8. /1 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
DAN GRIGORE
| Dan Grigore | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (77 de ani)  București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | compozitor pianist |
| Activitate | |
| Gen muzical | muzică clasică |
| Instrument(e) | pian |
| Case de discuri | Electrecord |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
Modifică date / text  | |
Dan Grigore (n. 6 august 1943, București) este un muzician român, pianist și profesor de pian.
Biografie
Se naște în București, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Tatăl său, Nicolae Grigore, era un ofițer aviator de elită, instruit la Academia Militară din Bucuresti (șef de promoție) și apoi bursier timp de doi ani la Paris. Talentul muzical l-a moștenit însă de la mama sa, remarcabil înzestrată în acest sens. Sub influența ei, începe să cânte la pian de la vârsta de 3 ani și se va dedica unei cariere muzicale. Este căsătorit și are un copil.
Studii
Începe să studieze pianul și teoria muzicală la vârsta de 6 ani, cu Eugenia Ionescu. Continua studiul cu Florica Musicescu (arta pianistică) și academicianul Mihail Jora (armonie și compoziție), profesor al lui Dinu Lipatti și prieten apropiat al lui George Enescu. În perioada 1962-1964 studiază la Conservatorul Rimski-Korsakov din Sankt Petersburg, la clasa profesoarei Tatiana Kravcenko. Între 1965-1967 își continuă studiile la Universitatea Națională de Muzică din București, unde din 1966 studiază sub îndrumarea Cellei Delavrancea, cu care va colabora și cu care va stabili o prietenie artistică de lungă durată. Între 1969-1970, la recomandarea lui Mihail Jora, primește Bursa Herder și studiază la Academia de Muzica din Viena (clasa profesorului Richard Hauser). Datorită refuzului său de a îl sprijini public pe Nicolae Ceaușescu, este marginalizat și statul român îi interzice să mai călătorească în străinătate, respingându-i bursele de studii obținute ulterior: bursa acordată de Nadia Boulanger la Conservatorul American de la Fontainebleau (1968), bursa de doi ani la Universitatea Madison - Wisconsin - SUA (1969-1971) și bursa de un an la cursurile dirijorului Sergiu Celibidache (1979). De asemenea i se interzice să mai susțină concerte în străinătate. În 1987 primește o invitație din partea guvernului american pentru o călătorie de o lună în Statele Unite în cadrul programului International Visitor. Invitația este refuzată de Elena Ceaușescu personal[1].
Iata cum descrie situația lui Dan Grigore ambasadorul Canadei la București (1979-1983), Peter Roberts[2]:
„Dan Grigore, marele pianist român, a suferit mult sub Ceaușescu. Am sugerat o paralela cu Sostakovici sub Stalin, dar gândindu-mă mai profund, cred ca soarta lui Dan Grigore a fost mai rea. Cel puțin Stalin se interesa de ceea ce făcea Sostakovici, chiar dacă încerca să-i ordone cum și ce să compună și îl amenința cu închisoarea sau moartea dacă nu se conforma. Lui Grigore, care a refuzat sistematic să dea orice semn de sprijin public pentru Ceaușescu, i s-a interzis sa călătorească și să concerteze în străinătate - pericol de moarte profesională pentru un pianist de statura lui - și a fost vânat și persecutat în țara lui, privat până și de un minim trai decent. Nu exista nici un privilegiu nomenclaturist pentru el.”—Peter Roberts
Cariera artistică
Debutează la vârsta de 14 ani, într-un concert cameral Enescu, alături de soliști consacrați. Între 1961-1965, printr-o bursă acordată de Principesa Maria Cantacuzino-Enescu, capătă dreptul de a folosi pianul lui George Enescu. Este laureat al Concursului internațional George Enescu, la edițiile din 1961 și 1967. În 1968 este laureat al Concursului internațional de pian de la Montreal. Cella Delavrancea, printr-o serie de articole entuziaste, îl face cunoscut într-o perioadă în care era ignorat de criticii oficiali. Reputația sa este în continuă creștere și primește numeroase invitații, atât în Europa de Vest, cât și în Est. Marginalizat de regimul Ceaușescu, i se interzice să mai concerteze în străinătate. În 1979 devine Solist al Filarmonicii George Enescu din București, ca urmare a unor emisiuni ale postului de radio Europa Liberă, în care era blamată marginalizarea sa de către regim.
După căderea regimului Ceaușescu, are o bogată activitate concertistică, susținând concerte la Tokio, Kyoto, Osaka, Anvers, Berlin, München, Budapesta, Birmingham, Cardiff, Paris, Roma, Ierusalim, Tel Aviv, Madrid, Barcelona, Copenhaga etc. În 1996 susține trei concerte împreuna cu Orchestra Filarmonică din München, sub bagheta dirijorului Sergiu Celibidache, la München. Acestea au fost ultimele concerte ale marelui dirijor, care l-a apreciat foarte mult, Dan Grigore fiind singurul pianist român cu care acesta a colaborat.
Cariera didactică
Debutează în activitatea didactică în anul 1967, când primește o clasă de pian la Conservatorul de Muzică din București. Va activa la această catedră până în anul 1979, când este constrâns de autoritățile vremii să renunțe la clasa de pian. După Revoluția din 1989 și prăbușirea regimului comunist, își reia activitatea didactică la cererea studenților, în calitate de profesor de pian la Universitatea de Muzică din București. Între 1996 - 1999 este profesor la Universitatea de Muzică din Cluj. În anul 2000 devine șef al catedrei de pian de la Universitatea de Muzică din București. Este și Prorector de Onoare al Universității de Muzică București, din anul 2000. Ca profesor, susține masterclass-uri și conferențiază la Birmingham, Tokyo și Sorrento.
Activitate în funcții publice
Imediat după Revoluția din 1989, în perioada ianuarie-mai 1990, este numit director al Filarmonicii George Enescu. În această calitate acționează pentru revenirea pe scena Ateneului a marilor artiști români din exil: Ileana Cotrubaș, Marina Krilovici, Silvia Marcovici, Radu Lupu, Radu Aldulescu. Îi propune maestrului Sergiu Celibidache să accepte direcția de onoare a Filarmonicii George Enescu, adresându-i prima invitație oficială de a reveni în țară - împreuna cu Filarmonica din München. De asemenea începe procesul de restaurare a Ateneului Român și redeschide ciclul de concerte de binefacere Dați un leu pentru Ateneu, în colaborare cu Televiziunea Română, pentru colectarea de fonduri necesare renovării Ateneului. După alegerile din mai 1990, demisionează de la direcția Filarmonicii și se implică în viața publică și în cea politică, alături de intelectualii și oamenii de cultură români care luptau pentru formarea și structurarea opoziției democratice din România. Între 1996-1997 este membru al Consiliului consultativ al Președintelui Televiziunii Române. Din iulie 2000 este membru în Consiliul Național al Audiovizualului, funcție din care demisionează în 8 Martie 2012, din cauza unui scandal legat de unele afirmații ale lui Crin Antonescu[3].
Premii și distincții
- Dublu laureat al Concursului internațional "George Enescu", edițiile 1961 și 1967
- Laureat al Concursului internațional de pian de la Montreal, 1968
- Titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, acordat de Guvernul Francez în februarie 1999[4]
- Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[5]
- Premiul Asociației Criticilor Muzicali
- Premiul Discului pentru CD-ul Recital Chopin live
- Doctor Honoris Causa al Universității de Arte George Enescu din Iași în 2005
- Decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Mare Cruce acordat de Statul Român în 2007
Afilieri
- Membru al Societății Europene de Cultură, din 1992
WILHELM FRIEDMANN BACH
.svg){kind=small}
Wilhelm Friedemann Bach (n. 22 noiembrie 1710 – d. 1 iulie 1784) a fost un compozitor și organist german, fiul cel mai mare al lui Johann Sebastian Bach.
Biografie
Deși a fost un incontestabil geniu muzical, a trăit în condiții modeste și a murit în sărăcie.
ERIK SATIE
| Erik Satie | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Honfleur, Basse-Normandie, Franța |
| Decedat | (59 de ani)[1][3][5][6] Arcueil, Île-de-France, Franța |
| Înmormântat | tombe d'Erik Satie[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (ciroză) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Ocupație | compozitor pianist muzician |
| Activitate | |
| Studii | Conservatorul din Paris, Schola Cantorum de Paris[*] |
| Gen muzical | Romantism muzical impresionism |
| Instrument(e) | pian |
| Prezență online | |
| site web oficial Identificator titlu IMDb Myspace VGMdb canal YouTube | |
| Modifică date / text | |
Alfred Erik Leslie-Satie, semnând Erik Satie, (n. , Honfleur, Basse-Normandie, Franța – d. , Arcueil, Île-de-France, Franța), a fost un compozitor și pianist francez.
Viața și opera
Născut dintr-o mamă de origine scoțiană și dintr-un tată normand, de profesie agent maritim, Erik Satie își petrece copilăria între Normandia și Paris. În 1870 familia Satie se mută din Honfleur la Paris, unde tatăl obținuse o slujbă de traducător. La moartea mamei sale în 1872 este trimis să locuiască la bunicii din partea tatălui împreună cu fratele său mai mic, Conrad. Ia primele lecții de muzică de la organistul comunei. Odată cu moartea bunicii în 1878, Erik și Conrad se întorc la tatăl lor în Paris. Acesta se recăsătorise cu o femeie mai tânără, profesoară de pian. Se convertește la catolicism apoi intră la Conservator în 1879. Considerat fără talent de către profesorii săi, este exclus pentru doi ani și jumătate, iar apoi readmis în 1885. Nereușind să creeze o impresie mai bună profesorilor săi, se hotărăște să se înscrie într-un regiment de infanterie. După câteva săptămâni, înțelegând că armata nu i se potrivește, se expune în mod voluntar la frig și face o congestie pulmonară. Se însănătoșește. În 1887 se stabilește la Montmartre. În această perioadă începe o lungă prietenie cu mai mulți poeți, printre care Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine sau poetul romantic Patrice Contamine. Tatăl lui îi publică primele compoziții.
În 1890 se mută pe strada Cortot nr. 6, Montmartre, și frecventează cabaretul Chat noir unde îl întâlnește pe Claude Debussy. În 1881 se alătură „Ordinulului cabalistic al Rozei Cruce”, fondat de „sâr” Joséphin Péladan și Stanislas de Guaita. În calitate de compozitor și capelmaistru scrie muzica de scenă pentru Le Fils des étoiles (Fiul stelelor, 1881), o dramă de Péladan, Trois Sonneries de la Rose+Croix (Trei Sonerii ale Rozei-Cruce, 1891-1892) și Prélude de La Porte héroïque (Preludiul porții eroice a cerului, 1894).
Urmându-și înclinația spre misticism, pune bazele unei biserici - Église métropolitaine d’art de Jésus-Conducteur – al cărei singur adept, trezorier, mare preot și redactor al buletinului parohial este el.
La 18 ianuarie 1893 începe o relație cu pictorița Suzanne Valadon. După prima noapte împreuna o cere în căsătorie, care nu se înfăptuiește, dar Valadon se mută pe strada Cortot într-o cameră aproape de Satie. Îi compune Danses Gothiques (Dansuri gotice) iar ea îi face portretul. Șase luni mai târziu, pe 20 iunie, se despart. Sfâșiat de durere și poate pentru a se pedepsi, Satie compune Vexations (Vexații), muzică neîntreruptă, de meditație, care, conform notelor sale, trebuie să repete de 840 de ori o scurtă melodie.
În același an îl cunoaște pe Maurice Ravel. Mai târziu va scrie despre el: „Ravel vient de refuser la Légion d'honneur, mais toute sa musique l'accepte” (Ravel a refuzat Legiunea de onoare, însă întreaga sa muzică o acceptă). În 1895 moștenește o oarecare sumă de bani ce îi va permite să-și tipărească mai multe scrieri și să-și schimbe vestimentația, abandonând stilul preoțesc în favoarea catifelei. Își cumpără un costum de culoarea muștarului în șapte exemplare, pe care îl va purta neîncetat. În Paris devine cunoscut ca fiind un „Velvet Gentelman”. În 1896, terminându-i-se resursele, este obligat să se mute într-o locuință mai ieftină, mai întâi într-o cameră pe strada Cortot, apoi, doi ani mai târziu, în 1897, la Arcueil.
Reia legătura cu fratele său Conrad și renunță la idei religioase la care nu va reveni decât în ultimele luni de viață. Se înscrie la 39 de ani la Schola Cantorum a lui Vincent d’Indy pentru a studia contrapunctul clasic cu Albert Roussel. Tot în acea perioadă devine socialist, colaborează cu Patronajul laic al comunei Arcueil și își schimbă din nou înfățișarea în „funcționar burghez” cu melon, umbrelă, etc.
În 1915 îl cunoaște pe Jean Cocteau alături de care începe să lucreze începând cu 1916. Mai cunoaște și alți cubiști, prin intermediul lui Picasso, cu care va lucra la proiecte ce nu se vor realiza.
Împreună cu Georges Auric, Louis Durey, Arthur Honegger și Germaine Tailleferre, la care se vor alătura Francis Poulenc și Darius Milhaud formează „Grupul celor șase”, din care se va retrage în 1918 fără nicio explicație. În 1919, menține legătura cu Tristan Tzara care îi prezintă alți dadaiști, cum ar fi Francis Picabia, André Derain, Marcel Duchamp, Man Ray. În primele luni ale anului 1922, este de partea lui Tzara în disputa dintre acesta și André Breton, referitor la adevărata natură a artei avangardiste, Erik reușind să mențină relații amicale în ambele tabere.
Moare la spitalul Saint-Joseph ca urmare, se spune[7], a unei ciroze voit neîngrijte. O placă cu numele său a fost așezată pe casa din Montmartre, și de asemenea pe cea din Arcueil. Casa din Honfleur, devenită muzeu, se poate vizita.
Opere
Pian
- Quatre Ogives (1886)
- Trois Sarabandes (1887)
- Trois Gymnopédies (1888)
- Gnossiennes I - VI, VII (prima parte [8] din Les Fils des Etoiles ) (1890-1891)
- Pièces froides (1893)
- Prélude de la porte héroïque du ciel (1894)
- Jack-in-the-box (1899)
- Heures séculaires et instantanées (1914)
- Sports et divertissements (1914)
- Cinq Nocturnes (1919)
Vocal
Orchestră
VASILE IJAC
„Dedicat unei prodigioase activităţi pedagogice, Vasile Ijac a fost onorat prin acordarea unor înalte funcţii didactice şi administrative: profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie, din 1947, la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Timişoara (noua denumire a vechiului Conservator Municipal), apoi, între 1 februarie şi 31 octombrie 1950, decan al Institutului de Artă (titulatura după reorganizarea instituţiei). După desfiinţarea Institutului, Ijac s-a dedicat activităţii didactice la nou înfiinţata Şcoală Medie Specială de Muzică (armonie, contrapunct, forme muzicale, teorie, apoi, din 1959, profesor de muzică de cameră şi orchestră), refuzând, din motive familiale, o tentantă ofertă venită din partea direcţiunii Conservatorului de Muzică din Cluj, continuându-şi, în paralel, febrila activitate componistică, unele din opusurile sale fiind incluse în structura repertorială a filarmonicilor din Timişoara, Arad şi Oradea, dar şi în calendarul stagionar al societăţilor de radiodifuziune din Timişoara şi Capitală. Odată cu înfiinţarea Facultăţii de Muzică din cadrul Institutului Pedagogic de trei ani din Timişoara (1961), Ijac a fost numit lector, apoi, din 1963, conferenţiar la catedra de armonie şi contrapunct, cursurile elaborate în această perioadă, referenţiale în istoria instituţiei timişorene (Teoria instrumentelor şi orchestraţie, Armonie, Contrapunct şi fugă), contribuind la formarea muzicală a unei pleiade de importante personalităţi ale artei interpretative şi componistice româneşti. După trecerea la cele veşnice (3 august 1975), imaginea lui Vasile Ijac a cunoscut un evident recul, concertele comemorative sau aniversare, organizate, ca semn al unor pioase reverenţe, de colegi, dar şi de unii din destoinicii săi învăţăcei, nereuşind să penetreze în conştiinţa publicului larg sau în mediile muzicale cu rezonanţă pe plan naţional. Concertul comemorativ din 12 februarie 1976, iniţiat de Filarmonica de Stat „Banatul”, la aproape un an de la eterna despărţire de autorul Hedonismelor, a prilejuit o reluare, sub conducerea muzicală a doi corifei ai artei dirijorale bănăţene, Nicolae Boboc şi Remus Georgescu, a unor creaţii reprezentative pentru aria preocupărilor lui Vasile Ijac, dedicate, deopotrivă, genului simfonic, concertistic şi cameral: Rapsodia bănăţeană, Cântec bătrânesc, pentru pian şi orchestră (solistă: Alla Popa), şi Simfonia a II-a, concert prefaţat de un medalion evocator realizat de Doru Murgu, în care muzicologul timişorean sublinia dimensiunea personalităţii lui Ijac, care a conferit „greutate şcolii bănăţene în perioada sa de strălucire”, pe un drum creator „străjuit de climatul respirat în mijlocul unui ţinut unde cântecul era la el acasă” (vezi programul concertului, arhiva familiei Miloia). Bustul lui Vasile Ijac, creaţie a sculptorului Victor Gaga (graţie diligenţelor maestrului scenograf Virgil Miloia), amplasat în holul Facultăţii de Muzică timişorene în 26 februarie 2004 – eveniment augmentat cu un concert cameral –, a reprezentat un firesc şi necesar gest de apreciere şi recunoştinţă pentru unul din pionierii învăţământului muzical superior timişorean. Apărut impetuos, ca un eclatant produs al şcolii muzicale clujene, pe scena vieţii muzicale româneşti interbelice, Vasile Ijac, artist înzestrat cu mari şi complexe disponibilităţi, a atras atenţia, de la început, printr-un evident talent şlefuit şi dinamizat la Paris, la Schola Cantorum, într-o efervescentă atmosferă muzicală. Oraşul luminilor, dar şi celelalte centre muzicale europene în care a călătorit i-au prilejuit cunoaşterea curentelor artistice avangardiste din sfera artelor plastice şi cea muzicală, care au influenţat, într-o oarecare măsură, şi limbajul său componistic în prima sa etapă creatoare. Activitatea sa muzicală s-a manifestat pe multiple planuri: compoziţie (cu o surprinzătoare primă audiţie, în 1932, a Rapsodiei bănăţene, transmisă la Radio Bucureşti, în interpretarea Orchestrei Societăţii Române de Radiodifuziune), muzicologie (o prodigioasă activitate publicistică, în presa clujeană şi timişoreană, dedicată unor aplicate crochiuri de istorie a muzicii, eseurilor cu tentă estetico-filozofică, dar şi cronicilor muzicale, prin care s-a dovedit un fin şi competent observator şi analist al variatelor şi bogatelor evenimente muzicale din perioada interbelică) şi amplul şi consistentul demers didactic, o adevărată vocaţie încununată prin accederea în corpul profesoral de elită al învăţământului muzical superior timişorean. Revendicându-se, în perioada de maturitate, neoclasicismului şi recunoscând justeţea parcursului componistic enescian, detaşat de ispitele curentelor care propuneau, în prima parte a secolului XX, o nouă viziune asupra spaţiului şi mesajului sonor, prin abrogarea tonalităţii, a armoniei şi a structurilor arhitectonice de tip clasic (Enescu, la rândul său, repudiase posibilitatea aplicării tehnicii seriale, văzută ca o concesie gratuită făcută modernismului), Vasile Ijac a fost organic ancorat în sfera principiilor componistice promovate de principalii reprezentanţi ai şcolii naţionale de compoziţie. Studiile efectuate la Schola Cantorum, sub îndrumarea lui Vincent d’Indy, i-au deschis orizonturi noi în arta orchestraţiei şi perspectiva abordării formelor mari, aplicate în premieră în muzica bănăţeană, prin Simfonia I, apoi Simfonia a II-a, care, prin menţiunea I onorifică conferită de prestigiosul juriu prezidat de George Enescu la ediţia din 1937 a Premiului Naţional de Compoziţie, l-a consacrat ca pe unul din reprezentanţii de seamă ai muzicii româneşti, alături Zeno Vancea, Eugen Cuteanu şi Mircea Popa, sub aura protectoare a maeştrilor Tiberiu Brediceanu şi Sabin Drăgoi”, menţionează, în finalul volumului, muzicologul lugojean Constantin Tufan Stan, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
Considerat ca fiind unul dintre cei mai instruiți muzicieni bănățeni, și unul dintre cei mai talentați și prolifici compozitori, Vasile Ijac și-a adus aportul la cultivarea constantă a muzicii bănățene. Așa se și explică faptul că Vasile Ijac se afirmă printre compozitorii generației sale ca unul dintre cei mai “la zi” compozitori ai perioadei interbelice. Limbajul muzical al operelor sale dovedește o exprimare clară a notei de modernitate din creația românească a acestei perioade. Creația muzicală a compozitorului cuprinde aproape toate genurile muzicale, însumând un număr important de opusuri dedicate muzicii vocale, corale și instrumentale (pentru pian solo). A mai compus muzică de cameră, muzică simfonică, muzică vocal-simfonică, muzică concertantă și muzică de scenă. Compozitorul Vasile Ijac, unicul compozitor bănățean al primei jumătăți a secolului al XX-lea care a scris cinci simfonii, supranumit astfel „părintele simfonismului bănățean”, a fost laureat al Premiului de Compoziție George Enescu, Mențiunea I onorifică, la ediția din anul 1937, pentru Simfonia a II-a. Creația pianistică a compozitorului Vasile Ijac este una dintre dintre direcțiile în care și-a afirmat din ce în ce mai profund și original aportul artistic. Lucrările sale pentru pian se orânduiesc de-a lungul unor etape componistice distincte, cu evidente transformări. Antrenând o tehnică interpretativă instrumentală avansată, cele opt caiete ale Hedonismelor se înscriu într-o paletă expresivă largă, subordonată ideii de plăcere, însușindu-și foarte bine titlul general al ciclului de miniaturi. Estetica definește hedonismul ca expresia epidermică a plăcerii, principala funcție a artei fiind aceea de a delecta. Comportamentul hedonist reprezintă necesitatea de comunicare eficientă cu sentimentele, simțurile și nevoile proprii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu