4. /19 IUNIE 2021 - POEZIE
GABRIEL GEORGESCU
Debutează sub pseudonimul literar G. Mavrogheni în „Vremea” (1934), cu poezia Epicritica bucuriei. Colaborează la „Vremea”, „Floarea de foc”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Luceafărul” din Sibiu, Pământul din Călăraşi, „Familia”, „Cronica sătmăreană”, „Pagini literare”, „Afirmarea” etc. În timpul vieţii a publicat un singur volum de poezii originale, Poemul fărăflăcări (1934). A lăsat în manuscris, pregătit pentru tipar, un al doilea volum, Copilul-floare. Sub semnătura T. Konstantinov, C. Simonov şi I. Şarcov a publicat pseudotălmăciri (în fapt, poeme proprii).
Traducător din poezia franceză, rusă şi maghiară, a publicat (singur sau în colaborare) traducerea unor poeme de Ady Endre, Verlaine, Baudelaire, Kiss Jeno, precum şi o Antologie a poeziei franceze (I, 1974). În periodice, a publicat, de asemenea, numeroase tălmăciri din Apollinaire, Aragon, Mallarme, Rimbaud, Valery, Puşkin, Petofi, Pablo Neruda. S-a păstrat, în arhiva lui Georgescu, o susţinută corespondenţă cu Tudor Vianu (1950-1960) şi Perpessicius (1950-1958).
Poemul fără flăcări (1934) este selecţia exigentă dintr-o creaţie de peste trei decenii (1934-1966), ordonată cronologic în două cicluri reprezentative pentru o dramă existenţială acută. Simbolul implicat fundamental e Ianus: „faţa spre trecut”, sarcastică şi disperată („şi mă văzui deodată cu faţa împietrită / halucinată umbră prin mine cum treceam”), e un rezultat al deziluziei erotice, al dispreţului faţă de mediul provincial ipocrit, al ameninţării fascismului, alimentând, la un loc, un orgoliu exacerbat.
Intervin, ca o tranziţie bruscă, „fericitele metamorfoze / triumful răzbunării prin candoare”, înfăţişând „faţa spre viitor”, ridată de ani şi de sentimentul „ratării”, dar jubilând în adoraţia pentru fiica sa. „Copilul-floare” e şansa nesperată dintr-un „târziu avar al unui rest de vreme”, în joc exaltat de ipostaze: „singurul meu prieten”, „inima şi cortul meu”, „inelul” (între generaţii) - până la o transfigurare totală: „Sufletul meu e-n zâmbetu-gingaş [...] fraged de petale / din buna humă care mă ascunde”.
Poezia lui Georgescu e o „mască” şi ca factură: un simbolism decadent se deghizează alternativ, romantic sau expresionist, în variaţii de virtuozitate, cu abundenţă de aluzii livreşti, subtil confesive (Ulisse, Clitemnestra, Orfeu, Don Quijote, opoziţia Eugenie Grandet-Marmeladova etc.). Absenţa „flăcărilor” din „poem” (rămas de „jar”, „cenuşă”, „fum”) e metafora unor combustii de nemărturisit şi semnifică penitenţa deliberată („Undeva, în pustiu, dau mâna cu leprosul”) în vederea unei duble mântuiri: „Arborescente limpezi de lumini / fac din nelinişti, temeri şi coşmare / stihomitii cereşti: copil şi crini”. Câteva stridenţe („păsări floride”, „maşinatele safire”, „zări contracturate”) se pierd în ansamblu.
GEORGE CĂLINESCU
BIOGRAFIE
George Călinescu
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspîndită în perioada interbelică.
Pe 19 iunie 1899, se naște la București Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu ”femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala ”Carol I”, de pe lîngă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu ( și se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atît în exprimarea orală, cît și în scris, a prenumelui ”George”). Se mută la București în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.
Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, și își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și Filozofie. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pîrvan.
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întîlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personalăCapricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începînd cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, pînă în anul morții, în 1965.
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
Intelectual cu idei de stînga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surîzîndu-i, bineînțeles, avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicîndu-și impresiile de călătorie în aceste două volume.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începînd cu 1956 reintră în viața literarã printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul cultural Contemporanul.
Începînd cu anii 1955-1956 și pînă la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat” și se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ”o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).
POEZII:
Cosmogonie
La început a fost Avântul,
Adiind peste goluri ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.
Cât a durat acest somn de cărbune?
Aritmetica n-are aşa cifre nebune,
Clătitu-s-a-n beznă al mărilor pat
Şi-n colţurile lumii trezit am ţipat
Şi-am picat în spume ca negrele vrăbii
Rătăcite pe grinzile unei corăbii,
În ţara cu pădurile sumbre
Populată de fum şi de umbre,
Unde cedrii se nasc ca un cânt
Şi eu însumi nu ştiu cine sunt.
Însă ştiu că tot ce se face
C-un safir de apă pe loc se va desface;
Nimic niciodată nu va fi după mine,
Decât nepătrunsul, grozavul, Cuvântul
Adiind în aeternum ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.
Frunza
Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând sub pom morman,
Ţi-am pus în carte una,
Bătând în roşiatic,
Ca un ţesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.
E moale ca atlazul,
Şi ca o gură mută
Ce străbătând obrazul
Pe pleoape te sărută.
Precum într-un ghioc
Asculţi al mării hohot,
În foaia mea de foc
Cad frunzele cu şoşot.
Auzi foşnirea lină,
Suspinul lor uşor,
Atunci când prin grădină
Le-mpinge un picior.
Sau când le-alungă vântul
Pe drumuri şi-n oraşe,
Cântând pe tot pământul
Preludii uriaşe.
O, Til, ţi-am pus în carte
O frunză de atlaz,
Prin care de departe
Te mângâi pe obraz.
Steaua
Smerit pe boltă am privit
O stea ce-aseară s-a ivit
Printre atâtea feluri
Ce sclipesc pe ceruri.
Ce poate să însemne ea,
Nefiind eu noul Messia,
Nici Alexandru Machedon,
Nici cap de oşti cu groaznic zvon,
Nici sfânt din cei ce merg la rai,
Ori peste mari noroade crai,
Neavând eu falnic nume
Pe această lume?
Când colo, totuşi, când aici,
În zboruri ca un licurici,
Ea scoate flăcărele
Deasupra casei mele,
Şi câte-o rază-aşa-i de lungă,
Că parcă vrea să mă ajungă.
O suliţă care-ar urma
Să-mi străbată inima.
Nicicând asemenea stea
Pe cer nu a putut să stea
Decât cu vreo menire
Cu totul peste fire.
La piept pun braţele mănunchi,
La maica Lună îngenunchi
Cu teama de-a fi uns
Spre-un ţel de nepătruns.
CITATE:
OVID ARON DENSUȘIANU
· 1881 – Se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite. · 1892 – Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și românăși Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est.
· 1893 – Este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).
· 1894 - 1896 – Își continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate.
· Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
· 1897 - 1901 – Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale.
· 1898 – Publică Buletinul „Studii de filologie română”.
· 1901 – Îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române. · 1905 – Este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”.
· 1907 – Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare. · 1913 – Întemeiază Institutul de Filologie și Folclor.
· 1914 - 1916 – Ține la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez.
· 1918 – Devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea. · 1921 - 1922 – Se află la Praga. · 1923 – Este ales membru de onoare al Societății de Etnografie.
· 1924 – Devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris.
· 1923 - 1928 – Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet”, publicație a Institutului de Filologie și Folclor.
· 1925 – Inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
· 1938 – Se stinge din viață la 8 iunie, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine. Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cufolclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București. Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.
Sari la navigareSari la căutareOvid Aron Densusianu (numele de familie pronunțat Densușianu[2]; n. 29 decembrie 1873, Făgăraș, d. 9 iunie 1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.
Biografie
Bustul lui Ovid Densusianu, ridicat în
Densuș, județul Hunedoara.
Ovid Densusianu[3][4][5][6] se naște la Făgăraș. Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași și al Elenei, născuta Circa, de origine aromână. Ovid Densusianu a avut o întreagă descendență de cărturari, făcând parte din familia Densușianu.
Între anii 1880-1890 urmează clasele primare la Satul Lung[7], Făgăraș, Brașov, Iași. În anul 1881 se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite. Susține bacalaureatul, în 1890, după care, în același an, se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol. Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est, în 1892.
1893, este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian), lucrare favorabil recenzată de Gaston Paris și de W. Meyer-Lübke.
În perioada 1894-1896 își continuă studiile la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate. Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, 1897-1901, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale. În ianuarie 1896 publică în Revista critică-literară sub titlul Veneția, însemnări de călătorie. Publică în 1898 Buletinul „Studii de filologie română” iar în 1901 îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1905 este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”. Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare iar în 1913 întemeiază Institutul de Filologie și Folclor. Ține, în perioada 1914-1916, la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez. 1918 devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.
Între anii 1921-1922 se află la Praga. 1923 este ales membru de onoare al Societății de Etnografie iar un an mai târziu devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris. Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet” (1923-1928), publicație a Institutului de Filologie și Folclor. În 1925 inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
Se stinge din viață la 8 iunie 1938, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.
Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București.[8] Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat.[judecată de valoare] În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România (în opoziție cu școala literară bucolică existentă atunci în România), el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.
Operă (selectiv)
- Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
- Graiul din Țara Hațegului (1915)
- Flori alese din cântecele poporului. Culegere. București, 1920
- Sufletul latin și literatura nouă (2 volume, 1922)
- Viața păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
- Raze peste lespezi, Paris, D'Arthez; București, 1924
- Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
- Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
- Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea și Theodor Speranția, o culegere de texte dialectale românești (2 volume, 1906-1907).
Afilieri
· Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv) · Sufletul latin și literatura nouă (2 volume, 1922) · Viața păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923) · Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
POEZII:
Glasurile vieței
”Glasuri de aramă
Printre codri-adânci,
Glasuri ce ne cheamă
Dincolo de stânci;
Glasuri peste valuri
De cântări de-argint,
Glasuri de Sirene
Ce mereu ne mint;
Glasuri de morminte
Ce ne-opresc în drum
Şi ne fac să plângem
Între „ieri” şi-„acum”,
Pentru ce mai tare
Răsunaţi voi azi? –
Parcă-aleargă vântul
Peste munţi de brazi.
… Suflete, deschide
Temniţa-ngheţată
Solilor vieţei
Ce la poarta neagră –
Poarta sihăstriei –
Vin acum să bată.”
EUGEN TĂNASE
Eugen Tănase (n. 19 iunie 1914, la Poiana Sibiului, comitatul Sibiu, Austro-Ungaria – d. 11 octombrie 2006, la Timișoara) a fost un poet, prozator, traducător, dramaturg, lingvist și profesor universitar român.
Biografie
Eugen Tănase s-a născut la Poiana Sibiului, la 19 iunie 1914, fiu al Mariei și al lui Ioan Tănase, care era învățător. Școala a urmat-o în satul natal și la Sibiu. După absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, a urmat cursurile Facultății de Litere, secția limba franceză, a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, între anii 1931 – 1935. După absolvirea facultății, rămâne la Catedra de limbi romanice a acestei facultăți, în paralel, funcționează ca suplinitor în învățământul preuniversitar.
Între 1938 – 1943, este bursier al Franței, la Universitatea din Montpellier, unde își susține teza de doctorat, cu titlul « Essai sur la valeur et les emplois du subjonctif en français » sub îndrumarea lui Jean Bourciez. Lucrarea a fost publicată la Montpellier, în 1943. Teza complementară se referea la traducerea în proză cadențată a Cântării lui Roland, lucrare apărută la Sibiu, în 1942.
După revenirea în țară, în 1944, a predat la Școala Normală din Sibiu, apoi s-a stabilit la Cluj, fiind asistent la Universitate, unde a devenit titular, în 1948.
Din 1966, este profesor la Universitatea din Timișoara, de unde se va pensiona, în 1974.
În anii 1991 – 1992, 1996 – 1997, funcționează la universități private din Timișoara.
Traduceri
- Azorín, Doctor Death de la 3 la 5 (trad. 1938)
- C.H. Grandgent, Introducere în latina vulgară (trad. 1958).
- Cântarea lui Roland, ediție îngrijită de traducător, Sibiu, 1942; ediție bilingvă: La Chanson de Roland - Cântarea lui Roland, prefața traducătorului, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă, București, 1974;
- Cântarea Cidului, ediție îngrijită și prefață de traducător, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă, București, 1979;
- Alexandru Macedonski, Bronzuri - Bronzes, ediție bilingvă îngrijită de Ion Iliescu, Timișoara, 1997;
- François Malbault, Dante și Beatrice. Romanul unei iubiri, ediție îngrijită de Crișu Dascălu, Timișoara, 1998 (în colaborare cu Cristina Tănase).
Lucrări științifice
- Cours pratique de prononciation française (1964),
- La Prononciation du français contemporain, Cours pratique, Editura didactică și pedagogică, București, 1972, în colaborare cu Adela-Mira Tănase
- Le Français contemporain. Morphologie (I-III, 1973-1978), în colaborare cu Adela-Mira Tănase;
- Le Français fondamental parlé (I-III, 1974-1977), coordonator
Operă literară
- Timișoara. 16-22 Decembre 1989. Souvenons-nous-en!, Timișoara, 1999;
- Laus divae feminae, Timișoara, 2000;
- Einari, ce e iubirea?, Timișoara, 2003.
România
România 
.JPG)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu