18 IUNIE 2021

 4. /18 IUNIE 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP

CORNELIU POPEL ("Cerul în apă", "Elogiul înţelepciunii")

Biografie

POPEL Corneliu, se naste la 19 ian. 1950, comuna Darabani, judetul Botosani - moare in 18 iun. 1978, Iasi. 

Poet.

Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi. 

Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc. 

Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).

Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister. 

Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului: 

„printre arbori de aur patria ea sfinta raza ea roua sublima gura de aur care cuvinla fiilor pace eterna".

Rostirea pare o redundanta in cautarea obiectului. De la o poezie la alta, aceleasi atribute ornante incearca sa-si ia zborul spre indeterminalul cer imnic, raminind doar o pura promisiune, esuind, de fapt, in gravitatia locului comun, daca nu si hilar (exemplu: pe ramura teiului „sfint" sta „pasarea neamului"). Cu Aurea saecula (1977), cel mai comentat dintre volumele sale, se incearca introducerea unei oarecare discipline: versurile sint mai putin trunchiate, catenele sintactice slujesc mai firesc discursul, iar poezia se preocupa de aspectul unitatii ei. insa nu sint inlaturate vechile obsesii, ci, dimpotriva, amplificate. Astfel, se configureaza si un patetism minor, de dulce tihna naturista, „dumbravi latine" adasta pe relieful unui paradis cu „blinde animale" sau „plante prea iubite", un duh samaritean aseaza culori si pace peste tablourile chieiismului interior. Sint invadate de un aer sapiential „casa" si „graiul de acasa". Mai inchegata din toate este ultima carte, Elogiul intelepciunii (1979). Exista aici semnele de clarificare cu sine ale acestui spirit reflexiv, chiar profund pe alocuri, insa slujindu-se de un ion inadecvat. Renuntind sa mai provoace simbolurile sau conceptele, Corneliu Popel ia calea mai fireasca, aceea care le poate naste prin sugerare. O biografie mai terestra isi cere dreptul la expresie, drama existentei izbucneste deasupra protocolului verbal: 

„Ploaia-n manta singuratatii m-acopera. Unde sinteti voi, cei dragi, sa ma scapati de moarte'.' Simt cum se apropie cu pasi usori precum risul padurilor din Carpati Linga mine locul e gol. Cine sa-mi siringa bratul cind incepe sa-mi fie frica? Vai, cit de departe sinteti, cit de departe!"

Probabil ca in numele acestei neasteptate simplificari trebuie sa avem intelegerea anterioarelor etape de incercare. Erau solfegii pentru presimtitul poem ihanatic. Acum durerea innobileaza graiul cel mai umil, o simplitate dezarmanta risipeste comori de autenticitate. Pornit confuz intr-o experienta initiatica fortata prin limbaj conceptual, ritualizata pina la golirea de substanta, Corneliu Popel este un caz rar de poet ce ajunge sa se lase initiat de materialul vital. Era in pragul importantei sale descoperiri.

OPERA: Fratii mei blinzi. Iasi, 1974; Aurea saecula, Iasi, 1977; Elogiul intelepciunii, Iasi, 1979; Voce eterna: pro patria. Iasi, .

REFERINTE CRITICE: D. ' Arsenie, in Luceafarul, nr. 49, 1977; D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 12, 1977; A. Popescu, in Steaua, nr. 12, 1978; T. Mihadas, in Tribuna, nr. 8, 1978; L. Leonte, in Cronica, nr. 15, 1978; M. Blaga, in Familia, nr. 5, 1978; A. Andries, in Cronica, nr. 25, 1978; D. Lascu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980; C. Ivanescu, in Luceafarul, nr. 46,1982; I. Bejenaru, in Ateneu, nr. 10, 1985; G. Dorian, in Ateneu, nr. 8, 1985.

Taine văd în ochii tăi, iubito

Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului.
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?

Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.

GLORIA CELUI PLECAT

Ploi ca-n minunea  din vis cad deasupră-mi  sunt ierbi albastre  pe fruntea care lumină cere odihnitoarea îmi scrie numele  pe fruntea veacului aceasta e gloria străină e ea de iubirea mea şi a părinţilor mei dar e credinţă ea  şi nu are moarte cade asupra mea ca mîna celestă

SPINUL VREMILOR TRECUTE

Nu te supui dezmierdărilor caste ale luminii când, în umbră, sângeriu, se-arată spinul menit a-ţi da un rost: trista splendoare a sângelui pe care-l păstrezi în clondire Ca amintire a eroului. O, nu-i greu să pipăi braţul care te-ndreaptă spre cărarea dintre salcâmii-n risipă Acolo, sub frunze moarte-i tezaurul care-ascunde multe şi-nalte filosofii. N-au rost îndoielile vestitorului în faţa lumii care nu mai există. Mama şi tata par sfinţii din pământul îndepărtat, care semne de pace îmi fac, semne de pace şi-atât.

TITU MAIORESCU

BIOGRAFIE Titu Maiorescu

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice" (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

În vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

CITATE:

 Între un diamant și o grămadă de pietriș cui i-ar fi alegerea grea? Așa, între aprobarea unui om cuminte și aplauzele zgomotoase ale mulțimii.

 Neputându-se modifica oamenii după preceptele morale ale religiunii, s-a modificat aplicarea preceptelor după oameni.

 O măsură a oamenilor și a lucrurilor este propria lor umbră.

 Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun – prin partea sa cea rea.

 Don Quijote credea că morile de vânt sunt uriași. Oamenii de rând cred că uriașii sunt mori de vânt.

 Sălbaticii din America schimbau aurul și mărgăritarele pentru cioburile de sticlă din Europa. Așa fac și copiii, și mulți dintre noi rămân copii toată viața.

 Respectul exagerat pentru întregimea cugetării împiedică acțiunea. Căci orice faptă este o verigă ruptă dintr-un lanț infinit, și omul activ este din capul locului condamnat la fragment.

 Oare pârâul de la munte ar fi așa de limpede și de voios dacă n-ar fi rece?

 Ferește-te de a da sfaturi. Problema e prea grea și răspunderea mare. Tu dai sfatul după natura ta. Aceasta însă rareori se potrivește cu natura celui ce te întreabă. Altfel spui tu, altfel înțelege el. Sfătuind prudență, produci slăbiciune, și unde cereai tărie se aplică violență. Un element străin s-a introdus în sufletul celuilalt, și el și-a pierdut măsura.

 Nemărginit îți este dorul: cum vrei să încapă în realitatea mărginită? Totdeauna rămâne un prisos: desperare sau ironie.

 Studiul creierilor să înlocuiască știința sufletului? Cine cunoaște mecanismele clavirului să ghicească felurimea nemărginită a melodiilor?

 Cine are vocațiune? Cel ce în momentul lucrării se uită pe sine.

 În fața unui abis te înfiorezi. Tot așa în clipa în care simți deosebirea adâncă ce te desparte de celălalt.

 Mijlocul e superior scopului și-i regulează valoarea. Prin urmare, fraza iezuiților trebuie întoarsă: mijlocul justifică scopul.

 Păzește-te a doua zi după succes.

 Nu cere de la pârâu cuprinderea mării, nici de la deal cuprinderea muntelui. În înțelesul celor mari stă și înțelesul celor mici, dar niciodată dimpotrivă.

 Treapta dintâi pe care ne înălțăm e un altar de jertfă.

 Unii înaintează prin protecție, mulți prin supunerea oarbă la opinia altora, câțiva prin împotrivire energică la tot ce dezaprobă, croindu-și viața după a lor individualitate. Toate aceste căi pot duce la țintă numai să fie urmate cu statornicie. A-ți schimba deodată felul, a deveni energic din pasiv ce erai, a te arăta independent din supus ce ai fost, aceasta nimicește succesul vieței.

 Este lipsă de dreaptă cugetare când cineva, pentru a se justifica de o faptă, arată cauza care a produs-o. Firește că tot ce se întâmplă în lume are o cauză. Dar a o explica nu va să zică a se justifica.

 Care este folosul artelor? Dar folosul folosului?

 Guvernele cad prin aceleași mijloace prin care au ajuns la putere.

 Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici.

 Păstrează-ți emoțiunile pentru lucrurile ce le merită.

 Nu e nimic mai primejdios decât a întemeia o formă statornică pe simțiri trecătoare.

 Arta vieței? Rezervă, discrețiune, cumpătare, în genere negațiune și în rezumat abnegațiune.

 Când curentul electric se repede dintr-un loc în altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute; o altă parte străbate prin ascunsul pământului. Tot așa, în lumea inteligenței cuvântul pronunțat este numai un fragment al raportului dintre om și om; restul se stabilește pe tăcute.

 Soarta nu vrea extreme. Din chiar mijlocul răului se naște reacțiunea spre bine, și gerul cel mai greu zugrăvește pe fereastră flori de primăvară.

 Tot ce e folositor poate fi și stricăcios; e numai chestie de măsură. Dealtminteri, dacă n-ar putea fi stricăcios, n-ar putea fi nici folositor.

 Durerea înalță pe omul de valoare și coboară pe cei de rând. Nu în orice noapte se arată stelele, numai în noaptea cea senină.

 Unde e o necesitate, trebuie să fie o posibilitate.

 Omul trebuie înțeles ca un element de evoluțiune. Să nu ne întrebăm: ce este cineva? Să ne întrebăm: ce devine? Crește, stă, sau dă înapoi?

 Corabia strătaie marea cu putere și lasă în drumul său brazda valurilor mișcate. Valurile ajung luntrea cea mică, o saltă și o răstoarnă.

 Numai durerea încheagă gândurile și le dă puterea de a pătrunde. Fulgii de zăpadă cad leneși la pământ, sloiul de gheață izbește.

 Toate hotărârile importante trebuie să le iei singur, din adâncul individualității, fără influența altora.

 Nici o putere nu se poate suprima în natură; de aceea e așa de periculos a o comprima.

 Imaginea nuielei împlântate în apă se frânge și se abate în altă direcție. Tot așa, ideea unuia în capul celor mai mulți.

 Tot cerul senin, un singur punct negru jos la orizont; dar acesta aduce furtuna.

 Ce bogată e literatura în idei și ce săracă este istoria în fapte! S-ar putea concepe o istorie a celor neîntâmplate.

 Când se află omul în momentele hotărâtoare ale vieței, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele. Direcția finală o dă inima.

NICOLAE IOANID (DINU NICODIN)

Dinu Nicodin (numele de scriitor al lui Nicolae Ioanid sau Nicolae Joanidi ;^[4] n. 18 iunie 1886 – d. 1948) a fost un scriitor român, poet și prozator, afiliat literaturii moderniste, participant frecvent la viața cenaclului literar Sburătorul (din 1934). Fiind dintr-o familie aristocratică, Dinu Nicodin a fost o prezență excentrică și aventuroasă, care a devenit scriitor datorită pasiunii sale pentru literatură și creația literară.

Operele sale literare, împrăștiate în timp, au fost primite bine de către critică, în general. Total caracteristic sieși, Nicodin a fost un foarte bun susținător al colegilor săi mai tineri, fiind remarcat mai ales pentru prezența sa socială în perioada interbelică din România.

Cele două romane ale sale, Lupii și Revoluția i-au adus laude critice, fiind apreciate pentru erudiția scriiturii și pentru stilul lor narativ caracteristic și unic al autorului. În același timp, datorită individualității aparte a stilului literar al lui Nicodin, a fost dificil în a i se găsi un loc în curentele literaturii române din prima jumătate a secolului al XX-lea. Căzut relativ repede în uitare în cursul anilor '50, interesul față de opera literară a lui Dinu Nicodin a renăscut sensibil după anul 1989.

Biografie

Provenit dintr-o familie nobilă și bogată, Dinu Nicodin s-a născut ca Nicolae Ioanid sau, după alte surse, Nicolae Joanidi. A primit o educație aleasă și a participat ca ofițer al Armatei Române la Primul război mondial.

A fost introdus cenaclului Sburătorul de însuși Eugen Lovinescu, cu care se cunoscuse personal într-un tren de la Constanța la București, în 1934, după publicarea romanului Lupii. ^[5]

A fost ales ca membru al Societății Scriitorilor Români.

Opera

Antume^[6]

• O plimbare pe Olt, 1930, carte de călătorii;
• Lupii (roman), 1933;
• Aghan, 1940;
• Pravoslavnica ocrotire, 1941, pamflet despre uneltirile Rusiei în perioada premergătoare Unirii Principatelor Române;
• Revoluția (roman), 2 volume, ilustrat cu gravuri în lemn de Eugen Stec, 1.184 pagini, Editura Socec & Co. S.A.R. (1938 și 1943).

Reeditări postume

• Revoluția, prefață și îngrijire de ediție de Ion Simuț, Editura Albatros, 2000.