2. /6 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 1017: A decedat calugarul budist Genshin (n.942), fondatorul Școlii Budiste a Tărâmului Pur. În sectele Jodo-shu si Jodo Sinshu, Genshin este considerat a fi al șaselea patriarh budist.
· 1189: Henric al II-lea (n. , Le Mans, Franța[2] – d. , Castelul Chinon, Franța[3]) a fost Duce al Normandiei și rege al Angliei (1154–1189). Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică și cumplită familie. S-a născut la 5 martie 1133 la Le Mans, fiu al împărătesei Matilda și al celui de-al doilea soț al ei, Geoffrey de Anjou.[4] Prin mama sa, era strănepotul lui William Cuceritorul.
Henric avea un caracter aspru, o „forță vulcanică”, o cultură uimitoare și maniere seducătoare. Adolescent zdravăn, cu gâtul de taur, cu părul roșu tuns scurt, plăcuse grozav de mult reginei Franței, Eleonora de Aquitainia, când venise să presteze omagiul slabului Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine și Anjou. Eleonora obținu divorțul și, după două luni, luă de bărbat, la 27 de ani, pe băiatul acesta de 19 ani, căruia îi aducea ca zestre imensul ducat de Aquitania, adică Limousin, Gasconia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne și comitatul de Toulouse. Henric, care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Normandia și de la tatăl său, Maine și Anjou, devenise mult mai puternic în Franța decât însuși regele Franței. Din 35 de ani de domnie, el nu a petrecut decât 13 ani în partea de nord a Canalului Mânecii. Între 1158 și 1163 nu a părăsit Franța deloc. 
A devenit rege al Angliei după o perioadă de lupte pentru tron (1135-1154), în timpul căreia autoritatea centrală a slăbit; a pus capăt acestei situații și a acționat pentru întărirea puterii monarhice. Pe lângă faptul că era rege al Angliei, stăpânea și provinciile Anjou, Maine, Touraine, Aquitania și Poitou, astfel că autoritatea sa se întindea și asupra a mai mult de jumătate din teritoriul de atunci al regatului Franței. Domnia lui Henric al II-lea este una dintre cele mai însemnate din istoria Angliei. El a înfăptuit două reforme de o deosebită importanță, cea militară și cea juridică, prin care puterea centrală s-a întărit. Prima reformă menționată a constat în faptul că slujba militară datorată regelui, în principiu de toți oamenii liberi, dar în special de vasalii săi, putea fi înlocuită printr-o răscumpărare bănească, "banii de scut". Cu sumele obținute astfel, regele putea să recruteze ostași mercenari, care urmau să se afle permanent la dispoziția sa.
Reforma judiciară a extins competența justiției regale asupra celei senioriale. Astfel, oricare om liber putea să ceară, în schimbul unei taxe, ca procesul său să fie judecat de un tribunal regal. Reforma judiciară înfăptuită pe timpul domniei sale a constat și în definitivarea uniformizării legislației și a procedurii juridice în întreaga Anglie, lucru realizat prin elaborarea "dreptului comun" (Common Law). Reforma judiciară a dus și la reducerea puterii ecleziastice și papale în favoarea celei regale. Statutele de la Clarendon, document elaborat în anul 1164, demonstrează dorința lui Henric de a supune Biserica și clerul justiției regale. Clerul nu mai avea voie să apeleze la instanța juridică de la Roma. Regele a ajuns, în felul acesta, la un conflict deosebit de puternic cu Biserica engleză, care era condusă de arhiepiscopul de Canteburry, Thomas Becket. Acesta din urmă a fost asasinat în anul 1170. În cele din urmă, regele a fost nevoit să cedeze în fața Papalității. În anul 1172, el a anulat Statutele de la Clarendon și s-a împăcat cu Biserica.
| Henric al II-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 martie 1133 Le Mans, Franța |
| Decedat | (56 de ani) Castelul Chinon, Franța |
| Înmormântat | Mănăstirea Fontevraud, Franța |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (gastrointestinal system disease[*])  |
| Părinți | Geoffrey Plantagenet, Count of Anjou[*][1] Împărăteasa Matilda[1] |
| Frați și surori | William FitzEmpress[*][1] Hamelin de Warenne, Earl of Surrey[*] Geoffrey, Count of Nantes[*] |
| Căsătorit cu | Eleonora de Aquitania |
| Copii | Geoffrey, Arhiepiscop de York William al IX-lea, Conte de Poitiers Henric cel Tânăr Matilda, Ducesă de Saxonia Richard I al Angliei Geoffrey al II-lea, Duce de Bretania Eleanor, regină a Castiliei Joan, regină a Siciliei Ioan, rege al Angliei William Longespée, Conte de Salisbury |
| Cetățenie |  Regatul Angliei |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Count of Poitiers[*] Duke of Normandy[*] Counts and dukes of anjou[*] (–) |
| Familie nobiliară | Plantagenet |
| Rege al Angliei | |
| Domnie | 25 octombrie 1154 – 6 iulie 1189 |
| Încoronare | 19 decembrie 1154 |
| Predecesor | Ștefan |
| Succesor | Richard I |
· 1249: Regele Alexandru al II-lea al Scoției (n. 1198)
· 1415: A fost ars pe rug (condamnat ca eretic) reformatorul religios ceh Jan Hus, erou naţional al poporului ceh, creator al limbii literare cehe (“De orthographia boemica”); (n.1369). La 6 iulie 1415 Jan Hus este condamnat de Consiliu drept eretic cu arderea pe rug pentru afirmațiile sale. A fost ars pe rug împreună cu manuscriptele sale, cenușa sa fiind împrăștiată în Rin. Astăzi, o piatră funerară amintește locul execuției. Execuția lui Jan Hus s-a făcut sub conducerea lui Friedrich I. (Brandenburg), mai târziu Prinț von Brandenburg, strămoșul regilor prusaci din familia Hohenzollern. În scrisoarea lui de rămas bun către prieteni, Jan Hus scrie: „Mă bucură faptul că totuși a trebuit să citească cărțile mele și că, în speranța că vor găsi ceva necurat, le-au citit mai sârguincios ca și Sfânta Scriptură.” Execuția lui Hus și prigoana declanșată împotriva adepților săi a fost una din cauzele directe ale declanșării războaielor Husite (1419 – 1436).
· 1476: A decedat astronomul, matematicianul si astrologul german Regiomontanus; (n.6 iunie 1436). Pe numele sau nume real Johannes Müller von Königsberg, a fost autorul unui tratat de trigonometrie plană și sferică, „Detriangulis omnimodis”, iar ulterior „Rezumatul”, un comentariu la „Almageste” (început de Peurbach), lucrări care au exercitat o influență deosebită ulterior asupra stiintei matematice. A fost astronom la curtea lui Matei Corvin, regele Ungariei.
· 1533: Ludovico Ariosto (n. 8 septembrie 1474, Reggio Emilia - d. 6 iulie 1533, Ferrara) a fost un poet italian din epoca Renașterii, cunoscut mai ales ca autor al poemului eroic "Orlando furioso" (1516).
Ludovico Ariosto se naște pe 8 septembrie 1474 în Reggio Emilia, fiu al Dariei Malaguzzi Valeri și al contelui Niccolò Ariosto, căpitan al castelului din acel oraș. Familia se mută în 1481 la Rovigo, unde tatăl devine comandant de garnizoană la curtea ducelui d'Este, apoi în 1484 la Ferrara. În timp ce Italia era zdruncinată de războaiele dintre Franța și Spania purtate prin provinciile ei, Ferrara reprezenta o zonă de stabilitate.
Între 1489 și 1494, Ariosto studiază dreptul la Universitatea din Ferrara, în același timp intră în contact cu diverși literați și umaniști, ca Ercole Strozzi sau Pietro Bembo, cel ce avea să ajungă mai târziu cardinal și exeget al lui Petrarca. Abandonează studiul jurisprudenței și se dedică literaturii latine, începând să scrie versuri, fie în latină, cu caracter liric amoros sau elegiac, " De diversis amoribus", "De laudibus Sophiae ad Herculem Ferrariae ducem primum", fie în italiană, "Rime" (publicate postum în 1546).
În 1502, Ariosto devine căpitan al castelului din Canossa și intră în serviciul cardinalului Ippolito d'Este, pentru care scrie și înscenează primele piese de teatru ale literaturii italiene, în majoritate comedii ("La cassaria", 1508 sau "I suppositi" 1509 - reprezentată mai târziu în 1519 la Roma cu decoruri executate de Rafael în prezența Papei Leon al X-lea).
În anul 1516 apare prima ediție a operei sale majore, "Orlando furioso", considerată continuarea poemului epic "Orlando Innamorato" (1487) a poetului Boiardo, pe teme eroice și cavalerești din timpul lui Carol cel Mare în luptă cu Sarazinii, arabi din peninsula Iberică, având ca erou principal pe cavalerul Roland (în italiană "Orlando"). Poemul este scris în versuri "octaverine", fiecare strofă constând din opt versuri endicasilabice rimând între ele. Este considerat cea mai frumoasă operă în genul poemului eroic din câte au fost scrise și, de la prima sa apariție, s-a răspândit rapid în toată Europa, exercitând o puternică influență asupra dezvoltării literaturii Renașterii.
În criză financiară, acceptă în 1521 din partea ducelui Alfonso din Ferrara o slujbă administrativă într-o regiune muntoasă sălbatică din Garfagnana, unde rămâne până în 1525. Întors la Ferrara, este chemat să facă parte din "Maestrato dei Savi" ("Consiliul înțelepților") și este numit supraintendent al spectacolelor de la curtea ducală. În 1528 scrie o nouă comedie, "Lena", și însoțește pe ducele Alfonso în escorta de onoare a împăratului Carol Quintul, în trecere prin Modena.
Ariosto petrece ultimii ani ai vieții în vila sa din "Mirasole", lucrând la revizuirea poemului "Orlando furioso", a cărui ediție definitivă apare în 1532. Îmbolnăvit de enterită, moare pe 6 iulie 1533. În 1809 este reînhumat în sala mare a Bibliotecii "Ariostea" din Ferrara.
| Ludovico Ariosto | |
 Ludovico Ariosto | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3] Reggio nell'Emilia, Italia |
| Decedat | (58 de ani)[2][3] Ferrara, Statele Papale[4] |
| Frați și surori | Gabriele Ariosto[*] |
| Copii | Virginio Ariosto[*] |
| Etnie | italian |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | poet dramaturg scriitor autor |
| Activitate | |
| Limbi | limba italiană[1] |
| Studii | University of Ferrara[*] |
| Pregătire | Luca Ripa[*] |
| Mișcare/curent literar | High Renaissance[*] |
| Opere semnificative | Orlando furioso[*] |
· 1535: Thomas Morus, umanist și politician englez, sfânt în bisericile catolică și anglicană (n. 1478). Executat pentru trădare împotriva regelui Henric al VIII al Angliei; (n.1478). Thomas More (d. 6 iulie 1535, Londra) a fost avocat, scriitor și om de stat englez un erudit umanist. A fost Lord Cancelar, din 1529 până în 1532. Morus este autorul faimoasei și controversatei sale lucrari „Utopia”, care a aparut in 1516. in care a introdus termenul de „utopie” ( in greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos – „loc fericit”), numele dat de el unei națiuni insulare ideale, imaginare, al cărui sistem politic a fost descris în aceasta carte. A refuzat sa–l recunoasca pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunțe la principiile sale și la religia sa catolică, acel refuz având drept consecințe închiderea sa în Turnul Londrei, și apoi executarea lui pentru înaltă trădare. În 1935, la patru sute de ani de la moartea sa, Morus a fost canonizat de Biserica Catolică, și a fost apoi declarat protectorul politicienilor și oamenilor de stat, de către papa Ioan Paul al II-lea. Ziua în care este serbat în calendarul catolic, 22 iunie, este aceeași cu ziua sfântului John Fisher, singurul episcop din perioada Reformării Engleze care și-a păstrat fidelitatea față de papă. John Fisher și Thomas Morus au fost închiși, în aprilie 1535, în Turnul Londrei, în același timp și din aceleași motive. Fisher a fost executat înaintea lui Thomas Morus, pe 22 iunie 1535. Morus a fost canonizat și de Biserica Anglicană în 1980.
· 1553: Regele Eduard al VI-lea al Angliei (n. 1537)
· 1762: Țarul Petru al III-lea al Rusiei a fost ucis (n. 1728)
· 1854 - A murit celebrul fizician german Georg Simon Õhm; a demonstrat experimental si teoretic legea fundamentala a unui circuit electric, care îi poarta numele. A studiat pila galvanica inventată de contele italian Alessandro Volta Folosind un echipament creat de el însuși, a descoperit proporționalitatea dintre diferența de potențial, intensitatea curentului electric și rezistența electrică care a devenit cunoscută în lumea științifică începând cu 1826 și până azi calegea conducției electrice, dar mai ales ca Legea lui Ohm. Ulterior, devenit profesor la Universitatea din Nurnberg Ohm a adus și alte contribuții la dezvoltarea fizicii, intre care legea acustica Ohm, cunoscută cateoria sirenelor, și interferența luminii polarizate în cristale sunt cele mai semnificative.
* 1865: Prințesa Sofia Wilhelmine a Suediei (suedeză Sophie (Sofia) Vilhelmina Katherina Marie Louise (Lovisa) Charlotte (Charlotta) Anne (Anna) av (af) Sverige; 21 mai 1801 - 6 iulie 1865), a fost prințesă suedeză și soția lui Leopold, Mare Duce de Baden. Sofia s-a născut la Stockholm, Suedia, la 21 mai 1801. A fost fiica regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei și a reginei Frederica de Baden. După naștere a fost plasată sub supravegherea doamnei de onoare Hedvig Ulrika De la Gardie, care a fost guvernanta copiilor familiei regale din 1799 până în 1803.
* 1865: Prințesa Sofia Wilhelmine a Suediei (suedeză Sophie (Sofia) Vilhelmina Katherina Marie Louise (Lovisa) Charlotte (Charlotta) Anne (Anna) av (af) Sverige; 21 mai 1801 - 6 iulie 1865), a fost prințesă suedeză și soția lui Leopold, Mare Duce de Baden. Sofia s-a născut la Stockholm, Suedia, la 21 mai 1801. A fost fiica regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei și a reginei Frederica de Baden. După naștere a fost plasată sub supravegherea doamnei de onoare Hedvig Ulrika De la Gardie, care a fost guvernanta copiilor familiei regale din 1799 până în 1803.
Sofia avea opt ani când tatăl ei a fost detronat și a părăsit Suedia împreună cu familia. Între momentul loviturii de stat care a dus la detronarea regelui și momentul părăsirii Suediei, ea și mama ei au fost sub arest la domiciliu. În această perioadă, ea a fost descrisă în celebrul jurnal al lui Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp ca o fată încăpățânată, care era mai arogantă și dotată cu mai puțin autocontrol decât fratele ei.
La 25 iulie 1819 la Karlsruhe, Sofia s-a căsătorit cu Leopold, Mare Duce de Baden, fiu dintr-o căsătorie morganatică. Căsătoria a fost aranjată de nepotul lui Leopold, Karl I Mare Duce de Baden, pentru a îmbunătăți șansele ca într-o zi Leopold să devină Mare Duce datorită legăturilor regale ale Sofiei. În 1830, soțul ei a devenit Mare Duce de Baden sub numele de Leopold I.
În timpul revoluției din 1848-49 a fost obligată să plece din Karlsruhe. A devenit văduvă în 1852.
A murit la Palatul Karlsruhe la 6 iulie 1865 la vârsta de 64 de ani.
| Prințesa Sofia a Suediei | |
| Mare Ducesă de Baden | |
 Portret de Franz Xavier Winterhalter al Sofiei de Baden, 1830. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Sofia Vilhelmina Katherina Marie Lovisa Charlotta Anna |
| Născută | 21 mai 1801 Stockholm, Suedia[1] |
| Decedată | (64 de ani) Karlsruhe, Germania[2] |
| Înmormântată | Grabkapelle[*] |
| Părinți | Gustav al IV-lea al Suediei Frederica de Baden |
| Frați și surori | Gustav, Prinț de Vasa Prințesa Cecilia a Suediei Amalia of Sweden[*] |
| Căsătorită cu | Leopold, Mare Duce de Baden |
| Copii | Alexandrine, Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ludwig Ludwig al II-lea, Mare Duce de Baden Frederic I, Mare Duce de Baden Prințul Wilhelm Prințul Karl Maria, Prințesă de Leiningen Olga, Mare Ducesă a Rusiei |
| Cetățenie |  Suedia |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Regină prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Holstein-Gottorp |
| Mare Ducesă de Baden | |
| Domnie | 30 martie 1830 - 24 aprilie 1852 (22 ani, 25 zile) |
· 1893: Henri René Albert Guy de Maupassant (pronunție: [gidəmopasɑ̃]) (n. 5 august 1850 — d. 6 iulie 1893) a fost un scriitor francez din secolul al XIX-lea. Este unul dintre precursorii povestirii moderne. Ca protégé al lui Flaubert, povestirile sale sunt caracterizate de economia stilului și un dénouement (deznodământ) eficient și natural. A scris de asemenea și șase nuvele. Mai multe dintre povestirile sale descriu inutilitatea războiului și pe civilii inocenți care sunt zdrobiți în calea sa - multe se desfășoară pe perioada Războiului Franco-Prusac din anii '1870. Unul dintre părinții povestirilor scurte și ai nuvelei, demn reprezentant al naturalismului francez, Guy de Maupassant s-a născut în ziua de 5 august 1850, la Dieppe, în Normandia atât de îndrăgită și pe care o va purta în suflet oriunde îl vor duce valurile vieții. A trăit și a scris într-o perioadă în care genul literar dominant devenise romanul, așa cum în prima jumătate a secolului al XIX-lea fusese poezia. Această deplasare spre epic este semnul unei noi orientări literare: dacă, prin definiție, lirismul este expresia eului, romanul trebuie, și este, expresia non-eului. Într-o perioadă istoricește scurtă, 1860-1890, se impune, ca o prelungire exacerbată a realis-mului lui Gustave Flaubert și a pozitivismului lui Hyppolite, Taine un nou curent literar, naturalismul. Chiar denumirea curentului, derivat de la „natura”, sugerează abordarea biologicului, primatul eredității în creionarea personajelor aflate în situații-limită. Naturalismul preia de la realism tehnica descrierii detaliate și obiective în prezentarea personajelor și a mediilor în care aceștia evoluează. Spre deosebire de realism, care pune accent pe mediul social ca element determinant, naturalismul dezvăluie aspectele sordide, sumbre, uneori chiar dezgustătoare, ale vieții. Perso-najele sunt fie alcoolici, fie criminali, târâți psihic sau fizic, în orice caz niște marginali al societății viciate. Cei mai reprezentativi exponenți ai acestui curent literar născut în Franța, sunt Emile Zola, Guy de Maupassant, Roger Martin du Gard, precum și Theodor Dreiser în Statele Unite ale Americii. Odată cu naturalismul, romanul devine o oglindă fidelă a sufletului, un tablou exact al realității vieții, departe de confesiunile unui individ sau de jocul fanteziilor sale. Ținerea sub obroc a sensibilității dezlănțuite, scrutarea riguroasă a obiectelor și obiectivelor erau la îndemâna lui Maupassant, demn urmaș al lui Flaubert. Talent mai degrabă viguros decât rafinat, fără neliniști metafizice, Maupassant nu avea mari disponibilități afective, nici idei care să-l conducă la deformarea realității; nici inima nu-i pretindea să o hrănească cu iluzii, nici spiritul nu căuta răspunsuri sau vreo demonstrație. Format sub directa îndrumare a lui Flaubert, a învățat să surprindă caracterul original și particular al lucrurilor, să aleagă expresia care scoate la iveală acest caracter. Odată format după calapodul maestrului, Maupassant s-a apucat să scrie nuvele, povestiri scurte și romane, remarcabile prin acuitatea observației și prin simplitatea frustă și robustă a stilului. În cazul lui Maupassant, nu se poate vorbi de o filozofie profundă. El țintește latura urâtă din om, mediocritatea și violența lui, egoismul lui atroce, omul puternic și viclean în funcție de temperament și condiție socială vânând plăceri și bani, satisfacerea poftelor fizice și obținerea de bunuri materiale. În evoluția personajelor sale, nici urmă de excese filo-zofice, dar nici de excludere a priori a psihologiei. Personajele sunt trupuri, dar și spirite și suflete. Maupassant nu are deloc gustul, nici aptitudinea pen-tru rafinate analize psihologice. Scriitorul zugrăvește viața la suprafața ei, sugerând, prin mișcări și acțiuni, resorturile și forțele intime ale conștiinței. La el, totul este solid și real, nimic abstract. În fond, romanul filozofic este analitic, romanul lui Maupassant este sintetic. Scriitorul debutează în anul 1880 cu un volum de versuri, de altfel singura tentativă de exprimare în notă lirică. Notorietatea o va dobândi odată cu apariția, în același an, a faimosului volum colectiv Serile de la Medan, în care este inclusă și nuvela Bulgăre de seu, o capodoperă a genului. Intriga acestei nuvele se desfășoară pe fundalul cuceririi orașului Dieppe de către prusaci, în timpul războiului franco-prusac din 1870. Elisabeth Rousset, o femeie de moravuri ușoare, poreclită Bulgăre de seu, datorită formelor sale plinuțe, scapă din mâinile unui ofițer prusac un grup de zece așa-zise persoane onorabile și respectabile, care obținuseră un permis de liberă trecere prin zona ocupată, în drum spre Le Havre din zona liberă. După ce își înfrânge sentimentele patriotice puțin desuete, ea admite să se culce cu ofițerul prusac. Numai că a doua zi, toți cei zece călători îi întorc spatele, așa că Bulgăre de seu se retrage, singură, într-un colț al diligenței, copleșită de disprețul unor ticăloși cinstiți. Experiența de soldat în războiul franco-prusac l-a determinat să-și exprime dezgustul provocat de ororile și nebunia războaielor. În perioada 1875-1891, Maupassant a publicat în jur de trei sute de nuvele, unele adevărate bijuterii. Opera lui Maupassant prezintă toate mediile sociale și toate tipologiile ce cad succesiv sub lupa lui: țărani din Normandia natală, mici burghezi normanzi și parizieni, patroni și slujbași. Pe toți îi zugrăvește fără încrâncenare, dar și fără simpatie, uneori cu o urmă de dispreț care dă narațiunii o notă ironică, pe alocuri șfichiuitoare. Câmpul experimental al scriitorului se lărgește odată cu marile romane: de la lupta fără scrupule pentru a parveni în viață, pentru bani și putere, din lumea politicii și a presei, ca în Bel-Ami, până la sondarea unor domenii mai sensibile, ca în Tare ca moartea. Către apusul vieții și al carierei s-a apropiat de fantastic, de miraculosul fiziologic și patologic. Alminterea, degradarea vizibilă a scriitorului impunea asemenea viziuni. Bel-Ami, primul mare roman al lui Maupassant, publicat în 1885, sub formă de foileton în revista pariziană Gil Blas, urmărește ascensiunea socială a lui Georges Duroy, - bărbat ambițios și seducător, bel-homme, arivist și oportunist - de la un simplu funcționar la centrala căilor ferate a regiunii de Nord, până în vârful piramidei sociale pariziene, grație amantelor și cârdășiei dintre marea finanțare, politică și presă. Pe fundalul unei politici coloniale. Maupassant descrie cu minuțiozitate legăturile dintre capital, politică și presă, dar și influența femeilor, private de activitate politică prin Codul lui Napoleon, dar care, din umbră, lucrează pentru a impune ceea ce își doresc. Satira unei societăți minate de scandaluri politice de sfârșit de secol XIX, romanul se constituie și într-o mică monografie a presei pariziene, în măsura în care Maupassant prezintă experiența personală de reporter. Așa încât ascensiunea personajului central al romanului poate fi comparată cu propria lui ascensiune. Bel-Ami respectă întru totul canoanele curentului naturalist, se circumscrie contextului geopolitic realist. De asemenea, este un roman al uceniciei prin faptul că personajul central reușește să se debaraseze de primele proiecte de viitor și să deprindă tehnica și mijloacele de realizare a unor noi aspirații. Bel-Ami este romanul care a sedus numeroși scena-riști și regizori de pe toate meridianele. Pentru a avea o idee despre simplitatea stilistică îndrăzneață prin care Maupassant contrastează complexitatea trepidantei vieți pariziene, pânza de păianjen a relațiilor interumane, decăderea nobilimii la sfârșit de secol și ascensiunea marii burghezii cu ritmul lent al unei vieți cenușii, este suficient să menționăm romanul O viață, publicat în 1883. Este povestea unei femei, pe numele ei Jeanne, presărată cu puține bucurii mărunte și nenumărate decepții, cu slăbiciuni omenești care lasă răni adânci, o viață hrănită cu speranțe încăpățânate, și care, înșelată de un soț aparținând nobilimii locale, înșelată în așteptările ei și de fiu, se dedică cu o candoare sfâșietoare nepotului sortit, poate, să-i administreze o ultimă lecție de deziluzie amarnică, în caz că moartea nu o va scuti de această ultimă lovitură. Viața Jeannei este atât de verosimilă, atât de credibilă în mediocritatea, în contextul și calitatea ei încât capătă o valoare generală: tristețea ei se subsumează tristeții nenumăratelor vieți pe care le identificăm în spatele unui caz particular. Scriitor prolific - peste 300 de nuvele și povestiri scurte, 6 romane, 3 piese de teatru, un volum de versuri și 3 volume de impresii de călătorie - Guy de Maupassant rămâne una din figurile de seamă ale literaturii franceze din secolul al XIX-lea. Realismul lui Maupassant, cu importante contaminări naturaliste în ceea ce privește predilecția pentru patologic, monstruos, macabru, mai ales în nuvele și povestiri, se fundamentează - după exprimarea proprie - pe „viziunea cea mai complexă, mai pătrunzătoare, mai adâncă decât realitatea însăși”. Proza sa scurtă se caracterizează prin șlefuirea și concizia expresiei alese, cu deosebită siguranță, restrânsă la elementele esențiale, dând impresia simplității până la prozaism și banalitate în reprezentarea obiectiv-neutră, uneori cu accente ironice, satirice ori sarcastice, a mediului mic-burghez ori a celui funcționăresc parizian, a nobilimii mărunte ori a lumii declasaților, cu preocuparea constantă de a reliefa umanitatea oamenilor simpli.
Romanele sale, mai aproape de realism prin construcție și tematică, ilustrează darul de analist al mediilor și psihologiilor.
Romane
- 1883: Une vie ("O viață");
- 1885: Bel-Ami;
- 1887: Mont-Oriol;
- 1888: Pierre et Jean ("Pierre și Jean");
- 1889: Fort comme la mort ("Tare ca moartea");
- 1890: Notre cœur ("Inima noastră").
Proză scurtă
- 1881: La maison Tellier ("Casa Tellier");
- 1882: Mademoiselle Fifi ("Domnișoara Fifi");
- 1883: Contes de la bécasse ("Povestirile becaței");
- 1884: Les sœurs Rondoli ("Surorile Rondoli");
- 1884: Miss Harriet;
- 1884: Clair de lune ("Clar de lună");
- 1885: Toine;
- 1885: Yvette;
- 1887: Le Horla.
Traduceri
- Guy de Maupassant, Misterul, București, 1929, traducere de Eugeniu Boureanul
- Guy de Maupassant, Răzbunarea mamei, București, 1929, traducere de Eugeniu Boureanul
Guy de Maupassant 
Guy de MaupassantDate personale Nume la naștere Henry-René-Albert-Guy de Maupassant Născut [2][3][4][5][6][7][8][9][7][10][11][12]
Tourville-sur-Arques, FranțaDecedat (42 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][7][10][11][12]
Passy[*], Paris, A Treia Republică FrancezăÎnmormântat Cimitirul Montparnasse Cauza decesului cauze naturale[*] (sifilis) Cetățenie 
Franța Etnie Francezi Ocupație povestitor[*]
dramaturg
jurnalist
romancier[*]
scriitor
autor
poetLimbi limba franceză[1] Studii Liceul Henri IV[*]
Lycée Pierre-Corneille[*]Mișcare/curent literar Realism literar Specie literară roman Opere semnificative Bel-Ami[*]
Boule de Suif[*]Influențe[ascunde]Note Premii Vitet Prize[
· 1901: Chlodwig, Prinț de Hohenlohe-Schillingsfürst, cancelar al Germaniei (n. 1819)
* 1911: Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (8 iulie 1830 – 6 iulie1911), născută Prințesa Alexandra Friederike Henriette de Saxa-Altenburg a fost a cincea fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph Georg Friedrich Ernst Karl și a Ameliei de Württemberg. S-a căsătorit cu Marele Duce Constantin Nikolaevici, al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei, la 11 septembrie 1848.
* 1911: Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (8 iulie 1830 – 6 iulie1911), născută Prințesa Alexandra Friederike Henriette de Saxa-Altenburg a fost a cincea fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph Georg Friedrich Ernst Karl și a Ameliei de Württemberg. S-a căsătorit cu Marele Duce Constantin Nikolaevici, al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei, la 11 septembrie 1848.
În vara anului 1846, Alexandra l-a întâlnit pe Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusieiatunci când el a vizitat Altenburg. Marele Duce Constantin era al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei și al Țarinei Alexandra Feodorovnanăscută Prințesa Charlotte a Prusiei.
Constantin a stat câteva zile la castelul tatălui Alexandrei. Vizita lui acolo a fost aranjată de mătușa Alexandrei, Marea Ducesă Elena Pavlovna, care se născuse Prințesa Charlotte de Württemberg. Elena și mama Alexandrei erau descendente ale lui Frederick al II-lea Eugene, Duce de Württemberg. Marea Ducesă Elena era căsătorită cu Marele Duce Mihail Pavlovici, fratele mai mic al Țarului Nicolae I. Elena Pavlovna era deci mătușa lui Constantin prin căsătorie și mătușa Alexandrei prin naștere. Ea avea o puternică influență asupra lui Constantin, care îi admira inteligența și opiniile progresive. Elenei îi plăcea literatura și muzica, a fondat Conservatorul din Sankt Petersburgiar tânărul Constantin își petrecea timpul adesea în casa și în salonul mătușii sale din Sankt Petersburg.
Constantin era intelectual și liberal, în timp ce Alexandra era conservatoare și mai degrabă înalt spiritualizată. Deși temperamente lor erau diferite, ambii aveau în comun intersul față de muzică și le plăcea să cânte în duet la pian. Constantin era captivat de frumusețea Alexandrei: era înaltă, subțire și atractivă. Curând era nerăbdător să se căsătorească cu ea "Nu știu ce se întâmplă cu mine. Este ca și cum aș fi o persoană complet nouă. Un singur gând am, o sigură imagine îmi umple ochii: pentru totdeauna, ea și numai ea, îngerul meu, universul meu. Chiar cred că sunt îndrăgostit, altfel ce-ar însemna asta? O cunosc doar de câteva ore și sunt îndrăgostit până peste urechi".[1]
Alexandra avea șaisprezece ani iar Constantin nouăsprezece; s-au logodit însă au trebuit să aștepte mai mult de doi ani înainte să se căsătorească.
Alexandra avea șaisprezece ani iar Constantin nouăsprezece; s-au logodit însă au trebuit să aștepte mai mult de doi ani înainte să se căsătorească.
Alexandra a ajuns în Rusia la 12 octombrie 1847 și a fost întâmpinată de fanfară și de o sărbătoare populară, cu mulțimi care jubilau și care se înghesuiau pe străzi și la balcoane. Se spunea că Alexandra semăna mult cu sora logodnicului ei, Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna, care murise la o naștere, lucru care a umplut-o de lacrimi pe soacra sa la prima lor întâlnire.
În februarie 1848, Alexandra s-a convertit la ortodoxism și a luat numele de Marea Ducesă Alexandra Iosifovna, care reflecta numele tatălui ei Joseph. Alexandra și Constantin s-au căsătorit la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg, la 11 septembrie 1848. Constantin a primit ca dar de nuntă de la părinții săi palatul Marble. Strelna di Golful Finlandei, pe care Constantin o moștenise la vârsta de patru ani, a devenit reședința de la țară a cuplului. Marii Ducese Alexandra Iosifovna i-a plăcut să se ocupe de grădina de la Strelna, a fondat o școală în grădină, unde preda chiar ea. Tot în grădină erau jucării educative pentru copii: un catarg din lemn, o trambulină pentru gimnastică și o replică a unei cabine dintr-una din fregatele lui Constantin.
La un an după căsătorie Constantin a moștenit de la unchiul său Marele Duce Mihail Pavlovici, palatul Pavlovsk situat la 19 mile sud de Sankt Petersburg. Mai târziu, Alexandra și Constantin au primit palatul din Oreanda din Crimeea, care inițial a fost construit de Țarina Alexandra Feodorovna și lăsat celui de-al doilea fiu.
Constantin și Alexandra au avut 6 copii:
- Nicolae Constantinovici 1850-1918; căsătorit cu Nadedja Alexandrovna von Dreyer.
- Olga Constantinovna 1851-1926; căsătorită cu George I al Greciei și bunica Prințului Filip, Duce de Edinburgh.
- Vera Constantinovna 1854-1912; căsătorită cu Ducele Eugen de Württemberg.
- Constantin Constantinovici 1858-1915; căsătorit cu Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.
- Dimitri Constantinovici 1860-1919; necăsătorit.
- Viaceslav Constantinovici 1862-1879; necăsătorit.
În 1867, fiica cea mare a Alexandrei, Olga, s-a căsătorit cu regele George I al Greciei. Avea numai șaisprezece ani iar inițial, Constantin a fost împotriva ca ea să se căsătorească atât de tânără. În iulie 1868, s-a născut primul copil al Olgăi și a fost numit Constantin după bunicul său. Începutul familiei fiicei lor a coincis cu începutul destrămării mariajului Alexandrei și a lui Constantin.
La sfârșitul anului 1860, Constantin a început o aventură extraconjugală și a avut o fiică nelegitimă, Marie Condousso. Curând după nașterea Mariei, Constantin a început o nouă relație cu o tânără dansatoare de la Conservatorul din Sankt Petersburg, Anna Vasilievna Kuznețova, cu care a avut cinci copii.
În 1874, s-a descoperit că fiul cel mai mare al Alexandrei, Marele Duce Nicolae Constantinovici, care trăia o viață dezordonată și avea idei revoluționare, a furat trei diamante valoroase de la o icoană din dormitorul mamei sale în complicitate cu amanta sa, o curtezană americană. A fost găsit vinovat, declarat nebun și exilat pe viață în Asia Centrală. Cinci ani mai târziu, în 1879, cel mai mic fiu al Alexandrei, Viaceslav, a murit în mod neașteptat de o hemoragie cerebrală.
La începutul lui august 1889, Constantin a suferit un accident vascular cerebral sever care i-a paralizat piciorul stâng și l-a făcut să-și piardă capacitatea de a vorbi [2]. Invalid, Constantin a rămas în îngrijirea soției legale care s-a putut răzbuna pe infidelitățile și umilințele din trecut.
Când Constantin a murit în ianuarie 1892, Alexandra a aranjat pentru amanta soțului ei Anna să viziteze Pavlovsk și să se roage la patul lui Constantin.
Alexandra a murit la 6 iulie 1911 la Sankt Petersburg și a fost înmormântată la catedrala Petru și Pavel.
| Alexandra de Saxa-Altenburg | |||||||||||||||||||||||||||||
| Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei | |||||||||||||||||||||||||||||
 Marea Ducesă Alexandra, pictură de Franz Xaver Winterhalter, c. 1850
| |||||||||||||||||||||||||||||
· 1914: Delmira Agustini, scriiotoare uruguayană (n. 1886)
· 1916: Odilon Redon, pictor simbolist și litograf francez (n. 1840)
* 1934: Peter August Ludwig Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga (19 mai 1866 – 6 iulie 1934), cunoscut în Brazilia ca Dom Pedro Augusto, a fost prinț al Casei de Saxa-Coburg și Gotha și prinț al Imperiului Braziliei.
* 1934: Peter August Ludwig Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga (19 mai 1866 – 6 iulie 1934), cunoscut în Brazilia ca Dom Pedro Augusto, a fost prinț al Casei de Saxa-Coburg și Gotha și prinț al Imperiului Braziliei.
Prințul Petru a fost primul din cei patru fii născuți în Germania ai Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary (1845-1907) și ai Prințesei Leopoldina a Braziliei (1847-1871).
Prin mama sa, prințul a fost nepotul împăratului Petru al II-lea al Braziliei (1825-1891) iar prin tatăl său a fost nepot al Prințului August de Saxa-Coburg și Gotha (1818-1881) și al Clementinei de Orléans (1817-1907).
În 1871, după decesul mamei sale, Prințesa Leopoldine, micul Petru Auguste în vârstă de cinci ani a trebuit să-și părăsească tatăl, Auguste de Saxa-Cobourg-Kohary, care a ales să trăiască în Europa, și s-a instalat la bunicii materni din Rio de Janeiro. Fiind cel mai mare dintre nepoții împăratului Pedro al II-lea al Braziliei, Prințul Petru Auguste a fost moștenitor al tronului brazilian timp de zece ani.
Petru Auguste a primit o educație extrem de atentă, care era menită să-l pregătească pentru viitorul rol de împărat. În 1875, mătușa sa, prințesa imperială Isabel, a născut un fiu, Prințul Pedro d'Orléans-Braganza iar Petru și-a pierdut statutul de moștenitor prezumptiv.
Adolescent fiind, prințul și-a însoțit în mod repetat bunicii în călătoriile lor, în Brazilia și în străinătate. A publicat ulterior, mai multe articole dedicate mineralogiei și a demonstrat că bunicul său Petru al II-lea avea o capacitate reală pentru știință. Niciodată nu a fost apropiat de mătușa sa și de familia acesteia; adolescentul a devenit din ce în ce mai conspirator în anii 1880 sperând ca bunicul său să îndepărteze de la succesiune familia Orléans-Braganza.
În 1889 a avut loc o lovitură de stat republicană care a răsturnat regimul imperial, lucru care l-a forțat pe Petru Auguste să plece în exil împreună cu familia în Europa.
Rămas celibatar, Petru Auguste a fost moștenit de nepotul său, Prințul Rainier de Saxa-Coburg-Kohary (1900-1945), fiul fratelui său mai mic, Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary.
| Prințul Petru | |
| Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry Duce în Saxonia | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Peter August Ludwig Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga |
| Născut | 19 mai 1866 Palatul Leopoldina, Rio de Janeiro, Brazilia |
| Decedat | (68 de ani) Tulln an der Donau, Austria |
| Înmormântat | Biserica Sf. Augustine, Coburg |
| Părinți | Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary Prințesa Leopoldina a Braziliei |
| Frați și surori | Prince Joseph Ferdinand of Saxe-Coburg and Gotha[*] Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary |
| Cetățenie |  Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Ocupație | mineralog[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Coburg și Gotha |
· 1938: Emile Cohl, regizor și producător francez, pionier al filmului de animație (n. 1857)
· 1957: Aleksei Remizov, scriitor rus (n. 1957)
· 1962: William Faulkner, scriitor american (n. 1897). A fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1949 si unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii americane din secolul XX. (The Unvanquished (Neînvinșii) (1938); Intruder in the Dust (Nechemat în țărână) (1948); Requiem for a Nun (Recviem pentru o călugăriță) (1951); A Fable (O parabolă) (1954) – Premiul Pulitzer în 1955; The Reivers (Hoțomanii) (1962) – Premiul Pulitzer în 1963.
· 1962: Arhiducele Joseph August Viktor Klemens Maria de Austria, Prinț al Ungariei și Boemiei (9 august 1872 – 6 iulie 1962) a fost pentru o scurtă perioadă șef al statului Ungariei, membru al Casei de Habsburg-Lorena și fiul cel mare al Arhiducele Joseph Karl de Austria (1833–1905) și a soției sale, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg-Gotha (1846–1927). Bunicul lui Joseph August a fost Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei, fiul mai mic al împăratului Leopold al II-lea. 
S-a născut la Alcsút, Ungaria. La 15 noiembrie 1893, la Munchen, s-a căsătorit cu Prințesa Augusta de Bavaria (1875–1964), fiica Prințului Leopold de Bavaria (1846–1930) și a soției acestuia, Arhiducesa Gisela de Austria (1856–1932).
În 1893 Arhiducele Joseph August a devenit nepot prin alianță cu împăratul Franz Joseph. Mama soției lui, Arhiducesa Gisela, era fiica cea mare a împăratului Franz Joseph și a împărătesei Elisabeta ("Sisi"). Toți cei șase copii ai tânărului cuplu s-au născut în timpul vieții străbunicului lor.
- Arhiducele Joseph Francis de Austria, n. 28 martie 1895; d. 25 septembrie 1957
- Arhiducesa Gisela Auguste Anna Maria, n. 5 iulie 1897; d. 30 martie 1901
- Arhiducesa Sophie Klementine Elisabeth Klothilde Maria, n. 11 martie 1899; d. 19 aprilie 1978
- Arhiducele Ladislaus Luitpold, n. 3 ianuarie 1901; d. 29 august 1946
- Arhiducele Matthias Joseph Albrecht Anton Ignatius, n. 26 iunie 1904; d. 7 octombrie 1905
- Arhiducesa Magdalena Maria Raineria, n. 6 septembrie 1909; d. 11 mai 2000 Joseph August și-a început cariera militară în 1890 când a comandat regimentul 1 de infanterie ca locotenent. Curând a fost promovat Oberleutnant și a fost transferat la regimentul 72 infanterie în 1893. În 1894 a fost transferat la regimentul 6 de dragoni, apoi la regimentul 1 de husari și promovat la rang de maior. A preluat comanda acestui regiment în 1904, a continuat la comanda brigăzii infanterie 79 Honvéd în 1908 și în cele din urmă a comandat divizia de infanterie 31 de la Budapesta în 1911.În plus față de funcțiile sale în armată, arhiducele a studiat dreptul la Universitatea din Budapesta.
August a fost înalt decorat înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Printre medalii primite se numără Medalia de Bronz Meritul Militar, Marea Cruce a Ordinului Sfântul Iosif, Ordinul Vulturul Negru, clasa 1 a Ordinului Vulturul Roșu, Marea Cruce a Ordinului victorian al Marii Britanii, Marea Cruce a Ordinului lui Karl al III-lea și Marea Cruce a Ordinului bulgar Chiril și Metodius. La 24 martie 1891 a primit de la împăratul Franz Joseph Ordinul Lâna de Aur.La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, divizia arhiducelui a fost angajată pe frontul de la sudul imperiului, apoi pe fontul galițian. La 1 noiembrie 1914 arhiducele a fost ridicat la rangul de general de cavalerie. La scurt timp a fost trimis în Carpați unde a luptat până la intrarea în război a Italiei. A fost transferat la granița Carintia și a participat în bătălia de la Isonzo.August a rămas pe acest front până la a noua bătălie de la Isonzo în 1916 perioadă când a fost din nou decorat cu mai multe distincții germane, austriece și turcești. August era foarte iubit de trupele sale în special de cele de naționalitate maghiară.La 1 noiembrie 1916 August a fost numit comandantul armatei austro-ungare pe frontul de luptă cu Rusia și România. A fost promovat la rangul de Generaloberst. În ianuarie 1918 arhiducele a fost numit la comanda armatei a 6-a care lupta pe frontul deschis la sudul imperiului. În iulie a fost trimis în Tirol unde a dirijat armatele a 10-a și a 11-a. A devenit ultimul Generalfeldmarschall al armatei austro-ungare la 24 octombrie 1918 ca o încercare a împăratului Carol de a-i calma pe naționaliștii unguri.
La 27 octombrie 1918 împăratul Carol l-a numit pe August "Homo Regius" (Omul Regelui) al Ungariei. Temându-se de dorința de independență a maghiarilor, împăratul dorea să beneficieze de popularitatea vărului său și să-și consolideze scaunul. Cu toate acestea, câteva săptămâni după promovarea lui, arhiducele a cerut să fie eliberat de jurământul său.[1]. Aproape imediat, August a început negocierile cu clasa politică maghiară și la 29 octombrie 1918 l-a numit pe contele János Hadik să formeze un nou guvern național.
Toate eforturile arhiducelui de a stabiliza Ungaria au fost aneantizate de revoluția comunistă de la 31 octombrie 1918.[1] La 16 noiembrie a fost proclamată Republica Democratică ungară care va fi înlocuită câteva luni mai târziu de Republica Sovietică Ungaria, primul regim comunist din Europa constituit după Revoluția din Octombrie din Rusia.
Arhiducele a fost pus în stare de arest la domeniul său de la Alcsuth. Totuși Joseph August era atât de popular în rândul maghiarilor încât revoluționarii nu îndrăznesc să pună mâna pe el și familia lui. După căderea la 6 august a regimul bolșevic maghiar, arhiducele ia conducerea statului ungar, cu titlul de regent (Reichsverweser). Prințul l-a numit pe István Friedrich ca prim-ministru și l-a confirmat pe amiralului Miklós Horthy în calitate de șef al armatei.[1] Reîntors la putere, arhiducele a urmărit să favorizeze restaurarea împăratului Carol I care a fost detronat în 1918.
Pentru că forțele aliate se temeau că întoarcerea împăratului ar destabiliza Europa Centrală, au refuzat să-l accepte pe Arhiducele Joseph August ca șef al statului ungar; Joseph August a fost forțat să abdice la 23 august 1919. La 1 martie 1920, amiralul Horthy este ales regent al Regatului Ungariei restaurate.
După abdicarea sa, arhiducele Joseph Auguste s-a implicat activ în domeniul științei și dezvoltarea socială. El și-a publicat memoriile și a primit două doctorate onorific de la Universitatea din Budapesta: unul în filosofie și altul în domeniul științei și tehnologiei. A fost, de asemenea, membru de onoare al Academiei Maghiare de Științe, unde a devenit președinte în perioada 1933-1944.[1]
În 1944 a părăsit Ungaria pentru Statele Unite însă mai târziu s-a întors în Germania. După moartea lui Horthy, în februarie 1957, Joseph August a solicitat convocarea membrilor Ordinului Vitéz (un grup de persoane decorate pentru a servi națiunea maghiară). Curând după aceea, membrii exilați ai Ordinului, dizolvat în mod oficial de către Republica Ungară, și-a ales căpitanul-general.
Arhiducele a murit în 1962 la vârsta de 89 de ani Rain în apropiere de Straubing. A fost înmormântat în cimitirul unui mic sat bavarez. În 1922, rămășițele arhiducelui și ale soției sale Augusta, nepoata împăratului Franz Joseph (decedată în 1964), au fost transferate în necropola habsburgilor din Ungaria, la castelul regal din Buda.
Nepoata lui Joseph August, arhiducesa Ilona de Austria (n. 1927) s-a căsătorit cu George Alexander, Duce de Mecklenburg. Fiul ei, George Borwin, Duce de Mecklenburg este actualul Șef al Casei de Mecklenburg-Strelitz.
| Arhiducele Joseph August | |
_in_1917.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 9 august 1872 Alcsút, Ungaria |
| Decedat | (89 de ani) Rain, Bavaria |
| Înmormântat | Castelul Buda |
| Părinți | Arhiducele Joseph Karl de Austria Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha |
| Frați și surori | László Habsburg–Lotaringiai[*] Arhiducesa Margareta Clementina de Austria Arhiducesa Maria Dorothea de Austria |
| Căsătorit cu | Prințesa Augusta de Bavaria |
| Copii | Arhiducele Joseph Francis de Austria Arhiducesa Gisela Arhiducesa Sofia Arhiducele Laszlo Arhiducele Matias Arhiducesa Magdalena |
| Cetățenie |  Ungaria Austria |
| Ocupație | politician personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Habsburg-Lorena |
| Regent al Ungariei | |
| Domnie | 7 august 1919 - 23 august 1919 |
| Predecesor | Gyula Peidl |
| Succesor | István Friedrich |
| Ion Vinea | |
 Vinea, fotografie ca. 1915 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ioan Eugen Iovanaki (Iovanache) |
| Născut | 17 aprilie 1895 Giurgiu |
| Decedat | (69 de ani) București |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer de ficat[*]) |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | poet, romancier, teoretician literar, critic de artă, cronicar, politician |
| Pseudonim | Aladin, Ivan Aniew, Dr. Caligari, Crișan, Evin, B. Iova, I. Iova, Ion Iovin, Ion Japcă, Ion Eugen Vinea |
| Partid politic | Partidul Național-Țărănesc |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Colegiul Național „Sfântul Sava” din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1912–1964 |
| Mișcare/curent literar | Simbolism, Contimporanul, Constructivism, Futurism, Expresionism, Suprarealism, Decadentism, Realism magic, Realism socialist |
| Specie literară | Genul liric, poem în proză, parodie, satiră, schiță, memorii, autoficțiune, nuvelă psihologică, Bildungsroman, literatură erotică |
· 1971: Louis Armstrong, muzician american de jazz (n. 1901)
· 1973 - A murit Otto Klemperer, dirijor si compozitor german.
· 1979: A decedat la Iasi, poetul si traducatorul român George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; n. 25 martie 1902, Iaşi). A fost fiul lui Ileana şi Doroftei Glod, căruţaş. După absolvirea şcolii primare la Iaşi, a intrat ucenic la tipografia revistei „Viaţa Românească”. Ulterior a lucrat ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la „Iaşul literar”. În perioada cât a fost tipograf la Viaţa Românească, prin intervenţia scriitorului Ionel Teodoreanu, Editura Cartea Românească i-a publicat lui Lesnea care cunostea limba rusă, o traducere în versuri din Lermontov. În 1946 Lesnea a fost premiat pentru traduceri din Aleksandr Puşkin. Din 1951, revistele „Iaşul nou” şi „Viaţa Românească” au început să publice fragmente din romanul în versuri Evgheni Oneghin în versiunea lui Lesnea. George Lesnea a scris ode şi pentru Carol al II-lea al României, pentru Ion Antonescu, căruia i-a fost sergent pe front, pentru industriaşul Nicolae Malaxa, dar şi pentru Partidul Comunist Român şi pentru Nicolae Ceauşescu. Când Regele Carol al II-lea era sărbătorit pentru 10 ani de Domnie, în ediţia din 1 iunie 1940 revista Însemnări ieşene, sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu şi Grigore T. Popa, publica poezia „Cântec pentru Regele nostru” de George Lesnea. A fost distins printre altele cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1972), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).
· 1989: A murit politicianul comunist ungur Janos Kadar; (n. 1912).
· 1998: A decedat cântăreaţa de operă şi profesoara de canto română, Arta Florescu; (n. 10 martie 1921, Bucureşti). A studiat la Conservatorul din Bucureşti, între 1939 şi 1942, la Geneva (1946) şi la Viena (1947). A debutat la Radio Bucureşti (20 martie 1939) într-un recital vocal, acompaniată de pianistul Nicolae Rădulescu, în program figurând lieduri de Duparc, Schumann şi Alfred Alessandrescu, apoi în alt recital public la Ateneul Român din Bucureşti (1941) cu pagini de Hugo Wolf, Duparc, Chausson, Richard Strauss, Joseph Marx, Reynaldo Hahn, Stravinski şi Enescu; (n. 10 martie 1921, Bucuresti). Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii şi artelor plastice”.
· 1998 - A murit Roy Rogers, „Regele cowboy-lor” (n.05.11.1911).
· 2000: Władysław Szpilman, pianist, compozitor, autor polonez (n. 1911)
· 2002: A murit regizorul american de film John Frankenheimer ; (n. 1930). Filmele sale au fost distinse de Academia Britanica de Film ( Candidatul manciurian), la Festivalul de Film de la Cannes, Premiul Criticii la New York, Festivalul Filmului de la Venetia (Birdman of Alcatraz).Filmul sau “Filiera Franceza” ( French Connection) s-a bucurat de un enorm succes si in Romania.
· 2004 - A murit Thomas Klestil, fost preşedinte al Republicii Austria (1992-1998 ; reales în 1998 pentru un nou mandat de şase ani) (n.04.11.1932).
· 2005: Claude Simon, scriitor francez, laureat Nobel (n. 1913)
* 2007: Evhen Oksentovîci Popovîci (în ucraineană Євген Оксентович Попович, n. , Mejîrici, Ucraina – d. , Kiev, Ucraina) a fost un traducător ucrainean de literatură germană. S-a născut pe 25 iunie 1930 în satul Mejîrici din raionul Kaniv la regiunii Cerkasî. A absolvit școala preparandală din Kaniv (1951) și Universitatea din Kiev (1956), obținând specializarea de filolog-germanist.
* 2008: Laurențiu Moldovan (n. , Gherla, România – d. , Reșița, România) a fost un pilot român care a avut participări la toate genurile de curse: raliuri, viteză în coastă, viteză pe circuit.[1] A fost cunoscut în sportul auto cu numele Lențiu. A debutat în automobilism în anul 1967.
* 2007: Evhen Oksentovîci Popovîci (în ucraineană Євген Оксентович Попович, n. , Mejîrici, Ucraina – d. , Kiev, Ucraina) a fost un traducător ucrainean de literatură germană. S-a născut pe 25 iunie 1930 în satul Mejîrici din raionul Kaniv la regiunii Cerkasî. A absolvit școala preparandală din Kaniv (1951) și Universitatea din Kiev (1956), obținând specializarea de filolog-germanist.
A lucrat ca jurnalist (1956-1957), redactor și redactor-șef al editurii Veselka (1957-1967). Începând din 1967 s-a ocupat cu activitatea de traducere. A tradus în limba ucraineană scrieri în proză ale scriitorilor de limba germană și în limba germană scrierile Olgăi Kobyleanska.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina din 1968. Activitatea sa de traducător a fost recunoscută prin decernarea premiilor Maksim Rîlskii și Mîkola Lukaș.
Nouă romane remarcabile ale secolului al XX-lea scrise de Heinrich Böll, Martin Walser, Hermann Hesse, Max von der Grün, Franz Kafka, Erich Maria Remarque, Joseph Roth, Max Frisch și Ernst Jünger, traduse din limba germană de Evhen Popovîci, au fost publicate în perioada 1960-1977 în paginile revistei Vsesvit.
În anul 2006 Popovîci și-a donat biblioteca către Universitatea Națională „Academia Moghilă din Kiev”.
Evhen Popovîci a murit pe 6 iulie 2007.
Soția lui Evhen Popovîci, Olga Seniuk, a fost, de asemenea, traducătoare și a tradus din suedeză opere scrise de Selma Lagerlöf și Astrid Lindgren.
| Evhen Popovîci | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Mejîrici, Ucraina |
| Decedat | (77 de ani) Kiev, Ucraina |
| Cetățenie |  URSS Ucraina |
| Ocupație | filolog[*] jurnalist contributing editor[*] traducător |
| Activitate | |
| Limbi | limba ucraineană |
| Studii | Universitatea Națională Taras Șevcenko din Kiev[ |
· 2009: Robert McNamara, om de afaceri și politician american (n. 1916)
· 2009 - A murit scriitorul rus Vasili Aksionov, autorul volumului "O saga moscovită"
* 2020 - A murit Ennio Morricone, compozitor de film italian (n. 1928)
Ennio Morricone în 2007 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ennio Morricone (n. 10 noiembrie 1928, Roma, Regatul Italiei – d. 6 iulie 2020, Roma, Italia) a fost un compozitor și dirijor italian. El a compus muzica pentru mai mult de 500 de filme și seriale. Deși doar 30 din coloanele sale sonore sunt pentru filme western, acestea sunt cele mai celebre. Stilul de compoziție a lui Morricone este cunoscut mai ales în western-urile “spaghetti” (The Good, The Bad and the Ugly și Once Upon A Time In The West (A fost odată în Vestul sălbatic), ambele regizate de Sergio Leone). În 2007 a primit premiul de onoare pentru întreaga carieră al Academiei Americane de Film, fiind al doilea compozitor de muzică de film care primește acest premiu (după Alex North).
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; en.wikipedia.org; www.enniomorricone.org
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf Cuv Sisoe cel Mare; Sf Mc Lucia din Roma
- Lituania: Ziua Statului
- Republica Moldova: Ziua victimelor stalinismului
- Republica Malawi: Independența față de Marea Britanie (1964)
- Comore: Independența față de Franța (1975)
- Ziua internațională a sărutului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu