unui post de redactor, Vasile Vlad lucrează anul următor într-o Cooperativă producătoare de adăpători de apă pentru păsări, făcând strungărie fină. Securitatea cere câtorva prieteni apropiați lămuriri despre existența sa. În anul școlar 1975/1976, Vasile Vlad primește o catedră întreagă la Școala generală nr. 145 din București. Peste doi ani școlari, este profesor la Liceul de Metrologie din București. Lui Vasile Vlad nu i se îngăduie să vorbească la Conferința Națională a Scriitorilor (25-27 mai 1977). Înaintea Conferinței, la Adunarea generală a Asociației Scriitorilor din București, Sânziana Pop susține, de la tribună, că "netitularizarea" poeților Dorin Tudoran, Vasile Vlad și Daniel Turcea este o adevărată "rușine" pentru breaslă, solicitând așadar aprobarea Adunării generale pentru titularizare. Prin votul unanim exprimat, Dorin Tudoran și Vasile Vlad sunt titularizați, nu și Daniel Turcea, care publicase doar o singură carte. În 1978, Vasile Vlad este din nou șomer. Apare cartea Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă (un prim volum din o serie de nouă, n-au mai apărut însă alte cărți din serie până acum). Vineri, 8 iulie, întorcându-se cu taximetrul de la Ion Iovan, unde petrecuseră seara împreună cu Sorin Titel, Marius Robescu și Gabriela Adameșteanu, Mircea Ciobanu îl lasă în drum spre casă, în fața locuinței sale, pe Vasile Vlad. Aici poetul este imobilizat de un echipaj de miliție urcat într-o dubă, bătut pe parcurs, de către unul din ofițerii însoțitori și reținut, fără nici o justificare, timp de zece ore la circa de miliție. Se desfășoară Colocviul de poezie de la Iași, unde, hotărât să mărturisească despre condiția scriitorului, Vasile Vlad citește câtorva prieteni textul intervenției sale, dar nu i se îngăduie să vorbească decât după mari presiuni, în ultima clipă când nu mai avea nici un rost. În 1979 primește alături de Dan Laurențiu, Nicolae Prelipceanu și Marius Robescu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (președintele juriului fiind Marin Preda). Împotriva acestor premii se pornește o amplă campanie de presă. În 1980 câștigă două concursuri pentru ocuparea postului de Secretar literar la Teatrul "Ion Creangă". În 1979 postul este blocat iar în 1980 i se refuză încadrarea, deoarece nu este membru de partid și nici nu acceptă să devină. În seria "Hyperion", Cartea Românească tipărește, cu o postfață semnficativă semnată de Ion Caraion, o antologie cu titlul Omul fără voie în care autorul, cu aprobarea tacită a redactorului de carte, include și volumul topit Sărbătorile absenței. Revista Luceafărul din 8 martie publică o poezie compromițătoare intitulată Timp, semnată Vasile Vlad. Peste două numere, după ce intervine și Caraion, care amenință cu suspendarea colaborării, diversiunea primește o replică fermă. În revistă este inserat o scrisoare a poetului care dorește să lămurească că nu este autorul poeziei Timp, urmată de o notă a redacției care confirmă faptul că între el și Vasile Vlad care a semnat Timp, membru al Cenaclului literar "Pavel Dan" din Turda nu există nicio legătură decât această "coincidență onomastică regretabilă". La București se desfășoară în 1981 Conferința Națională a Scriitorilor, la care nu i se îngăduie lui Vasile Vlad să vorbească. După nouă ani de șomaj, poetul solicită postul rămas vacant prin pensionarea lui Gheorghe Tomozei la Asociația Scriitorilor din București, dar e refuzat. În luna decembrie, după trei memorii adresate Conducerii Uniunii, Vasile Vlad e angajat secretar literar la Uniunea Scriitorilor de către D. R. Popescu, inițial doar cu jumătate de normă. Organizează, în această calitate, pe data de 14 martie 1983, spectacolul Rostire românească, prin care se ridică, alături de Alexandru Paleologu, în apărarea limbii române, amenințată de "limbajul de lemn". Eugen Jebeleanu se prezintă în aceeași zi la D. R. Popescu și protestează împotriva acestei manifestări "legionare". Manifestarea, cuprizând, conform afișului Pagini antologice de literatură, se desfășoară în prezența unui numeros public, bucurându-se de participarea mai multor actori care recită din Eminescu, Caragiale, Arghezi ș.a. Cu o săptămână înainte de 11 iulie, centrul capitalei era împânzit de afișe care anunțau Seara de poezie contemporană din Ciclul Memoria deceniului nouă, urmată de un Concert de jazz susținut de Jonny Răducanu și Harry Tavitian. Urma să vorbească Mircea Ciobanu și să participe Mircea Cărtărescu, Smaranda Cosmin, Dan David, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Marius Popescu, Ion Stratan, Elena Ștefoi. Pe data de 10 iulie, evenimentul e interzis de Securitate, prin mijlocirea lui Traian Iancu. Din acest moment, Vasile Vlad este complet marginalizat. În calitate de secretar literar al Uniunii Scriitorilor, poetul izbuetște să organizeze singurele manifestări de ținută academică ale Uniunii din acest deceniu. Solitar și inconcensiv, refuză în trei rânduri să devină membru de partid, refuză să scrie telegrame de felicitări pentru conducerea de partid și de stat, refuză să îngrijească volume originale, refuză să participe cu părți sociale la salvarea întreprinderilor de faliment, refuză să participe la Festivalul "Poezia și Pacea", refuză să facă referate de plată pentru broșuri insignifiante, dar bine remunerate, chiar dacă nu apăreau niciodată. În fiecare zi se află în primejdie de a fi dat afară. În 1984, o cunoaște pe pictorița Elena Urdăreanu-Herța, pentru care are o prețuire absolută. Agresat de Securitatea, în seara zilei de 19 februarie 1985, după ce se desparte de poeții Rolf Bosert și Vasile Dan, Vasile Vlad, luând ca bază un Proces-verbal de contravenție, deschide la Judecătoria sectorului 1 (Dosar 1774/1985) un proces împotriva ofițerului agresor, proes pe care-l pierde fără drept de recurs, după ce e părăsit de doi avocați. Îngrijește ediția de zece limbi din Luceafărul lui Mihai Eminescu. Florin Iaru, în 1989, îl pune pe Vasile Vlad în posesia câtorva zeci de exemplare din Sărbătorile absenței, dosite de vechiul gestionar al depozitului Editurii. Securitatea devalizează camera poetului în noaptea de 20 februarie 1990. În 1993, apare o altă antologie, îngrijită de Mircea Ciobanu, în colecția Poeți români contemporani, Omul fără voie. În 2003 apare o ediție de Poeme. A fost nominalizat în ultimii ani de câteva ori la Premiul Național "Mihai Eminescu" Opera Omnia.
Referințe critice
„E ciudat și semnificativ în același timp că Vasile Vlad a adoptat de la început, în contrast cu confrații săi genialoizi și redundanți, statutul unui personaj șters, un «om fără voie» manifestându-și prezența prin izolare și retractilitate, adică prin atributele absenței. (...) Prin “Pedepsele”, Vasile Vlad propunea un discurs post-avangardist de o șocantă originalitate în context, conferită mai ales de structurarea negativă a datelor și a canoanelor poetice anterioare; el de-structurează, de-construiește, demolează, subminează, retractează acea stare inefabilă numită crocean (și călinescian) lirism, printr-o asiduă și corozivă cultivare a procedeelor «anti-lirice» aparținând unei “poetici a absenței”.”
„Poezia lui Vasile Vlad este o poezie greu de îndurat. Să ne înțelegem bine: nu de suportat, ci de îndurat. Volume enorme ale unei arhitecturi bolnave de luciditate, supraetajate cu furia de a-și ascunde suplețea originară, mase compacte confesive, retorice, tăiate necruțător de fire subțiri și incandescente de cinism, emfaze curmate brusc de idei-ghilotină, delicte verbale, dicteuri furibunde, cenzurate de conștiința zădărniciei oricărui joc liric, spații de vizionarism suprarealist alături de filigrane înspăimântător de reci în perfecția lor, spații coșmarești create cu frenezie și spulberate de un scepticism funciar, un suflet prins în caruselul eului și amețit de rotirea imaginativă a unei energii devastatoare și poetică exact prin ceea ce are esențial anti-poetic.”
„O privire retrospectivă asupra poeziei românești din deceniile nouă și zece ni-l readuce în prim-plan pe Vasile Vlad ca pe unul dintre modelele de scriitură ale câtorva dintre poeții de primă linie afirmați în anii ’80-’90 – printre aceștia, Liviu Ioan Stoiciu (mai cu seamă în “La fanion”), Nicolae Coande (a cărui luciditate agonică din primele cărți îl leagă de “Omul fără voie” al lui Vasile Vlad) și chiar Ioan Es. Pop (citiți “Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă” cu gândul la “Ieudul fără ieșire” sau “Porcec”). Din punct de vedere strict tehnic, volumele sale sunt un reper de neocolit al evoluției discursului poetic românesc postbelic. Vizionarismul intelectualizat al lui Vasile Vlad – subminat constant de autoironie – și originalitatea incontestabilă a discursului său dau măsura acestui poet autentic și asumat care, după numai patru volume (urmate, ce-i drept, de trei antologii), a preferat să tacă în vacarmul generalizat al ultimelor de- cenii.”
„Această redutabilă poezie construind vagi miracole cu aparente resturi, cu deșeuri, cu vorbe alterate sau alterabile, infirme, la întâmplare și din cripto-cuvinte sau din combinații sonore "însemnând desigur nimic", este o poezie nu fără părinți, dar despre a cărei dezvoltare părinții săi nu mai dispun de mult, e fantastic și sigur, de nici o informație, o poezie care stă pe tampoane, trenu-i supraîncărcat și aleargă. Ea va rămâne într-un picior, va rămâne într-un deget, va rămâne într-o unghie, va rămâne în cine știe ce calendar fără file prin care bate vântul, însă... va rămâne.”
„Vasile Vlad este un poet al efectelor fără cauze și ilustrează strălucit speța poeților metonimici.”
Printre cei care au scris despre Vasile Vlad se numără: Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa, Dan Laurențiu, Eugen Simion, Victor Felea, Lucian Raicu, Liviu Antonesei, Ion Murgeanu, Dumitru Mureșan, George Alboiu, Ion Stratan ș.a.
Cărți publicate
- Pedepsele, Editura pentru Literatură, București, 1968 (Premiul revistei Amfiteatru)
- Omul fără voie, Cartea Românească, București, 1970
- Sărbătorile absenței, Cartea Românească, București, 1971 (ediție retrasă din librării și topită după Tezele din iulie)
- Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă, Cartea Românească, București, 1978 (Premiul Uniunii Scriitorilor)
- Omul fără voie. Antologie, Colecția Hyperion, Cartea Românească, București, 1980 (cu o prefață de Ion Caraion)
- Omul fără voie (antologie), Colecția Poeți români contemporani, Editura Eminescu, București, 1993 (notă bibliografică și tabel cronologic de Mircea Ciobanu; copertă de Daniel Nicolescu)
- Poeme, Colecția Dictatură și scriitură, Editura Junimea, Iași, 2003
Ediții îngrijite de Vasile Vlad
- Mihai Eminescu, Luceafărul (ediție în zece limbi), Cartea Românească, București, 1984 (tiraj de 17,555 exemplare dintre care primele 555 exemplare sunt de lux, fiind numerotate și semnate de Vasile Vlad)
- Monolog despre bucuriile mărunte. Antologie de proză elvețiană contemporană, Cartea Românească, București, 1992 (îngrijirea ediției, cuvânt înainte și notele bio-bibliografice de Vasile Vlad)
Oricum,
pentru ca nu doream sa plecam nicaieri,
ajungeam in gara,
dar nu ajungeam in gara
pentru ca nu doream sa plecam nicaieri,
ci pentru ca trebuia sa ascultam semnele de adio
ingramadite in brate,
o data cu clarul de stea,
coborat de-a lungul sangelui.
Acolo,
vorbele ne sareau ca niste samburi
in fata,
si eu iti spuneam
ca in fiecare spital
exista o sala de festivitati,
unde bolnavii sunt obligati sa poarte maini,
si tu imi spuneai ca intr-o singura frunza
dintr-un mare oras
se pot afla cateva zeci de copii foarte verzi,
care ar fi putut desena copaci
cu creioane verzi de asemenea,
si eu iti spuneam
ca nu vreau sa-mi dau sufletul peste cap,
si tu imi spuneai ca trebuie sa-mi scot mainile
din urechi, si eu iti spuneam ca trebuie sa-ti scoti mainile
din urechi,
si tu alergai intr-o parte,
si eu alergam in alta,
si frunzele treceau galbene,
galbene,
in alt anotimp.
Doamne, m-am saturat
sa-mi pandesc sangele.
Naclait sunt,
pangarita e goana.
Damburile de sila
nu au fost ocolite nici ele,
dar se asaza temeliile razand la fel
de maruntaiele spetite.
Si nu stiu ce vreau
cu un singur deget macar,
si vlaga ofteaza dupa starpitul imbold,
printre laptoase boabe de vasc,
si tidva se loveste de arborii lepadati.
O, nu-mi cerceta numele,
Doamne, eu m-am inchinat ochilor care stiu sa nu presupuna, picioarelor care se opresc tarziu in pamant, mainilor sfinte cat o dragoste omeneasca.
Fruntii.
Cu privirea valvoi am cutreierat apele incurcate in ger, si am istovit ceea ce presupune ragaz.
Am fumegat cu menta sub limba, am ingropat vaslele in pamant, am asezat blidele cu lesii deasupra.
Harababura rostuita insa prin toate departarile inimii isi consuma ultimul argument.
Aproape recunosti
de pe scripeti prabusindu-se ultimul ocean
accesibil.
Aproape intelegi derizoria limpezime a rabdarilor.
Iar viata noastra, masurata in marginea cerului,
isi cladeste cenusa de ambele parti.
De parca glasurile pline ar fi cazut
in glasurile goale.
De parca spatiul unei tarcoale
respira prin silabele ingrijorarii.
Cu totul staruitoare au ramas
doar zilele slabite prinlr-un regret.
Mai incoace,
printre capcane, albul despartirii
ne inghesuie beregata.
ALICE VOINESCU
| Alice Voinescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Alice Steriadi |
| Născută | 10 februarie 1885 Turnu Severin |
| Decedată | 3/4 iunie 1961 București, România |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | critic de teatru, filozof, estetician, filolog, profesor universitar |
| Activitate | |
| Limbi | limba română limba germană limba franceză |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București Școlirea acasă |
| Modifică date / text | |
Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata școala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră și a petrecut un an și șapte luni de închisoare la Jilava și la Ghencea. După detenție, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costești de lângă Târgu Frumos până în 1954.
A creat Catedra de estetică și istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București. A publicat cărți de filosofie, estetică și teatru. Postum îi apare și masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică și cea comunistă.
Date biografice
Se naște la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru-descendentă a lui Petrache Poenaru). La vârsta de cinci ani știa deja să citească în limbile română și germană, iar la șase ani învață limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în științele exacte și umaniste. La vârsta de 15 ani citește Imitatio Christi. A studiat la Facultatea de Litere și Filozofie de la București unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru- este nepoata acestuia -, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc. În 1908 își ia licența în filozofie cu Maiorescu, iar la insistențele acestuia, familia o trimite la studii în Germania și Franța pentru pregătirea unui doctorat. În 1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th. Lipps și J. Volkelt, familiarizându-se și cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas și V. Delbos. La Universitatea din Marburg îl audiază pe H. Cohen și se împrietenește cu N. Hartmann. În 1913 obține doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franța fiind apreciată în lumea academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA și un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915. În 1922 devine profesor titular de estetică și istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franța unde a cunoscut o serie de personalități de vârf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreținând ulterior numeroase corespondențe. La întoarcerea din Franța, în 1930 și 1932, vizitează Veneția și Florența, unde are revelația artelor plastice. În 1936 călătorește în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o organizație religioasă după modelul "grupului Oxford". Între 1932 și 1942 realizează o serie de conferințe radiofonice pe subiecte culturale și feministe, conferințe care i-au atras atenția și lui Tudor Arghezi[necesită citare]. În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru și reprezentări dramatice. Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw și Claudel). A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică și Muzică din București.
Conferințele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă și drama elisabetană (cu precădere Shakespeare). A ținut și cursuri de sociologie la Înalta Școală de Asistență Socială, militând penru emanciparea și educarea femeilor.
În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari.
În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O țară care își reneagă trecutul, nu are viitor.[necesită citare]
În 1951 este arestată făcând un an și șapte luni de închisoare, urmați de domiciliu obligatoriu în satul Costești din apropierea localității Târgu-Frumos, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiții grele. Este ajutată de prieteni, de Rarincești, de Mariana Dumitrescu, soția compozitorului Ion Dumitrescu (vezi Scrisorile de la Costești). Tot în 1951 copiile rămase de la studiul Eschil, sunt distruse de comuniști. La intervențiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care își pierduse și el catedra de la Conservator), Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum și la intervenția lui Petru Groza, este eliberată, trăind cu o pensie modică și din traduceri (din limbile engleză și germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să își ajute apropiații și câțiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o.
Opera
Opera și activitatea i-au fost reapreciate postum.
La începutul anului 1983, criticul și comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de republicarea și îngrijirea unor volume de estetică și istoria teatrului. După Revoluția din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale și Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefațat de Alexandru Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal apar și în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării). Cazul Voinescu este, în acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formație se detașa puternic de concepțiile materialiste promovate și susținute de noul regim din România.
„Tăcerea exemplară și suferința asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă noblețe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la școala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca și Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalitățile ținând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă și prea puțin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete”
„Alice Voinescu a fost pentru mulți oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puține femei, plină de un anumit duh al unei anumite înțelepciuni morale și spirituale, ea -printre lecțiile sale inspirate de filozofie și literatură dramatică- inițiase pe meleagurile noastre și o mișcare așa-zis oxfordistă. În ședințele ce-au avut loc săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice și păsurile celor prezenți. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu își spunea părerea despre cele auzite”
(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, București, 2008)
„[...] grația ei învăluitoare și irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.”
„Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu [...]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută [...]. Mare cititoare și comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinței, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, și pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănțuit, fără altă motivație decât utopia grosolană și resentimentul. O grațioasă școală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie 2009)
Jurnalul
Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică și postbelică, personalități ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franța, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Șeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate și verticalitate morală. Din păcate, soțul ei (Stello Voinescu - cunoscut avocat în epocă) a înțeles-o prea puțin, preferând compania altor doamne, mai puțin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu știe să moară, scrisă de Gheorghe Truță, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornișteanu la Teatrul Național din Craiova.
Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul și fiica mea, volum apărut la editura Dacia și Scrisorile din Costești, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespondența purtată de Alice Voinescu pe când se afla în satul Costești, cu o prietenă - Florica Rarincescu.
Volume publicate (selectiv)
- L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913
- Montaigne. Omul și opera, Revista Fundațiilor Regale, București, 1936
- Aspecte din teatrul contemporan, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941
- Eschil, Rev. Fundațiilor Regale, București, 1946
- Întâlnire cu eroi din literatură și teatru, ediție îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, București, 1983, 840 pag.
- Scrisori către fiul și fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994
- Jurnal - Editura Albatros, București, 1997; 881 pag., ediție îngrijită, evocare, tabel biobliografic și note de Maria Ana Murnu; cu o prefață de Alexandru Paleologu
- Kant și școala de la Marburg, Editura Eminescu, București, 1999
- Scrisori din Costești, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Constandina Brezu, Editura Albatros, București, 2001
Referințe (selectiv)
- Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Editura Humanitas, București, 2007
- Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, București, 1997 (881 de pagini)
- Stelian Tănase, Anatomia mistificării. 1944-1989, Editura Humanitas, București, 2003, 2009
- Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva, București, 1971, pp. 223–225
- Eugen Simion, Ficțiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001
- Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss des Neukantianismus auf die rumänische Philosophie: Alice Voinescu und die Marburger Schule. Rumänisch-deutsche Kulturbegegnungen, hrsg. v. Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris Sava, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu 2008, p. 107–120. (În limba germană)
- Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft der Gedanken, Marburger Uni-Journal Nr. 32 (2009), p. 46–48. (Online) — Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft der Gedanken, Zeitschrift Schattenblick (Online). (În limba germană)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu