1. /6 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         371 i.Hr.:  Se desfasoara batalia de la  Leuctres (in Beotia),  in urma careia fortele Tebei conduse de Epamiminondas, inving spartanii condusi de regele Cleombrotes al II- lea. In urma acestui razboi, raporturile dintre orasele-stat grecesti sunt rasturnate, odata cu inlaturarea hegemoniei spartanilor  si instaurarea dominatiei Tebei, care va dura 10 ani, pana la moartea lui Epaminondas in batalia de la Mantinea, in anul  362 i.Hr.

·         640: Are loc batalia de la Heliopolis (sau Ayn Shams), pentru controlul Egiptului, intre armata musulmana condusa de Amr ibn al-As si fortele bizantine.  Lupta, incheiata cu victoria musulmanilor, a pus capat  stapanirii bizantine asupra Egiptului  si a deschis seria cuceririlor musulmane asupra teritoriilor bizantine din Exarhatului Cartaginei, care  care reuneau  Nordul Africii si  Numidia,precum si insulele Sardinia si Corsica.

·         1044: Are loc  batalia de la Ménfő, in apropiere de  Győr, in Ungaria, si a opus armatele germane conduse de Henric al III-lea, imparat al Imperiului Romano-german, celor maghiare, conduse de regele Ungariei, Samuel Aba. Lupta, incheiata cu victoria germanilor,  a condus la cresterea influentei germane in Ungaria, tara devenind vasala Sfantului Imperiu Romano-German.

·       1189 - Richard I, supranumit “inima de leu”, a fost incoronat rege al Angliei.

Richard I being anointed during his coronation in Westminster Abbey, from a 13th-century chronicle – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Richard I (n. 8 septembrie 1157, d. 6 aprilie 1199), a fost rege al Angliei în perioada 1189-1199. Era cunoscut și sub numele de Richard Inimă-de-Leu datorită reputației sale de mare lider militar. Încoronat rege la treizeci de ani, Richard conduce, în mod firesc, cea de-a treia cruciadă: Filip nu are decât douăzeci și trei de ani, iar Frederic Barbarossa s-a înecat în mod stupid într-un râu din Turcia.

Richard ahtiat după mașini de război și expert în atacuri asupra locurilor întărite, cucerește într-o săptămână Saint-Jean-d’Acre, pe când Filip al II-lea bătuse pasul pe loc timp de șase luni. Conducerea cruciadei îi revine în întregime atunci când regele Frantei, dezamăgit că nu dobândise nici un laur din această aventură cavalerească, se retrage și se întoarce în țara sa, pretextând că ar fi fost bolnav.

Efigie (c. 1199) a lui Richard I la mănăstirea Fontevraud, Anjou – foto: ro.wikipedia.org

Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu și Ierusalimul. Saladin, generos, acordă liberă circulație pelerinilor în Orașul Sfânt. Supărat că nu s-a putut acoperi de glorie în Palestina, la fel ca Richard, Filip al II-lea îl ajută pe Ioan fără de Țară să-i ia coroana lui Richard, luat prizonier în Germania pe când se întorcea din Țara Sfântă.

Contra unei răscumpărări adunate în urma presiunii exercitate de popor, în fruntea căruia s-a aflat Robin Hood (zis și “Robin al Codrilor”), Richard își reia tronul și îl atacă imediat pe regele Franței. După ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard, moare într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi trădători, contele de Limoges.

La ultimul asediu din viața sa, Richard este lovit de o săgeată. Rana nu era mortală dar a fost prost îngrijită și după o săptămână s-a instalat septicemia care a provocat moartea. A fost îngropat la catedrala din Rouen dar revoluționarii francezi i-au distrus mormântul în 1789. În tezaurul catedralei se mai păstrează încă într-o cutie, inima lui Richard Inimă de Leu. Proprietățile lui Richard au fost de fapt proprietățile Angliei din Franța și au constituit unul dintre motivele războiului de 100 de ani.

·         1253: Este incoronat  Mindaugas, primul Mare Duce al Lituaniei si   unicul rege al Lituaniei; (n. cca. 1200 – d.12 septembrie 1253). El și-a extins domeniul în regiunile de sud-est ale Lituaniei, intre anii 1230-1240. În 1250 sau 1251, pe parcursul luptelor interne pentru putere, a fost botezat de Biserica Romano – Catolica, ceea ce  i-a permis să înființeze o alianță cu Ordinul Livonian, un antagonist de lungă durată pentru lituanieni.

·     1348 - Bula papală a Papei Clement al VI-lea protejează evreii acuzați de a fi cauzat Moartea Neagră.

Representation of a massacre of the Jews in 1349 Antiquitates Flandriae (Royal Library of Belgium manuscript 1376/77) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

„Moartea Neagră” a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, despre care se crede că ar fi fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. A izbucnit, probabil, în Asia, răspândindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii.

Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice. În câțiva ani, între o treime și o jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul lumii.

·         1413: Prima menţiune documentară a Episcopiei Rădăuţilor, intr-o  carte domnească a domnitorului Alexandru cel Bun in care este menţionată … episcopia din Rădăuţi a Sfântului Nicolae. 

·         1437 - Conventul de la Cluj-Manastur dintre reprezentantii taranilor rasculati si nobili, care adevereste intelegerea de la Bobalna, in care taranii dobandeau, printre altele, dreptul la libera stramutare.

·       1483 - Richard al III- lea este încoronat rege al Angliei. Richard al III-lea (2 octombrie 1452 – 22 august 1485) a fost ultimul rege din Casa de York și înfrângerea lui în Bătălia de la Bosworth a fost punctul culminant al Războiului celor Două Roze și sfârșitul dinastiei Plantagenet.

Richard al III-lea (2 octombrie 1452 – 22 august 1485) a fost rege al Angliei, din 1483 până la moartea sa. A fost ultimul rege din Casa de York și înfrângerea lui în Bătălia de la Bosworth a fost punctul culminant al Războiului celor Două Roze și sfârșitul dinastiei Plantagenet. După moartea fratelui său regele Eduard al IV-lea, Richard a domnit ca regent pentru fiul lui Eduard o scurtă perioadă de timp, cu titlul de Lord Protector apoi și-a închis nepoții (Eduard și Richard) în Turul Londrei și a fost încoronat la 6 iulie 1483.

A murit pe câmpul de luptă în Bătălia de la Bosworth și rămășițele sale s-au pierdut timp de peste cinci secole, fiind regăsite la începutul secolului al XXI-lea. În 2012, o săpătură arheologică a fost realizată în site-ul ocupat odată de Greyfriars, Leicester. Universitatea din Leicester a confirmat la 4 februarie 2013, că scheletul găsit în săpătură a aparținut, dincolo de orice îndoială rezonabilă, regelui Richard al III-lea. Concluzia s-a bazat pe o combinație de probe de la datarea cu radiocarbon, compararea cu rapoartele contemporane ale aspectul său, precum și o comparație a ADN-ului mitocondrial cu doi descendenți ai surorii lui Richard.

·         1484: Turcii asediază cetatea Chilia. In timpul campaniei sultanului Baiazid al II-lea în Moldova, pe 6 iulie 1484 începe asediul cetăţii Chilia, apărată de moldovenii conduşi de pârcălabii Ivanco şi Maxim. După opt zile cetatea este cucerită de turci (14 iulie), si ramane in stapanirea acestora  până în 1812. Odată cu cedarea Basarabiei (partea de est a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru) în urma războiului turco – rus dintre anii 1806-1812, către Imperiul Ţarist, Chilia urmează destinul provinciei respective, cu excepţia perioadei 1856-1878, când Basarabia de sud este reîntoarsă Moldovei (iar după Unirea din 1859, intra  în componenţa României).

·         1573 - Cordoba, Argentina, este fondată de Jerónimo Luis de Cabrera.

·     1600 - Mihai Viteazul se intitulează într-un hrisov “domn al ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”, confirmând, documentar, prima unire politică a celor trei ţări române (unirea efectivă fusese realizată la sfârşitul lunii mai 1600).

“Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia” (1 noiembrie 1599) – Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la “Școala Ardeleană“.

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de “Domn” decât în Țara Românească):

- 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

- Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;

- În perioada iunie 1600 – septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub “unirea personală” a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;

- Între septembrie 1600 – noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;

- Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept “unire”, termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte – Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu “unifică” nici armatele.

·    1785 - Dolarul american este ales în unanimitate ca monedă pentru Statele Unite ale Americii. Este prima dată când un stat adoptă un sistem de monedă zecimal.

Simbolul dolarului s-a format datorită evoluției scrierilor abrevierilor pentru cuvântul “peso”. Abrevierea se scria inițial ”ps”, însă aceste două litere s-au transformat în semnul care a rămas și azi ”$”. Numele de „dolar” este derivat din „taler”, moneda din argint de „Joachimsthal” (în prezent Jáchymov, Boemia). Prin extensie, realul spaniol, moneda de argint cu mare circulație pe continentul nordamerican, a fost denumit de coloniștii americani tot „taler” („taler spaniol”), de unde provine numele dolarului.

* 1827 - A fost semnat Tratatul de la Londra (pentru pacificarea Greciei) Tratatul pentru pacificarea Greciei a fost semnat pe 6 iulie 1827 de către reprezentanții Regatului Unit, Regatului Franței și Imperiului Rus la Londra. Au mai fost invitați la negocieri și Imperiul Austriac și Regatul Prusiei, dar guvernele acestor puteri europene au refuzat să-și trimită reprezentanții la Londra.

Acest tratat privea Grecia, aflată în plin război pentru obținerea independenței de sub dominația Imperiului Otoman. Tratatul își propunea să pune capăt conflictului și vărsărilor de sânge. Imperiul Rus a semnat acest tratat, deși era împotriva principiilor Sfintei Alianțe semnate din partea rusă de țarul Alexandru I. Practic, implica recunoașterea unui nou stat (Grecia) și distrugerea balanței puterii stabilit la Congresul de la Viena, al cărei garant era Sfânta Alianță.

Acest tratat a reflectat în mod oficial interesul pentru cauza poporului grec, dar și interesul fiecărui semnatar pentru ocuparea unei poziții cât mai bune în cursa pentru putere în răsăritul Mediteranei. Cele trei puteri și-au oferit serviciile de mediatori între părțile aflate în conflict. Prevederile tratului au fost acceptate de greci, dar a fost respins se Poarta Otomană.

Această respingerea a fost un motiv suficient de bun pentru trimiterea în apele teritoriale elene a unei „misiuni de pacificare” formate din vase militare din Regatul Unit, Franța și Rusia. Operațiunea navală din răsăritul Peloponezului pentru punerea în aplicare a tratatului a dus în cele din urmă de confruntarea din Golful Navarino. Pentru completarea punerii în aplicare a tratatului, a fost deplasată în zonă o „forță de interpunere” terestră franceză.

·         1854: Are loc prima reuniune oficiala a Partidului Republican din S.U.A. in Jackson, Michigan.

·     1885 - Savantul francez Louis Pasteur a folosit pentru prima dată vaccinul antirabic.Pacientul sau este Joseph Meister, un baiat in varsta de 9 ani,care fusese muscat de un caine turbat.

Louis Pasteur (n. 27 decembrie 1822, Dole — d. 28 septembrie 1895, Marnes-la-Coquette) a fost un om de știință francez, pionier în domeniul microbiologiei. Cercetările sale asupra turbării încep în 1880. Pasteur constată că măduva spinării de animal infectat uscată ar putea împiedica apariția acestei grave îmbolnăviri. După multiple încercări de a obține un preparat cu calități de vaccin și după multe ezitări, Pasteur face prima încercare la un copil mușcat de un câine turbat. La 6 iunie 1885, începe prima serie de injecții și, trei luni mai târziu, copilul este salvat.

·   1908 - Robert Peary a început expediția sa la Polul Nord.

Peary in arctic furs, c.1909

Robert Edwin Peary (n. 6 mai 1856 Cresson Springs, Pennsylvania – d. 20 februarie 1920, Washington) a fost navigator și explorator polar american.

·        1917 - Primul război mondial – Trupele arabe conduse de Lawrence al Arabiei şi Auda ibu Tayi, captureză oraşul Aqaba ocupat de armata otomana.

Lawrence at Rabigh, north of Jeddah, 1917

Thomas Edward Lawrence (n. 16 august 1888 – d. 19 mai 1935), mai cunoscut ca T. E. Lawrence, a fost un ofițer britanic, celebru mai ales pentru rolul jucat în revolta arabilor din 1916-1918, dar a cărui personalitate plină de vitalitate, alături de scrierile sale și de o largă varietate de activități și asocieri, au făcut din el obiect de fascinație în întreaga lume, unde a fost cunoscut ca Lawrence al Arabiei (“Lawrence of Arabia”). Conform fișei medicale întocmite de Forțele Aeriene Regale Britanice (RAF) la încorporare, pe 12 martie 1923 Lawrence avea înălțimea de 1,66 m și 59 kg, “cicatrici pe fese” și i se făcuse circumcizie.

·         1918 - Se constituie in Italia, la Cittaducale, "Comitetul de actiune al romanilor din Transilvania, Banat si Bucovina", sub conducerea profesorului Simion Mandrescu, cu scopul de a-i organiza pe prizonierii romani din armata austro-ungara in legiuni care sa participe la lupta alaturi de armata italiana.

·       1919 - Dirijabilul englezesc R34 aterizează la New York, după o călătorie ce a durat 108 ore. A fost prima traversare a Oceanului Atlantic de către un astfel de aparat de zbor.

Dirijabilul englezesc R34 la Mineola – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

·         1923 - Tristan Tzara a organizat la Teatrul Michel din Paris spectacolul “Inima cu barba”. Tanarul artist american Man Ray a contribuit substantial la crearea spectacolului, care avea sa consacre ruptura definitiva dintre Andre Breton si Tristan Tzara, precum si sfarsitul miscarii dadaiste, din care se va afirma suprarealismul.

* 1940 - Incidentul armat de la Putna. Incidentul armat de la Putna din data de 6 iulie 1940 a fost o acțiune militară desfășurată în zona Mănăstirii Putna de Grupul de Cavalerie 25 Cercetare din Divizia 25 Infanterie și de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflate sub comanda căpitanului Ioan Tobă, împotriva unei subunități sovietice care depășise linia de demarcație impusă Regatului României prin ultimatumul din 26 iunie 1940.

Făcută cu intenția de a include teritoriul aferent lăcașului de cult în teritoriul RSS Ucrainene, intrarea militarilor Armatei Roșii pe teritoriul aflat la sud de linia noii granițe sovieto-române a primit o ripostă militară individuală, care a fost dezavuată ulterior la modul oficial de autoritățile române.

În contextul evacuării și cedării oficiale a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța către statul sovietic, acțiunea respectivă și-a adus contribuția la menținerea teritoriul disputat în interiorul noii granițe a Regatului României. Există deocamdată discordanțe și neclarități în ceea ce privește consemnarea scriptică a incidentului la cel moment sau interpretarea ulterioară a evenimentelor, precum și probleme legate de susținerea istorică, din punct de vedere documentar, a celor întâmplate.

·         1945 - Nicaragua a fost primul stat care a acceptat formal Carta ONU.

·         1945: Stalin semneaza Decretul Prezidiului Suprem al URSS, prin care fostul suveran Mihai I al Romaniei este decorat cu ordinul Victoria, cu diamante, cea mai inalta distinctie militara sovietica. Mareșalul Tolbuhin i-o va înmâna regelui pe data de 14 iulie 1945.

·         1946: SUA lansează prima bombă atomică asupra atolului Bikini (Pacific); în perioada 1946-1958 au avut loc în zona 59 de experiențe cu bombe atomice si cu hidrogen.

·         1947 - Primul avion Dassault MD 315 Flamant a zburat cu succes.

·       1947 - In Uniunea Sovietică a început productia faimosului pistol automat AK-47.

AK-47 (Automat Kalașnikov model 1947) este o pușcă de asalt creată în 1947 de Mihail Kalașnikov și folosită în timpul Războiului Rece ca armă standard de armatele statelor din Blocul Estic și ale țărilor aliate cu acesta. AK-47, cea mai populară pușcă de asalt din lume, are costuri foarte mici și se întreține foarte ușor, fiind optimă pentru războiul de gherilă.

După mai multe modernizări, AK-47 a fost adoptată la scară largă de Armata Roșie, iar în timpul Războiului Rece a fost produsă în fabrica de armament IJMAȘ din Ijevsk, care construia și autovehicule, îndeosebi motocicletele IJ. Spre deosebire de principalul concurent pe piața internațională de armament, pușca americană M16, automatul „Kalașnikov” este ușor de demontat și rămâne funcțional chiar și după ce e scufundat în apă ori îngropat în nisip.

Aceste avantaje tehnice s-au dovedit decisive în timpul războiului din Vietnam și i-au sporit popularitatea. Oficial, între 70 și 100 de milioane de exemplare au fost fabricate până acum în întreaga lume, AK-47 fiind cea mai răspândită armă de foc din lume.

·         1948: Se instituie regimul de colectare obligatorie a cerealelor. Cotele au fost astfel fixate, încât să preia maximul posibil de la producător, adesea ţăranii erau nevoiţi să cumpere cereale de la piaţă pentru a putea livra cantităţile solicitate de autorităţi. Regimul cotelor a slăbit sensibil gospodăriile ţărăneşti individuale şi a constituit un instrument foarte eficient pentru „a convinge” ţărănimea să-şi predea pământul şi inventarul pentru a intra în „colectivă”.

·         1949: Are loc cel de-al doilea val de deportari ale moldovenilor, in timpul caruia 11.293 de familii din Moldova, sau peste 35 mii de persoane, au fost ridicate si duse in Siberia. Deportarea basarabenilor – apogeu al terorii bolsevice, al deznationalizarii si colectivizarii fortate, declansata la 6.07, ora 2 noaptea si incheiata la 7.07, ora 20. Au fost deportate in Asia Centrala 35796 de persoane. 

·         1952: Tramvaiele sunt scoase din circulatie la Londra, dupa aproape un secol de serviciu in slujba calatorilor londonezi. Mii de oameni au asistat la  ultima cursa  a unui  tramvai din Londra.

·         1957 - Jucătoarea americană de tenis, Althea Gibson a devenit prima sportivă de culoare care a câştigat Wimbledon-ul la simplu feminin.

Gibson in 1956

Althea Gibson (August 25, 1927 – September 28, 2003) was an American tennis player and professional golfer, and the first black athlete to cross the color line of international tennis.

* 1957 - John Lennon și Paul McCartney s-au întâlnit prima dată. În septembrie 1956, John Lennon, pe când avea 15 ani, elev la Quarry Bank High School, reunind pe câțiva dintre colegii de școală, formează grupul “Blackjacks“, pe care îl schimbă ulterior în “The Quarrymen” (după Quarry Bank High School), după ce află că un grup local respectat avea același nume. În vara anului 1957, The Quarrymen a cântat un „set de cântece spirituale”, formate din jazz, și rock and roll.

Paul McCartney l-a cunoscut pe John Lennon pe 6 iulie 1957 și a intrat în formația acestuia, la 15 ani, după ce l-a impresionat pe John cu partitura unei versiuni propii după un cântec la modă al lui Eddie Cochran. La cea de-a doua interpretare, având loc în Woolton în grădina bisericii St. Peter, McCartney a fost solicitat să se alăture trupei.

·         1958 - Alaska devine al 49-lea stat al SUA.

·         1964 - A fost declarata independenta protectoratului Nyassaland în cadrul Comunitatii Britanice cu denumirea Republica Malawi.

·         1964 - A avut loc premiera primului film Beatles, "A Hard Day's Night", în prezenţa Prinţesei Margaret şi a Lordului Snowdon.

·         1965 - Romania si Somalia au stabilit relatii diplomatice la nivel de ambasada.

·         1971: Comitetul Executiv al CC al PCR adoptă şi dă publicităţii faimoasele „Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”, prezentate de Nicolae Ceauşescu. Vădit inspirate din vizitele acestuia în China şi Coreea de Nord, „Propunerile” au marcat sfârşitul perioadei de relativă liberalizare şi începutul instalării treptate a unui regim neostalinist în România. Rezultatul acestei orientări a fost, mai ales în anii ’80 ai secolului XX, o izolare crescândă a culturii şi ştiinţei româneşti faţă de evoluţiile internaţionale.

·      1975 - Comore își declară independența față de Franta. Comore, oficial Uniunea Comorelor este o țară insulară din Oceanul Indian, localizată în largul coastelor Africii în partea de nord a Canalului Mozambic între Madagascar și Mozambic. În mod oficial, statul este format din cele patru insule de origine vulcanică ale arhipelagului Comore: Ngazidja (franceză Grande Comore), Mwali (franceză Mohéli), Nzdwani (franceză Anjouan), și Mahoré (franceză Mayotte), precum și numeroase alte insule de dimensiune mai mică.

Cu toate acestea, insula Mayotte nu s-a aflat sub administrația guvernului Comorelor în urma independenței față de Franța, aceasta respingând referendumul referitor la independența statului și ca urmare a rămas sub suveranitate franceză, formând o Colectivitate de peste mări. Datorită dreptului de veto al Franței în Consiliul de Securitate al ONU, nici o rezoluție care să afirme suveranitatea Comorelor asupra insulei Mayotte nu a fost aceptată de Organizația Națiunilor Unite

·         1994 - Premiul UNESCO pentru Pace a fost înmânat principalilor coautori ai acordului israelo-palestinian, semnat la Cairo: premierul israelian Yitzhak Rabin, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat şi ministrul israelian de Externe, Shimon Peres.

·         1995 - Abolirea pedepsei cu moartea în Africa de Sud.

·         2000 - Cele două camere ale Parlamentului federal al Serbia și Muntenegru au adoptat, în ședințe separate, trei amendamente la Constituție, care modifică sistemul de alegere a președintelui țării și diminuează rolul Muntenegrului în cadrul sistemului legislativ de la Belgrad.

·         2004: Este dat publicitatii, la Geneva, raportul Programului comun al Natiunilor Unite privind HIV/SIDA, care semnaleaza cresterea dramatica a numarului de seropozitivi la nivel mondial. De asemenea, raportul consemneaza ca in Romania se afla cel mai mare numar de copii contaminati din Europa, peste 7.500.

·         2006: Trecătoarea montană himalayană Nathu La, dintre India și China, închisă in timpul conflictului dintre cele două țări, a fost redeschisă traficului dupa 40 de ani.

·   2012 - Traian Băsescu a fost suspendat din funcţia de preşedinte al României de parlamentarii din cadrul celor două camere reunite ale Parlamentului cu 256 voturi pentru. În urma prezenţei la referendum a 46,24% din populaţia cu drept de vot, rezultatul a fost invalidat deoarece nu a întrunit cvorumul necesar.

Traian Băsescu în octombrie 2012 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În contextul scăderii popularităţii preşedintelui Băsescu şi a partidului din care provine (PDL), în vara anului 2012 mai mulţi parlamentari din acest partid trec de partea opoziţiei şi în cele din urmă Parlamentul votează (la 3 iulie 2012) revocarea din funcţie a preşedinţilor celor două camere (ambii susţinători ai lui Traian Băsescu). Astfel devine tot mai clară intenţia majorităţii parlamentare de a iniţia procesul de suspendare a sa din funcţia de preşedinte.

Printre principalele acuzaţii aduse preşedintelui se pot enumera: intervenţia în deciziile guvernului, presiuni exercitate asupra magistraţilor sau chiar refuzul de a nominaliza un prim-ministru din partea unei majorităţi USL rezultate în urma alegerilor legislative (programate în acest caz pentru luna decembrie a anului 2012). Curtea Constituţională a admis, în parte, că preşedintele „nu a exercitat cu maximă eficienţă rolul de mediator”, în acelaşi timp calificând alte acuzaţii ca fiind nefondate sau absurde, susţinând faptul că însăşi existenţa cabinetului Ponta (susţinut de USL) infirmă reacredinţa imputată de noua majoritate parlamentară preşedintelui.

La 6 iulie 2012, Parlamentul a votat în favoarea suspendării lui Traian Băsescu cu 256 de voturi pentru, în vederea ținerii unui referendum care să decidă sau nu demiterea din funcție. Este pentru a doua oară când Traian Băsescu este suspendat de Parlament, precedenta suspendare și referendum au avut loc în 2007, când 74% dintre voturile exprimate au fost împotriva demiterii. Mai târziu, în anul 2009, Traian Băsescu a fost reales președinte al României. După suspendare, până la referendum, președintele Senatului, Crin Antonescu a devenit, conform Constituției, președinte interimar al României.

Parlamentul României a aprobat în ședința plenară din 6 iulie 2012 legea cu privire la organizarea referendumului național pentru demiterea președintelui României. În primul articol al legii a fost stabilit că întrebarea la care vor răspunde cetățenii români va fi „Sunteți de acord cu demiterea Președintelui României, domnul Traian Băsescu?”.

La 24 iulie 2012 președintele PDL a declarat că partidul va boicota referendumul, solicitând tuturor simpatizanților partidului să nu meargă la vot. Prim-ministrul Victor Ponta a acuzat PD-L că încalcă Constituția României

Un referendum popular prin care populaţia s-a pronunţat pro sau contra suspendării lui Traian Băsescu a avut loc la data de 29 iulie 2012. Din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot care se ridică la 18.292.464, la vot s-au prezentat 46.24% din români. 87.52%, 7.403.836 au votat DA, fiind în favoarea suspendării preşedintelui Traian Băsescu. 11.15%, 943.375 persoane au votat NU, fiind contra demiterii preşedintelui. La data de 21 august 2012 Curtea Constituțională a invalidat referendumul cu 6 voturi contra 3 pe motiv că referendumul nu a întrunit cvorumul necesar. Pe 27 august 2012 această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial. La data de 28 august 2012 preşedintele Traian Băsescu s-a întors la Palatul Cotroceni pentru a-şi continua mandatul.

Nașteri

·         1686: Antoine de Jussieu (n. 6 iulie 1686, Lyon, Regatul Franței – d. 22 aprilie 1758, Paris, Regatul Franței) a fost un naturalist, botanist și medic francez, frate mai mare al lui Bernard de Jussieu și unchiul lui Antoine-Laurent. El a experimentat între altele despre efectul anumitor plante împotriva dizenterieei respectiv febrei. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Ant.Juss

Antoine, al doilea fiu din șase copii al medicului și propetarului unei farmacii Laurent de Jussieu (1651–1718) și a soției sale Lucie Cousin, a studiat și absolvit medicina la Montpellier. Deja în 1709 a fost numit - la recomandarea lui Guy-Crescent Fagon (n. 11 mai 1638 – d. 11 martie 1718), botanist și medic personal al regelui - următor al celebrului Joseph Pitton de Tournefort (în 1719 a publicat o ediție nouă și revizuită, cu o anexă, al lucrării lui Joseph Pitton de Tournefort, Institutiones rei herbariæ) ca superintendent la Jardin du Roi din Paris (după ce Antoine-Tristan Danty d’Isnard a avut funcția pentru puține luni) și în 1710 profesor de botanică. Promovarea acestui medic tânăr de 24 de ani, și nu al deja celebrului Sébastien Vaillant, deci neaparținând Facultății de la Paris, a provocat multe gelozii. Antoine a strălucit cu demonstrațiile sale științifice în limba franceză, care au atras mulți oameni. Pe un afiș din această epocă, păstrat în muzeul grădinii, se declară că intrarea cu sabie și baston este interzisă.^[5][6]

Plantae per Galliam

La 1 august 1712 a fost ales membru al Academiei Franceze de Științe.^[7] Imediat după alegere, Antoine a întreprins numeroase expediții, între altele în Languedoc și Provence, iar în 1716 a fost trimis de către Egumenul Jean-Paul Bignon (n. 19 septembrie 1662 – d. 14 martie 1743), pe atunci președintele Academiei de Științe, pe Peninsula Iberică pentru a studia flora și a aduna plante pentru grădina regală. El a fost însoțit de fratele său mai tânăr Bernard. În Spania a avut onoarea să fie primit de Prințul de Asturia Ferdinand de Bourbon și Savoia care l-a invitat pentru câteva zile la Madrid și în Escorial, dorind să-i trimită un raport despre călătoriile sale. El a fost însoțit de fratele său mai tânăr Bernard. Revenit, a ținut cursuri în medicină la Universitatea din Paris. Funcția sa ca docent de medicină l-a îndrumat să scrie Traité des vertus des plantes (Tratat despre puterea de vindecare a plantelor) care însă a fost publicată de abia postum în 1771 de către Pierre L. Gandoger de Foigny. În plus, Jussieu a întreținut o practică medicală mare, acordând multă atenție la săraci.^[8] Mai departe s-a dedicat introducerii și aclimatizării de plante din întreaga lume, dar mai ales din coloniile franceze (ca de exemplu Canada, Indiile de Vest, Reunion, Antilesau Senegal) pe care le primea de la corespondenții săi.^[9]

Mai înainte, deja în 1714, Jussieu a achiziționat 334 de plăci cu 1324 de imagini create de Jacques Barrelier (1606-1673), unui savant și dominican francez, care au rezistat unui incendiu, manuscrisul despre o istorie de plante, intitulată Mundi Hortus sau Botanicus Orbis fiind ars. El aranjat plăcile pentru publicare și a alcătuit textul însoțitor. Cartea a apărut sub titlul Plantae per Galliam, Hispaniam et Italiam observatae.^[10]

În 1718 savantul a interpretat ca unul dintre primii naturaliști urmele găsite în minele de cărbune din Lyon, ca fosile de pteridofite. Mai departe a recunoscut că amoniții aparțin faunei și nu florei și a scris despre folosirea de cremene prin triburi preistorice.^[5] În același an a fost ales membru străin al Royal Society la referința botanistului și medicului irlandez Sir Hans Sloane (n. 16 aprilie 1660 – d. 11 ianuarie 1753) și scurt timp mai târziu a fost numit membru al Academiei de Științe din Berlin.

Dubla specializare a savantului a făcut posibil cercetări în aplicabilitatea diferitelor specii de plante ca medicament. Astfel, tot în 1718, a început să folosească în practica sa medicinală ca primul scoarța unui arbore înrudit cu Quassia amara(Cortex Simarubæ),^[11] trimisă pentru prima dată de iezuitul Soleil din Cayenne la Paris (1713). Mulți ani mai târziu, Antoine de Jussieu a scris un articol mai mare în Memoires, jurnalul oficial al Academiei Franceze de Științe, despre efectivitatea combaterii de diaree violente și dizenterie, cu extractele acestei scoarțe (1729) și Linné a denumit după el planta Simaruba Jussiæi.^[6] Mai departe a folosit deja chinina extrasă din scoarța lui Cinchona officinalis împotriva febrei.^[8]

După ce a dovedit că constituenții nu verzi ai lichenilor sunt de atribuit ciupercilor, Antoine de Jussieu a subliniat, necesitatea creării unei clase separate de plante pentru ciuperci și licheni sub denumirea Plantae fungosae publicat în Histoire de l'Académie royale des sciences din 1728.^[12]

Memoires ale Academiei Franceze conțin mai departe articole semnate de Jussieu despre anatomia umană, zoologia, paleontologia și mineralogia. Faimosul om de știință elvețian Albrecht von Haller (1708-1777) a enumerat douăzeci de lucrări botanice, ale lui Jussieu (printre care Descriptio et icon Coffeæ din 1713 are valoare istorică) în volumul 2 al operei sale Bibliotheca botanica qua scripta ad rem herbariam facienta a rerum initiis recensentur din 1772.^[13]

În ultimii ani ai vieții sale s-a retras din științe, practicând, deja slăbit, dar totuși cu mult zel ca medic pentru săracii orășeni și țăranii cu mare generozitate și caritate creștină. După moartea lui cauzată unui Accident vascular cerebral oamenii i-au mulțumit „cu eglogele, regretele și lacrimile lor”, cum a menționat un cronicar

* 1744: Maria Josefa a Spaniei (María Josefa Carmela; 6 iulie 1744 – 8 decembrie 1801) a fost Prințesă de Neapole și Sicilia prin naștere. După ascensiunea tatălui ei a tronul Spaniei sub numele de Carol al III-lea al Spaniei, ea a devenit infantă a Spaniei. Fratele ei a fost viitorul Carol al IV-lea al Spaniei iar sora mai mică viitoarea împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman.

Maria Josefa

Infanta Maria Josefa a Spaniei (1763), portret de Lorenzo Baldissera Tiepolo

·         1782: Maria Luisa a Spaniei (Maria Luisa Josefina Antonieta Vicenta; 6 iulie1782 – 13 martie 1824) a fost infantă a Spaniei și soția lui Louis de Parma. A fost regină a Etruriei și mai târziu Ducesă de Lucca. A fost regentă pentru fiul ei.

Infanta Maria Luisa

Născută la Palatul Regal din La Granja de San Ildefonso, Maria Luisa a fost a treia fiică a regelui Carol al IV-lea al Spaniei (1748-1819) și a soției lui, Maria Luisa de Parma (1751-1819), care a fost nepoată a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. A primit numele Maria Luisa Josefina Antonieta după o soră mai mare, Maria Luisa Carlota, care a murit cu doar patru zile înainte de nașterea Mariei Luisa.

Maria Luisa a a vut o copilărie fericită și a fost fiica favorită a părinților ei; în familie i se spunea "Luisetta".

În 1795, vărul primar al Mariei Luisa, Louis, Prinț Ereditar de Parma, a venit la curtea Spaniei pentru a-și finaliza educația. Exista o înțelegere între cele două familii regale ca Louis să se căsătorească cu una dintre fiicele regelui Carol al IV-lea. Se anticipa că se va căsători cu infanta Maria Amalia, cea mai mare fiică nemăritată a lui Carol. Maria Amalia avea 15 ani, era timidă și melancolică. Louis, care era timid și rezervat, a preferat-o pe sora ei mai mică, Maria Luisa, care deși avea numai 13 ani arăta mai bine și era mai veselă.^[1] Toate cele patru fiice ale lui Carol al IV-lea erau scunde și simple dar Maria Luisa era isteață, vioaie și amuzantă.

Ea avea părul negru ondulat, ochi căprui și un nas grecesc. Deși nu era frumoasă, fața ei era expresivă și era plină de viață. Era generoasă, mărinimoasă și evlavioasă.

Louis și Mariei Luisa împreună cu copiii ei.

Louis a fost numit infante al Spaniei și s-a căsătorit cu Maria Luisa la 25 august1795 în La Granja, San Ildefonso. În același timp a avut loc și căsătoria Mariei Amalia care s-a măritat cu unchiul ei mult mai în vârstă, infantele Antonio Pascual.

Căsătoria între două personalități diferite s-a dovedit a fi fericită, deși a fost umbrită de sănătatea precară a lui Louis. Louis era fragil, suferea de probleme de piept și în urma unui accident din copilărie când s-a lovit cu capul de o masă de marmură, a suferit de crize de epilepsie. Cu trecerea anilor sănătătea lui s-a deteriorat și a ajuns să fie tot mai dependent de soția sa.

Tânărul cuplu a rămas în Spania în primii ani de căsătorie, care a fost cea mai fericită perioadă a vieții lor. Deoarece Maria Luisa avea numai treisprezece ani atunci când s-a căsătorit, primul ei copil nu s-a născut decât peste patru ani. Primului ei fiu, Carol Louis, s-a născut la Madrid la 22 decembrie 1799.

Ulterior, cuplul a vrut să meargă la Parma, dar Carol al IV-lea și soția sa au fost reticenți în a permite plecarea lor. Ei au rămas în Spania până în primăvara anului 1800 și au avut reședința la Palatul din Aranjuez.

Maria Luisa și copiii ei.

Viața Mariei Luisa a fost profund marcată de acțiunile lui Napoleon Bonaparte. Napoleon care era intersat ca Spania să-i fie aliată împotriva Angliei, l-a trimis în vara anului 1800 pe fratele său, Lucien, la curtea spaniolă să semneze un tratat cu Spania. Tratatul se va semna la 21 martie 1801 la Aranjuez. Napoleon, care cucerise Italia, a propus o compensare Casei de Bourbon pentru pierderea Ducatului de Parma numindu-l pe moștenitorul Parmei, pe Louis, rege al Etruriei. Noul regat a fost creat din Marele Ducat de Toscana. Pentru a face loc bourbonilor, Marele Duce habsburgic a fost demis și a fost compensat cu Salzburg.

Toscana era mai mare, mai bogată și mai importantă decât Parma. Mama Mariei Luisa a fost foaret mulțumită când fiica sa a devenit regină. Soțul Mariei Luisa, a cărui sănătate slabă l-a făcut indolent și apatic, a acceptat ceea ce s-a decis în ciuda opoziției propriul tată.

Maria Luisa, care nu a trăit departe de familia ei și a fost total lipsită de experiență în afacerile politice, s-a opus planului. Una dintre condițiile lui Napoleon a fost ca cei doi tineri să meargă la Paris și să primească de la el investitura noii lor suveranități, înainte de a lua în posesie Etruria. Maria Luisa a fost reticentă în a face o excursie în Franța, unde cu doar șapte ani mai devreme, rudele ei, Ludovic al XVI-lea și Maria Antoneta, au fost executate. Cu toate acestea, la presiunea familiei, a făcut ce i s-a spus.

La 21 aprilie 1801 cuplul și fiul lor au părăsit Madridul și la bordul navei Bayonne au călătorit incognito spre Franța sub numele de Conții de Livorno. Pe 24 mai când au ajuns la Paris, Napoleon i-a primit cu mari atenții. La început, cuplul nu a făcut o bună impresie. Erau îmbrăcați demodat cu haine în stil spaniol. Francezii au găsit-o pe Maria Luisa urâtă dar deșteaptă și agreabilă; soțul ei a fost descris ca arătând bine, cu inima bună dar prost.

Infanta spaniolă nu s-a bucurat de vizita ei la Paris. Bolnavă în cea mai mare parte a timpului, a suferit de febră, de multe ori a trebuit să stea în pat și atunci când a luat parte la evenimente nu voia să facă acest lucru. De asemenea, a fost îngrijorată de sănătatea soțul ei iar el era dependent de ea pentru orice. După ce au stat trei săptămâni la Paris, Maria Luisa și soțul ei au plecat spre Parma la 30 iunie. La Piacenza au fost întâmpinați de părinții lui Louis; au mers împreună la Parma unde Maria Luisa le-a întâlnit pe cele două surori nemăritate ale soțului ei. Louis vorbea deja italiana cu accent străin iar italiana Mariei Luisa era presărată cu cuvinte spaniole. După trei săptămâni la Parma au ajuns în Etruria.

Regele Louis al Etruriei, soțul Mariei Luisa.

În august au ajuns în noua lor capitală, Florența. Generalul francez Joachim Murat fusese trimis la Florența pentru a pregăti Palatul Pitti pentru ei. Maria Luisa era însărcinată și a suferit un avort spontan; sănătatea soțului ei, mereu fragilă, s-a deteriorat și mai mult, și a avut frecvente crize de epilepsie. Palatul Pitti, reședința noilor regi ai Etruriei, a fost fosta casă a ducilor de Medici. Palatul a fost practic abandonat după moartea ultimului Medici iar Marele Duce Ferdinand când a plecat a luat cele mai multe dintre valorile sale cu el.

Maria Luisa și Louis aveau bune intenții însă au fost primiți cu ostilitate de populație și de nobilime. Finanțele Etruriei erau într-o stare deplorabilă; țara a fost distrusă de război, de recoltele slabe și de costul întreținerii trupele nepopulare franceze staționate în Etruria (care mult mai târziu au fost înlocuite cu trupe spaniole trimise de regele Carol al IV-lea).

În vara anului 1802, Maria Luisa și soțul ei au fost invitați în Spania să participe la dubla nuntă a fratelui ei Ferdinand cu Maria Antonia de Neapole și a surorii ei mai mici, Maria Isabel cu Francisc I de Neapole.

Louis s-a simțit foarte rău înainte de a urca pe navă; așteptarea pentru recuperarea lui a amânat planurile lor cu săptămâni. Odată ajunși pe mare, i-a fost rău Mariei Luisa care era însărcinată. La 2 octombrie 1802, înainte de a ajunge la Barcelona, Maria Luisa a dat naștere cu dificultate fiicei sale Maria Luisa Carlota (numită după sora mai mare decedată a Mariei Luisa). La început, medicii au crezut că atât mama cât și fiica nu vor supraviețui. După ce au ajuns, cuplul a constatat că au ajuns prea târziu pentru nuntă. Maria Luisa era încă foarte bolnavă și a așteptat trei zile la bordul navei pentru a se recupera înainte de a coborî pe țărm, unde părinții ei o așteptau.

La o săptămână după sosirea lor, au aflat că tatăl lui Louis a murit. Bolnav și nefericit, Louis voia să se întoarcă cât mai curând cu putință însă Carol al IV-lea și Maria Luisa au insistat să meargă la curtea de la Madrid.

Întorși în Etruria, Louis a murit la 27 mai 1803 la vârsta de 30 de ani ca urmare a unei crize epileptice.

După durerea provocată de moartea soțului ei, Maria Luisa a început să sufere de o boală nervoasă. Ea a trebuit să acționeze ca regentă pentru fiul ei Charles Louis, noul rege al Etruriei. Avea numai douăzeci de ani când a devenit văduvă și s-au făcut planuri pentru o nouă căsătorie. Franța și Spania doreau să o căsătorească cu vărul ei primar Pedro de Bourbon, fiul de 19 ani a infantelui Gabriel, fratele mai mic al regelui Carol al IV-lea, însă căsătoria nu s-a materizlizat.

În timpul regenței, Maria Luisa a fondat o școală pentru predarea științelor la nivel superior, Muzeul de Fizica și Istorie Naturală din Florența. Pentru a intra în grațiile poporului florentin, ea a primit cu bunăvoință la Palatul Pitti recepții splendide pentru artiști și scriitori, precum și oficiali guvernamentali.

Maria Luisa a fost acuzată că nu a aplicat blocada engleză în Etruria. Ministrul francez i-a ordonat să părăsească Florența iar regenta a trebuit să se supună. Maria Luisa și copiii ei au părasit Florența la 10 decembrie 1807, viitorul lor fiind incert. Napoleon a anexat teritoriul Franței și a acordat titlul de "Marea Ducesă de Toscana" surorii lui, Elisa. Regina exilată a mers la Milano unde s-a întâlnit cu Napoleon. El i-a promis ca o compensare pentru pierderea Etruriei, tronul regatului din nordul Lusitaniei (în nordul Portugaliei). Ca parte a angajamentului, Maria Luisa trebuia să se căsătorească cu Lucien Bonaparte, care urma să divorțeze de soția sa, însă amândoi au refuzat: Lucien era atașat de soția sa iar Maria Luisa a considerat nunta o mezalianță și în plus, sora sa mai mare Charlotte era Prințesă Moștenitoare a Portugaliei.

Maria Luisa a ajuns în Spania unde a găsit o curte divizată: fratele ei Ferdinand, Prinț de Asturia a complotat împotriva tatălui lor și a primului ministru Godoy. Ferdinand a fost iertat însă Napoleon a profitat de ocazie și a invadat Spania în decembrie 1807. Maria Luisa a ajuns la Aranjuez la 19 februarie 1808.

La 18 martie a avut loc o revoltă populară cunoscută sub numele Motín de Aranjuez. Două zile mai târziu, curtea l-a forțat pe Carol al IV-lea să abdice în favoarea fiului său Ferdinand. Abdicarea a fost salutată cu entuziasm de populație.^[2]

Napoleon a chemat toate rudele regelui în Franța. La plecarea lor pe 2 mai 1808, cetățenii din Madrid s-au ridicat împotriva ocupației franceze, dar revolta a fost zdrobită de Murat. Napoleon i-a forțat atât pe Carol al IV-lea cât și pe Ferdinand să renunțe la tronul Spaniei. În schimbul renunțării la toate cererilor lor, le-a promis un venit mare și reședințe în Compiegne și Chambord. Mariei Luisa, care a încercat în zadar să-l convingă pe Napoleon să-i redea Toscana sau Parma, i-a promis, de asemenea, un venit mare. A asigurat-o că va fi mult mai fericită fără grijile guvernării dar Maria Luisa a protestat împotriva confiscării dominioanelor fiului ei.

Mănăstirea Santi Domenico e Sisto unde Maria Luisa a stat închisă patru ani.

Napoleon a dăruit Spania fratelui său Joseph și a forțat familia regală să stea în exil la Fontainebleau. Maria Luisa a solicitat un permis de ședere separat și s-a mutat cu copiii ei la o casă în Passy, dar curând a fost mutată la Compiegne. S-a îmbolnăvit frecvent și ducea lipsă de bani; când în sfârșit Napoleon i-a trimis 12.000 de franci compensarea promisă, cheltuielile călătoriei în Franța au fost decontate. I s-a promis să se retragă la Palatul Colorno din Parma cu o alocație substanțială dar odată ajunsă la Lyon, sub pretextul conducerii ei la destinație a fost escortată la Nisa, unde a fost ținută sub strictă supraveghere.

A plănuit să fugă în Anglia dar scrisorile ei au fost interceptate și cei doi complici executați. Maria Luisa a fost arestată la 26 iulie și condamnată la închisoare într-o mănăstire din Roma, în timp ce fiul ei în vârstă de nouă ani a rămas în grija bunicului Carol al IV-lea.^[3] Pensia Mariei Luisa s-a redus la 2.500 de franci; toate bijuteriile și obiectele de valoare i-au fost luate și a fost închisă împreună cu fiica ei și cu o servitoare la 14 august 1811 la mănăstirea Santi Domenico e Sisto în apropiere de Quirinal. Cererile ei pentru clemență nu au primit răspuns.^[4]

În timpul detenției sale, Maria Luisa și copiii ei au fost deposedați de drepturile lor la coroana spaniolă de către Cádiz Cortes, la 18 martie 1812, pentru că ea era sub controlul lui Napoleon. Drepturile ei nu au fost restaurate până în 1820.

Fosta regină a Etruriei scria în Memorii:

Sunt de doi ani și jumătate în această mănăstire și de un an fără să vad sau să vorbesc cu nimeni. Nu mi s-a permis să scriu sau să primesc vești nici chiar de la fiul meu. Eram în mănăstire deja de unsprezece luni atunci când părinții mei au venit cu fiul meu la Roma, la 16 iunie 1812. Am sperat că voi fi eliberată imediat după sosirea lor dar m-am înșelat; în loc de diminuare a rigorii din închisoare am fost pusă sub ordine stricte.

După întâlnirea din iunie 1812, i s-a permis să-și vadă părinții și fiul o dată pe lună dar numai pentru douăzeci de minute și sub supraveghere. Numai căderea lui Napoleon a deschis porțile închisorii ei. La 14 ianuarie 1814, după mai mult de patru ani de captivitate, a fost eliberată.

Maria Luisa s-a mutat cu copiii și cu părinții la Palatul Barberini din Roma. Atunci când Napoleon s-a întors din exilul său de pe insula Elba, Maria Luisa și părinții ei au fugit la Roma, trecând dintr-un oraș în altul în Italia. Contesa de Boigne a întâlnit-o la Geneva și a găsit-o neîngrijită și vulgară. Când Napoleon a fost învins la Waterloo, s-au întors la Roma.

La Congresul de la Viena, interesele Mariei Luisa au fost reprezentate de emisarul spaniol Marchizul de Labrador, un om incopetent. Ministrul austriac Metternich a decis să nu redea Parma Casei de Bourbon, ci soției lui Napoleon, Marie Louise de Austria. Maria Luisa a pledat cauza ei fratelui ei Ferdinand al VII-lea al Spaniei, Papei și Țarului Alexandru I al Rusiei.

În cele din urmă, Congresul a decis să-i acorde Mariei Luisa și fiului ei micuțul ducat de Lucca, care provenea din Toscana. Maria Luisa a refuzat compromisul pentru mai mult de doi ani, în care a locuit cu copiii într-un palat din Roma. În acest timp relația cu familia sa a fost tensionată: părinții și fratele ei Ferdinand voiau s-o căsătorească pe fiica ei, Maria Luisa Carlota, care avea 14 ani cu infantele Francisco de Paula, fratele mai mic al Mariei Luisa. Ea s-a opus vehement acestui plan, considerând că fratele ei de 22 de ani era prea nesăbuit pentru fiica ei. De asemenea, s-a opus planului de a-l căsători pe fiul ei cu Maria Cristina de Neapole, fiica surorii sale Maria Isabel.

Căutând independența familiei sale, Maria Luisa a acceptat soluția oferită de Tratatul de la Paris din 1817: după decesul Mariei Louise de Austria, ducatul Parma revenea fiului ei și Casei de Bourbon. Maria Luisa a devenit ducesă de Lucca și i s-a garantat rangul și privilegiile unei regine. Lucca urma să fie anexată Marelui Ducat de Toscana când familia recâștiga Parma.

Statuia Mariei Luisa din Piața Napoleone din Lucca.

Când Maria Luisa a ajuns în Lucca, avea deja 35 de ani: tinerețea ei se dusese și se îngrășase. Cu toate acestea, a pus ochii pe o nouă căsătorie. S-a adresat în primul rând lui Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana care era verișorul ei primar și văduv în ideea de a-și securiza poziția în Lucca și de a obține un cap de pod în Florența. După ce a eșuat, a încercat cu Arhiducele Ferdinand de Austria-Este dar și de data asta a eșuat.

După asasinarea lui Charles Ferdinand, Duce de Berry în 1820, au existat, de asemenea, planuri de căsătorie cu tatăl lui, Carol, conte de Artois, care va deveni regele Carol al X-lea al Franței.

Intenția fermă a Mariei Luisa a fost de a șterge orice urmă a guvernului Elisei Bonaparte, care a condus Lucca între 1805-1814 și care i-a succedat Mariei Luisa în Toscana în 1808. Ca ducesă, ea a promovat lucrările publice și cultura în spiritul iluminismului și în timpul guvernului ei științele au înflorit. Între 1817 și 1820, ea a ordonat reînnoirea completă a decorațiunilor interioare ale Palatului Ducal, făcând Palazzo din Lucca una dintre cele mai frumoase din Italia. Maria Luisa, o femeie religioasă, a favorizat clerul. În micul ei stat, au fost fondate șaptesprezece mănăstiri noi în cei șase ani de domnie ai ei. Printre proiectele pe care le-a realizat au fost construirea unui nou apeduct și dezvoltarea Viareggio, portul Ducatului.

Din punct de vedere politic, Maria Luisa nu a luat în considerare constituția impusă de către Congresul de la Viena și a guvernat Lucca într-un mod absolutist, deși guvernul său nu a fost foarte reacționar și opresiv. Când liberalii spanioli au impus o constituție fratelui ei, regele Ferdinand al VII-lea, ea a fost deschisă la ideea de a accepta o constituție, dar renașterea absolutismului spaniol din 1823 a încheiat intențiile ei.

În 1820, a aranjat nunta fiului ei în vârstă de 21 de ani cu Prințesa Maria Tereza de Savoia, una dintre gemenele regelui Victor Emanuel I al Sardiniei. Relația cu fiule ei s-a deteriorat iar mai târziu acesta s-a plâns despre mama sa că l-a "ruinat fizic, moral și financiar".

De-a lungul acestor ani, Maria Luisa și-a petrecut verile în Lucca și iernile la Roma. La 25 octombrie 1823 a plecat la palatul ei din Roma simțindu-se bolnavă. La 22 februarie 1824 și-a semnat testamentul și a murit de cancer la 13 martie1824 la Roma.^[5] Corpul ei a fost dus în Spania și înmormântat la El Escorial. În memoria ei în Lucca a fost ridicat un monument.

După decesul ei, Carol Louis i-a succedat la conducerea ducatului Lucca.

Maria Louisa a Spaniei

Maria Luisa și fiul ei Charles Louis, de Goya, 1800

·         1789: María Isabella a Spaniei (6 iulie 1789 – 13 septembrie 1848) a fost infantă a Spaniei și regină a Regatului celor Două Sicilii. A fost a doua soție a lui Francisc I și cea mai mică fiică a regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a reginei Maria Luisa de Parma. A avut 12 copii.

Născută la Palatul Regal din Madrid, María Isabel de Borbón y Borbón-Parma a fost al 11-lea copil al regelui Carol al IV-lea al Spaniei (1748–1819) și a soției acestuia, Maria Luisa de Parma (1751–1819), o nepoată a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. Bunicii ei paterni au fost Carol al III-lea al Spaniei și Maria Amalia de Saxonia. Bunicii mateni au fost Filip, Duce de Parma și Prințesa Louise Élisabeth a Franței. Bunicii ei erau frați, ambii fii ai regelui Filip al V-lea al Spaniei și ai celei de-a doua soții, Elisabeth Farnese

Infanta María Isabel. Portret de Francisco Goya.

Deși tatăl Mariei Isabel a menținut aparențele unui monarh absolut și puternic, el a avut un rol pasiv, lăsând puterea soției sale și a prim-ministrului Manuel Godoy. Mama Mariei Isabel, regina Maria Luisa, l-a dominat complet pe rege. Nașterea Mariei Isabel a coincis cu ridicarea la putere a lui Godoy. Cum nepopulara regină Maria Luisa era sub vraja lui Godoy, inamicii lor i-au acuzat că ar fi fost iubiți.^[1]Zvonurile de la curte atribuiau paternitatea Mariei Isabel nu regelui ci tânărului Godoy, care a devenit prim-ministru în 1792.^[1][2]

Copilăria infantei a coincis cu evenimentele Franței revoluționare și turbulențele politice din Spania.^[3] Mezina unei familii mari, María Isabel a fost răsfățată de părinții ei și educația a fost rudimentară.^[4]

În decembrie 1800, Lucien Bonaparte a ajuns în Spania ca noul ambasador francez. Prin el, regina Maria Luisa a oferit-o pe María Isabel în căsătorie cu Napoleon Bonaparte în aprilie 1801.^[5] Pe atunci Prim Consulul Napoleon era căsătorit cu Joséphine de Beauharnais de doi ani, însă i se sugerase să divorțeze și să se căsătorească cu o prințesă cu sânge regal.^[6] Napoleon avea o părere proastă de familia Bourbon și a comentat în particular: "Dacă m-aș recăsători, nu m-aș uita la o casă în ruine pentru urmașii mei"

María Isabel în 1819

Dornică să găsească o coroană pentru María Isabel, în primăvara anului 1801, mama ei a căutat s-o căsătorească cu verișorul ei primar pe linie paternă, Ducele de Calabria, Prințul Francesco de Napoli și Sicilia, a cărui soție, Arhiducesa Maria Clementina de Austria, era încă în viață însă a murit în luna noiembrie a aceluiași an.^[7]

Ideea a venit de la diplomatul francez Alquier, care fusese ambasador la Madrid și Neapole.^[7] Planul său era de a aduce regatul Neapole, un aliat al Angliei și ostil Franței, în recent formata alianță spaniolo-franceză, propunând apropierea relațiilor dintre cele două familii prin două căsătorii.^[7] Infanta María Isabel și fratele ei mai mare, Ferdinand, Prinț de Asturia urmau să se căsătorească cu verii lor primari Maria Antonia de Neapole și Francesco, Duce de Calabria.

Prințul Moștenitor de Neapole era fiul cel mare al regelui Ferdinand al Siciliei, fratele mai mic al tatălui ei, și al Mariei Carolina de Austria, o soră a Mariei Antoaneta. Ideea a fost bine primită de regele Ferdinand, care își dorea o relație mai bună cu fratele său, regele Spaniei.^[7] Soția lui, Maria Carolina, care ura Franța și nu avea încredere în Spania, s-a opus.

Infanta María Isabel avea numai 12 ani, era prea tânără chiar și pentru o perioadă când prințesele se căsătoreau de foarte mici, însă căsătoria a fost justificată de necesitatea de a grăbi reluarea relațiilor apropiate între Spania și Neapole într-un moment critic pentru curțile europene, care se luptau cu politica expansionstă a lui Napoleon Bonaparte.

Contractul celor două căsătorii a fost semnat la Aranjuez în aprilie 1802.^[8] La 6 iulie 1802, la vârsta de 13 ani, María Isabel s-a căsătorit prin procură la Madrid cu vărul ei în vârstă de 25 de ani, Francesco, ca cea de-a doua lui soție. Fratele ei Ferdinand l-a reprezentat pe mire la ceremonie. Familia regală spaniolă a călătorit la Barcelona la 13 august.^[9] Cele două cupluri s-au căsătorit în persoană la 4 octombrie, la sosirea lui Francesco și a surorii sale.^[10] Festivitățile au durat până la 12 octombrie când María Isabel (italiană Maria Isabella) a părăsit Barcelona pentru Neapole

Portret al María Isabella

Maria Isabella nu a produs o impresie bună la sosirea ei la curtea din Neapole. Toate cele patru fiice ale lui Carol al IV-lea al Spaniei erau mici și îndesate.^[12] Spre deosebire de surorile sale, Maria Isabella avea trăsături regulate și părea chiar mai mică decît cei 13 ani pe care îi avea. A fost descrisă ca fiind "mică și rotundă ca un balon".^[13] Soacra ei, regina Maria Carolina, fusese apropiată de prima soție a fiului ei, care îi fusese și nepoată. Ea a avut o primă părere nefavorabilă de tânăra Maria Isabella despre care a scris următoarele:

„Un chip proaspăt, fin, sănătos, nu în ultimul rând Bourbon, cu alb și roșu și ochi negri. Este foarte robustă și voincă, iar picioarele ei sunt foarte scurte. Atât pentru exteriorul ei. Restul nu poate fi descris pentru că nu-l înțeleg nici eu. Este nulă în ceea ce privește respectul, cunoașterea, ideile, curiozitatea. Nimic, absolut nimic. Vorbește puțină spaniolă însă nici italiană sau franceză și numai monosilabic cu Da sau Nu. Zâmbește tot timpul indiferent dacă este sau nu ea este mulțumită... Fiica lui Francesco în vârstă de patru ani este mult mai inteligentă. Francesco a angajat profesori s-o învețe italiană și bazele geografiei și aritmeticii. Ea știe să cânte un pic la pian, în rest nu știe nimic. Am încercat s-o laud și s-o stimulez. Nu simte nimic; râde. Este ca o mașinărie care poate obține câteva atitudini însă niciodată maturitate reală. Dacă aș fi femeia ambițioasă, intrigant de care se spune că aș fi, ar trebui să fiu încântată să am o astfel de noră care nu va deveni niciodată nimic însă eu sunt prea conștiinciosă pentru asta. Am încercat s-o modelez drept tovarășă pentru soțul ei, chiar dacă asta ar însemna s-o întorc împotriva mea. Crede-mă, acest copil este o prezență îngustă, ea nici nu va înnobila nici nu va îmbunătăți rasa noastră. Toată clica spaniolă numeroasă, toate proiectele și sistemele lor, au primit o lovitură la sosirea acestei Prințese și a nulității ei perfecte.^[4]”

Ca Prințesă Moștenitoare a Neapole, Maria Isabella nu a luat parte la politică. Tânără și neexperimentată, ea nici nu avea caracterul energetic, nici educația să fie activă în sfera publică. Avea numai 15 ani când prima ei fiică, Luisa Carlotta, s-a născut la Portici la 24 octombrie 1804. De asemenea, ea a avut o fiică vitregă, Prințesa Carolina de Neapole și Sicilia, care se va căsători cu Ducele de Berry (al doilea fiu al regelui Carol al X-lea al Franței).

Viața Mariei Isabella a fost profund marcată de acțiunile lui Napoleon Bonaparte. După ce a fost încoronat împărat al Franței în decembrie 1804, Napoleon a continuat să-și extindă puterea în peninsula italiană. Temându-se pentru coroana sa, regele Ferdinand s-a alăturat celei de-A Treia Coaliții împotriva lui Bonaparte. Trupele lui Napoleon au învins toate armtele aliate la Austerlitz în decembrie 1805 și forțele din Neapole la Campo Tenese. În urma acestor victorii, forțele lui Napoleon au ocupat Neapole în 1806. Împăratul a dăruit coroana fratelui său Joseph Bonaparte și patru ani mai târziu cumnatului său, Joachim Murat.

Maria Isabella, împreună cu restul familiei regale, au plecat în Sicilia în februarie 1806. În ciuda încercărilor succesive ale lui Murat să invadeze insula, regele Ferdinand și Maria Carolina și-au menținut statutul și puterea în Sicilia sub protecția trupelor britanice. Adevărata putere în Sicilia o deținea Lordul William Bentinck, comandantul trupelor britanice pe insulă. Bentinck a stabilit o constituție și l-a privat pe Ferdinand de orice putere. Regele și-a petrecut următorii ani vânând și făcându-și apariția la Palermo numai când era necesară prezența sa.

În 1812, soțul Mariei Isabella a fost numit regent. Francesco s-a ciocnit de aristocrația insulei, care s-a opus noilor taxe pentru a finanța războiul împotriva Franței, susținând un grad ridicat de autonomie. Lipsită de influență, regina Maria Carolina a fost exilată la casa sa din Austria în 1813, unde a murit un an mai târziu.

Famila lui Francesco I al celor Două Sicilii

În 1815, sub protecția Austriei, Ferdinand s-a întors în Neapole. El a suprimat constituția siciliană și a unit cele două regate Regatul celor Două Siclii în 1816, dăruindu-i lui Francesco titlul de Duce de Calabria ca moștenitor al regatelor.^[14] Servind ca locotenent în Sicilia (1815-1820), Francesco și Maria Isabella au rămas în Sicilia, vizitând rar Neapole.

Deși a părăsit Spania la o vârstă fragedă, Maria Isabella a rămas atașată de familia ei și de țara natală. În toamna anului 1818 ea și-a vizitat părinții care trăiau în exil la Roma.^[15] Maria Isabella a contribuit la alegerile maritale ale curții napolitane pentru fiicele ei, dintre care patru (din șase) au mers să se căsătorească cu membri ai familiei regale spaniole. Prima dintre aceste căsătorii a avut loc în aprilie 1819, între fiica ei cea mare Luisa Carlotta și fratele mai mic al Mariei Isabella, Infantele Francisco de Paula al Spaniei.

În timpul acestor ani turbulenți, Maria Isabella a fost însărcinată în mod constant. La intervale de mai puțin de doi ani, ea a născut npuă copii la Palermo: Maria Cristina (27 aprilie 1806), Amalia (8 martie 1808, care a murit un an mai târziu), Ferdinand, moștenitor aparent (12 ianuarie 1810), Carol, Prinț de Capua (10 octombrie 1811), Leopold, Conte de Siracuza (22 mai 1813), Maria Antonia (19 decembrie 1814), Antonio, Conte de Lecce (23 septembrie 1816), Maria Amalia (5 februarie 1818) și Carolina Ferdinanda (29 februarie 1820).

Maria Isabella, care încă trăia în Parlermo, tânjea după o viață mai interesantă pe continent și în cele din urmă s-a întors la Napoli cu soțul ei în iulie 1820. Socrul ei, regele Ferdinand, era acum complet subordonat Austriei; un austriac, contele Nugent, era comandantul-șef al armatei. Pentru următorii patru ani socrul ei a domnit ca un monarh absolut, neacordând reforme constituționale. În această perioadă, Maria Isabella a avut încă doi copii născuți la Napoli: Teresa Cristina la 14 martie 1822 și Louis, Contele de Aquila la 19 iulie 1824.

Regele Ferdinand I al celor Două Sicilii a murit la 4 ianuarie 1825 și soțul Mariei Isabella a devenit noul rege. Francisc I, la vârsta de 47 de ani, era un bărbat gras, bine-intenționat, simplu în gusturile sale și mai interesant de agricultură decât de politică.^[16] De la început, Francisc I s-a comportat foarte diferit de prințul liberal care fusese ca moștenitor al coroanei și scurta sa domnie a fost în esență reacționară. Deși gelos pe autoritatea sa, el a lăsat guvernarea în mâinile primului ministru Luigi de Medici (1759 - 1830).^[17]

În noul ei rol de regină consort, Maria Isabella nu a deținut nici un rol politic. Ea a avut nici ambiție, nici interes față de guvernare. La 34 de ani și mamă a doisprezece copii, ea încă îl îngrijea pe fiul ei, contele de Aquila, născut cu un an mai înainte. Supragreutatea cauzată de multiplele sarcini au distrus trăsăturile regulate ale reginei.^[18] Maria Isabella a fost frivolă, copiăroasă și cu inima bună.^[16] Îi plăceau: teatrul, balurile și festivitățile publice.^[19] Simplă și generoasă, ea a fost mai populară decât soțul ei.^[19]

Maria Isabella

Cuplul regal a trăit înconjurat de soldați, mereu temându-se de o revoluție.^[18]Securitate acestora a fost garantată de către trupele austriece staționate în Neapole, dar plata lor a fost o povară grea pentru vistieria statului și principalul motiv pentru marea daatorie publică.^[20] La sfatului lui Medici, Francisc și Maria Isabella au luat cu ei pe fiul lor de un an, contele de Aquila, și au mers la Milano în mai 1825 pentru a obține o reducere a trupelor de ocupație.^[21] După un acord între Medici și ambasadorul austriac, contele von Ficquelmont, regele și regina s-au întors la Neapole la 18 iulie. Trupele autriece au fost reduse la 12.000 și au părăsit Neapole în februare 1827.^[22][23]

La 13 august 1827, Maria Isabella a născut ceel de-al 13-lea și ultimul copil, Francesco di Paola, Conte de Trapani. Însoțitoarea constantă a reginei a fost cea de-a doua fiică, Maria Christina, care era la fel de cochetă ca mama ei.^[24]Maria Christina avea deja peste 20 de ani și părinții erau dornici să-i găsească un soț regal. Oportunitatea a venit când fratele Mariei Isabella, Ferdinand al VII-lea al Spaniei a rămas văduv în mai 1829. Fiica cea mare a Mariei Isabell, Infanta Luisa Carlota, a aranjat repede o căsătorie între sora ei și unchiul lor..^[25]

Ferdinand al VII-lea și-a invitat sora și cumnatul să-și însoțească fiica pentru nunta de la Madrid. Francisc I era afectat de gută și sănătatea sa era precară, dar Maria Isabella era nerăbdătoare să-și viziteze țara natală după douăzeci și șapte ani de absență. Ea și-a convins soțul să călătorească pentru mai mult timp în Spania.^[26] Fiul lor cel mai mare, Ferdinand, Duce de Calabria a fost lăsat regent în timpul absenței.^[27]

Călătorind pe uscat, cuplul regal a plecat spre Spania la 28 septembrie 1829. Pe drum, ei l-au vizitat pe Papa Pius al VIII-lea la Roma. La Grenoble, s-au întâlnit cu Ducesa de Berry, fericită să-și vadă părinții după treisprezece ani.^[27] Odată ajunși în Spania, căsătoria a fost celebrată la 25 ianuarie 1830. Pe drumul de întoarcere, ei s-au întâlnit din nou cu ducesa de Berry care le-a prezentat pe fiul ei, Ducele de Bordeaux. Maria Isabella și soțul ei au mers la Paris, unde l-au întâlnit pe regele Carol al X-lea al Franței.^[28] Regele și regina au ajuns la Napoli la 30 iulie. După întoarcerea lor, starea de sănătate a regelui s-a deteriorat rapid. A murit la 8 noiembrie 1830

Palatul Capodimonte, unde regina-mamă s-a retras împreună cu cel de-al doilea soț, mai tânăr decât ea cu 16 ani.

După decesul soțului ei, fiul cel mare al Mariei Isabella, Ferdinand al II-lea a devenit rege. Ferdinand în vârstă de doar 20 de ani, timid și liniștit, a fost mai energic decât tatăl și bunicul său și și-a luat în serios responsabilitățile de rege. Relația dintre Maria Isabella și Ferdinand al II-lea a fost rece, regina mamă preferând pe cel de-al doilea fiu al ei, Carlo Ferdinand, Prinț de Capua, care împărtășea frivolitatea ei.

Maria Isabella a rămas văduvă la o vârstă când era încă tânără, cu poftă de viață și o anumită frumusețe în ciuda greutății sale. Înconjurată de admiratori, ea a avut o slăbiciune pentru oficiali frumoși mai tineri decât ea. Potrivit zvonurilor de la curte, ea a avut amanți. Comportamentul ei l-a exasperat pe Ferdinand al II-lea..^[19][30] La 21 noiembrie 1832 Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Christina de Savoia, cu care Maria Isabella s-a înțeles bine. Noua regină i-a împăcat pe mamă și fiu.^[31]

Regina-mamă era preocupată să găsească soți pentru fiicele ei. În 1832, fiica ei Maria Amalia în vârstă de 14 ani s-a căsătorit cu infantele Sebastian al Spaniei, care era văr primar cu Maria Isabella. A patra căsătorie spaniolă a avut loc după decesul ei, în 1850, când Carolina Ferdinanda s-a căsătorit cu Carlos, Conte de Montemolín, pretendent carlist la tronul Spaniei. În iunie 1833, pioasa ei fiică Maria Antonia s-a căsătorit cu Marele Duce de Toscana Leopold al II-lea care era văduv.

În 1835, la 46 de ani, Maria Isabella a început o relație cu un ofițer austriac, baronul Peter von Schmuckher.^[19] Relația lor a fost turbulentă. Cu toate acestea, la moartea soției lui Schmuckher în 1837, ea a intenționat să se căsătorească cu el.^[19]Când ambițiosul baron a pretins titluri și privilegii regale ca o condiție a căsătoriei, Maria Isabella l-a respins, apelând la fiul ei regele Ferdinand al II-lea pentru a scăpa de fostul ei iubit. Regele l-a expulzat pe Schmuckher în ianuarie 1838.^[19]

Cum Maria Isabella era hotărâtă să se recăsătorească, fiul ei, regele Ferdinand al II-lea, i-a dat o listă cu nume de tineri nobili din regat de unde să aleagă.^[32] Primele sale două alegeri au ezitat și ea și-a retras propunerea. În cele din urmă l-a ales pe Francesco, conte del Balzo dei Duchi di Presenzano (1805–1882), un tânăr și frumos locotenent dintr-o veche familie nobilă dar săracă.^[32] Căsătoria a avut loc la 15 ianuarie 1839. Mireasa avea 50 de ani iar mirele 34. Cuplul nu a avut copii. S-au retras de la curte și s-au mutat la palatul Capodimonte.^[33] Ea a murit la 13 septembrie 1848 la 59 de ani.

Maria Isabela a Spaniei

Regină a celor Două Sicilii

Portret al reginei de Vicente López y Portaña.

·         1796 - S-a născut Ţarul Nicolae I al Rusiei; (d. 1855).

Nikolaï Pavlovitci Romanov (6 iulie (stil nou)/25 iunie (stil vechi), 1796–2 martie (stil nou)/18 februarie, (stil vechi), 1855),a fost imparat al Rusiei din 1825 până în 1855, rege al Poloniei din 1825 până în 1831 si mare duce al Finlandei de la 1 cembrie 1825 pana la moartea sa, in 2 martie 1855. S-a născut la reședința imperială de la Gatcina, fiind fiul împăratului Paul I și al soției sale Sophie Marie Dorothea de Württemberg, rebotezată în Rusia ca Maria Fiodorovna. Era fratele mai mic al viitorului țar Alexandru I și al Marelui Duce Constantin Pavlovici. A instaurat un regim autocratic de mana fosrte care a permis o si mai mare expansiune a imperiului sau.

* 1829: Ducele Frederic al VIII-lea (germană Friedrich Herzog von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg; 6 iulie 1829 – 14 ianuarie 1880), a fost Duce de Schleswig-Holstein din 1863 în timp ce Prusia deținea de fapt suveranitatea și puterea reală administrativă.

A fost fiul cel mare al lui Christian August al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg și a soției acestuia, Contesa Lovisa-Sophie Danneskjold-Samsøe. Familia lui a aparținut de Casa de Oldenburg, casa regală care a inclus toate dinastii regale medievale scandinave printre strămoșii săi îndepărtați.

Mama lui Frederic, Lovisa-Sophie, aparținea unei vechi familii daneze. Bunica lui pe linie paternă, prințesă regală a Danemarcei, Louise Augusta a Danemarcei a fost fiica oficială a regelui Christian al VII-lea al Danemarcei. Ambele bunici ale bunicul lui patern, ducele Friedrich Christian al II-lea de Schleswig-Sonderbourg-Augustenbourg, aparțineau de înalta nobilime daneză. În momentul creșterii naționalismului german, familia lui Frederic era pregătită să-i succeadă lui Frederic al VII-lea al Danemarcei.

Acesta a fost Frederic de Schleswig-Sonderbourg-Glücksbourg (Christian al IX-lea al Danemarcei) și soția sa, Louise de Hesse-Casselsusținuți de Regatul Unit. Fiica lor, Alexandra, s-a căsătorit în același an cu Prințul de Wales.

La 19 noiembrie 1863, Frederic a devenit Duce de Schleswig-Holstein sub numele de Frederic al VIII-lea de Schleswig-Holstein.

La 11 septembrie 1856 Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. Cuplul a avut șapte copii:

• HSH Prințul Friedrich de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (3 august 1857 - 20 octombrie 1858).
• HSH Prințesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (22 octombrie 1858 - 11 aprilie 1921); căsătorită cu Wilhelm al II-lea al Germaniei.
• HSH Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (25 ianuarie 1860 - 20 februarie 1932). Căsătorită cu Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. El era fiul lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, al doilea fiu al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Louise Caroline de Hesse-Kassel.
• HSH Prințul Gerhard de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (20 ianuarie - 11 aprilie 1862).
• HSH Prințul Ernst Gunther de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (11 august 1863 - 21 februarie 1921); mai târziu Duce de Schleswig-Holstein.
• HSH Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (8 aprilie 1866 - 28 aprilie 1952); căsătorită cu Prințul Friedrich Leopold al Prusiei, strănepot pe linie masculină a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
• HSH Prințesa Feodora Adelheid de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (3 iulie 1874 - 21 iunie 1910).

Frederic al VIII-lea

Duce de Schleswig-Holstein

·         1832: Maximilian I al Mexicului (6 iulie 1832 – 19 iunie 1867; născut arhiducele Ferdinand Maximilian Joseph al Austriei) a fost membru al Casei Imperiale de Habsburg-Lorena. După o carieră distinsă în armata austriacă, a fost proclamat împărat al Mexicului la 10 aprilie 1864 în timpul celui dea-l doilea imperiu mexican, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea al Franței și a unui grup de fruntași mexicani monarhiști. Mai multe guverne străine au refuzat să recunoască guvernul lui Maximilian. Statele Unite vedeau în alegerea unui prinț european ca șef al unui stat american ca o încălcare a doctrinei Monroe; ele nu au recunoscut pe Maximilian. Aceasta a contribuit la asigurarea succesului forțele liberale conduse de Benito Juárez, iar Maximilian a fost executat după capturarea acestuia de către liberali în 1867.

În Mexic, el și cu soția sa sunt cunoscuți ca Maximiliano și Carlota.

Arhiducele Ferdinand Maximilian ca tânăr ofițer.

Viitorul împărat al Mexicului s-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena; a fost al doilea fiu al Arhiducelui Franz Karl al Austriei și a soției lui, Prințesa Sofia de Bavaria. Frații lui erau Arhiducele Franz Josef (mai târziu împăratul Franz Iosif I al Austriei), Arhiducele Karl Ludwig, Arhiducesa Maria Anna Caroline Pia și Arhiducele Ludwig Viktor.

Nu este bine documentată suspiciunea că Ferdinand Max n-a fost copilul Prințesei Sofia cu Franz Karl. Mulți europeni și în particular vienezi, au suspectat că de fapt Maximilian este copilul lui Napoleon al II-lea al Franței. Cei care credeau acest lucru citau relația apropiată nefirească care a existat între Sofia și Napoleon al II-lea (s-a spus că Sofia nu și-a revenit niciodată după decesul lui și că a dat vina pe Metternich pentru tot restul vieții ei) și că de la naștere, statura lui Maximilian semăna cu a lui Napoleon mai mult decât cu a lui Franz Karl, a fratelui său mai mare sau a oricăruia dintre frații mai mici 

Maximilian

Împărat al Mexicului

Portret al lui Maximilian I al Mexicului, Castelul Chapultepec

·         1844: S-a născut in localitatea Colun, judeţul Sibiu,  Ioan Alexandru  Lapedatu, poet, prozator şi publicist, reputat profesor de limbi clasice. Este considerat unul dintre dascălii străluciţi ai învăţământului transilvănean; (m.28 martie  1878, Brasov). Obţine o bursă a societăţii „Transilvania”, fiind unul dintre primii studenţi ardeleni care studiază la Paris (1868-1870). Si-a luat  doctoratul în litere şi filosofie, în 1871, la Bruxelles. Va fi apoi profesor de limbi clasice la Liceul Ortodox din Braşov. În 1877, la Sibiu, Ioan Alexandru Lapedatu a editat împreună cu Visarion Roman „Albina Carpaţilor”, foaie beletristică, ştiinţifică şi literară. A fost amic al lui Mihai Eminescu. A publicat poezii, naraţiuni istorice, piese de teatru, basme, adesea de inspiraţie patriotică, dar de valoare modestă, în revistele „Familia”, „Orientul latin”, „Albina Carpaţilor” (pe care a condus-o ca director), „Traian” ş.a. A avut doi fii gemeni, Alexandru, viitorul istoric, şi Ion, viitor economist şi om politic.

·         1859 - S-a născut Verner von Heidenstam, poet și prozator suedez, laureat al Premiului Nobel (d. 1940)

Carl Gustaf Verner von Heidenstam (n. 6 iulie 1859 Olshammar (Örebro) – d. 20 mai 1940 Övralid ) a fost un poet și prozator suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1916. Creația sa, înscrisă în registrul neoromantismului este animată de concepția idealismului estetic. A inovat lirica națională introducând în poezie elemente ludice și baroce.
Motivația Juriului Nobel
“ca o recunoaștere a importanței sale ca reprezentant al unei noi faze în beletristica noastră”

* 1866: Charles Emmanuel Marie Mangin (n. 6 iulie 1866 - d. 12 mai 1925) a fost un general francez din timpul Primului Război Mondial.

Charles Emmanuel Marie Mangin

Generalul Mangin, 1923

·         1868: Prințesa Victoria (6 iulie 1868 – 3 decembrie 1935), a fost membru al familiei regale britanice, al patrulea copil și a doua fiică a regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit și a reginei Alexandra a Danemarcei. A fost sora mai mică a regelui George al V-lea.

Viitorul rege George al V-lea împreună cu surorile sale Louise, Victoria și Maud, 1882-1885

Prințesa Victoria s-a născut la 6 iulie 1868 la Casa Marlborough, Londra.^[1] Tatăl ei a fost Prințul Albert Eduard, Prinț de Wales (mai târziu regele Eduard al VII-lea), fiul cel mare al reginei Victoria și al Prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha. Mama ei era Alexandra, Prințesă de Wales (născută Prințesa Alexandra a Danemarcei), fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise de Hesse-Cassel. În familie i se spunea Toria.

A fost botezată la Casa Marlborough la 6 august 1868 de episcopul Londrei, Archibald Campbell Tait, iar nașii au fost: bunica paternă regina Victoria, Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, Țareviciul Rusiei, Prințul Arthur (unchiul patern), Prințul Ludwig (cumnatul tatălui său), Prințul George de Hesse-Cassel (unchiul mamei sale), regina Olga a Greciei (cumnata mamei sale), Regina mamă a Danemarcei, Marea Ducesă de Mecklenburg-Strelitz, verișoara reginei Prințesa Francis de Teck și Prințesa Frederick Augustus de Anhalt-Dessau.

Prințesa Victoria de Wales a fost educată de tutori și și-a petrecut copilăria la Casa Marlborough și Casa Sandringham. Prințesa a fost în mod particular apropiată de fratele ei, viitorul rege George al V-lea.

Deși a avut câțiva pețitori, Prințesa Victoria nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii. Se crede că mama ei, Alexandra, a descurajat-o să se căsătorească. Ea a rămas o companioană pentru părinții ei, în mod particular pentru mama ei, cu care a locuit până la decesul reginei Alexandra în 1925. Apoi, Prințesa s-a stabilit la casa ei din Coppins în Buckinghamshire. I-a plăcut viața la țară și a devenit președintele onorific al Societății horticole din Iver.

Prințesa Victoria a murit în casa sa în decembrie 1935. Decesul ei l-a afectat puternic pe regele George al V-lea, care a murit o lună mai târziu.

Prințesa Victoria

Prințesa Victoria, c. 1905

* 1870: Arhiducesa Margareta Clementina Maria de Austria (6 iulie 1870– 2 mai 1955) a fost membră a liniei ungare a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana prin naștere. Prin căsătoria cu Albert, Prinț de Thurn și Taxis, Margareta Clementina a devenit membră a Casei de Thurn și Taxis.
Margareta Clementina a fost a treia fiică a Arhiducelui Joseph Karl de Austria și a soției acestuia, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha.^[1][2] Prin tatăl ei Joseph Karl, Margareta Clementina a fost strănepoata lui Leopold al II-lea, Împărat romano-german. Prin mama sa, ea a fost strănepoata lui Ludovic-Filip d'Orléans, rege al Franței.

La 15 iulie 1890, la Budapesta, Margareta Clementina s-a căsătorit cu Albert, Prinț de Thurn și Taxis, fiul cel mic al lui Maximilian Anton Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Elena de Bavaria.^[1][2] Margareta Clementina și Albert au avut opt copii:^[1]

• Franz Joseph, Prinț de Thurn și Taxis (21 decembrie 1893 – 13 iulie 1971), căsătorit cu Prințesa Isabel Maria de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza
• Prințul Joseph Albert de Thurn și Taxis (4 noiembrie 1895 – 7 decembrie 1895)
• Karl August, Prinț de Thurn și Taxis (23 iulie 1898 – 26 aprilie 1982), căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza
• Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis (2 februarie 1901 – 22 aprilie 1933), căsătorit cu Prințesa Elisabeta de Luxembourg, fiica lui Wilhelm al IV-lea, Mare Duce de Luxembourg
• Prințul Max Emanuel de Thurn și Taxis (1 martie 1902 – 3 octombrie 1994)
• Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (15 decembrie 1903 – 22 octombrie 1976), căsătorită cu Friedrich Christian, Margraf de Meissen
• Prințul Raphael Rainer de Thurn și Taxis (30 mai 1906 – 8 iunie 1993), căsătorit cu Prințesa Margareta de Thurn și Taxis
• Prințul Philipp Ernst de Thurn și Taxis (7 mai 1908 – 23 iulie 1964), căsătorit cu Prințesa Eulalia de Thurn și Taxis

Arhiducesa Margareta Clementina de Austria

Prințesă de Thurn și Taxis

·         1877 - Niceto Alcala Zamora, om politic, primul presedinte al Republicii Spaniole (1931-1936).

·         1877: Remizov, Aleksei, scriitor rus (d. 1957)

·         1878: Eino Leino, poet finlandez (d. 1926)
* 1886. Marc Bloch (n. 6 iulie 1886, Lyon - d. 16 iunie 1944, Saint-Didier-de-Formans, Ain, Franța) a fost un istoric francez, membru al Rezistenței.

Provine dintr-o familie de evrei din Alsacia. Tatăl său, Gustav Bloch, a fost profesor de istorie romană la Sorbona.

Marc Bloch a absolvit Școala Normală Superioară la Paris după care și-a continuat studiile la Dresda și Berlin unde se inițiază în metodologia de lucru germană. A fost profesor de istorie la Montpellier și Amiens, apoi din 1919 conferențiar la Strasbourg, universitate considerată vitrina inteligenței franceze la începutul secolului. În 1920 își susține teza de doctorat cu lucrarea Rois et serfs, un chapitre d’histoire capétienne (Regi și șerbi, un capitol de istorie creștină). Rămâne la Strasbourg până în 1936, dată la care este ales profesor la Sorbona, la catedra de istorie economică. Cartea lui Marc Bloch, Les Rois thaumaturges (Regii taumaturgi) publicată în 1924 încearcă să analizeze un aspect mai puțin cunoscut al mentalităților medievale - credința în puterea vindecătoare a monarhilor.

Sinteza finală a autorului a fost lucrarea La société féodale (Societatea feudală) în două volume publicate între 1939 și 1940. Aceasta este lucrarea în care erudiția, viziunea de ansamblu și ingeniozitatea demonstrațiilor se îmbină armonios.

Al Doilea Război Mondial va pune punct carierei sale, este exclus din funcțiile publice de către regimul de la Vichy din cauza originii evreiești, dar este “reabilitat” profesional și detașat la Universitatea din Clermont-Ferrand și apoi la cea din Montpellier. În 1943 intră în Rezistența franceză, este arestat, torturat de Gestapo și apoi împușcat la vârsta de 57 de ani, la 16 iunie 1944, la Saint-Didier-de-Formans, lângă Lyon.

Ultimul său manuscris, Apologie pour l’Histoire ou Métier d’historien(Apologie pentru istorie sau meseria de istoric), a fost redactat rapid și cu puține note, între 1941-1942, și editat prin grija lui Lucien Febvre. Această carte a cunoscut un mare succes internațional, fiind considerată drept testament științific al istoricului, sintetizat printr-un singur verb - “a înțelege”.

Marc Bloch

Marc Bloch

* 1890: Joseph Schubert (n. 6 iulie 1890, București - d. 4 aprilie 1969, München) a fost un cleric romano-catolic din București, consacrat în clandestinitate ca episcop, administrator al Arhidiecezei de București, deținut politic.

A fost arestat în ziua de 17 februarie 1951. A fost judecat în lotul „spionilor Vaticanului”, alături de episcopii Augustin Pachași Adalbert Boroș și de alți preoți și a fost condamnat la închisoare pe viață. A efectuat 14 ani de închisoare, trecând prin închisorile de la Sighet, Oradea (1954-1956), Aiud, Pitești (1957-1960), Dej și Gherla, fiind eliberat printre ultimii deținuți, la 4 august 1964. Nu i s-a permis să se întoarcă la București, iar următorii 5 ani a avut domiciliul obligatoriu la Timișul de Sus.

Episcopul clandestin Iosif Schubert a trăit cu domiciliu obligatoriu în localitatea Timișul de Sus, fiind dezamăgit și nemulțumit de linia Vaticanului și de lipsa unor semnale concrete de solidarizare din partea Sfântului Scaun. În opinia lui Stehle, cazul Schubert este un exemplu concludent pentru ceea ce s-ar putea numi „lipsa de acțiune a Vaticanului”. În timp ce Francisc Augustin, aflat de facto la conducerea Arhidiecezei de București, descria situația catolicismului din România comunistă în cele mai roze culori, Schubert refuza orice contact cu oficialitățile catolice agreate de regim.

Modificarea și flexibilizarea politicii Vaticanului față de Blocul Răsăritean, după ce liderul sovietic Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, începuse să promoveze ideea „coexistenței pașnice” a blocurilor, a avut loc în timpul pontificatelor papilor Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Aceștia au mizat pe dialogul diplomatic, sperând ca astfel se vor crea facilități practice pentru o viață religioasă catolică și pentru normalizarea activității pastorale în statele comuniste.

După ce Vaticanul a renunțat la excomunicarea comuniștilor și a simpatizanților lor (inclusiv a celor din rândurile clerului), martirii supravietuițori au devenit personaje stingheritoare pentru noua politică. Ca exemplu semnificativ pentru această evoluție, este de menținat cazul Schubert, care, la sfârșitul anilor 1960 a primit un pașaport de plecare definitivă din România. Episcopul Joseph Schubert, după o lungă detențiune, a fost răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și a părăsit România. Înainte de plecare, episcopul Márton Áron de Alba Iulia l-a sfătuit să plece cât mai curând la Roma, pentru a-l informa pe papa Paul al VI-lea despre situația catolicilor din România. Episcopul Schubert a primit sfatul ca pe o mare datorie de conștiință.

La 24 ianuarie 1969, deja foarte bolnav, a plecat din România la München. În data de 8 februarie a ajuns la Roma. Acolo s-a întâlnit cu episcopul greco-catolic Vasile Cristea, cu monseniorul Pamfil Cârnațiu de la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, cu nunțiul extraordinar Agostino Casaroli, cu monseniorul Giusseppe Chelli și alte personalități ale Curiei Romane, cărora le-a făcut o amplă și amănunțită descriere a situației, cu oprire specială asupra Bisericii Române Unite. Urmărea cu tot dinadinsul să poată vorbi personal cu papa Paul al VI-lea. În 19 februarie 1969 s-a prezentat la audiența publică, ocazie cu care papa s-a interesat de soarta lui și i-a fixat audiență particulară pentru 22 februarie. Audiența a durat 45 de minute. El l-a rugat stăruitor pe papă ca sub nici un motiv să nu-i uite pe greco-catolicii din România și Biserica Română Unită, căci ar fi o gravă eroare istorică pentru care posteritatea ar acuza Sfântul Scaun cu mare asprime.

Totodată l-a rugat, ca recompensă și încurajare, să-i promoveze pe episcopul Iuliu Hossu din Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și pe Márton Áron din Biserica Romano-Catolică, drept cardinali. Papa i-a exprimat episcopului Schubert recunoștință, mulțumiri și omagii pentru fidelitatea în credința catolică și multă mângâiere pentru a putea suporta boala și oboseala.

S-a întors în Germania, unde a murit în data de 4 aprilie 1969. A fost înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München, slujba funerară celebrând-o cardinalul german Julius Döpfner.

Joseph Schubert

·         1896: Jean Mihail (Jean Mihailovici), regizor român de film (d. 1963)

·         1898 - Hanns Eisler, reprezentantul asa-numitei muzici utilitare (m. 6.09.1962).

·         1903: Axel Hugo Theorell, biochimist suedez, a studiat enzimele (Nobel 1955).

·       1907 - S-a născut Frida Kahlo, pictoriță mexicană (d. 1954)

Kahlo in 1932, photographed by her father Guillermo Kahlo

Frida Kahlo de Rivera (născută Magdalena Carmen Frieda Kahlo y Calderón; 6 iulie 1907 – 13 iulie 1954) a fost o pictoriță mexicană care s-a făcut cunoscută mai ales prin autoportretele sale pictate într-un stil suprarealist. Frida Kahlo s-a născut și a murit în capitala Mexicului, Mexico City, în casa sa, cunoscută sub numele de Casa Albastră (Casa Azul) A afirmat mereu că s-a născut în 7 iulie 1910, deși certificatul de naștere atestă că s-a născut în 6 iulie 1907.

Prin aceasta e voia ca data sa de naștere să coincidă cu data de începere a Revoluției Mexicane, astfel încât viața ei să fi început odată cu nașterea Mexicului modern. Opera sa este considerată emblematică pentru cultura națională mexicană, îmbinând stilul suprarealist cu tradițiile indigene. Cultura mexicană și tradițiile amerindiene se îmbină armonios în pictura Fridei Kahlo, de multe ori lucrările sale fiind considerate adesea artă naivă, mai apropiate de folk art decât de curentul suprarealist propriu zis.

Mulți au considerat însă că pictura sa se încadrează totuși în curentul suprarealist. În 1938, André Breton, inițiator și teoretician al suprarealismului, aprecia că pictura Fridei Kahlo este “o panglică în jurul unei bombe”. Artista a avut o căsnicie tumultuoasă (azi se spune “deschisă”) cu marele pictor mexican Diego Rivera. A suferit toată viața, având numeroase probleme de sănătate, multe cauzate de un teribil accident auto suferit în tinerețe.

Recuperarea îndelungată după accident, recuperare care nu s-a realizat niciodată complet, a izolat-o oarecum de restul lumii, această izolare, închidere în ea însăși, este reflectată în pictura sa, explicând oarecum de ce majoritatea lucrărilor sale sunt autoportrete. Multe autoportrete sunt un reflex al suferinței fizice cauzate de urmările accidentului suferit. Frida a afirmat în repetate rânduri: “mă pictez pe mine, pentru că mult prea adesea sunt singură și pentru că sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine.” De multe ori spunea, “M-am născut cățea. M-am născut pictor.”

Frida Kahlo

Frida Kahlo cu Diego Rivera

·         1920: S-a nascut la Cacica, jud. Suceava, scriitorul roman Dragoş Vicol, prozator, poet, autor de reportaje, piese de teatru, scenarii etc; (d. 1981). Studiaza Dreptul la Bucuresti  si ebuteaza editorial in 1940, cu volum de versuri Muguri.

·         1920 (6/19): S-a născut (la Tătar Copceac, azi în R. Moldova), inginerul energetician Gleb Drăgan. A avut importante contribuţii în domenii ca electrostatica, descărcarea corona, trăsnet sau supratensiuni atmosferice şi de comutaţie; a înfiinţat Laboratorul de tehnica tensiunilor înalte din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. A fost membru titular al Academiei Române din 2004; (m. 2014).

* 1921: Nancy Reagan (n. Anne Frances Robbins^[9], n. 6 iulie 1921, New York– d. 6 martie 2016, Los Angeles) a fost o actriță americană, cunoscută sub numele de Nancy Davis,^[10] și a fost Prima Doamnă a Statelor Uniteîn perioada 1981 - 1989, fiind soția președintelui Ronald Reagan.

Nancy Reagan

Prima doamnă Nancy Reagan în 1983

·          1923 - S-a nascut Constantin Bălăceanu-Stolnici, medic şi politician român, membru de onoare al Academiei Române.

Constantin Bălăceanu Stolnici în anul 1933 – foto: cotidianul.ro

Constantin Bălăceanu-Stolnici (n. 6 iulie 1923, București) este un om de știință român, medic neurolog, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Române, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și al Academiei de Științe Medicale din România.

Este, de asemenea, Director de Onoare al Institutului de Antropologie “Fr. I. Rainer” al Academiei Române și Președintele de Onoare al Societății Academice de Antropologie. Descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească aparținând nobilimii pământene, căreia în secolul al XVII-lea aula imperială vieneză i-a conferit titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German și i-a concesionat stema.

În 2007, după o perioadă în care s-a erijat în reper moral,[1] fiind puternic popularizat de televiziunile române, s-a constatat că Bălăceanu-Stolnici fusese turnător al Securității, sub numele Laurențiu. Mai mult, ziarul Cotidianul a dezvăluit documente conform cărora ar fi fost direct implicat în filarea istoricului și luptătorului anticomunist Vlad Georgescu, amenințat cu moartea de Securitate și ucis de un cancer suspect. Stolnici s-a apărat declarând: „Nu am fost niciodată în casa lui Vlad Georgescu de la München”, lucru infirmat de disidentul Neculai Constantin Munteanu.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

O viaţă de poveste în Bucureştiul interbelic: Constantin Bălăceanu Stolnici

Constantin Bălăceanu-Stolnici
Date personale
Născut	6 iulie 1923 (96 de ani) București
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	medic, profesor universitar
Activitate
Membru de onoare al Academiei Române

·         1923 - generalul de armata si omul politic polonez Wojciech Jaruzelski.

·         1927: Andreas Porfetye, compozitor român, stabilit în Germania

·         1927 - Janet Leigh, actrita (“Psycho”, “Little woman”, “Scaramouche”), (m. 3.10.2004).

·         1931 - Della Reese (Delloreese Patricia Early), cântăreaţă americană.

·      1935 - S-a nascut Tenzin Gyatso al 14-lea Dalai Lama si laureat al Premiului Nobel pentru Pace.

Jetsun Jamphel Ngawang Lobsang Yeshe Tenzin Gyatso (n. 6 iulie 1935, Lhamo Döndrub) este al 14-lea Dalai Lama. El este șeful spiritual al budismului tibetan și liderul guvernului tibetan aflat în exil în Dharamshāla. În anul 1987 a redactat un plan în cinci puncte, pe care l-a înaintat atât autorităților chineze, cât și celor internaționale, plan care prevede:

1. Transformarea întregului Tibet, inclusiv a provinciilor Kham și Amdo, într-o zonă liberă de violență;

2. Încetarea politicii chineze de transferuri etnice;

3. Respectarea drepturilor și libertăților democratice ale poporului tibetan;

4. Restabilirea și protejarea mediului din Tibet;

5. Începerea de tratative serioase cu privire la viitorul statut al Tibetului, precum și stabilirea de relații între poporul tibetan și poporul chinez.

În 1989 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace.

* 1936: Niculae Spiroiu (n. 6 iulie 1936, București) este un inginer și general de armată român, care a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale(1991-1994).

Niculae Spiroiu s-a născut la data de 6 iulie 1936, în municipiul București, tatăl său, Constantin Spiroiu, fiind originar din satul Glodu, comuna Budișteni(județul Argeș).

A urmat studiile primare la Școala Primară din Budișteni (1943-1947), cele secundare la Liceul „Mihai Viteazul“ din București (1947-1954) și apoi Școala de Ofițeri de Tancuri și Auto din Pitești, pe care a absolvit-o în anul 1960, cu gradul de locotenent tehnic.

După absolvirea Școlii de ofițeri, a îndeplinit funcția de comandant de pluton și lector la Școala de Subofițeri de Tancuri și Auto din Pitești (1960-1965). A urmat apoi cursurile Academiei Tehnice Militare din București (1965-1971), devenind căpitan inginer de tancuri și auto. În 1984 a absolvit Colegiul Superior de Stat Major obținând licenta în Strategie, Arta Operativă și Doctrină.

Având absolvită și Academia Tehnică cu diploma de inginer, Spiroiu a lucrat ca cercetător științific, coordonator al programelor de dezvoltare a tehnicii blindate și autovehiculelor militare (1970-1981), iar apoi a devenit șef al Secției Dezvoltare (1981-1986), adjunct al șefului (1986-1990) și șef (1990) în Direcția Tehnică Tancuri și Auto a Comandamentului Infanteriei și Tancurilor. În perioada Revoluției din decembrie 1989, avea gradul de colonel inginer. El a condus unitatea motorizată care a mutat arhiva CC al PCR din sediul Comitetului Central în depozitele armatei. ^[1] Abia în anul 1995 Armata a început să predea dosare ale PCR către Arhivele Naționale, procesul acestei preluări prelungindu-se până în anul 2000.

Niculae Spiroiu a fost înaintat în gradul de general-maior (cu 1 stea) prin Decretul președintelui Consiliului Frontului Salvării Naționale, Ion Iliescu, din 28 decembrie 1989. ^[2]

La data de 8 noiembrie 1990, generalul-maior Niculae Spiroiu a fost numit în funcția de secretar de stat și șef al Departamentului înzestrării armatei din Ministerul Apărării Naționale. ^[3] În perioada 30 aprilie 1991 - 6 martie 1994, generalul-locotenent Niculae Spiroiu a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale în guvernele conduse de Petre Roman, Teodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu.

La data preluării funcției de ministru al apărării, "starea de spirit a armatei era caracterizată de: nemulțumirea cadrelor, generată de cele peste 7.000 de avansări la excepțional, în cea mai mare parte nemeritate, făcute fără discernământ, de către fostul ministru Militaru, în doar câteva săptămâni; îngrijorarea față de noile surse de insecuritate care amenințau țara, în condițiile vulnerabilității politice, economice și sociale create de tranziție și al contextului international nefavorabil din zona noastră geografică." ^[4]

În calitate de ministru al apărării, el a inițiat apropierea României de NATO, a sprijinit lucrările Comisiei senatoriale de anchetă asupra evenimentelor din decembrie 1989, punându-i la dispoziție toate documentele, mărturiile, probele și facilitățile solicitate. De asemenea, a susținut colectivul însărcinat să elaboreze o Carte Albă a participării armatei la evenimente.

Generalul Spiroiu a fost eliberat din funcția de ministru al apărării naționale la 6 martie 1994

Între anii 1995 și 2000, generalul Spiroiu a fost ministru-consilier, Consilier Militar la Misiunea României la ONU din New York. El a fost trecut în rezervă, începând cu data de 30 noiembrie 1997, cu gradul de general de divizie (general cu două stele) prin Decretul nr. 620 din 28 noiembrie 1997 al Președintelui României, Emil Constantinescu. ^[6]

Ulterior, generalul în retragere Constantin Niculae Spiroiu a fost înaintat la gradul de general de corp de armată (general cu trei stele) prin Decretul nr. 398 din 29 noiembrie 1999 ^[7] și apoi la gradul de general de armată (general cu patru stele) prin Decretul nr. 506 din 30 noiembrie 2000 ^[8], ambele decrete fiind semnate de Președintele României, Emil Constantinescu.

Aflat în retragere, Niculae Spiroiu a devenit consultant pe probleme militare, fiind numit ca Director de Proiect pentru combaterea traficului de arme ușoare “SALW”, la Fundația “EURISC” (din iulie 2000), apoi Consilier Principal al ministrului apelor și protecției mediului, organizator al „Gărzii Naționale de Mediu” (iunie 2001 - aprilie 2002).

În perioada aprilie 2002 - iunie 2004, generalul (r) Niculae Spiroiu a îndeplinit funcția de Înalt Comisar în cadrul Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO). Din mai 2005, el este Director Executiv la Consiliul Euro-Atlantic România, Casa NATO.

Generalul Spiroiu este membru fondator și membru al următoarelor organizații neguvernamentale: Eurodefence-România, Eurrisc, Casa NATO, Dacia Revival International Society - New York (prim consilier), Propatria, Fundația Colegiului Național de Apărare etc. De asemenea, a îndeplinit pentru o perioadă și funcția de președinte al Secției de Ciclism și Motociclism al Clubului Armatei „Steaua” (1986-1990).

El vorbește limbile franceză și engleză (foarte bine) și limba rusă (bine).

Niculae Spiroiu
Date personale
Născut	6 iulie 1936 (83 de ani)
Ocupație	inginer
Activitate
Gradul	general

General-locotenent ing. Niculae Spiroiu, ministru al apărării naţionale (1994).

* 1937: Shaul Carmel (în ebraică שאול כרמל, nume la naștere: Saul Croitoru, n. 6 iulie 1937, Ștefănești, Botoșani, Regatul României – d. 31 martie 2011) a fost un poet israelian de limbă română, născut într-o familie de evrei din România.

Din partea mamei, Shaul Carmel era urmașul unei familii de cântăreți evrei, bunicul său Reb Yosele Shapira fiind cunoscut ca „hazan” (cantor). După ce a absolvit Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, Shaul a venit la București, unde a studiat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”.^[1] Debutul literar Carmel l-a făcut în paginile literare ale ziarului „Clopotul” din Botoșani, al lui Scarlat Callimachi. Prima culegere de versuri, „Raze de soare”, el a publicat-o în 1956 în „Iașul literar”.

În 1965, fost silit să părăsească România, și s-a stabilit în Israel. A publicat în toate ziarele și revistele de limbă română din Israel. Shaul Carmel a fost vicepreședinte al Uniunii Asociațiilor Scriitorilor din Israel timp de 12 ani și unul din fondatorii și președinte ai Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi: engleză, maghiară, olandeză, sârbă, slovacă, idiș, chineză. A scris trei antologii traduse în ebraică, rusă și arabă. În anul 1985 a scris o piesă publicata în ebraică sub titlul „Kohó shel arafel” (Puterea ceței). Carmel a fost coautor al volumului de interviuri "Pacea și-a ucis soldatul", 1996, consacrat memoriei fostului premier israelian Ițhak Rabin. Este unul din cei patru scriitori evrei de origine română din Israel, recunoscuți ca scriitori moderni, reprezentativi ai limbii române. Shaul Carmel a tradus în ebraică din poezia românească, de pildă, din versurile lui Eminescu și Ana Blandiana.

Prin Decretul Nr. 369 din 17 martie 2008, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață, în semn de înaltă apreciere pentru contribuția personală la îmbogățirea patrimoniului cultural românesc și universal, președintele României i-a conferit lui Shaul Carmel Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria A „Literatură”.^[2]

În octombrie 2008, Shaul Carmel, președintele Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, i-a trimis înapoi președintelui Traian Băsescu decorația pe care acesta i-o acordase în martie 2008, după ce șeful statului român, revenind dintr-o vizită în Siria, a omis numele Israelului, menționând în mod eronat "Palestina" ca pe unul din vecinii Siriei^[

Cărți:

• 1956 Raze de soare
• 1958 Întâia făclie
• 1967 Jurnal de front
• 1968 Florile nisipului
• 1970 Răspântii
• 1981 Cu mâna pe inimă
• 1981 Războiul sărmanilor
• 1984 Târziu
• 1988 Poezii de nerostit
• 1993 Fuga din rai

·         1937 - Gene Chandler (Eugene Dixon), vocalist şi compozitor american (Gaztones, Dukays).
* 1937: Vladimir Ashkenazy sau Vladimir Davidovici Așkenazi (rusăВладимир Давидович Ашкенази; n. 6 iulie 1937, Nijni Novgorod, URSS) este un dirijor și pianist virtuoz rus, de origine evreiască și rusă, stabilit în Regatul Unit, iar apoi în Islanda. Din 1978 locuiește în Elveția.

Vladimir Așkenazi

Vladimir Ashkenazy, fotografie din anul 2007

·         1939 - Jet Harris, basist şi compozitor britanic (The Shadows).
* 1939. Voicu Bugariu (n. 6 iulie 1939, comuna Vâlcele, județul Covasna) este prozator și critic literar. Și-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din Iași cu o teză despre opera lui Marin Preda. Între 1966 – 1974, a fost redactor la revista „Astra” (Brașov), apoi, între 1974 – 1992, redactor la revista „Luceafărul” (București). Între 1990 - 1994 a fost corespondent la București al postului de radio "Deutsche Welle" din Köln. Între 1999 - 2006 a susținut o rubrică bisăptămânală în ziarul "Monitorul Expres" din Brașov. În 2008 - 2009 a susținut o rubrică în revista lunară "Astra" din Brașov.

Romane[modificare | modificare sursă]

• Literații se amuzau (1983)
• Curajul (1985)
• Coborâre în ape (1986)
• Platforma (1988)
• August-Decembrie (1990).

Romane (sub pseudonimul Paul Antim)[modificare | modificare sursă]

• Dispariția unui contabil (1977)
• Balaban și statuia (1981)
• Un Casanova călătorește spre iad (1992).

Romane SF[modificare | modificare sursă]

• Sfera (1973, ediția a doua, 2013). În microromanul Sfera eroul cărții, scriitorul D. este absorbit de contemplarea sferei ficțiunii, imaginată de autor ca un sol al unui univers paralel. Finalul lucrării conține o addenda cu jurnalul postum al scriitorului D. scris sub dictarea sferei - referință la legile biblice dictate lui Moise de către Dumnezeu.^[1]
• Visul lui Stephen King (2002)
• Curtezana onestă și astrologul (2011, ediția a doua, 2014)
• Jocul zeilor (2017)

Romane SF (sub pseudonimul Roberto R. Grant)[modificare | modificare sursă]

• Zeul apatiei (1998)
• Animalul de beton (1999).

Povestiri[modificare | modificare sursă]

• „Mozart și moartea” (2003, online).

Povestiri SF[modificare | modificare sursă]

• „Recital de balet vechi” (1966, Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice)
• „Cercul iubirii” (1967)
• „Reîntoarcerea” (1968)
• „Scrisoare” (1969)
• „Vocile vikingilor” (1970, ediția a doua, 2013). Reanimarea într-un viitor îndepărtat a unor navigatori vikingi găsiți într-un iceberg.
• „Lumea lui Als Ob” (1981, ediția a doua, 2010). Despre călătorii spațiale, o reinterpretare SF a călătoriilor lui Ulise.^[2]

Critică și istorie literară[modificare | modificare sursă]

• Incursiuni în literatura de azi (1971)
• Zaharia Stancu (1974)
• Patria și cuvântul poetic (1981)
• Analogon (1981)
• Existențe ironice. Personajele lui Marin Preda (2006, online)
• Literați și sefiști. O confruntare de mentalități (2007).

Reportaj[modificare | modificare sursă]

• Cuvintele unei călătorii (1981).

Voicu Bugariu

Date personale Născut 6 iulie 1939 Vâlcele, Covasna Naționalitate român Ocupație scriitor Activitatea literară Activ ca scriitor 1965 - prezent Specie literară proză, critică

* 1940: Nicolae Dragoș Hâncu (n. 6 iulie 1940, Blaj) este un medic și nutriționist român, profesor universitar doctor. Din anul 2011 este membru de onoare al Academiei Române.^[1]

Între 1995-2009 a fost șeful catedrei de diabet, boli de nutriție și metabolism din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj.^[2] A fost, de asemenea, președintele Federației Române de Diabet  

Nicolae Hâncu
Date personale
Născut	6 iulie 1940 (79 de ani) Blaj
Naționalitate	România
Ocupație	medic
Activitate
Membru de Onoare al Academiei Române

·         1940: Nursultan Nazarbayev, politician kazah, primul președinte al Kazakhstanului
* 1941: Ioan Avarvarei (n. 6 iulie 1941) este un profesor universitar în domeniul agriculturii, senator român în legislatura 1996-2000 ales în județul Iași pe listele partidului PDSR. În cadrul activității sale parlamentare, Ioan Avarvarei a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria, Republica Columbia și Republica Azerbaidjan. Ioan Avarvareia fost membru în comisia pentru agricultură, silvicultură și dezvoltare rurală.
Născut la Huși, Ioan Avarvarei a absolvit Facultatea de Agronomie de la Iași în 1966. În perioada 1990 - 1996, Avarvarei a fost decan al Facultății de Agronomie. Din martie 1996 a îndeplinit funcția de rector al Universității Agronomice. Membru PCR din 1968, Avarvarei s-a înscris în PDSR, actualul PSD, în 1996. Timp de patru ani, între 1996 și 2000, Avarvarei a reprezentat Iașul ca senator din partea PDSR, nefiind un parlamentar activ.^[1] În 2004, Ioan Avarvarei a demisionat din funcția de prefect al județului Iași. 

Ioan Avarvarei
Date personale
Născut	6 iulie 1941 (78 de ani)  Huși, România
Cetățenie	România
Ocupație	universitar[*] politician
Prefect al județului Iași
În funcție 17 iulie 2003 – 18 martie 2004
Precedat de	Neculai Apostol
Senator al României
În funcție 1996 – 2000
Circumscripția	Iași
Rector în Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași
Alma mater	Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași

·         1943: Dorin Anastasiu, interpret român de muzică ușoară

·         1944: George Alboiu (n. 6 iulie 1944, Roseți, județul Ialomița) este un poet român.

Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călărași, George Alboiu urmează cursurile Facultății de Limba și Literatura Română – Universitatea din București (1963–1967). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureșteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:

• Câmpia eternă (București, Editura pentru Literatură, 1968).
• Cel pierdut (București, Editura pentru literatură, 1969).
• Edenul de piatră (București, Editura Cartea Românească, 1970).
• Drumul sufletelor (București, Editura Albatros, 1970).
• Joc în patru, poezii pentru copii (București, Editura Ion Creangă, 1970).
• Gloria lacrimei (București, Editura Cartea Românească, 1971).
• Cumplita apoteoză (București, Editura Cartea Românească, 1973).
• Stâlpi (București, Editura Cartea Românească, 1974).
• Poeme (București, Editura Eminescu, 1975).
• Poemele câmpiei (București, Editura Cartea Românească, 1978).
• Aventura continuă (București, Editura Eminescu, 1980).
• Metoda șoimului (București, Editura Eminescu, 1981).
• Turnir (1987).
• Roata lumii (București, 1994).
• Câmpia eternă, antologie, cu o prefață semnată de V. F. Mihăescu, București, 2001.  

  George Alboiu
  Date personale
  Născut	6 iulie 1944 (75 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	poet
  Activitate
  Limbi	limba română
  Studii	Universitatea din București

·         1944 - Jan Bradley, cântăreţa americana.
* 1945: Doru Davidovici (n. 6 iulie 1945,^[1] București, România – d. 20 aprilie1989,^[1] Bărăganul, Brăila, România) a fost un aviator și scriitor român. În anii '80, a fost unul din cei mai îndrăgiți scriitori de ficțiune dinRomânia.^{[necesită citare]} Doru Davidovici a fost influențat de operele scriitorilor Ray Bradbury, Radu Tudoran și Bertolt Brecht. Datorită cărților sale, a profesiei, dar și a modului în care a trecut în neființă, a fost deseori comparat cu Antoine de Saint-Exupéry.

Absolvent al Școlii Superioare de Ofițeri Activi de Aviație în anul 1967 cu gradul de locotenent și al Academiei Militare în perioada 1977-1979.

Pilot, comandant de patrulă și de escadrilă în Regimentul 86 Aviație vânătoare, inspector pentru aviația de vânătoare în Comandamentul Aviației Militare între1981-1986.

Instructor cu întrebuințarea în luptă a aviației în Regimentul 86 Aviație vânătoare în perioada 1986-1989.

În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară. În al șaselea zbor din acea zi, avionul MIG-21, pilotat de Davidovici împreună cu elevul său, locotenentul major Dumitru Petra, s-a prăbușit de la 1.000 de metri, din motive necunoscute, la revenirea dintr-un zbor de antrenament

Operă:

• Caii de la Voroneț, Editura Eminescu, București, 1973 (Premiul I la Concursul pentru debut al Editurii Eminescu 1973).
• Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, Editura Eminescu, București, 1975.
• Insula nevăzută, Editura Ion Creangă, București, 1976; Editura Litera, București, 1994.
• Intrarea actorilor, Editura Militară, București, 1977; Editura Labirint, București, 1991
• Zeița de oricalc, Editura Albatros, București, 1977.
• Celula de alarmă, Editura Eminescu, București, 1979
• Culoarea cerului, Editura Militară, București, 1981
• Aripi de argint, Editura Militară, București, 1983
• Lumi galactice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986 (cu titlu inițial Colegii mei din neștiut); Editura Rum-Irina, București, 1992
• V de la Victorie, Editura Militară, București, 1987
• Ridică-te și mergi, Editura Cartea Românească, București, 1991
• Dezmințire la Mit, 1991  

  Doru Davidovici
  Date personale
  Născut	6 iulie 1945[1]  București, România
  Decedat	20 aprilie 1989 (43 de ani)[1]  Bărăganul, Brăila, România
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitor de literatură științifico-fantastică[*] aviator

·         1945 - S-a născut Rik Elswit, chitarist american (Dr. Hook).

·         1946: George W. Bush, al 43-lea președinte al Statelor Unite ale Americii. George Walker Bush, (n. 6 iulie 1946, statul Connecticut) a devenit cel de-al patruzeci și treilea președinte al Statelor Unite ale Americii în urma unor alegeri mult discutate, desfășurate la sfârșitul anului 2000. Pe 2 noiembrie 2004 a fost reales pentru a doua oară, învingându-l pe democratul John Kerry, printr-un scor foarte strâns. Al doilea mandat al său s-a terminat la data de 20 ianuarie 2009, odată cu depunerea jurământului de către succesorul său, Barack Obama. Tatăl său, George H. W. Bush, a fost cel de-al patruzeci și unulea președinte al țării, cu 8 ani înainte.

George W. Bush

·         1946 - S-a nascut Peter Singer, filosof australian.

Peter Singer (n. 6 iulie 1946, Melbourne) este un filozof australian. S-a născut în familia unor evrei din Viena, care, în 1938, s-au refugiat în Australia. Trei dintre bunicii săi au fost omorâți în Holocaust. A studiat la Universitatea din Melbourne și a obținut gradul de magistru în 1969. Și-a continuat studiile la Universitatea Oxford, iar în 1975 a publicat cartea Animal Liberation, prin care a devenit unul din fondatorii mișcării pentru drepturile animalelor. Din anul 1999 este profesor de bioetică la Universitatea Princeton și profesor de onoare la Melbourne. Peter Singer este căsătorit din anul 1968 cu Renata Diamond și are trei fiice. În 2011 a primit Premiul Fundației Giordano Bruno.

·  1946 - S-a născut actorul american de cinema Sylvester Stallone.

Stallone at the Ken Norton / Duane Bobick boxing match in 1977

Sylvester Stallone (n. 6 iulie 1946, New York) este un actor, regizor și scenarist american. A devenit legendar prin roluri principale în filme de acțiune ca Rocky și Rambo. În anii ’80 a fost unul din cei mai bine plătiți actori ai tuturor timpurilor. În 2015 a primit Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar în filmul Creed. Este adesea numit în presă “Sly”.

* 1947: Gabriela Negreanu (nume la naștere Gabriela Vasilache; n. 6 iulie 1947, București - d. 22 octombrie 1995, București) a fost o poetă, eseistă și redactor de editură română

A urmat studiile liceale la Botoșani și Călărași. A absolvit în 1970 Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. Între anii 1970 și 1985 a fost redactor la Editura Albatros. În 1985 a fost înlăturată de la editură, mutată într-un post de funcționară. După Decembrie 1989 a lucrat la redacția Culturală a Televiziunii Române, realizatoare a emisiunii Logos și ethos.

Se sinucide, aruncându-se de pe terasa blocului unde locuia.^[2] A încetat din viață la 22 octombrie 1995 la București și a fost înmormântată la Cimitirul Străulești II.

Volume:

• Paul Valery și modelul Leonardo (1978), debut;
• Decorul și prezența (1979);
• Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieșire din ocol, roman pentru copii, București, 1981;
• Elegii pentru sufletul înflorit (1981);
• Jurnal. Eul peregrin'' (1984);
• Partea omului, București, 1987;
• Viziune cu logofagi (1994);
• Memoriile unui creier (1995).^[4]  

  Gabriela Negreanu
  Date personale
  Nume la naștere	Gabriela Vasilache
  Născută	6 iulie 1947  București, România
  Decedată	22 octombrie 1995 (48 de ani)  București, România
  Cauza decesului	sinucidere
  Cetățenie	România
  Ocupație	poetă scriitoare
  Activitate
  Studii	Facultatea de Litere a Universității din București

·         1951: Adrian Iorgulescu (n. 6 iulie 1951,^[1] București, Republica Populară Română^[2]) este un compozitor, muzician și om politic român, membru al Partidului Național Liberal, care a îndeplinit funcția de ministru al Culturii și Cultelor în guvernul Tăriceanu (august 2005 - decembrie 2008).

Adrian Iorgulescu s-a născut la data de 6 iulie 1951, în municipiul București. A urmat studii universitare la Academia de Muzică București, Secția Compoziție (1970-1974), absolvind apoi un Master la Academia de Muzică din București și cursuri de specializare la Academia de Muzică din București (1974-1975) și la Academia "Santa-Cecilia" din Roma (1982). A obținut în anul 1990 titlul științific de doctor în muzicologie și estetică muzicală.

Începând din anul 1990 este profesor de compoziție și forme muzicale în cadrul Universității Naționale de Muzică din București, în prezent fiind și conducător de doctorat în compoziție și muzicologie.

Adrian Iorgulescu a compus simfonii, concerte instrumentale, muzică de operă, lucrări corale și muzică de film, fiind distins cu numeroase premii exclusiv în România. A fost ales în funcția de vicepreședinte (1990-1992), apoi în cea de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (începând din anul 1992, fiind reales în 1998). A îndeplinit și funcțiile de președinte al Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori (1995-1996), președinte al Societății Romane de Gestiune Colectivă pe domeniul muzical (UCMR-ADA). De asemenea, a fost ales ca membru în juriile unor concursuri muzicale naționale și internaționale.

Operă:

Adrian Iorgulescu este autorul mai multor compoziții muzicale, ca de exemplu:

• 3 simfonii, 4 concerte instrumentale (ciclul Ipostazelor),
• 4 cvartete de coarde, 3 cicluri de lieduri,
• opera Revuluția, după Conul Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale,
• piese simfonice și camerale, opusuri corale, muzică de film.

De asemenea, este autorul unor studii și articole de muzicologie și estetică publicate în reviste culturale și în cotidiene de larg tiraj. El a publicat următoarele cărți:

• Timpul muzical - materie și metaforă (Ed. Muzicală, 1988),
• Timpul și comunicarea muzicală (Ed. Muzicală, 1991),
• Estetica (Manual pentru clasa a XII-a a liceelor de arta) (Ed. Didactică și Pedagogică, 1996),
• Aripa Evei (Ed. Institutului Cultural Român, 2005) - volum de poezie.

In anul 2000 a publicat un volum prin care isi prezenta crezul cultural-politic, criticat de unii drept superficial, vetust si de un extremism incompatibil cu democratia moderna europeana (v. mai jos "Legături externe"):

• Dreapta: Principii și perspective (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000)  

  Adrian Iorgulescu
  Adrian Iorgulescu
  Date personale
  Născut	6 iulie 1951 (68 de ani)[1]  București, Republica Populară Română[2]
  Cetățenie	România
  Ocupație	compozitor politician profesor universitar[*]
  Ministru al culturii
  În funcție 22 august 2005 – 22 decembrie 2008
  Precedat de	Mona Muscă
  Succedat de	Theodor Paleologu
  Membru al Camerei Deputaților a României
  În funcție noiembrie 1996 – decembrie 2000
  Circumscripția	București
  Partid politic	PNL

* 1951: Geoffrey Rush (n. 6 iulie 1951) este un actor australian. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1997.

Geoffrey Rush s-a născut în Queensland. Este fiul lui Merle, consultant în vânzări și Roy Baden Rush, cu un job la Royal Australian Air Force.^[1][2] Părinții săi au divorțat când el avea numai cinci ani și el a rămas cu mama sa. S-au mutat împreună la părinții mamei, într-o suburbie din Brisbane.^[3] A urmat cursurile Liceului Everton Park. Mai târziu a studiat actoria la Queensland și era vedeta universității pentru că încă de pe atunci era în trupa de teatru a facultății.^[4] Debutul și l-a făcut în 1971 și a apărut în peste 15 producții, majoritatea de succes.

Geoffrey Rush

Rush la Festivalul de Film de la Cannes, 2011

·         1952 - Graham Oliver, chitarist britanic (Saxon).

·         1952 - S-a născut David Smith, vocalist britanic (Real Thing).

·         1953: S-a născut (lângă Chişinău, în R. Moldova), interpreta de muzică uşoară Anastasia Lazariuc.

* 1953. Ion Barbu (n. 6 iulie 1953, Petroșani)^[1] este un caricaturist român, membru al Uniunii Artistilor Plastici din România, profesor la Școala Superioară de Jurnalism din București (cursul Caricatura de Presă), participant la numeroase expoziții naționale și internaționale la care a câștigat 30 de premii.

A colaborat cu caricaturi la cotidienele Adevărul, România liberă (1993 – 1995), Evenimentul zilei, Ziua (din 1995), precum și la publicațiile săptămânale Academia Cațavencu (din 1994), Suplimentul de Cultură (din 2004) și Dilema Veche (din 1998).

Ion Barbu a participat la peste 400 de expoziții din România și din străinătate și a câștigat aproximativ 50 de concursuri naționale și internaționale de caricatură^[2]. Caricaturile îi sunt publicate în ziare și reviste din România, dar și din străinătate: Szpilky (Polonia), Ludas Maty (Ungaria), Witty World (S.U.A.), Stârșel, Apropos (Bulgaria), Hurriet, Mylliet, Cumhurriet(Turcia), The Romanian Morning Star (Canada), Alto Adige, La Repubblica (Italia) etc.

Ion Barbu a organizat Salonul de Toamnă al Umorului din Petroșani (12 ediții, între anii 1976–1987) și Festivalul „Om Rău”din Petrila (între anii 2000 - 2005, 5 ediții și un parastas). A organizat primul festival de caricatură pe asfalt. Predă caricatura de presă la Școala Superioară de Jurnalism din București și este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.^[3]

A fost coautor (timp de 5 ani) al serialelor „Caricaturiștii lumii” (în „Flacăra REBUS”) și „Cronica marilor festivaluri de caricatură” (în „REVISTA X”). Dintre volumele de caricatură publicate pot fi menționate Tratat de rienologie, literatură și caricatură de sertar, Miorița, manual alternativ pentru toate clasele și Tratat de înjurături

Ion Barbu

Date personale Născut 6 iulie 1953 (66 de ani)  Ocupație inginer caricaturist

* 1956. Mihai Bogza (n. 6 iulie 1956, comuna Săveni, județul Ialomița) este un economist român, care a îndeplinit funcția de viceguvernator și membru al Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.

Mihai Bogza s-a născut la data de 6 iulie 1956 în comuna Săveni (județul Ialomița). A absolvit cursurile Facultății de Relații Economice Internaționale, din cadrul A.S.E. București (1976-1980).

După absolvirea facultății, a lucrat ca economist stagiar la Întreprinderea de Mecanică Fină din București (1980-1986), economist la Ministerul Industriei Electrotehnice (1986-1988), economist la Ministerul Finanțelor (1988-1991) și apoi director general în Ministerul Finanțelor (1991-1996).

În anul 1996, Mihai Bogza își începe activitatea în sectorul bancar în calitate de consilier al președintelui Băncii Agricole, apoi deputy chief executive officer la Pater Bank (1996-1997) și președinte al Eximbank (1997-1998).

În ședința camerelor reunite ale Parlamentului României din 16 decembrie 1998, Mihai Bogza a fost numit în funcția de viceguvernator și membru al Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României, pentru un mandat care a expirat în septembrie 2004 și care nu a fost reînnoit.

De la sfârșitul anului 1998 și până în iunie 2003, Bogza a fost președintele Consiliului de Administrație al Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar. El s-a ocupat cu coordonarea activităților de reglementare, autorizare și supraveghere prudențială, fiind implicat direct în procesul de restructurare a sectorului bancar derulat în perioada 1999-2000.

După expirarea mandatului său la BNR, Mihai Bogza a lucrat pentru banca germană HVB ca inițiator și consultant al proiectului de înființare a unei bănci de economisire-creditare în domeniul locativ (HVB Banca pentru locuințe) și apoi ca președinte al băncii după autorizare.

La ședința AGA din 20 aprilie 2005, Mihai Bogza a fost numit în funcția de președinte al Consiliului de Administrație al Bancpost, în locul Elenei Petculescu, care și-a anuntat retragerea din activitatea bancară. 

·         1959 - John Keeble, baterist britanic (Spandau Ballet).
* 1963: Adrian Titieni (n. 6 iunie 1963, Bistrița) este un actor român de film, teatru și voce. În 2012, i s-a acordat Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, pentru interpretarea personajului Doctorului Crișan din filmul Din dragoste cu cele mai bune intenții ^[1]. A fost Rector UNATC până în martie 2016. 

A absolvit, în 1988, cursurile Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L.Caragiale” - clasa profesorului Mircea Albulescu. În 2003, a absolvit cursurile postuniversitare de Regie și Montaj Film și TV, la aceeași universitate. În perioada 1993-1994, a lucrat la postul național de televiziune, ca realizator în cadrul Departamentului Educație-Știință, iar între 1996-1997, a fost consilier la departamentul de Relații Publice al Președinției României. A fost director al Studioului Cassandra (UNATC) în perioada 1999-2000 și este membru fondator al Fundației Române pentru Educație și Educatori. A fost consilier de stat în cadrul Cancelariei primului-ministru Călin Popescu-Tăriceanu (17 aug. 2007-19 dec. 2008). Din 1989 a fost șef al catedrei 'Artei Actorului' din UNATC.

Este profesor universitar doctor, iar din anul 2012 este ales rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București.

Din 2009, inițiază „Sighișoara Film Festival”, pentru a promova producțiile cinematografice românești care au fost premiate la festivalurile internaționale. În fiecare an, festivalul atrage în vestita cetate medievală o mulțime de artiști ai culturii cinematografice românești (actori, regizori, producători), fiind un pol de întâlnire pentru profesioniștii domeniului din țară și străinătate, cât și o platformă interactivă de comunicare între personalitățile implicate și miile de spectatori români sau străini.

Adrian Titieni este căsătorit cu actrița Adriana Titieni și au împreună doi copii, un băiat și o fată 

Teatru:

Activitate la Teatrul Național București

• Gorski în Purificare - regia Alexandru Mâzgăreanu (2011-2012)
• Aumerle în Richard al II-lea - regia Mihai Măniuțiu (1998-2000)
• Tamerlan cel Mare - regia Victor Ioan Frunză (1992)
• Clovnii - regia Mihai Mălaimare (1985-1988)
• Charimus în Fata din Andros - regia Grigore Gonța(1985-1987)
• Harap Alb în Harap Alb - regia Grigore Gonta (1983-1990)

Activitate la Studioul Casandra

• Tatăl în Stress - regia Mircea Albulescu (1988)
• Inspector de poliție în Capul de rățoi - regia Mihai Constantin Ranin (1987)

Activitate la Teatrul de Comedie

• Brighela în Slugă la doi stăpâni - regia Tudor Mărăscu (1987)

Activitate la Teatrul L. S. Bulandra

• Camile în 1794 - regia Alexandru Darie (1995-1998)
• Charles în Victor sau copiii la putere - regia Gelu Colceag (1993-1994)

Activitate la Teatrul Nottara

• Gavrilescu în Cazul Gavrilescu - regia Gelu Colceag (1996-1998)

Activitate la Teatrul Odeon

• Copii unui Dumnezeu mai mic - regia Cristi Tudor Popescu (1996-1998)
• Oreste în Electra dragostea mea - regia Gelu Colceag (1990-1992)
• Treplev în Pescărușul - regia Gelu Colceag (1990-1991)

Activitate la Teatrul Act

• Prof în Prof - regia Cristian Dumitrescu (2011)
• Andrei în After Play - regia Mihai Brătilă (2007)
• Profesorul în Oleana - regia Andreea Vulpe (2006-2007)
• Fiul în Cetatea Soarelui - regia Mihai Măniuțiu (1999-2001)

Activitate la Teatrul Metropolis

• George în Doctor, femei și alte îmtâmplări - regia Emanuel Pârvu(2010)
• Pijamale - regia Emanuel Pârvu (2008)

Activitate la Teatrul Foarte Mic

• Daniel în Dacă n-ai mai fi - regia Carmen Veștemeanu (2008-2013)
• Tatăl în Interzis sub 18 ani - regia Mihaela Michailov (2008-2013)

Activitate la Teatrul Radu Stanca din Sibiu

• Figaro în Nunta lui Figaro - regia Mihai Constantin Ranin (2000-2003)

Activitate la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești

• Polițistul în Victimele datoriei - regia Mircea Albulescu (1990-1991)
• Fabrizio în Hangița - regia Florin Zamfirescu (1989-1990)

Activitate la Teatrul Sică Alexandrescu din Brșov

• Griskovet în Casa - regia Cristi Juncu (2010-2012)
• profesorul Andronic în Ultima oră - regia Gelu Colceag (2007)

Activitate la Teatrul Ch. Ciprian din Buzău

• Miroiu în Steaua fără nume - regia Anca Colteanu (2005)

Activitate la Teatrul Național Constanța

• Ipingescu în O noapte furtunoasă - regia Emanuel Pârvu (2009-2010)
• Miroiu în Steaua fără nume - regia Anca Colteanu (2005)

Activitate la Teatrul Româno-American

• Orpheus descending - regia Adrian Pintea (1994-1995)
• Tatăl în Fool for love - regia Adrian Pintea (1993)

Activitate la Compania Trupa pe butoaie

• Faust în Faust - regia Victor Ioan Frunză (1994-1995)

Activitate la Arcub

• Gutuie în Visul unei nopți de vară - regia Beatrice Rancea (2003-2004)

Spectacole teatru 2007 Primarul în Brand - regia Ilinca Stihi (2007)

Filmografie:

▪ Fructul oprit(2018) - regia Ruxandra Ion

• Fixeur (2016) - regia Adrian Sitaru
• Bacalaureat rolul doctorului - scenariu și regia
• Doar cu buletinul la Paris (2015)
• București NonStop (2013)
• Poziția copilului - regia Călin Peter Netzer (2013)
• Puzzle - regia Ștefan Manea (2013)
• Betoniera - regia Liviu Săndulescu (2012)
• Kiddo - regia Millo Simulov (2012)
• Și caii sunt verzi pe pereți - regia Dan Chișu (2012)
• Carmen - regia Doru Nițescu (2012)
• Domestic - regia Adrian Sitaru (2012)
• Puzzle pentru orbi - regia Andrei Zincă (2011)
• Din dragoste cu cele mai bune intenții - regia Adrian Sitaru (2011)
• După amiază în Drumul Taberei - regia Vlad Trandafir(2010)
• 15 iulie - regia Cristi Iftime (2010)
• Fumatul poate să ucidă - regia Millo Simulov (2010)
• Zi festivă - regia Teodora Lascu (2010)
• Timi - regia Cristi Iftime (2009)
• Colivia - regia Adrian Sitaru (2009)
• Lord - regia Adrian Sitaru (2009)
• Pescuit sportiv (2009)
• Nunta lui Oli - regia Tudor Giurgiu (2008)
• Restul e tăcere - regia Nae Caranfil (2008)
• Angling - regia Adrian Sitaru (2007)
• Schimb valutar - regia Nicolae Mărgineanu (2007)
• Valuri - regia Adrian Sitaru (2006)
• Și totul era nimic - regia Cristina Nichituș (2005)
• Moartea domnului Lăzărescu - regia Cristi Puiu (2004)
• Sindromul Timișoara - Manipularea - regia Marius Barna(2004)
• Patul lui Procust - regia Sergiu Prodan (2001)
• Homicide conjugal - regia Papa de Simon (1998)
• Față în față - regia Marius Barna (1996)
• Stare de fapt - regia Stere Gulea (1996)
• Nostradamus (1994)
• Balanța - regia Lucian Pintilie (1992)
• Tinerețe frântă - regia Marija Maric (1991)
• Spirit of the Night (1991)
• Expediția - regia Mircea Moldovan (1989)
• Liliacul înflorește a doua oară - regia Cristina Nichituș (1988)
• Zâmbet de soare - regia Elisabeta Bostan (1988)
• Rezervă la start - regia Anghel Mora (1987)
• Iacob - regia Mircea Danieliuc (1987)
• Luminile din larg - regia Stelian Stativă (1986)
• Pas în doi - regia Dan Pița (1984)

Roluri în televiziune:

▪ Tudor Caragea în serialul Fructul oprit ,Antena 1 (2018)

• Doctorul cizmar, film Tv, TVR Cultural (2010)
• Securistul Andrei în serialul Regina, Acasă TV - regia Iura Luncasu (2008)
• David în serialul Doctori de mame, Acasă TV (2008)
• Dr. Toma în serialul Spitalul de urgență, TVR (2006-2007)
• Primarul în Brand, TVR - regia Ilinca Stihi (2005)
• Soțul în Marfă vie, TVR - regia Gelu Culceag (2004)
• Mihai Oprea în serialul În familie, PRIMA TV (2002-2004)
• Aerisirea, film TV - regia Silviu Jicman (1997)
• Capul de zimbru, film TV - regia Nicolae Mărgineanu (1996)
• Soldat Karl Heinz în Kafka, TVR - regia Domnița Munteanu (1996)
• Cum vă place, TVR - regia Olimpia Arghir (1995)
• Mircea Eliade - Nuvele, TVR - regia Dan Ionescu (1993)
• Andrei în Trei surori, TVR - regia Cornel Todea (1991)
• Mama, TVR - regia T. Tudoran (1981)

Adrian Titieni
Date personale
Născut	6 iunie 1963 (57 de ani)[1]  Bistrița, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	actor

* 1967: Heather Nova (născută Heather Allison Frith la data de 6 iulie, 1967 în Insulele Bermude) este o cântăreață, compozitoare și poetă. Fiind recunoscută pentru vocea sa plăcută și pentru textele foarte expresive, interpreta a lansat până în prezent șapte albume complete (de mărime lungă, LP). Nova a concertat mult de-a lungul carierei sale, pentru o mai bună promovare. A colaborat cu ATB.

Heather Nova

Heather cântând în Hanau, Germania în anul 2005

* 1967: Mihaela Stoica (n. 6 iulie 1967) este un fost deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal. Mandatul său a încetat pe 22 aprilie 2013.

·         1969: Rareș Șerban Mănescu, politician român
* 1970: Monica Ramirez (n. 6 iulie 1970, București) este o scriitoare română de literatură de sponaj și thriller. A debutat în Statele Unite, unde a publicat inițial sub pseudonimul Monica Danețiu-Pană. Cea mai cunoscută operă a ei este seria Alina Marinescu care cuprinde șase volume

Monica Ramirez (pe numele de fată Danețiu) s-a născut pe 6 iulie 1970 la București, într-o familie de dansatori și sportivi. În 1988 a absolvit secția coregrafie a Liceului de Artă George Enescu^[2] și a ajuns să danseze pe scena Operei Române și la Operetă^[3]. A plecat în Olanda, unde a trăit cinci ani la Amsterdam și, ulterior, s-a angajat în corpurile de balet de pe vasele de croazieră. Într-unul dintre voiaje l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț, Sergio Ramirez. Cei doi s-a căsătorit în anul 2000 în Florida și s-au stabilit în California^[3].

În cei 12 ani petrecuți în SUA, Monica Ramirez a născut 4 copii și a scris o serie de cărți^[2]. A absolvit Belford University din California cu o diplomă de Creative Writing și a devenit membră a Espionage Writers of America^[1]. Revenită în țară, a intrat în Romanian Crime Writers Club și s-a implicat în munca de editor, traducător și jurnalist

·         1970: Demonaz Doom Occulta, muzician norvegian
* 1973: Takafumi Ogura (n. 6 iulie 1973) este un fost fotbalist japonez.
* 1974: Iurie Osipenco (n. 6 iulie 1974, Hîncești) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist din Republica Moldova.

Din iunie 2014 până pe februarie 2016 el a fost antrenor principal al clubului FC Milsami Orhei, pe care l-a condus spre câștigarea primului său titlu de campioană în istorie în sezonul 2014-2015. Pe 1 noiembrie 2015 Osipenco a anunțat că și-a dat demisia de la Milsami, după un meci din a 13-a din Divizia Națională,^[1][2] iar pe 16 noiembrie a revenit la echipă, conducerea clubului precizând că părțile încă nu au reziliat contractul precedent și s-a decis continuarea colaborării.^[3][4] Pe 4 februarie 2016 Iurie Osipenco a demisionat din funcția de antrenor principal al lui Milsami, fiind înlocuit de Adrian Sosnovschi.^[5]

Între anii 1998 și 2001, Iurie Osipenco a jucat 13 meciuri la echipa națională de fotbal a Republicii Moldova.^[6]

Deține Licență PRO UEFA de antrenor.

* 1974: José Roberto da Silva Jr. (n. 6 iulie 1974 în Ipiranga), cunoscut mai mult ca Zé Roberto, este un fotbalist braziliancare în prezent evoluează ca fundaș stânga la echipa Palmeiras din Série A (Brazilia).

·         1975: 50 Cent (n. 6 iulie 1975) este un rapper american, pe numele său adevărat Curtis James Jackson III, născut în Queens (New York). A ajuns cunoscut în întreaga lume prin albumul său de debut, Get Rich Or Die Tryin', care, împreună cu cel de-al doilea album al său, The Massacre, s-a vândut în peste 21 de milioane de exemplare, câștigând numeroase distincții. Născut în Jamaica de Sud, Queens(un cartier din New York), 50 cent a început să facă trafic de droguri la vârsta de 12 ani, în epidemia de droguri din '80.crack epidemic. După ce a renunțat la lumea drogurilor pentru a urma o carieră în hip-hop, a fost împușcat de 9 ori, în anul 2000.După ce a lansat albumul "Guess Who's back?" în anul 2002, 50 cent a fost descoperit de către Eminem și a semnat cu Interscope Records. Cu ajutorul lui Eminem și Dr. Dre- care a produs primul său mare succes comercial-a devenit unul dintre cei mai bine vânduți rapperi din lume. În anul 2003, a fondat casa sa de dicuri G-unit Records, unde au semnat artiști de succes ca Young Buck, Lloyd Banks, și Tony Yayo. 50 cent s-a angajat în dispute cu rapperi ca Ja Rule, The Game și Fat Joe. De asemenea, a intrat și în cinematografie , apărând în semi-autobiograficul Get Rich or die tryin' în 2005, Home of The Brave în 2006, și urmând ca în 2008 în Righteous Kill.

50 Cent

50 Cent la CES 2012

* 1976: Octav Esinencu (născut la 6 iulie 1976, la Chișinău, Republica Moldova) este un cineast și fotograf român din Republica Moldova. Octav este din familia familia de intelectuali a lui Nicolae și Antonina Esinencu. Este cel de-al treilea copil în familie.  Octav Esinencu nu a mers la gradiniță, după care a urmat clasele primare la școala medie nr. 23 "Dimitrov" din Chișinău. După ce și-a continuat studiile la Școala Republicană Medie de Pictură de tip internat, actuala Școala Igor Vieru, și-a continuat studiile de pictură la Cluj Napoca în România. În paralel, Octav Esinencu reușește să-și ia licenta de contabil, la Colegiul de Economie și Contabilitate din Soroca din Republica Moldova.

• În anul 2003, face scenografia la filmul Ispita, regizat de Ana Felicia Scutelnicu
• În anul 2004, participă la tabăra de Vara CarbonART cu performance-ul BLANKOPHOBIA, Chișinău
• Tabere sunt organizate de UNESCO România:
  • În 2006 participă la Tabăra Internațională de Artă Lucian Grigorescu din Medgidia, România
  • În 2007 participă la Tabăra Internațională de Artă Vlaicu Ionescu din Călimănești, România
• Din 2006 până în prezent a regizat trei filme de scurt metraj: NON-EU, LIBERATION și IX EX.
• A participat la diverse expoziții atât în grup cât și solo, atât în Moldova , cât și în România, Ucraina, Germania  

  Octav Esinencu
  Date personale
  Născut	6 iulie 1976 (43 de ani)
  Ocupație	fotograf

* 1979: Kevin D. Hart (n. 6 iulie 1979)^[1][2] este un actor american, scenarist^[3] și comediant. Născut și crescut în Philadelphia, Pennsylvania, Hart și-a început cariera câștigând câteva competiții de amatori de comedie în cluburi din New England, culminând cu primul său rol în 2000 când a jucat rolul lui Judd Apatow în serialul TV Undeclared. Serialul a durat doar un sezon, dar curând a primit alte roluri în filme precum Paper Soldiers (2002), Scary Movie 3 (2003), Soul Plane (2004) sau Little Fockers (2010).

Kevin Hart

Hart la Sydney premiera filmului Ride Along din martie 2014.

* 1980: Eva Gaëlle Green (n. 6 iulie 1980)^[2][3] este o actriță și fotomodel din Franța. Este fiica actriței franceze Marlène Jobert și al medicului stomatolog francez-suedez Walter Green, iar din partea tatălui este strănepoata compozitorului francez Paul Le Flem. Are o soră geamănă, Joy (Johanne). Și-a făcut studiile la Paris, într-o școală cu predare în limba engleză, la (American School of Paris, American University of Paris).

Eva Green la premiile BAFTA 2007

La început a fost atrasă de egiptologie, dar la vârsta de 14 ani a decis să se facă actriță.^[4]

Cu toate că mama ei era îngrijorată la început din cauza acestei decizii, mai târziu a sprijinit-o.

Eva Green

Eva Green la Festivalul de Film de la Toronto 2009

* 1980: Pau Gasol Saez (Barcelona, 6 iulie 1980) este un jucător spaniolprofesionist de baschet, care aparține șablonului de la San Antonio Spurs din NBA.

* 1981: Roman Nikolaevici Șirokov (rusă Роман Николаевич Широков) (n. 6 iulie 1981) este un fotbalist rus, care joacă pentru Echipa națională de fotbal a Rusiei.

·         1982: Ionuț Alin Rada (n. 6 iulie 1982) este un jucător român de fotbalretras din activitate.

* 1983: Catrinel Dănăiață (n. 06 iulie 1983) este o regizoare și scenaristă română de film și televiziune, precum și o realizatoare de filme de scurt metraj, lung metraj, clipuri muzicale și spoturi publicitare. Catrinel Dănăiață a absolvit UNATC.^[2] Este lector universitar la Universitatea Hyperion din capitală.  

Scurt metraje

• 2005 - Despărțire ^[4]
• De dimineața până seara

Lung metraje

• 2016 - Dublu^[5]

Clipuri muzicale

A realizat clipuri muzicale pentru artiști autohtoni precum sunt Smiley, Feli și Dorian.  

Catrinel Dănăiață
Date personale
Născut	6 iulie 1983 (36 de ani)
Ocupație	regizor de film

* 1985: Maria Arredondo (n. 6 iulie 1985, Vennesla, Norvegia) este o cântăreață, compozitoare și textieră norvegiană.

Maria Arredondo

* 1986: Valerian Zaharia Gârlă (n. 6 iulie 1986, Berbești, Vâlcea, România), este un fotbalist român, care în prezent evoluează la clubul Hassia Bingen din Liga a-3-a Germana
* 1986: Iulia Andriuta (n. 6 iulie 1986, Sîngerei) este un producător și monteur român contemporan.

Absolventă UNATC - Media (MULTIMEDIA: SUNET- MONTAJ) și Animație (2005-2009), clasa prof. Cristina Ionescu. 

FILMOGRAFIE

Monteur

• 2016 - Dimineața care nu se va sfârși (lungmetraj)
• 2017 - Chers Amis (scurtmetraj)
• 2017 - Străinul (scurtmetraj)
• 2017 - Idiotul (scurtmetraj)
• 2018 - The last day before June (lungmetraj)
• 2018 - Just One More (scurtmetraj)
• 2018 - Salix Caprea (scurtmetraj)
• 2018 - Beautiful Corruption (lungmetraj)
• 2020 - Eu sunt Dorin

Producător

• 2017 - Chers Amis (scurtmetraj)
• 2018 - Just One More (scurtmetraj)
• 2018 - Salix Caprea (scurtmetraj)
• 2020 - Eu sunt Dorin  

  Iulia Andriuta
  Date personale
  Născut	6 iulie 1986 (33 de ani) Sîngerei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, azi Republica Moldova
  Ocupație	producător, monteur de film
  Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București
  Ani de activitate	2009–prezent
  Alte premii
  Best Editing 2007 Idiotul 38th Sulmona International Film Festival

* 1986: David Karp (n. 6 iulie 1986) este un dezvoltator web american și antreprenor. Locuiește în New York. Este, de asemenea, fondatorul platformei Tumblr.

David Karp

David Karp în 2009

* 1988: Arianna Errigo (n. 6 iulie 1988, Monza) este o scrimeră italiancăspecializată pe floretă.
* 1988: Andrii Iahodka (ucraineană Андрiй Ягодка; n. 8 iulie 1988, Odesa, URSS) este un scrimer ucrainean specializat pe sabie.
* 1991: Jelena Živković (n. 6 iulie 1991, la Zrenjanin)^[2] este o handbalistă sârbăcare joacă pentru clubul maghiar Fehérvár KC pe postul de intermediar dreapta.