2. /3 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 458: A decedat Patriarhul Anatolius al Constantinopolelui. S-a născut în Alexandria, in Egipt, data exactă a nașterii sale nefiind cunoscută.A primit o educație aleasă, studiind filosofia si a fost hirotonit diacon de sfântul Chiril al Alexandriei. În anul 431 a fost prezent la Sinodul al III- lea Ecumenic de la Efes, la care Sfinții Părinți au condamnat învățăturile greșite și înșelătoare ale lui Nestorie. După moartea sfântului Chiril, Anatolie a rămas în continuare diacon pe lângă scaunul patriarhal al Alexandriei, ocupat de acum de papa Dioscor. În anul 449, cu sprijinul împăratului Teodosie al II-lea și a susținătorilor acestuia, s-a organizat așa numitul „Sinod Tâlhăresc” de la Efes, în timpul căruia, Patriarhul Flavian al Constantinopolului a fost destituit. Anatolie, care mai înainte fusese delegatul lui Dioscor și datorită influenței pe care acesta din urmă o avea pe lângă împărat, este numit Patriarh al Constantinopolului. După ce a fost uns Patriarh al Constantinopolului, a condamnat public nu numai învățăturile lui Eutihie ci și pe cele ale lui Nestorie. De asemenea, a semnat atât în scrisorile lui Chiril împotriva lui Nestorie cât și în cele ale papei Leon cel Mare împotriva lui Eutihie. În anul 450 condamnă, în cadrul unui sinod local din Constantinopol, atât erezia lui Eutihie cât și pe cea a lui Dioscor. Împreună cu Papa Leon, a cerut împăratului Marcian să convoace un sinod general împotriva lui Dioscor și a lui Eutihie. Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 a fost prezidat de Anatolie împreună cu delegații romani ai papei Leon. Părinții Sinodului calcedonian au afirmat dogma despre cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, dumnezeiască și omenească, neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Sinodul a adoptat de asemenea și renumitul canon 28 care a confirmat canonul 3 din cadrul celui de-al doilea sinod ecumenic, care punea pe picior de egalitate în cinstire Biserica din Constantinopol cu Biserica din Roma, iar bisericile din Asia Mică, Grecia și cele din regiunea Mării Negre au fost plasate sub jurisdicția Patriarhului de Constantinopol. Pe 3 iulie 458, după o viață de luptă împotriva ereziei și pentru afirmarea adevărului, Patriarhul Anatolie a murit, aparent de mâna susținătorilor lui Dioscor.
· 683: A murit Papa Leon al II-lea (n. 611?). Papa Leon al II-lea (n. 611 ? – d. 28 iunie sau 3 iulie 683) a fost papă al Romei din 17 august 682 până la moartea sa. În traducere, numele său înseamnă „leu”. Era grec originar din Sicilia. Așa de puțină lume mai știa pe atunci greacă la Roma încât un vorbitor de latină și greacă era considerat un personaj cu un nivel educativ deosebit de ridicat. Ca papă, era succesorul lui Agaton. Și sub pontificatul lui Leon se simțeau încă urmările celui de al VI-lea conciliu ecumenic (cel de la Constantinopol din 680), când fostul papă Honoriu I a primit anatema bisericii pentru vederile sale „simpatizante cu eretici” în cadrul disputelor legate de monoteletism. Leon era clar în favoarea acestei măsuri, chiar a încercat să creeze un fundament științific pentru condamnarea lui Honoriu prin diverse scrieri. Pentru el, Honoriu era cineva care „profana proditione immaculatem fidem subvertere conatus est” („…încerca să distrugă credința pură printr-o trădare ordinară”). Din punctul de vedere al infailibilității papale, cuvintele lui au dus de asemenea la o dispută. Îndeosebi textul grecesc trimis Împăratului conține o formulă diferită, mai blândă. Scriind „subverti permisit” în loc de „subvertere conatus est”, reproșul la adresa lui Honoriu este redus de la o răspândire activă a ereziei la tolerarea acesteia, ceea ce probabil reflecta mai bine atitudinea lui Leon față convingerile predecesorului său (vezi: Conciliengeschichte, vol III, p. 294 a lui Hefel). Dependența scaunului Ravennei de Roma a fost stabilită printr-un edict imperial tot în timpul pontificatului lui Leon al II-lea. Și papa Leon al II-lea a fost sanctificat.
* 1285: Margareta de Flandra (d. 3 iulie 1285) a fost fiică a contelui Guy de Flandra cu prima soție a acestuia, Matilda de Béthune.
Ea a fost căsătorită cu ducele Ioan I de Brabant în 1273, având cu acesta următorii copii:
- Godefroi (n. 1273/1274 – d. după 13 septembrie 1283).
- Ioan (n. 1275–d. 1312), succesor în ducat.
- Margareta (n. 4 octombrie 1276–d. 14 decembrie 1311, Genova), căsătorită în 9 iunie 1292 cu împăratul Henric al VII-lea.
- Maria (d. după 2 decembrie 1338), căsătorită cu contele Amadeus al V-lea de Savoia.
· 1642: Maria de Medici (n. 26 aprilie 1575 – d. 3 iulie 1642) a fost regină a Franței sub numele de Marie de Médicis, a doua soție a regelui Henric al IV-lea al Franței. După asasinarea soțului său în 1610, a fost regentă pentru fiul său, Ludovic al XIII-lea.
Născută la Palazzo Pitti din Florența, Italia, a fost fiica lui Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Ioanei, arhiducesă de Austria. A fost unul din cei șapte copii însă numai ea și sora sa, Eleonora de Medici au supraviețuit adolescenței. Bunicii materni erau Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și Anna de Bohemia. Anna era fiica lui Vladislaus al II-lea de Bohemia și Ungaria și a soției lui, Anne de Foix.
În octombrie 1600 s-a căsătorit cu regele Henric al IV-lea al Franței, după ce căsătoria acestuia cu Margareta de Valois a fost anulată. Fiul ei cel mare, viitorul rege Ludovic al XIII-lea, s-a născut la Fontainebleau anul următor. Fiica ei cea mică, Henrietta Maria, a fost regină consort a Angliei, Scoției și Irlandei ca soție a regelui Carol I. Fiica ei cea mare, Elisabeta, a fost regină consort a Spaniei, ca soție a regelui Filip al IV-lea.
Mariajul cu Henric n-a fost unul reușit. Avea altercații cu metresa soțului ei, Catherine Henriette de Balzac d'Entragues, căruia Henric îi promisese că se vor căsători după decesul fostei metrese, metresa oficială, Gabrielle d'Estrées. Când Henric s-a căsătorit cu Maria de Medici, au început intrigile la curte. Deși regele putea cu ușurință să-și alunge metresa și să-și susțină soția, el n-a făcut acest lucru niciodată. Ea la rândul său, a arătat mare simpatie și suport pentru fosta soție a regelui, Margareta de Valois, cerându-i lui Henric să-i permită reintrarea în lume.
În timpul vieții soțului ei Maria a dat slabe semne de capacitate și abilitate politică. La câteva ore după asasinarea lui Henric în 1610 a fost confirmată ca regentă de către Parlamentul din Paris. A alungat-o de la curte pe metresa Catherine Henriette de Balzac d'Entragues. Cu toate acestea, nu foarte strălucitoare, încăpățânată, obeză, în curând a intrat sub influența servitoarei sale Leonora "Galigai" și mai târziu a soțului acesteia, un italian fără scrupule, Concino Concini, care a fost avansat la rang de marchiz de Ancre și mareșal al Franței, în ciuda faptului că niciodată n-a câștigat vreo bătălie.
L-a demis pe ministrul capabil al lui Henric, Maximilien de Bethune, duce de Sully. Prin Concini și prin regentă, reprezentanții italieni ai Bisericii Romano-Catolice sperau să forțeze suprimarea protestantismului în Franța. Pe jumătate habsburgică, ea a abandonat politica tradițională franceză anti-habsburgică. Maria de Medici a aranjat căsătoria fiicei sale, Elisabeta de Boubon, cu viitorul rege Filip al IV-lea al Spaniei, care făcea parte din dinastia habsburgică spaniolă.
Construirea și amenajarea Palatului Luxembourg, căruia Maria îi spunea Palatul Médicis a reprezentat marele său proiect artistic. Pictorul de curte era Peter Paul Rubens.
În Florența se află mormântul Mariei de Medici, în curtea unei biserici și are o statuie care o reprezintă.
Descendenți:
| Nume | Naștere | Deces | Note |
|---|---|---|---|
| Ludovic al XIII-lea | 27 septembrie1601 | 14 mai 1643 | căsătorit cu Ana de Austria (1601 - 1666) în 1615. |
| Elisabeta, regină a Spaniei | 22 noiembrie1602 | 6 octombrie1644 | căsătorită cu Filip al IV-lea, rege al Spaniei (1605 - 1665) în 1615. |
| Cristina Maria, Ducesă de Savoia | 12 februarie1606 | 27 decembrie1663 | căsătorită cu Victor Amadeus I de Savoia (1587 - 1637) în 1619. |
| Nicolae Henric, Duce de Orleans | 16 aprilie 1607 | 17 noiembrie1611 | a murit copil. |
| Gaston, Duce de Orléans | 25 aprilie 1608 | 2 februarie1660 | căsătorit cu Bourbon, Ducesă de Montpensier (1605 - 1627) în 1626. căsătorit cu Margareta de Lorraine (1615 - 1672) în 1632. |
| Henrietta Maria, regină a Angliei | 25 noiembrie1609 | 10 septembrie1669 | căsătorită cu Carol I, rege al Angliei (1600 - 1649) în 1625. |
| Maria de Medici | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Portret al Mariei de Medici de Peter Paul Rubens
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1749: William Jones, matematician galez (n. 1675)
· 1778: Anna Maria Mozart, mama lui Wolfgang Amadeus Mozart (n. 1720)
· 1866 (3/15): A murit publicistul Ambrosiu Dimitrovici (Dimitrovitza). A desfăşurat o bogată activitate ca membru şi secretar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina si a fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866; (n. 1838)
George D. Vernescu
· 1904: A încetat din viaţă Theodor Herzl, reprezentant marcant al cauzei sioniste, militant pentru fondarea Statului Israel; (n. 2 mai 1860). Theodor Herzl a fost un ziarist și dramaturg evreu care a devenit un luptător pentru dreptul la autodeterminare al poporului evreu care a lansat noțiunea de sionism politic și a fondat Organizatia Sionista. E supranumit vizionarul statului Israel חוזה מדינת ישראל, deoarece a crezut cu tărie că se poate crea din nou un stat pentru poporul evreu și a pregătit condiții concrete pentru realizarea acestei viziuni.
· 1908: Joel Chandler Harris, scriitor american (n. 1845)
* 1917: Gheorghe Naumescu (n. 22 decembrie 1869, Băcani, Județul Vaslui[1]– d. 3 iulie 1917, Sofia, Bulgaria[2]), a fost un colonel român participant la Primul Război Mondial, comandant al Regimentului 2 Roșiori în timpul Șarjei de la Prunaru.[3] În urma faptelor de eroism din timpul acestei bătălii, colonelul Naumescu a fost înaintat post-mortem la gradul de general de brigadă
Gheorghe Naumescu, fiul Alexandrei și al lui Dimitrie Naumescu,[1][5] s-a născut în comuna Băcani din județul Vaslui, pe 22 decembrie 1869. El a ales cariera militară și a urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri din București.[1][5] După absolvire, Naumescu a fost repartizat ca sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, subunitate a Brigăzii 5 Roșiori, care avea garnizoana la Bârlad. Între anii 1890 și 1891, subofițerul a urmat cursurile speciale de cavalerie, după care a fost detașat timp de doi ani în Belgia, ca atașat pe lângă garnizoana din Bruxelles a Regimentului 2 de Gardă(Fr.). După întoarcerea în România, Naumescu a fost avansat curând locotenent în cadrul Regimentului 5 Călărași, apoi căpitan, iar în anul 1899 a fost înaintat la gradul de maior în cadrul Regimentului 3 Roșiori din Bârlad.[1]
În 1901, maiorul Naumescu s-a căsătorit cu Ecaterina I. Palade, fiica boierului Grigore I. Palade din Suseni. Tânăra pereche a primit ca dar de nuntă din partea socrului ofițerului moșia Drujești din Vaslui.[5]
În anul 1911, Gheorghe Naumescu a fost din nou înaintat în grad, devenind locotenent-colonel și fiind numit comandant al Regimentului 2 Roșiori din Bârlad. În această calitate a luat parte la campania României în Al Doilea Război Balcanic, iar izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, îl găsește cu gradul de colonel plin
După dezastrul de la Turtucaia, trupele române au abandonat Cadrilaterul și s-au retras în dezordine în Muntenia. Trupele germane, bulgare și turce au traversat Dunărea și au stabilit un puternic cap de pod la Zimnicea, iar pe 10 noiembrie 1916 (23 noiembrie, stil vechi) au început să înainteze spre București, ocupând satul Prunaru și încercuind, pe 15 noiembrie 1916 (28 noiembrie, stil vechi), Divizia 18 infanterie.[6] Pentru a ieși din încercuire, generalul Alexandru Referendaru, comandantul Diviziei 18, a cerut colonelului Gheorghe Naumescu să execute o șarjă de cavalerie la sacrificiu, cu scopul reocupării satului Prunaru. Deși se afla în stare de convalescență, ca urmare a unei operații efectuate la Spitalul Militar, colonelul Naumescu a refuzat să rămână în rezervă și a decis să se pună în fruntea regimentului său. Conform unor surse, el i-a replicat generalului Referendaru:[5][7][8]
„Domnule general, Regimentul 2 Roșiori vă mulțumește pentru onoarea ce-i faceți de a putea muri pentru Patrie.”
Sub acoperirea ceții, roșiorii, susținuți de infanteriști ai Regimentului 20, au reușit să treacă de primele rânduri de infanteriști germani, însă în apropierea satului Prunaru au fost întâmpinați cu foc susținut de către mitraliorii germani instalați la ferestrele și în podurile caselor. Colonelul Gheorghe Naumescu a fost rănit în timpul șarjei, iar locotenentul Emanoil Pop a descălecat și a încercat să-l adăpostească în prispa unei case. Colonelul i-a ordonat locotenentului să reia șarja cu militarii rămași. Pop a executat ordinul și a fost și el împușcat după scurtă vreme.[2]
În final, regimentul de cavalerie a pierdut 7 ofițeri și 209 roșiori[9][2], după alte surse cel puțin 250 de roșiori[6]. În urma sacrificiului cavaleriștilor de la Prunaru, Divizia 18 Infanterie a reușit să spargă încercuirea germană și să se retragă.[2]
Colonelul Gheorghe Naumescu a fost făcut prizonier de trupele bulgare și a fost internat în spitalul lagărului de prizonieri de la Sofia.[5][6] Sănătatea sa s-a deteriorat și din cauza condițiilor precare din lagărele de prizonieri ale acelor vremi.[2]Simțindu-și sfârșitul aproape, Gheorghe Naumescu a scris o scrisoare soției și copiilor, pentru a-i asigura că:[10][11]
„Mor fericit, dragă soție și iubiți copii, pentru mărirea și onoarea neamului românesc, pentru libertatea fraților asupriți; vă recomand, dragii mei, să deveniți înainte de toate buni patrioți, această iubire trebuie să fie dezinteresată și așa de puternică încât să fie capabilă de toate devotamentele și de toate sacrificiile. Când veți fi mari, să fiți gata în tot momentul și la cea dintâi chemare a patriei să vă jertfiți la nevoie. Scumpii mei, invidiați soarta mea fericită. Mor fericit că în viață am avut nobila misiune de a face educație patriotică unui regiment de viteji, le-am pregătit sufletul lor și le-am deșteptat conștiința înaltei datorii față de scumpa noastră patrie.”
Colonelul Gheorghe Naumescu a încetat din viață pe 3 iulie 1917 și a fost înmormântat la Sofia. După opt ani, în urma eforturilor soției sale, osemintele i-au fost aduse și depuse în cavoul familiei din cimitirul „Eternitatea” din Bârlad, în ziua de 1 iulie 1925.[1][6] Pentru faptele de eroism de care a dat dovadă, colonelul a fost înaintat post-mortem la gradul de general de brigadă.
Pe 29 mai 1927, la Iași, în prezența Familiei Regale a României, a fost dezvelit un monument din bronz realizat de sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad, ridicat din inițiativa ofițerilor Diviziei 2 Cavalerie, cu fonduri colectate prin subscripție publică, la strângerea cărora a avut un rol important soția generalului Naumescu.[12] Ansamblul este intitulat „Monumentul Eroilor Diviziei 2-a Cavalerie” sau „Statuia Cavaleristului în atac” și a fost realizat în amintirea roșiorilor care au pierit în timpul șarjei de la Prunaru.[2] În anul 1933, pe locul unde s-a desfășurat bătălia, Societatea „Cultul Eroilor” a amenajat un cimitir al eroilor români, împrejmuit cu gard din beton. Cimitirul are în compunere un monument central, un osuar și morminte individuale. Osuarul este situat la baza monumentului central, iar în jurul operei comemorative sunt amplasate 20 de morminte, în care au fost centralizate osemintele a 34 de militari.[6] Monumentul reprezintă un vultur din bronz, cu deschiderea aripilor de 3 metri, așezat pe un soclu de forma unei stânci. Pe latura din față este montată o placă din bronz pe care este inscripționat discursul regelui Ferdinand I al României referitor la șarja de la Prunaru:[6]
„Pilde frumoase au fost înscrise în cartea de aur a Cavaleriei noastre în ultimul război. La Prunaru, atacul, pe care eu l-aș numi nebun, al regimentului 2 Roșiori, a adăugat noi lauri cavaleriei. Acel regiment care se găsea în fața tranșeelor inamice, a atacat cu adevărat spirit de călăreț, înscriind astfel un nou fapt de arme, de care cavaleria noastră se va putea, cu adevărat, întotdeauna făli.”
Pe 1 decembrie 2016, în comuna Băcani a fost dezvelit bustul de bronz al colonelului Gheorghe Naumescu. Monumentul a fost realizat de artistul Dragoș Mihăilă, iar fondurile au fost asigurate de Viorel Mihăilă, de diverși sponsori[10] și prin subscripție publică[13]. O stradă din Bârlad poartă numele colonelului erou.
| Gheorghe Naumescu | |||||||||||||||||||||||||||||||
 Col. Gheorghe Naumescu în 1916
| |||||||||||||||||||||||||||||||
* 1921: Philipp (28 martie 1844 – 3 iulie 1921) a fost al doilea prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry și lord de Csábrág și Szitnya. A fost scriitor și numismat renumit. Născut Ferdinand Philipp Maria August Raphael, Philipp a fost cel mai mare fiu al Prințului August de Saxa-Coburg-Kohary și al Clémentinei de Orléans. A fost fratele mai mare al țarului Ferdinand I al Bulgariei. Prin mama sa era descendent al regelui Ludovic-Filip al Franței. S-a născut la Paris la Palatul Tuileries, unde mama sa a ales să nască copiii.[1]
Educația pe care a primit-o Philippe i-a fost dată de preceptori însă progresele sale sunt controlate de profesorii de la școala Schatten din Viena. [2]
Când Philippe avea 15 ani, unchiul său Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha propune părinților săi să-l numească pe adolescent sublocotenent al unui regiment din Coburg. Părinții refuză deoarece Philippe este prea tânăr. La puțin timp după, Philippe își trece examenele și pleacă într-o călătorie în Alpii austrieci împreună cu fratele său Auguste și cu preceptorul său.
La Bruxelles la 4 februarie/4 mai 1875, Philipp s-a căsătorit cu Louise-Marie, prințesă a Belgiei, verișoară de gardul doi, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei și nepoată a regelui Leopold I al Belgiei (fratele bunicului lui Philipp, Ferdinand). Căsătoria a sfârșit printr-un divorț la 15 ianuarie 1906 din cauza unei legături extraconjugale de mulți ani a Louisei-Marie.
Împreună au avut doi copii:
- Leopold Clement Philipp August Maria (19 iulie 1878, Szent-Antal, Ungaria - 27 aprilie 1916, Viena); a murit când o prostituată i-a aruncat acid pe față.
- Dorothea Maria Henriette Auguste Louise (30 aprilie 1881, Viena - 21 ianuarie 1967, Taxis, Württemberg), s-a căsătorit la 2 august 1898 cu Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein.
| Prințul Philipp | |
| Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ferdinand Philipp Maria August Raphael |
| Născut | 28 martie 1844 Paris |
| Decedat | (77 de ani) Coburg |
| Înmormântat | St. Augustin, Coburg[*]  |
| Părinți | Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha Clementine de Orléans |
| Frați și surori | Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary Ferdinand I al Bulgariei |
| Căsătorit cu | Prințesa Louise-Marie a Belgiei |
| Copii | Prințul Leopold de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | scriitor aristocrat[*] numismat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Koháry |
* 1925: Prințesa Pauline Emma Auguste Hermine de Waldeck și Pyrmont (germană Pauline Emma Auguste Hermine Prinzessin zu Waldeck und Pyrmont; 19 octombrie 1855 – 3 iulie 1925) a fost membră a Casei de Waldeck și Pyrmont și Prințesă de Waldeck și Pyrmont prin naștere. Prin căsătoria cu Alexis, Prinț de Bentheim și Steinfurt, Pauline a devenit membră a Casei princiare de Bentheim și Steinfurt și Prințesă consort de Bentheim și Steinfurt din 28 septembrie 1890 până la 21 ianuarie 1919
Pauline s-a născut la Arolsen, în principatul de Waldeck și Pyrmont la 19 octombrie 1855 și a fost al doilea copil al Prințului George Victor de Waldeck și Pyrmont și a primei lui soții, Prințesa Elena de Nassau.[1][2]Pauline a fost sora mai mare a: Prințesei Marie, Prințesă Moștenitoare de Württemberg, Emma, regină consort a a Țărilor de Jos, Helena, Ducesă de Albany, Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a Elisabetei, Prințesă de rbach-Schönberg.[1][2]
La 7 mai 1881, la Arolsen, Pauline s-a căsătorit cu Alexis, Prinț Moștenitor de Bentheim și Steinfurt, al patrulea copil și fiul cel mare al lui Ludwig Wilhelm, Prinț de Bentheim și Steinfurt și a soției acestuia, Bertha de Hesse-Philippsthal-Barchfeld.[1][2] Pauline și Alexis au avut opt copii:[1][2]
- Prințul Eberwyn de Bentheim și Steinfurt (10 aprilie 1882 – 31 iulie 1949)[1][2]; s-a căsătorit în 1906 cu Pauline Langenfeld (1884–1970); în 1918 s-a căsătorit cu Ellen Bischoff-Korthaus (1894–1936) și în 1920 s-a căsătoriy pentru a treia oară cu Anne-Louise Husser (1891–1951)
- Viktor Adolf, Prinț de Bentheim și Steinfurt (18 iulie 1883 – 4 iunie 1961)[1][2]; s-a căsătorit în 1920 cu Prințesa Stephanie de Schaumburg-Lippe (1899–1925); în 1931 s-a căsătorit cu Prințesa Rosa Helene de Solms-Hohensolms-Lich (1901–1963)
- Prințul Karl Georg de Bentheim și Steinfurt (10 decembrie 1884 – 14 februarie 1951)[1][2]; s-a căsătorit în 1914 cu Prințesa Margarete de Schönaich-Carolath (1888–1980)
- Prințesa Elisabeta de Bentheim și Steinfurt (12 iulie 1886 – 8 mai 1959)[1][2]
- Prințesa Viktoria de Bentheim și Steinfurt (18 august 1887 – 30 ianuarie 1961)[1][2]
- Prințesa Emma de Bentheim și Steinfurt (19 februarie 1889 – 25 aprilie 1905)[1][2]
- Prințul Alexis Rainer de Bentheim și Steinfurt (16 decembrie 1891 – 30 iunie 1923)[1][2]
- Prințul Friedrich de Bentheim și Steinfurt (27 mai 1894 – 17 mai 1981)[1][2]; s-a căsătorit în 1934 cu Louise von Gülich (1893-1949)
| Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Prințesă de Bentheim și Steinfurt | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1933: A murit Mihail Şuţu, istoric şi membru al Academiei Române, unul dintre primii numismaţi din sud-estul Europei; (n. 1841).
· 1933: Hipólito Yrigoyen, politician argentinian, președinte al Argentinei (n. 1852)
* 1934: Ducele Heinrich de Mecklenburg-Schwerin (Heinrich Wladimir Albrecht Ernst; 19 aprilie 1876 – 3 iulie 1934), mai târziu Prințul Hendrik al Țărilor de Jos, a fost prințul consort al Țărilor de Jos ca soț al Wilhelmina a Țărilor de Jos. În Țările de Jos, numele său Heinrich a fost transformat în Hendrik.
| Hendrik de Mecklenburg-Schwerin | |
 Prințul Hendrik al Țărilor de Jos în 1912 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Heinrich Wladimir Albrecht Ernst |
| Născut | 19 aprilie 1876 Schwerin, Mecklenburg-Schwerin |
| Decedat | (58 de ani) Haga, Țările de Jos[1] |
| Înmormântat | Nieuwe Kerk |
| Cauza decesului | insuficiență cardiacă |
| Părinți | Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt |
| Frați și surori | Maria de Mecklenburg-Schwerin Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducele Johann Albert de Mecklenburg Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg Ducele Paul Frederic de Mecklenburg Friedrich Wilhelm zu Mecklenburg[*] |
| Căsătorit cu | Wilhelmina a Țărilor de Jos |
| Copii | Juliana a Țărilor de Jos |
| Cetățenie |  Regatul Țărilor de Jos |
| Religie | Dutch Reformed Church[*] |
| Ocupație | prinț |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Mecklenburg-Schwerin |
| Prinț Consort al Țărilor de Jos | |
| Domnie | 7 februarie 1901 – 3 iulie 1934 |
· 1935: A murit André-Gustave Citroën, industrias si inginer francez, cunoscut constructor de masini; (n.05.02.1878).
* 1940: Nicolae Bivol (n. 1 iunie 1882, Ialoveni - d. 3 iulie 1940, Chișinău) a fost un politician român basarabean, membru al Sfatului Țării între 1917–1918, primar de Chișinău în două termene între 1923-1924 și 1925-1926 În 1902, Nicolae Bivol a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău, unde a fost coleg cu Teodor Neaga, și el viitor deputat în Sfatul Țării. Apoi și-a urmat studiile la Universitea din Dorpat, ulterior devenind profesor de gimnaziu la Chișinău. În timpul Primului Război Mondial cade în prizonierat la nemți, întorcându-se în Basarabia în anul 1918. Obține mandatul de deputat în Sfatul Țării la 25 noiembrie 1918, fiind printre deputații care a votat Declarația din 27 noiembrie 1918 prin care s-a renunțat la condițiile de Unire a Basarabiei cu România instituite la 27 martie 1918.[2] Între 1922 și 1925 este membru al Partidului Național Liberal, fiind, între 1923 și 1924, nouă luni, primar de Chișinău. Desfășoară activitate de antreprenor, deținând un timp o fabrică de tăbăcărie (1922-1926), apoi un bazin de înot (din 1938).[2]
În 1935, el a editat ziarul Viața Noastră la Chișinău. La 28 iunie 1940 rămâne în Basarabia, este arestat de NKVD la 3 august același an, incriminându-i-se art. 54/13 al Codului Penal al RSS Ucrainene - lupta activă împotriva clasei muncitoare și a activității revoluționare. Însă, în cadrul cercetărilor, pe neașteptate, câțiva dintre muncitorii de la bazin și subalternii lui de la primărie depun mărturii favorabile lui Nicolae Bivol: cum că ar fi achitat salariile la timp, le citea uneori ziare, inclusiv sovietice, se purta omenește cu ei, unora le-a mai dat și bani suplimentar. Amintesc și despre editarea ziarului „Viața Noastră”, calificându-l drept un ziar de stânga și antifascist. Favorabil apărea și declarația lui Bivol că în anul 1938 a aderat la Blocul democratic, semnând un manifest democratic.[2]
La 9 noiembrie 1940 ancheta preliminară este terminată, dosarul înaintat la Moscova pentru examinare în cadrul consfătuirii speciale (renumitei troici) și aplicarea pedepsei (așadar, fără a se ține cont de depozițiile martorilor). Procurorului URSS i-au plăcut mărturiile depuse, probabil și caracterul ziarului, căci la 11 februarie 1941 returnează dosarul la Chișinău, dispunând verificarea unor date, iar la 5 aprilie 1941 anchetatorul, având deja indicațiile celor de la Moscova, dispune clasarea dosarului. Nicolae Bivol este eliberat din închisoare, lui i se restituie bunurile ridicate la arest. Un caz fericit, în condițiile în care doar câțiva deputați în Sfatul Țării capturați de NKVD au supraviețuit.
| Nicolae Bivol | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 iunie 1882 Ialoveni |
| Decedat | (58 de ani) Chișinău, Regatul României |
| Cetățenie |  România |
| Religie | Ortodox |
| Ocupație | politician |
| Membru al Sfatului Țării | |
| În funcție 1917 – 1918 | |
| Primar de Chișinău | |
| În funcție 1923 – 1924 | |
| Precedat de | Gherman Pântea |
| Succedat de | Vasile Bârcă |
| În funcție 1925 – 1926 | |
| Precedat de | Vasile Bârcă |
| Succedat de | Sebastian Teodorescu |
| Partid politic | Partidul Național Liberal (România) |
| Alma mater | Universitatea din Dorpat |
* 1940: Sebastian Teodorescu (n. 1 iunie 1880, Prisaca, Olt - d. 3 iulie 1940, București)[1] a fost primarul orașului Chișinău între 1926–1927, succedându-l pe Nicolae Bivol și înaintea celui de-al doilea mandat al lui Gherman Pântea.
Sebastian Teodorescu a făcut studii la Universitatea din București, unde și-a luat licența în drept. Ulterior a activat în diverse funcții: șef al poliției Tulcea, primar în Tulcea, decan al Baroului de Tulcea, vicecomisar al guvernului în Cadrilater.
Teodorescu a intrat în Primul Război Mondial în grad de locotenent și l-a terminat având gradul de maior în rezervă. Fișa lui personală atestă participarea la luptele duse în: Bulgaria, Ardeal, Bucovina, Muntenia și Mărășești.
În 1918 a sosit în Basarabia odată cu primele detașamente ale armatei române, iar după demobilizare se stabilește definitiv cu traiul în Chișinău, reluându-și profesia de avocat.
În 1926, când avuseră loc primele alegeri administrative în Basarabia, Teodorescu a candidat la postul de primar de Chișinău și a câștigat alegerile devenind primul primar ales după Unirea din 27 martie 1918.
DISTINCȚII ȘI DECORAȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Ordinul Coroana României cu grade și panglică
- Virtutea Militară
- Ordinul Steaua României
- Avântul Țării
- Bărbăție și Credință
- Ordinul Mihai Viteazul
- Ordinul Serviciul Credincios, cl. I
- Răsplata Muncii
- Medalia jubiliară Carol I
Sebastian Teodorescu 
Date personale Născut 1 iunie 1880
Prisaca, OltDecedat (60 de ani)
BucureștiOcupație Avocat, om politic Primar de Chișinău În funcție
1926 – 1927Precedat de Nicolae Bivol Succedat de Gherman Pântea * 1962: Veaceslav Volghin (n. 2(14) iunie 1879 - d. 3 iulie 1962) a fost un om de știință rus, care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a URSS.La data de 12 iunie 1946, academicianul Veaceslav Volghin, vicepreședinte al Academiei de Științe a URSS, a fost numit ca director al Bazei Moldovenești de Cercetări Științifice a Academiei de Științe a URSS, cu sediul la Chișinău. Baza Moldovenească de Cercetări Științifice includea Institutul de Cercetări Științifice în domeniul Istoriei, Limbii și Literaturii, sectoarele de geologie, botanică, viticultură și pomicultură, pedologie, zoologie, energetică, precum și grupul de management al apelor, economie și geografie.A îndeplinit această funcție până la 6 octombrie 1949 când Baza Moldovenească de Cercetări Științifice a Academiei de Științe a URSS a fost reorganizată în Filiala Moldovenească a Academiei de Științe a URSS.Veaceslav Volghin 
Date personale Născut 14 iunie 1879
Borșcevka, raionul Homutovski, Gubernia Kursk, Imperiul RusDecedat (83 de ani)
MoscovaÎnmormântat Cimitirul Novodevicii[*] Naționalitate Rusă Cetățenie 
Imperiul Rus
Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă
URSS Ocupație Istoric Activitate Alma mater Faculty of History and Philology of Moscow University[*] Organizație Moscow City People’s University[*]
Imperial Moscow University[*]
Universitatea din MoscovaPartid politic Partidul Comunist al Uniunii Sovietice Premii Ordinul Lenin
Ordinul Steagul Roșu al Muncii
Premiul LeninProfesor pentru Viktor Moiseevič Dalin[*], Albert Manfred[*], Boris Porshnev[*
.svg){kind=small}
* 1968: Emanoil Dumitru Bârzotescu (n. 20 octombrie 1888, Micești, Județul Argeș - d.3 iulie 1968, Pitești) a fost un general (general-maior) român, care a luptat în Primul și cel de-al Doilea Război Mondial, fiind avansat după august 1944 comandant al Corpului VII Armată și Corpului VI Teritorial Cluj, apoi acuzat și condamnat de către comuniști.
Tânărul Bârzotescu s-a interesat devreme pentru militărie și a fost participant la Războiul Balcanic (1913), apoi la Primul Război Mondial (1916-1918) ca ofițer.[1]
Pe 1 ianuarie 1940 Bârzotescu a devenit general de brigadă și comandantul Diviziei 1 Infanterie al Corpului VI cu reședința la Timișoara. Acolo, pe 8 Mai 1941, autoritățile militare române din Timișoara au primit primul lot de 800 de prizonieri de origine etnică română din fosta armată iugoslavă, conform înțelegerii cu misiunea militară germană. Orașul a fost frumos pavoazat cu acest prilej pentru primirea lor. S-a aranjat un mare defileu împreuna cu foștii prizonieri. Mulțimea din fata Comandamentului a aclamat îndelung și pe generalul Emanoil Bârzotescu care se afla în balconul Comandamentului, încadrat de un grup de ofițeri superiori de la Corpul de Armată, Divizie și Tribunalul Militar. Au urmat vizite ale autorităților în tabere. Duminică, 18 mai, generalii Corneliu Dragalina, comandantul Corpului VI de Armată, împreună cu Emanoil și preotul Adam Fiștea, reprezentantul autorizat al românilor din Banatul de Vest, au fost la Remeteași Ghiroda, împreună cu artiștii de la Teatrul National și Opera Română
După intrarea României în război și asediul Odesei, divizia sa nr. 1, încadrată în Corpul de Armată VI al generalului Corneliu Dragalina (împreună cu diviziile 2 și 18), a fost staționată între râurile Bug și Nipru, îndeplinind misiuni de securitate. Emanoil Bârzotescu, a fost staționat în zona din jurul raionului Krivoi Rog, cu ordinea de pază și securitate în regiune. Trebuia să înainteze peste 400 km sub condiții meteorologice rele, la temperaturi sub zero ridicate spre Dnipropetrovsk, unde a ajuns în la 21 ianuarie 1941. A fost fără artileria sa, care a rămas în urmă la Mariupol. Cu toate acestea, situația a fost critică și, în ziua următoare, Corpul german nr. 11, cărui a fost subordonată divizia sa, a ordonat să preia poziții în zonele in apropiere de Pavlograd, Sinelinokvska și Novomoskovsk, pentru a restricționea drumul spre Dnipropetrovsk. O săptămână mai târziu, la 29 ianuarie, românii au fost trimiși în prima linie, între diviziile germane nr. 298 de infanterie și nr. 100 de vânători, atacați de o forță de infanterie sovietică puternică. Contraatacul a sfârșit cu ocupația satului ș-ai gării Samoilovka de către ostașii români. De la 19 februarie au început lupte crâncene cu divizii ruse superioare. În acest moment, Divizia 1 Infanterie a fost întinsă peste un front de 15 km la sud de Lozovaia. Divizia sovietică 270 Infanterie, sprijinită de tancuri a atacat cordonul simplu de apărare al românilor în sectorul Regimentului Infanterie 93. Bârzotescu a mai trimis rezerva diviziei, regimentele 3 și 5 Vânători Regimentul pentru un contraatac, dar nu a putut opri înaintarea inamicului. Pentru nu a sacrifica soldații săi, a ordonat colonelului Ermil Paraschivescu, să retragă trupele sale la noua linie de apărare, în aproximativ 20 de km distanță. Într-o a doua fază, a retras divizia înapoi la sud de Novo Alexandrovka pe o linie, care a putut fi ținută. Generalul Emanoil Bârzotescu a fost demis de la comanda brigăzii sale fiind pus la disposiția Ministerului Apărării Naționale (ca mulți ofițeri cu responsabilitate deja din 1941, de exemplu generalii Constantin Ilasievici, Aurel Racovitză, Barbu Alinescu etc.)[3] pe 16 martie și înlocuit de generalul de artilerie Ioan Mihăescu, iar la 9 mai, din causa intervenției comandaturii a corpului nr. 11 german, prin generalul Constantin Panaitiu.
După 23 august 1944 Generalul Bârzotescu a fost trecut în rezervă, dar rechemat scurt timp după acea, numit general-maior și comandant al Corpului VII Armată și Corpului VI Teritorial Cluj. A fost arestat însă aprilie 1946 la Sibiu (în urma unui denunț) și anchetat, incepand la 20 septembrie 1947 până în noiembrie al anului, la Ministerul de Interne în procesul înscenat lui Iuliu Maniu. A fost arestat din nou pe 14 iunie 1950 și închis la Saligny, Peninsula și Midia.[1] [5] La 27 octombrie 1953 a fost eliberat de la colonia de muncă Castelu (nr. 248 104).[6]
În memoria lui este denumita o strada la Pitești
| Emanoil Bârzotescu | |||||||||||||||||
| |||||||||||||||||
· 1969: Brian Jones, muzician englez, compozitor și producător (The Rolling Stones) (n.1942)
· 1971: James Douglas „Jim” Morrison (n. 8 decembrie 1943, Florida – d. 3 iulie 1971, Paris) a fost un cântăreț, compozitor și textier american, solistul vocal și liderul formației rock psihedelice The Doors. A studiat cinematografia la universitatea UCLA.
Când era copil, familia lui petrecea foarte multă vreme călătorind din cauza serviciului tatălui său, ofițer în Marina Militară. La sfârșitul anilor 1950 Morrison s-a stabilit în Alexandria, Virginia unde și-a încheiat și liceul. În 1964 s-a mutat pe coasta de vest, iar în 1966 a intrat la Universitatea Californiei din Los Angeles (UCLA).
Pasionat de literatură și filosofie, Morrison a scris versuri sub influența lui Arthur Rimbaud și William Blake. Pe când era student la UCLA el a început să ia diferite tipuri de narcotice, cum ar fi LSD.
În anul 1965 l-a cunoscut pe Ray Manzarek și împreună ei au format grupul rock The Doors. Din trupă au mai făcut parte John Densmore și Robby Krieger. Denumirea grupului provine de la un vers celebru al lui William Blake, „If the doors of perception were cleansed everything would appear to man as it is, infinite” (română Dacă ușile percepției ar fi deschise/curățate, totul i-ar apărea omului așa cum este, infinit). Debutul discografic a avut loc 2 ani mai târziu cu albumul omonim, The Doors, apărut în 1967 sub egida editurii Elektra Records.
Morrison era văzut de fanii săi ca un fel de zeu sau lider spiritual; ca urmare și-a luat porecla de „Lizard King” (regele șopârlă).
Stilul său de viață alături de formație a devenit tot mai puternic influențat de alcool și droguri. Spre sfârșitul vieții devenise aproape dependent de alcool. În 1969, în urma unui chef mai lung, Morrison a apărut beat pe scenă în fața a 13.000 spectatori din cartierul Coconut Grove din Miami, Florida. În timpul spectacolului și-a scos cămașa pe scenă și și-a scos un deget prin fermoarul pantalonilor. Ca urmare a acestui gest a fost arestat sub acuzația de exhibiționism și alcoolism. A fost condamnat la șase luni de muncă silnică, dar a făcut recurs. Totuși, Morrison a murit înainte de rejudecarea cazului.
Morrison s-a însurat cu prietena sa Pamela Courson pe care o cunoscuse în 1966. Ea a fost aceea care l-a găsit mort în hotelul din Paris unde stăteau. Moartea sa a fost stabilită ca fiind cauzată de un atac de cord; nu i s-a făcut autopsie. Morrison a fost înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris, după o ceremonie privată.
Mormântul său a devenit un loc de pelerinaj și este încă vizitat zilnic de sute de fani care lasă acolo multe amintiri, cum ar fi: bilete, graffiti, țigări, prezervative. În același cimitir mai sunt înmormântați Oscar Wilde, Gertrude Stein, Edith Piaf, Frédéric Chopin, George Enescu, Honoré de Balzac, precum și numeroase alte celebrități.
| Jim Morrison | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
* 1973: Vasile Popovici (n. 21 ianuarie 1900, Vărzărești, Orhei - d. 3 iulie 1973, Iași) a fost un compozitor român, profesor de muzică la Conservatorul din Iași și secretar al Uniunii Compozitorilor din România. Cunoscut și ca Vasile Popovici-Ieșeanu. Vasile Popovici s-a născut pe 21 ianuarie 1900 la Vărzărești, Orhei.
Studiază la Școala de dirijori de cor din Odesa (1917) cu N. Marțenko, la Conservatorul din Iași (1918-1921) cu Antonin Ciolan (contrapunct, fugă) și la Schola Cantorum din Paris(fr) (1927-1930) cu Amédée Gastoué(fr) (cant gregorian), Paul Le Flem(fr) (contrapunct), Vincent d'Indy (compoziție, orchestrație).
Între anii 1921-1923, 1925-1926, este profesor de teorie la Conservatorul din Iași, dirijor al Capelei române „Cântarea Moldovei” din Paris (1927-1930).[1]
Profesor de cant gregorian și orgă la Academia de Muzică Religioasă din București (1932-1936), profesor de teorie și istorie a muzicii la Conservatorul Municipal din Chișinău (1935-1940). În 1936, organizează și conduce Societatea muzicală „Cântarea Moldovei” din Iași.
Devine consilier muzical la Radio București (1940-1959) și profesor suplinitor la catedra de istorie a muzicii și orgă a Conservatorului din București (1943-1949).
Primește Premiul de Stat (1953) și Ordinul Meritul Cultural, cl. II (1970). A fost membru al Societății Compozitorilor Români (1938) și secretar al Uniunii Compozitorilor din Romania (1960-1964). A compus o multitudine de creații corale, vocale și a continuat tradiția dirijorală a lui Gavriil Musicescu.
| Vasile Popovici | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 21 ianuarie 1900 Vărzărești, Orhei |
| Decedat | 3 iulie 1973 Iași |
| Frați și surori | Ioan Popovici |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | Compozitor |
| Activitate | |
| Alte nume | Vasile Popovici-Ieșeanu |
| Origine | Română |
| Interpretare cu | Capela română „Cântarea Moldovei” din Paris Societatea muzicală „Cântarea Moldovei” din Iași |
| Colaborare cu | Academia de Muzică Religioasă din București Conservatorul Municipal din Chișinău Conservatorul din Iași |
· 1977: Alexandru Melentievici Volkov, scriitor și matematician rus (n. 1891)
* 1980: Lucia Trandafir (n. 15 august 1914, București - d. 3 iulie 1980, Lakewood, statul Ohio, SUA) a fost medic și comandantă a „Cetățuilor de fete”, secția feminină a Mișcarii Legionare (1936 - 1938) Lucia Trandafir s-a născut în 1914 ca fiică a lui Vasile Trandafir, profesor în învățământul secundar. A avut doi frați, Vasile și Ion, legionar și membru al Decemvirilor, un grup de zece legionari care l-au asasinat și ciopârțít pe ziaristul legionar anti-Codrenist Mihai Stelescu.
Articol principal: Decemvirii.
A început studiile medicale la București în 1932, în perioada studenției aderând la Mișcarea Legionară și participând activ la organizarea „Cetățuilor de fete”, ramura feminină a mișcări. A fost logodită cu Victor Dragomirescu, un alt membru al mișcării legionare[2].
În 1936 îi succede Nicoletei Nicolescu la comanda „Cetățuilor de fete”.
A publicat articole în presa legionară[3] cu privire la rolul pe care femeile urmau să-l ocupe în societatea legionară[4] După desființarea în 1938 a partidului Totul pentru Țară Lucia Trandafir a trăit ascunsă, la fel ca și alți conducători ai Mișcării Legionare[5] până la începutul anului 1939 când a fost arestată și internată în lagărul de la Sadaclia din sudul Basarabiei. În 1940 a fost eliberată din lagăr și a participat la evenimentele din 3-6 septembrie 1940 care au dus la abdicarea lui Carol al II-lea și la preluarea puterii de câtre „Statului Național-Legionar” condus de Ion Antonescu și Horia Sima[6]. În 1941, după ce Rebeliunea legionară a eșuat Lucia Trandafir a fugit în Germania.
După război s-a stabilit în SUA unde a profesat ca medic
| Lucia Trandafir | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | |
| Decedată | (65 de ani) |
| Ocupație | medic |
| Activitate | |
| Partid politic | Mișcarea Legionară |
* 1981: Ludwig Schwarz (n. 22 august 1925, Dolaț, județul Timiș - d. 3 iulie 1981, București) a fost un scriitor, dramaturg, traducător și jurnalist șvab din Banat. A scris atât în germana literară (Hochdeutsch) cât și în dialectul șvăbesc. Pentru scrierile în dialect, a folosit și pseudonimele Uwe Peters, Hans Neufelder și Michl Gradaus. Tinerețea sa a fost marcată de al Doilea Război Mondial și de deportarea în Bărăgan a familiei sale.
În anii '50 a devenit specialist în domeniul construcțiilor, dar nu și-a câștigat traiul de pe urma meseriei de constructor. I s-a interzis accesul la continuarea studiilor, și chiar la muncă. Nu a fost angajat nici ca muncitor necalificat. Abia peste mai mulți ani, deși era maistru constructor, a putut lucra ca muncitor necalificat la munca câmpului și ca zilier. A fost muzicant în satul său și conțopist comunal.
În anul 1956 s-a stabilit la Peciu Nou, unde a continuat să fie șicanat de autoritățile comuniste.
În ciuda dificultăților, Ludwig Schwarz a debutat în 1958 cu volumul de proză Das Schlüsselbrett, după care au urmat Man bringt nicht viel mit aus Cherbourg (1969), Lache is steierfrei (1972) și Hier ist ein Weg (1978).
Ludwig Schwarz este autorul singurului roman scris în dialectul șvabilor bănățeni, în 4 volume, din care primele trei s-au tipărit în cursul vieții sale.
A scris și teatru. Primele două piese Mer macht sich halt Sorche (1968) și Buwe, was han mer heit? (1969) au fost prezentate de formații de amatori, iar următoarele Die Husarenkammer (1969) și Matthias Thill (1977) au intrat în repertoriul Teatrului German de Stat Timișoara
În 1979, Ludwig Schwarz a publicat o antologie de poezii în dialectul șvabilor bănățeni, cu titlul Fechsung, în care a reunit creații ale 23 de autori.
În ultimii ani de viață a tradus în germană opere literare ale unor scriitori români și maghiari.
În calitate de membru al Uniunii Scriitorilor din România, Ludwig Schwarz a primit în 1978 premiul filialei din Timișoara a uniunii. [2]
În iulie 1981, la București s-a desfășurat Congresul Uniunii Scriitorilor din România, la care Schwarz urma să țină un discurs. Cu o zi înaite de deschiderea lucrărilor, Schwarz a suferit un atac de cord și a murit la hotelul din București la care se cazase.
Manuscrisul cuvântării sale, redactat în limba română, a fost găsit în camera de hotel și recuperat de prieteni. Textul a fost citit într-o traducere germană în anul 1981, la cercul literar Adam-Müller-Guttenbrunn din Timișoara și ulterior a fost publicat, în varianta originală în limba română, în nr. 4/1989 al revistei de exil Alergătorul de la Marathon ce apărea la Århus , în Danemarca. Textul reprezenta o critică deosebit de aspră a politicii culturale române din acei ani, fapt neobișnuit și chiar periculos în timpul dictaturii. Una din idei, care viza indirect și politica lui Ceaușescu, se referea la vânzarea nemților. Nu se știe care ar fi fost soarta lui Ludwig Schwarz dacă apuca să citească textul pe care-l pregătise
Proză[modificare | modificare sursă]
- Das Schlüsselbrett, (1958)
- Man bringt nicht viel mit aus Cherbourg, (1969)
- Lache is steierfrei, (1972)
- De Kaule-Baschtl, Editura Facla, Timișoara, 1977
- Es zweiti Buch vum Kaule-Baschtl, Editura Facla, Timișoara, 1978
- Hier ist ein Weg, (1978)
- Es dritti Buch vum Kaule-Baschtl, Editura Facla, Timișoara, 1981.
- (al patrulea volum, cu titlul Es letschti Buch vum Kaule-Baschtl nu a mai văzut lumina tiparului în timpul vieții sale.)
Teatru[modificare | modificare sursă]
- Mer macht sich halt Sorche (1968)
- Buwe, was han mer heit? (1969)
- Die Husarenkammer (1969)
- Matthias Thill (1977)
Ludwig Schwarz Date personale Născut 25 august 1925
Dolaț, județul Timiș, RomâniaDecedat (55 de ani)
București, Republica Socialistă RomâniaNaționalitate România, origine șvăbeascăOcupație scriitor, traducător, dramaturg Pseudonim Uwe Peters, Hans Neufelder și Michl Gradaus Activitatea literară Activ ca scriitor 1958 - 1981 Specie literară roman, poezie, teatru Operă de debut 1958 - volumul de proză „Das Schlüsselbrett” Opere semnificative „Es dritti Buch vum Kaule-Baschtl” Note Premii Premiul Uniunii Scriitorilor din Timișoara, 1978
· 1987: A murit actorul de teatru Val Săndulescu; (n. 1920).
* 1989: Jim Backus (n. 25 februarie 1913 – d. 3 iulie 1989) a fost un actor american de film și televiziune. Printre cele mai faimoase roluri ale lui sunt: vocea din "Mr. Magoo", bogatul "Hubert Updike, III", din show-ul radio al lui Alan Young, soțul lui Joan Davis' (judecătoare) în serialul TV "I Married Joan", tatăl lui James Dean în "Rebel Without a Cause" și "Thurston Howell, III" în sitcomul din 1960 "Gilligan's Island". De asemenea a jucat și în propriul lui show de un sezon "The Jim Backus Show", cunoscut ca "Hot off the Wire".
FILMOGRAFIE PARȚIALĂ
- A-Lad-In His Lamp (1948) (voce, necreditat)
- Father was a Fullback (1949)
- Easy Living (1949)
- The Great Lover (1949)
- A Dangerous Profession (1949)
- One Last Fling (1949)
- Ma and Pa Kettle Go to Town(1950)
- M (1951)
- Bright Victory (1951)
- His Kind of Woman (1951)
- Half Angel (1951)
- Hollywood Story (1951)
- The Man with a Cloak (1951)
- I'll See You in My Dreams (1951)
- I Want You (1951)
- Here Come the Nelsons (1952)
- Deadline – U.S.A. (1952)
- Pat and Mike (1952)
- The Rose Bowl Story (1952)
- Don't Bother to Knock (1952)
- Androcles and the Lion (1952)
- Above and Beyond (1952)
- Angel Face (1953)
- I Love Melvin (1953)
- Francis in the Navy (1955)
- Rebel Without a Cause (1955)
- Meet Me in Las Vegas (1956)
- The Opposite Sex (1956)
- The Girl He Left Behind (1956)
- You Can't Run Away from It(1956)
- The Great Man (1956)
- Top Secret Affair (1957)
- Man of a Thousand Faces(1957)
- The Pied Piper of Hamelin(1957)
- Macabre (1958)
- Ask Any Girl (1959)
- The Wild and the Innocent(1959)
- Ice Palace (1960)
- The Horizontal Lieutenant (1962)
- Boys' Night Out (1962)
- Zotz! (1962)
- The Beverly Hillbillies (1962)
- The Wonderful World of the Brothers Grimm (1962)
- Mister Magoo's Christmas Carol(1962) (TV; voce)
- Operation Bikini (1963)
- My Six Loves (1963)
- Critic's Choice (1963)
- Johnny Cool (1963)
- It's a Mad, Mad, Mad, Mad World (1963)
- Sunday in New York (1963)
- The Wheeler Dealers (1963)
- Advance to the Rear (1964)
- Gilligan's Island (1964-1967)
- Billie (1965)
- John Goldfarb, Please Come Home! (1965)
- Hurry Sundown (1967)
- Where Were You When the Lights Went Out? (1968)
- Hello Down There (1969)
- Wake Me When the War Is Over(1969) (TV)
- I Dream of Jeannie (1970)
- Cockeyed Cowboys of Calico County (1970)
- Myra Breckinridge (1970)
- The Brady Bunch (1971)
- Now You See Him, Now You Don't (1972)
- Miracle on 34th Street (1973)
- The Girl Most Likely to... (1973) (TV)
- Yes, Virginia, There Is a Santa Claus (1974) (TV; voce)
- Crazy Mama (1975)
- Friday Foster (1975)
- The Magic Pony (1975) (voce)
- Pete's Dragon (1977)
- Rescue from Gilligan's Island(1978) (TV)
- Angels' Brigade (1979)
- The Castaways on Gilligan's Island (1979) (TV)
- C.H.O.M.P.S. (1979)
- The Rebels (1979)
- The Harlem Globetrotters on Gilligan's Island (1981) (TV)
- Slapstick of Another Kind (1982)
- Prince Jack (1985)
| Jim Backus | |||||||||||||||||||||||||
 Backus și soția sa, Henny, în 1969
| |||||||||||||||||||||||||
· 1991: A decedat compozitorul și muzicologul român Sigismund Toduta; (n. 17 mai 1908, Simeria, judeţul Hunedoara). A fost membru corespondent al Academiei Romane. Liceele de muzică din Cluj-Napoca și Deva îi poartă numele. Și-a realizat studiile superioare la Conservatorul de muzică și artă dramatică din Cluj (1926-1930, secția pedagogie; 1926-1932, secția pian; 1930-1936, secția compoziție), unde i-a avut printre profesori pe Ecaterina Fotino-Negru (pian) și Marțian Negrea (compoziție). A urmat specializări în Italia, la Roma, la Academia Santa Cecilia (1936-1938) - cu Ildebrando Pizetti (compoziție) și Alfredo Casella (pian) - și, în paralel, la Pontificio Istituto di Musica Sacra (1936-1938), pentru muzică sacră, compoziție religioasă și orgă. A fost profesor de muzică la Liceul Sfântul Vasile din Blaj (1932-1943), apoi asistent-corepetitor la Conservatorul de muzică și artă dramatică Cluj-Timișoara (1943-1944, în timpul cedării Ardealului). După Război, devine secretar artistic al Filarmonicii “Ardealul” din Cluj (1945-1949). Începând cu anul 1947, a fost profesor de teorie-solfegiu-dictat, armonie, contrapunct, fugă, forme și compoziție la Conservatorul „G. Dima” din Cluj (până în 1973), a deținut și funcția de rector din 1962 până în 1965 iar din 1973 până în 1991 a activat ca profesor-consultant. Între anii 1971 și 1974 a condus Filarmonica de Stat din Cluj.
A obținut titlul de doctor în muzicologie (Roma, 1938) la Institutul Pontifical pentru Muzică Sacră, cu tema „Transcrierea și comentarea unor lucrări de tinerețe, necunoscute, semnate de G. Fr. Anerio". Fiind întâiul român cu acest titlu academic, i se încredințează, începând din anul 1968 - pentru prima dată în România - conducerea științifică a doctoratului în cinci domenii ale muzicii. A fost membru al Academiei de științe sociale și politice (din anul 1970) și membru corespondent al Academiei Române (din martie 1991).
Activitatea sa creatoare a fost recompensată cu numeroase distincții (vezi mai jos).
În cele trei perioade de creație ale lui Sigismund Toduță, se disting tendințele de apropiere și contopire ale intonațiilor religioase gregoriene și bizantine cu cele folclorice românești și de aplicare a lor pe trunchiul marilor forme ale muzicii europene. Sunt prezente elemente ale unor orientări neorenascentiste și neobaroce (în prima perioadă de creație); pentru ultima perioadă este caracteristică orientarea spre heterofonie și spre un modalism intens cromatizat. Se remarcă un stil elaborativ, de natură simfonică, și tendința spre articularea polifonică. Sigismund Toduță are o evidentă înclinație spre cultivarea formelor mari, fără a exclude miniatura instrumentală, vocală sau corală.
Este primul compozitor român care, după George Enescu și Paul Constantinescu, ajunge la un adevărat stil personal.
CREAȚIA MUZICALĂ
Muzica vocal-simfonică
- Missa pentru cor mixt cu acompaniament de orgă (1937)
- Psalm 97 pentru cor mixt, soliști și orchestră (1938-39)
- Psalm 133 pentru cor, soliști și orchestră
- Copiii cântă – Suită pentru cor de voci egale și orchestră de coarde, versuri de Ana Voileanu-Nicoară (1960)
- Balada steagului - pentru soprană, cor mixt și orchestră, versuri de Victor Tulbure (1961)
- Miorița - balada-oratoriu pentru soliști, cor mixt și orchestră, versuri populare (1978)
- Pe urmele lui Horea - oratoriu pentru soliști, cor mixt și orchestră, versuri populare (1978)
- Meșterul Manole - operă-oratoriu în trei acte, după drama omonimă de Lucian Blaga (1980-83)
- 4 Lieduri pentru soprană și orchestră, versuri de W. Shakespeare, Fr. V. Schoeber, R. M. Rilke, Ch. Baudelaire
Muzică simfonică și concertantă
- Eglogă pentru orchestră mare (1933)
- Trei schițe simfonice pentru orchestră mare (1936)
- Variațiuni simfonice pentru orchestră mare (1940)
- Concertul (nr.1) pentru pian și orchestră (1943)
- 4 Intabulaturi pentru pentru orchestră de coarde, după Valentin Greff Bakfark(1950)
- Divertisment pentru orchestră de coarde (1951)
- Concertul nr.1 pentru orchestră de coarde (1951)
- Simfonia I (1954)
- Simfonia a II-a în re minor, cu orgă, “În memoria lui George Enescu” (1955)
- Simfonia a III-a “Ovidiu” (1957)
- Uvertura festivă (1959)
- Simfonia a V-a (1962/75)
- Concertul pentru suflători și percuție (1970/1976)
- Concertul nr.2 pentru orchestră de coarde (1972-73)
- Concetrul nr.3 pentru orchestră de coarde „in stile antico” (1974)
- Stampe vechi pentru orchestră de coarde (1974)
- Simfonietta „in antico stile” (1977)
- Concertul nr.4 pentru orchestră de coarde (1980)
- Concertul pentru flaut și orchestră de coarde (1983)
- Concert (nr.2) pentru pian și orchestră (1986)
- Concertul pentru oboi și orchestră de coarde (1989)
Muzică instrumentală de cameră
- Cvartet de coarde (1936)
- Preludiu pentru pian
- Părintele Hubic văzut de Dr. S. Toduța, pentru pian (1941)
- Piesă... pentru pian
- Passacaglia pentru pian (1943)
- 3 Schițe pentru pian (1944)
- Sonatina pentru pian (1950)
- Suită de cântece și dansuri pentru pian (1951)
- Sonata pentru flaut și pian (1952)
- 10 Colinde pentru pian (1952)
- Sonata pentru violoncel și pian (1952)
- Sonata (nr.1) pentru vioară și pian (1953)
- Adagio pentru violoncel și pian (1954)
- Sonata pentru oboi și pian (1955)
- 4 Schițe pentru arpă (1958)
- 4 Piese petru pian (cca.1958)
- 6 Piese pentru pian (cca.1960)
- Trenia pentru pian (1970)
- Preludiu – Coral – Toccata pentru pian (1973-1974)
- Terține pentru pian (1975)
- Joko – 4 piese pentru arpă (1978)
- ...pentru pace - pentru pian (1987)
- Sonata nr.2 pentru vioară și pian (1981)
- Sonatina pentru vioară și pian (1981)
- 6 piese pentru oboi solo (1981)
- Simfonia B-A-C-H pentru orgă (1984)
- 7 Coral-preludii pentru orgă (1985)
- Recitativo - pentru pian (cca.1985)
- Sonata nr.2 pentru flaut și pian (1987-88)
- Sonata pentru flaut solo (1989)
- Sonata pentru violoncel solo (1989)
Muzică corală
- Liturghia (nr.1) Sf. Ioan Gură-de-Aur pentru cor mixt (1937)
- Psalm 23 pentru cor mixt (1937)
- Psalm 97 - pentru cor mixt și orgă (1938)
- Psalm 133 - pentru soliști, cor și orchestră (1939)
- Arhaisme - pentru cor mixt, versuri Mihail Celarianu (1942/1968)
- 20 Coruri - pentru voci egale (1958-59)
- 5 Melodii bănățene - pentru voci egale bărbătești (1955-58)
- 10 Coruri mixte (1950-56)
- 15 Coruri mixte (1969)
- Triptic - pentru voci egale, versuri Ana Voileanu – Nicoară (1951)
- Norul - pentru voci egale, versuri Vlaicu Bârna (1951)
- Cântec de leagăn - în formă de canon pentru voci egale (1955)
- Imn pentru pace - pentru cor de copii, cu acompaniament de pian, versuri Vlaicu Bârna(1956)
- Codrule, când te-am trecut - pentru voci bărbătești (1960)
- Înălțimi - pentru voci bărbătești, versuri Ștefan Bitan (1961)
- 2 Madrigale - pe versuri de Dante pentru cor mixt (1965)
- 6 Cântece populare (1973)
- La râul Babilonului - pentru cor mixt (1974)
- Liturghia (nr.2) (1974)
- Cântec pentru pionieri pentru cor de copii și pian, versuri de Ana Voileanu Nicoară (1976)
- La curțile dorului – 3 madrigale pe versuri de Lucian Blaga (1978)
- 4 Madrigale - pe versuri de Lucian Blaga pentru cor mixt (1981)
- 10 Miniaturi corale - pentru voci egale, versuri populare
- 3 Coruri - pentru voci egale, versuri Lucian Blaga (1986)
- Doină 1, Doină 2, Joc - pentru voci egale și pian, versuri populare (1985)
- 2 Coruri pentru voci egale versuri Ana Blandiana (1989-90)
Lieduri
- Somnoroase păsărele, versuri Mihai Eminescu (1943)
- Tăcerea ta, versuri Octavian Goga (1943)
- Curcubeul dragostei, versuri Mihai Beniuc (1947)
- Bureți, versuri Vlaicu Bârna (1951)
- 4 Cântece populare - pentru voce și pian (1953)
- 9 mai 1895, versuri Lucian Blaga (1957)
- 14 Lieduri - pentru voce și pian, versuri Lucian Blaga (1984)
- 16 Lieduri - pentru voce și pian, versuri Ana Blandiana (1987)
- 5 Lieduri - pentru voce (S) și pian versuri de W. Shakespeare, Fr. V. Schoeber, R. M. Rilke, Ch. Baudelaire, E. Montale (1987)
- 5 Lieduri - pentru voce (Bar sau Ms) și pian, versuri Lucian Blaga (1983/1988)
CREAȚIA MUZICOLOGICĂ
Formele muzicale ale Barocului în operele lui J. S. Bach. București, Editura Muzicală. Vol. I: Forma mică mono- bi- și tristrofică, 1969. Vol. II: 15 Invențiuni la două voci. 15 Invențiuni la trei voci. În colaborare cu Hans Peter Türk. 1973. Vol. III. Variațiunea. Rondoul. În colaborare cu Vasile Herman. 1978.
 Membru corespondent al Academiei Române |
|---|
| Sigismund Toduță | |
 Compozitorul Sigismund Toduță, portret de Catul Bogdan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 17 mai 1908 Simeria, Austro-Ungaria |
| Decedat | 3 iulie 1991, (83 de ani) Cluj-Napoca, România |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | România |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma |
| Ocupație | compozitor, muzicolog |
| Activitate | |
| Educație | 1. Conservatorul de muzică din Cluj 2. Academia „Santa Cecilia” din Roma 3. Pontificio Istituto di Musica Sacra |
| Reprezentant | 1. Rector la Conservatorul G. Dima din Cluj 2. A condus Filarmonica de Stat din Cluj |
| Premii | 1. Ordinul Muncii clasa a II-a 2. Premiul de Stat 3. Maestru Emerit al Artei |
| Profesor pentru | Liviu Comes |
· 1994: A încetat din viaţă la Cluj, actorul Vistrian Roman („Pistruiatul”); (n. 15 mai 1941). S-a nascut la data de 15 mai 1941 in Dej in familia unui preot ortodox. A jucat pe scenele teatrelor “Alexandru Davila” din Pitesti, “Teatrul Mic” din Bucuresti si “Teatrul National” din Cluj si in multe piese TV si filme. Dupa Revolutia din Decembrie 1989, in urma unui conflict cu noul director al Teatrului, Visarion Alexa, s-a mutat la Cluj-Napoca, avand doua locuri de munca: ca actor la Teatrul National local si profesor la Universitatea Babes-Boylai. Din pacate, atitudinea abuziva a directorului de teatru l-a dus la disperare, cauzand in final moartea sa, datorata unui accident vascular cerebral, dupa o luna de terapie intensiva in agonie. Nu a fost niciodata casatorit, dar are doi copii pe Alexandru si Diana. De asemenea, el a jucat in multe piese TV, filme si spectacole.
* 1996:
Studiile muzicale le face la Conservatorul „Cornetti” din Craiova, cu Jeny Ciolac (canto), Ion Vasilescu (teorie-solfegiu) și Dan Demetrescu(actorie). Urmează apoi studiile la Conservatorul din București, între 1929-1932, cu profesorii Livia Vețianu (canto), Victor Gheorghiu (teorie-solfegiu) și Ion Nonna Otescu (armonie). În particular, ia lecții de canto cu Elena Drăgulinescu.[1]
Debutează cântând muzică ușoară la restaurantul „Minerva” din Craiova, în trupa actorului Manu Nedeianu.
În 1936 debutează la Radio București susținând un program de muzică ușoară.
Între 1936-1940 face numeroase imprimări la casa de discuri Cristal (Electrecord). Tot în 1936 lansează compoziția lui Ion Vasilescu, Nu-ți pare rău când vezi că plâng, cu orchestra Teatrului „Alhambra”, dirijată de compozitor, pentru care va primi premiul discului în același an.
În perioada 1937-1945 a cântat cu cele mai importante formații ale vremii în restaurantele „Coșna-Cireșoaia” (cu orchestra lui Vasile Julea)[2], „Balotha”, „Luther” (cu orchestra lui Costică Tandin) din București, „Dori” din Neptun, Constanța și la cinematograful „Marna”.
După 1948 colaborează cu orchestrele „Barbu Lăutarul” și „Perinița” din București, „Lazăr Cernescu” din Caransebeș, „Taraful Gorjului” din Târgu Jiu, „Doina Olteniei” din Craiova și cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din București.[1]
A compus numeroase romanțe, cântece în stil popular și piese de muzică ușoară.
A fost căsătorită cu interpretul de muzică ușoară și romanțe Petre Alexandru între anii 1936-1950, recăsătorindu-se apoi cu Emanuel Blaga, nepotul poetului Lucian Blaga.
| Mia Braia | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Braia |
| Născută | Craiova, România |
| Decedată | (84 de ani) New York, SUA |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | compozitoare cântăreață |
| Activitate | |
| Gen muzical | muzică ușoară,populară, romanțe |
| Instrument(e) | voce, pian |
| Ani de activitate | 1936-1979 |
| Case de discuri | Electrecord |
| Premii | Ordinul Meritul Cultural |
· 2002: A murit Irina Nicolau, specialist în etnologie, istorie orală şi muzeologie, doctor în filologie-folclor; co-organizator, alături de Horia Bernea, al Muzeului Ţăranului Român; (n. 1946).
· 2004: Tomas "Quorthon" Forsberg, membru al trupei suedeze Bathory (n. 1966)
* 2005: Gaylord Nelson (n. 4 iunie 1916 - d. 3 iulie 2005) a fost un politiciandemocrat american din Wisconsin. El a fost principalul fondatorul al Zilei Pământului. În 1970, el a fost chemat pentru audieri în cadrul Congresului privind siguranța pilulelor contraceptive orale combinate, audieri foarte cunoscute în Statele Unite sub denumirea The Nelson Pill Hearings. Ca urmare a audierilor s-a aflat despre efectele secundare ale acestor pilule - a fost prima astfel de divulgare despre un medicament farmaceutic.
Nelson a fost mereu pasionat de mediul înconjurător., fiind adesea menționat alături de Al Gore, Coker Karson și Erwin Steve. În 1963, el a călătorit în turneul Conservation Tour cu președintele John F. Kennedyși a fost fondatorul principal al Zilei Pământului (prima a avut loc în 1970). Nelson a fost și un suporter al micilor afaceri. În 1973, Nelson a fost unul dintre cei trei senatori care s-a opus numirii lui Gerald Ford la Vicepreședinție. (Ceilalți doi senatori au fost Thomas Eagleton și William Hathaway.)
| Gaylord Nelson | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
* 2009: Dumitru Irimia (n. 21 octombrie 1939, Roman - d. 3 iulie 2009[1], Iași) a fost un lingvist și filolog român, eminescolog și profesor universitar doctor, autor al unor gramatici și studii universitare de stilistică funcțională a limbii române. A fost profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Dumitru Irimia s-a născut la 21 octombrie 1939, fiind mijlociul, între cei trei copii, a unei familii obișnuite în Romanul anului 1939: tatăl muncitor la fabrica Arsenal, mama casnică [2] În anul 1956 este absolvent al Liceului Roman Vodă din Roman, unde l-a profesor de Limba română pe Nicolae Stețcu[2], de la care a primit Dicționariulu limbei române de A. T. Laurianu și J. C. Massimu, Bucuresci, 1871[A]. Între anii 1956-1957 lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Văleni (comuna Botești- Neamț). Între anii 1957-1962, studii în cadrul Facultății de Filologie a Universității Al. I. Cuza din Iași, secția Limba și Literatura Română, unde a avut colegi pe: Leon Volovici, Olga și Liviu Rusu, Mircea Radu Iacoban, Mihai Ursachi. Lucrarea sa de diplomă, din anul 1962, este studiul Concepția lui Eminescu despre artă. În același an își începe cariera universitară ca șef de cabinet, asistent universitar, etc. timp de 47 de ani [2]. Între anii 1970 - 1989 este lector, specialitatea Lingvistică-Stilistică în cadrul Fac. de Limba și literatura Română, Univ. Al. I. Cuza, Iași. Este lector la universitățile din Torino și Milano, între anii 1972 - 1974, unde realizează două cursuri universitare pentru studenții italieni: Il verbo și Il nome, Torino, în anul 1973. La Iași, organizează Prima ediție a Colocviului național studențesc Mihai Eminescu în anul 1975, manifestare devenită emblematică pentru universitatea ieșeană. Titlul de Doctor în filologie cu teza: Limbajul poetic eminescian[3], este obținut în anul 1976. Între anii 1990-1992 este Decan al Fac. de Litere Iași.
Opera:
- Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, ediție îngrijită, Iași, Junimea, 1970;
- Limbajul poetic eminescian, 1979;
- Curs de lingvistică generală, Iași, s.d., 1986;
- Structura stilistică a limbii române contemporane, 1986;
- Introducere în stilistică, Iași, Polirom, 1999;
- Dicționarul limbajului poetic eminescian, Iași, Editura Universității "Al.I.Cuza", 2002 (coordonator);
- Dicționarul limbajului poetic eminescian: Semne și sensuri, 2 vol., Iași, Editura Universității "Al.I.Cuza", 2005;
- Gramatica limbii române, Iași, Polirom, 2008.
A coordonat peste 10 volume, 6 cursuri universitare, circa 150 de studii și articole în volume și reviste,
| Dumitru Irimia | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 21 octombrie 1939 Roman, România |
| Decedat | (69 de ani) Iași, România |
| Naționalitate | Română |
| Cetățenie | România |
| Religie | Ortodoxă |
| Ocupație | Profesor, lingvist, filolog |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Al.I. Cuza, Iași |
| Titlu academic | profesor universitar doctor |
| Premii | Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Doctor Honoris Causa al Universității de Stat din Chișinău |
* 2009: John Alva Keel, născut Alva John Kiehle (25 martie 1930, Hornell, New York – 3 iulie 2009, New York NYC) a fost un jurnalist american și un ufolog influent cel mai bine cunoscut ca fiind autorul cărții din 1975 The Mothman Prophecies (Profețiile omului-molie - ecranizată în 2002).
Keel s-a născut în Hornell, New York, tatăl său fiind liderul unei mici trupe muzicale. Părinții săi s-au despărțit și Keel a crescut alături de bunicii săi. A fost interesat de magie (iluzionistă), iar prima sa povestire, publicată într-o revistă pentru magicieni, a scris-o la vârsta de 12 ani. A renunțat la școală la 16 ani după ce a studiat toate cursurile de știință. Mai târziu a lucrat drept colaborator independent al unor ziare, ca scenarist pentru emisiuni de radio și televiziuni locale și ca autor al unor articole pulp cum ar fi "Are You A Repressed Sex Fiend?". A servit în armata SUA în timpul războiului din Coreea ca membru al American Forces Network din Frankfurt, Germania. Keel a susținut că în timp ce se afla în armată a activat ca scriitor de propagandă pentru războiul psihologic.[1] După ce a părăsit armata, a fost corespondent străin de radio în Paris, Berlin, Roma și Egipt. În 1957, a publicat Jadoo, o carte care descrie timpul său petrecut în Egipt și în India unde a investigat trucul indian cu frânghia și pe legendarul Yeti. În 1966 a produs romanul spoof cu "spioni și supereroi" The Fickle Finger of Fate (Degetul nestatornic al soartei). Influențat de scriitori precum Charles Fort, a început să contribuie la articole din Flying Saucer Review și s-a dedicat total investigațiilor unor relatări privind OZN-urile. Keel a analizat ceea ce el a denumit ca fiind "ferestre" sau "valuri" de relatări privind OZN-uri, concluzionând că un număr disproporționat de cazuri au loc în zilele de miercuri și de sâmbătă.[2] Fiind membru al Ghildei Scenariștilor, Keel ar fi scris scenariile serialelor TV Get Smart, The Monkees, Mack & Myer for Hire sau Lost In Space.[3]
În 1967, Keel a popularizat termenul de "Men In Black" într-un articol al revistei de aventuri pentru bărbați Saga, articol intitulat "UFO Agents of Terror" ("Agenții OZN ai terorii"). Potrivit lui Keel, el a căutat inițial să explice că OZN-urile ar reprezenta vizite extraterestre, dar mai târziu a abandonat această ipoteză. În a treia sa carte, UFOs: Operation Trojan Horse (OZN-urile: Operațiunea Calul Troian), publicată în 1970, a făcut legătura între OZN-uri și concepte supranaturale, cum ar fi monștri, fantome și demoni. Keel a folosit termenul de "ultratereștri" pentru a descrie ocupanții OZN, pe care îi considera ca fiind entități non-umane capabile de a lua orice formă doresc.
Cartea din 1975, Profețiile omului-molie se bazează pe investigației sale privind presupusele apariții în Virginia de Vest ale unei uriașe creaturi înaripate denumită "Mothman"/"molie." Cartea combină relatările lui Keel despre primirea unor apeluri telefonice ciudate cu cazurile unor animale de companie găsite mutilate și culminează cu 15 decembrie 1967, când a avut loc prăbușirea podului de argint peste fluviul Ohio. Cartea a fost popularizată intens și a fost adaptată în 2002 într-un film omonim cu Richard Gere.[2]
Prolific și imaginativ, Keel a fost considerat ca având o influență semnificativă în ufologie și asupra genului fortean.
Keel a locuit mulți ani în cartierul Upper West Side din New York NYC. A fost burlac.
A murit la 3 iulie 2009 în New York NYC, la vârsta de 79 de ani.
| John A. Keel | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 25 martie 1930 Hornell, New York |
| Decedat | (79 de ani) New York, New York, USA |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | journalist parapsychologist, ufologist |
* 2012: Andy Griffith (n. 1 iunie 1926 - 3 iulie 2012) a fost un actor și producător de filme american.
| Andy Griffith | |||||||||||||||||||||||||||||
.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||||
· 2013: A decedat politicianul român Radu Vasile, fost prim-ministru al României din partea PNŢCD; senator din partea Partidului Democrat (1992-2004); (n. 10 octombrie 1942, Sibiu). În funcţia de prim-ministru a fost confruntat cu Mineriada din ianuarie 1999, soluţionată prin aşa-numita Pace de la Cozia. A publicat şi poezie, sub pseudonimul Radu Mischiu.
Studiile gimnaziale și liceale le-a urmat la Drăgășani și Orăștie. Din motive de dosar, în plină epocă stalinistă, nu s-a putut înscrie la facultate, urmând mai întâi cursurile Școlii Tehnice Sanitare, pe care le-a absolvit în 1962. După relativul dezgheț din anii 1960 a devenit student al Facultății de Istorie a Universității București pe care a absolvit-o cu rezultate excelente (al treilea din promoție) în anul 1967. A fost repartizat la Muzeul Satului, de unde a plecat, prin concurs, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, ca cercetător stagiar. Tot prin concurs a ajuns în învățământul universitar, mai întâi asistent și apoi lector la catedra de istorie economică de la ASE. În 1977 își ia doctoratul dar, nefiind membru al PCR, nu a avansat în ierarhia universitară, fiind promovat conferențiar abia după Revoluție, în 1990, când este ales prodecan la Facultatea de Comerț. În 1993, deci „la termen”, fără să ardă etapele, devine profesor universitar.
A decedat pe 3 iulie 2013 din cauza unor complicații ale cancerului de colon de care suferea. A fost înmormântat în data de 5 iulie 2013 în Cimitirul Bellu Catolic din București. Slujba de înmormântare a fost oficiată de arhiepiscopul mitropolit Ioan Robu. Din ianuarie 1990 este membru PNȚ-CD. Pe linie de partid, Radu Vasile a avansat gradual: șef de departament (Departamentul de studii), membru supleant al BCCC după congresul PNȚ-CD din septembrie 1991, purtător de cuvânt din 1991, senator de Bacău din 1992, Secretar General după Congresul din 1996. Între anii 1993-1994 a fost director al ziarului „Dreptatea”.
Din 1993 a fost vicepreședinte al Senatului României și vicepreședinte al Comisei Senatoriale de Buget-Finanțe (comisia pentru buget, finanțe, activitatea bancară și piața de capital). În legislatura 1996-2000, Radu Vasile a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Federația Rusă și Statul Israel. În legislatura 2000-2004, Radu Vasile a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu UNESCO și Republica Libaneză. Radu Vasile a inițiat 2 propuneri legislative din care 1 a fost promulgată lege.
În planul politicii externe, Radu Vasile a avut de asemenea o activitate importantă, fiind membru fondator al Forumului Central European, alături de Raymond Barre (fost prim-ministru al Franței), Helmut Schmidt (fost cancelar al Germaniei) și alții.
A conferențiat pe teme de istorie românească la „Ecole Doctorale” de la Sorbona și a susținut peste 50 de comunicări științifice la sesiuni academice din țară și străinătate.
Radu Vasile a fost senator în legislaturile 1992- 1996, 1996 - 2000 și 2000 - 2004 din partea Partidului Democrat; a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Libanul și UNESCO. În funcția de prim-ministru a fost confruntat cu Mineriada din ianuarie 1999, soluționată prin așa-numita Pace de la Cozia. A publicat și poezie, sub pseudonimul Radu Mischiu.
SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Economia mondială: căile și fazele modernizării Editura Albatros (1987)
- Valută și economie (1994)
- Monedă și politică fiscală Editura Uranus (1994)
- De la secolul de fier la cel de-al doilea război mondial Editura Silex (1998)
- Între echilibru și recesiune: teorie și practici de macrostabilizare (1998)
- Se închide cercul? Editura Nemira (1999)
- Fabricius Editura Polirom (1999)
- Echilibru în toate - poezie Editura Cartea Româneasca (1999)
- Pacientul român - pamflete politice Editura Nemira (2000)
- Cursa pe contrasens - Amintirile unui Prim-Ministru Editura Humanitas (2002)
- Buricul președintelui Editura Galaxia Gutenberg (2009)
- Tunica Ruptă Editura Galaxia Gutenberg (2009)
TRADUCERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Martor al Speranței - Biografia Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005), George Weigel Editura Galaxia Gutenberg (2007)
- Moarte și viață veșnică, Joseph Ratzinger Benedict al XVI-lea Editura ARCB (2012)
Radu Vasile 
Radu VasileDate personale Născut
Sibiu, RomâniaDecedat (70 de ani)[1]
București, RomâniaÎnmormântat Cimitirul Bellu Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer de colon) Căsătorit cu Măriuca Vasile Cetățenie 
România Religie Biserica Romano-Catolică Ocupație politician
istoric
profesor universitar[*]
poet
economistSenator al României În funcție
–Circumscripția Argeș Prim-ministru al României În funcție
–Precedat de Victor Ciorbea Succedat de Mugur Isărescu Reprezentant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei În funcție
–Senator al României În funcție
–Circumscripția București În funcție
–Circumscripția Bacău Premii Ordinul național „Steaua României” Partid politic PD (din )
PNȚCD (până în )Alma mater Universitatea din București
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Mc Iachint; Sf Ier Anatolie, patriarhul Constantinopolului
·
- România: Ziua Justiției
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu