3. /8 IULIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mare Mc Procopie și mama sa, Sf Mc Teodosia;

+) Sf Mc Epictet preotul și Astion monahul

Sf Mare Mc Procopie și mama sa, Sf Mc Teodosia

Acest Mucenic al lui Hristos a trăit pe vremea lui Dioclețian, trăgându-se din Ierusalim, născut din tată credincios, anume Hristofor, și dintr-o mamă necredincioasă, Teodosia cu numele, iar numele lui, cel dintâi era Neania, fiindcă după botez, a primit numele de Procopie.

Și, murind tatăl său, mama sa l-a crescut în credința păgânească, învățându-l închinarea la idoli. Dar tânărul Neania, fiind isteț la minte, a deprins, repede, învățătura cărților filozofiei elinești. Și, ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, mama sa a voit să-l facă ostaș destoinic, în slujba împăratului. Și a ajuns dregător al Alexandriei.

Dar, mergând pe drum, cu două sute de ostași, cu porunca să omoare pe creștini, a auzit un glas chemându-l pe nume, Neania. Deci, rugându-se Sfântul să i se arate, mai lămurit, cine este cel ce grăia, i s-a arătat lui o cruce în chipul cristalului și glas s-a făcut de la cruce, zicând: „Eu sunt Hristos cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu”. Și l-a învățat toată taina credinței noastre. Iar el, întorcându-se la Schitopolis, a poruncit unui argintar să-i facă o cruce, la fel cu aceea ce i se arătase, o cruce cu trei icoane.

Deci, fiind părat de mama sa, că este creștin, Sfântul a fost trimis spre cercetare la Paulin, dregătorul din Cezareea Palestinei. Și, neplecându-se el să jertfească idolilor, a fost bătut cumplit, încât l-au închis în temniță aproape mort. Dar, fiind vindecat de un înger, au venit la credința o mulțime de închinători la idoli, între alții și mama sa, Teodosia.

Și, mărturisind ei pe Hristos-Dumnezeu, li s-au tăiat capetele. Atunci, dregătorul a hotărât și asupra Sfântului Procopie judecată de moarte, adică, să i se taie capul cu sabia. Și, scoțându-l afară din cetate, la locul cel de moarte, Sfântul și-a făcut rugăciunea sa pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmanii, ca toți să fie păziți prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Apoi, cu bucurie, și-a plecat sub sabie cinstitul său cap și, tăindu-l, și-a dat sufletul pentru Dumnezeul său, în ziua de opt a lunii lui iulie (+303).

+) Sf Mc Epictet preotul și Astion monahul

Nu departe de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării şi de satul Dunavăţul de Jos, în Dobrogea, se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine care se numea în vechime Halmyris. În această cetate au pătimit Sfinţii Epictet şi Astion, mărturisindu-şi credinţa în Hristos, în anul 290.

Pe vremea nelegiuitului împărat Diocleţian (284-305) trăia în părţile Asiei Mici un preot cu numele Epictet, care ducea o viaţă curată şi evlavioasă. Din fragedă copilărie el fusese crescut în frică de Dumnezeu, urmând poruncile Mântuitorului. Ca şi odinioară Samuel, a fost cinstit din tinereţe cu haina preoţiei şi, plin fiind de harul lui Dumnezeu, el făcea multe semne şi minuni. Adeseori, prin puterea rugăciunii sale, deschidea ochii orbilor, vindeca pe leproşi şi pe ologi şi scotea duhurile necurate din cei îndrăciţi.

Odată, pe când Epictet se afla acasă şi-şi făcea obişnuita rugăciune către Hristos, i-a fost adusă fiica unui om care era paralizată în aşa măsură, că nu putea mişca altceva decât limba. Tatăl său, aducând-o la uşa preotului, a lăsat-o afară şi a intrat la Sfânt rugându-l fierbinte să-i tămăduiască fiica. Auzind acestea, preotul a zis tatălui s-o aducă înăuntru, apoi s-a rugat fierbinte, a uns cu ulei sfinţit trupul fetei şi ea s-a făcut sănătoasă.

Altă dată, i-a fost adus un îndrăcit. Când acela a ajuns lângă omul lui Dumnezeu, duhul cel rău a început să strige şi să zică timp de trei zile: „O, cruce, o, chin, cum sunt pus la cazne! Cât de bine îmi mergea când eram în Frigia!”. Certat de Sfântul Epictet, duhul cel rău a trebuit după trei zile să părăsească trupul în care se cuibărise. Izbăvit de diavol, omul a adus îndată mulţumire Mântuitorului Hristos.

În altă zi i-au înfăţişat lui Epictet o femeie oarbă. Aceasta plângea cu amar că doctorii n-o putuseră vindeca şi-l ruga fierbinte să-şi pună dreapta sa peste ochii ei. Sfântul i-a îndeplinit rugămintea şi femeia şi-a recăpătat vederea.

Astion era un tânăr, fiul unui om de vază din oraş, foarte bogat. Mama sa era şi ea de viţă nobilă, fiica senatorului Iulian. Părinţii îl iubeau nespus, fiind şi singurul copil, privindu-l ca pe odorul lor cel mai de preţ. Epictet i-a lămurit acestuia care este adevărata nestemată a vieţii, spunându-i că aurul de aici nu este de cel mai mare preţ, deoarece el înşală multe suflete. La fel şi argintul.

„Vino, îi zice el, şi-ţi voi arăta care aur trebuie să alegi şi după care argint trebuie să tinzi.Este acela pe care Domnul şi Mântuitorul nostru l-a dat celor ce cred în El. Tatăl tău, pe care-l vezi, nu este adevăratul tău tată, ci atotputernicul Dumnezeu este tatăl tău. Acesta a poruncit, iar tu ai devenit om. El a hotărât, şi tu ai fost plămădit în pântecele mamei tale. El a voit, şi tu ai putut ajunge până la vârsta tinereţii. De asemenea, mama noastră adevărată nu este fiinţa pe care o vedem, ci Sfânta Biserică”.

A doua zi, tânărul s-a trezit la revărsatul zorilor şi s-a îndreptat în grabă spre acelaşi loc unde cu o zi înainte gustase din mierea florilor cereşti. Intrând în locuinţa preotului lui Hristos, Astion a vorbit cu acesta şi la sfârşit i-a zis: „Îngăduie-mi să fiu chiar astăzi catehumen şi supune-mă la post atâtea zile câte crezi de cuviinţă; după trecerea acestui timp doresc să primesc Botezul.

Atunci îmi voi fi însuşit tot ce priveşte credinţa creştină. Te rog ca, după aceea, să părăsim amândoi acest oraş şi să ne ducem într-o ţară îndepărtată, acolo unde ne va îndrepta Duhul Sfânt, ca nu cumva tatăl meu să-mi schimbe gândul curat cu lacrimile sale”.

După ce a împlinit dorinţele înţeleptului tânăr, preotul Epictet şi ucenicul său, Astion, au părăsit oraşul, s-au îmbarcat pe o corabie şi au sosit la hotarul sciţilor, oprindu-se în cetatea Halmyris, din Dobrogea, unde nu era nimeni care să-i cunoască. Părinţii lui Astion îşi căutau însă fiul şi se tânguiau că nu-l găsesc.

După ce s-au aşezat la Halmyris, Epictet şi Astion au continuat să ducă aceeaşi viaţă curată, aşa cum trăiseră în patria lor. Epictet a făcut şi aici multe semne şi minuni. Unei femei i-a vindecat fiul surdo-mut şi paralitic. Cel vindecat s-a întors la Dumnezeu, şi împreună cu el s-au convertit mai mult de 1000 de locuitori din Halmyris, care văzuseră minunea. Şi Astion a căpătat darul facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului.

Într-o zi, pe când Astion mergea grăbit spre Dunăre ca să ia apă, s-a întâlnit cu un om care era chinuit de duhul cel rău. Apropiindu-se de el, Astion s-a rugat, a făcut semnul crucii pe fruntea şi pe trupul lui, şi în aceeaşi clipă duhul cel rău a fugit din cel chinuit.

Altă dată, Astion a văzut cum un om a căzut de la mare înălţime şi zăcea la pământ, pe jumătate mort. În taină s-a rugat fierbinte lui Hristos şi şi-a amintit de Sfântul Apostol Pavel cum l-a izbăvit pe Eutihie, care căzuse de la o fereastră, cum Petru i-a dat putere să meargă lui Eneea, care zăcea de opt ani pe patul de suferinţă.

Atunci, L-a rugat ferbinte şi el pe Domnul, pentru nefericitul din faţa lui, zicând că „şi acesta este unul din turma Sa”. Şi a rostit Astion către cel căzut cuvintele Sfântului Apostol Petru: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” (Fapte 3, 6). Astion l-a ridicat, şi acela a devenit apoi unul din catehumenii săi, botezându-l după aceea.

În acea vreme a sosit în oraşul Halmyris dregătorul Latronian. În a patra zi de la sosire, i s-a spus de către unii dintre slujbaşii săi că sunt în oraş doi străini, care ar fi „vrăjitori” şi „ghicitori” şi că prin cuvântările lor au întors pe mulţi de la cinstirea zeilor.

Auzind acestea, dregătorul s-a mâniat şi a poruncit ca după apusul soarelui cei doi Sfinţi să fie prinşi şi duşi la închisoare. Pe drum, ei cântau psalmi, rosteau lungi şi fierbinţi rugăciuni şi s-au înţeles ca a doua zi, când vor fi duşi la judecată, să nu spună nimic despre familia lor şi despre ţara de unde veneau, ci doar să repete că ei sunt creştini, că acesta este numele, neamul şi patria lor şi că ei nu sunt altceva decât cinstitori ai Dumnezeului adevărat.

Foarte devreme, în ziua următoare, comandantul Latronian a poruncit să fie făcută o tribună în mijlocul oraşului şi acolo să fie chemat cât mai mult popor. Aici au fost aduşi şi cei doi învinuiţi. Latronian abia putea să privească la ei, deoarece faţa lor strălucea ca soarele.

Epictet era un bărbat cam de 60 de ani, înalt şi cu barba încărunţită, iar Astion, un tânăr de 35 de ani, frumos şi cuvios la înfăţişare. În timpul cercetării lor, cei doi Sfinţi îşi mărturiseau credinţa în Iisus Hristos şi arătau că ei nu pot să se închine zeilor. Mâniat, dregătorul a poruncit ca amândoi să fie legaţi, chinuiţi şi să li se rupă carnea de pe trup cu ghiare de fier. Sfinţii nu răspundeau la toate decât cu cuvintele: „Noi suntem creştini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu”.

Unuia dintre judecători, pe nume Vigilanţiu, auzind din gura Sfinţilor cum cinstesc şi mărturisesc fără încetare credinţa în Iisus Hristos, nu i-au ieşit din minte aceste cuvinte timp de trei zile; în a patra zi, s-a dus şi a mărturisit: „Şi eu sunt creştin, facă-se şi cu mine voia lui Dumnezeu”. Vigilanţiu s-a dus apoi la Mucenici în închisoare, ca să primească de la ei învăţătură. Apoi, împreună cu toată casa lui, au devenit creştini.

În a cincea zi, cei doi Sfinţi au fost iarăşi aduşi la judecată. Atunci, Epictet a rostit o cuvântare, care s-a terminat cu mărturisirea: „Noi suntem creştini”. Latronian s-a mâniat şi urla ca un leu: „Aduceţi sare şi oţet şi frecaţi cu ele rănile de deasupra, puneţi smoală şi untură într-un cazan şi când vor începe să fiarbă în clocot, aruncaţi pe îndărătnicii aceştia înăuntru”.

Auzind porunca, cei doi Sfinţi repetau şi mai aprig cuvintele: „Suntem creştini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu”. Dar la chinul care li se pregătise, ei au rămas nevătămaţi şi de aceea au fost osândiţi ca 30 de zile să nu primească nimic de mâncare şi de băutură. Ei s-au hrănit însă din bogăţia Cuvântului lui Dumnezeu, întărindu-se zilnic cu pâinea care coboară din cer, cântând psalmi.

Pe când Epictet şi Astion îndurau chinuri, a apărut la Halmyris un străin care, văzând pe Astion în faţa scaunului de judecată, l-a recunoscut. Degrabă s-a suit în corabie, a călătorit pe mare şi a ajuns la ţărmul ţării unde trăiau părinţii lui Astion.

El le-a spus ce văzuse şi auzise în legătură cu fiul lor. Însoţiţi de trei slujitori, părinţii s-au îmbarcat în grabă şi, călătorind pe mare, au ajuns în oraşul Halmyris, în ţara sciţilor (Dobrogea). Aici, ne spune Actul martiric, „episcopul şi întâistătătorul sfintelor Biserici era preafericitul Evangelicus”.

După cele 30 de zile au fost aduşi din nou în faţa judecăţii cei doi pătimitori. Latronian a început prin a zice că el încă nu ştie de unde vin ei şi din ce neam se trag şi fiindcă ei nu vor să spună îi consideră demoni; apoi i-a osândit la moarte prin tăierea capului. Atât Epictet cât şi Astion şi-au mărturisit din nou credinţa în Hristos, zicând că ei demoni nu sunt, ci că ei au scos demoni din oameni cu ajutorul lui Hristos, şi anume pe acei demoni pe care judecătorii îi cinstesc şi li se roagă ca unor dumnezei.

Auzind acestea, Latronian a poruncit slujitorilor să-i lovească peste gură cu pietre şi să-i lege din nou. Dar pentru că şi în urma acestor chinuri ei au rămas senini şi veseli, dregătorul a dat ultima poruncă, cerând să fie scoşi afară din cetate şi acolo să li se taie capul. Cu braţele întinse şi cu privirea ridicată la cer, Mucenicii au rostit o lungă rugăciune, iar poporul a răspuns „Amin!”.

Epictet a lăsat mai întâi pe Astion să i se taie capul; acesta, spunând o rugăciune, a terminat-o cu cuvintele Mântuitorului: „În mâinile Tale încredinţez duhul meu” (Luca 23, 46). Epictet s-a aşezat lângă trupul ucenicului său şi îndată i s-a tăiat şi lui capul. Era ziua de 8 iulie a anului 290. Trupurile Mucenicilor s-au făcut albe precum zăpada şi cei care sufereau de vreo boală, durere sau slăbiciune, şi se atingeau cu credinţă de ele, se vindecau.

La apusul soarelui, Vigilanţiu împreună cu alţi creştini au venit şi au luat trupurile Sfinţilor, au turnat peste ele mir şi alte miresme de preţ şi, cântând psalmi şi laude, le-au înmormântat într-un loc potrivit. După uciderea celor doi Martiri şi înmormântarea lor, Latronian a înnebunit şi şi-a sfârşit viaţa în chip jalnic.

În a treia zi de la înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilanţiu spunându-i că în ziua aceea vor sosi părinţii săi ca să-l caute şi că îl roagă să meargă în port, să-i primească, să le dea găzduire şi să-i mângâie. Ducându-se în port, Vigilanţiu a aflat pe părinţii lui Astion, care întrebau despre fiul lor.

Vigilanţiu le-a povestit cum Astion plecase cu trei zile mai înainte într-o ţară îndepărtată, apoi, înfăţişându-le cu vorbe alese frumuseţile cereşti şi ale vieţii veşnice, le-a spus adevărul despre moartea mucenicească a fiului lor, adăugând că toţi cei care se învrednicesc de un asemenea sfârşit sunt numiţi „Mucenici”.

Timp de o săptămână părinţii lui Astion au primit învăţătură de la Vigilanţiu, în urma căreia s-au hotărât să devină creştini. Preotul Bonosus, care, pentru a scăpa de prigonitori, se ascunsese într-un loc tăinuit, i-a făcut catehumeni şi după 40 de zile de la moartea lui Astion, părinţii lui au fost botezaţi de episcopul Evangelicus. Acesta din urmă a rămas cu ei 8 zile, după care a plecat într-un oraş apropiat. Părinţii lui Astion s-au întors apoi în patrie, luând cu ei pe Vigilanţiu şi pe preotul Bonosus.

După încetarea persecuţiilor, creştinii au ridicat o biserică deasupra criptei ce adăpostea moaştele mucenicilor, dar, din pricina năvălirilor barbare, atât biserica Sfinţilor, cât şi cetatea Halmyris, au căzut în ruină.

Deabia peste 17 veacuri, la praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august) din anul 2001, moaştele Sfinţilor au fost descoperite în chip neaşteptat în cripta de sub altarul bisericii ruinate din cetatea Halmyris, alături de un fragment de inscripţie, care cuprinde cuvintele Martir şi Astion. Sfintele moaşte se află la Mănăstirea Halmyris, din eparhia Tulcii, fiind purtate în procesiune în fiecare an la ziua pomenirii lor, 8 iulie.

Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.