4. /20 IULIE 2021 - POEZIE
A debutat ca poet in 1960. Din 1973 conduce revista Flacara. Devenit incomod, este destituit in iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacara din Ploiesti din iunie 1985, insa Paunescu devenise cunoscut si pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabetii, publicat in 1980 in Flacara).
Pe 17 septembrie 1973 - infiinteaza Cenaclul „Flacara”, adevarat fenomen de masa, cu care sustine, pana la interzicerea sa, in 16 iunie 1985, 1.615 manifestari de muzica, poezie si dialog, in fata a mai mult de 6 milioane de spectatori.
Pe scena Cenaclului „Flacara”, se lanseaza spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere romanesti, poeti si alti creatori.
In 1982, apare triplul album de discuri L.P., „Cenaclul Flacara in concert”, iar in 1983, este realizata, fara a putea fi cuprinse decat putine filmari, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacara - Te salut, generatie in blugi”, interzisa imediat de autoritati.
In urma unor incidente inregistrate la un concert al Cenaclului Flacara la Ploiesti activitatea cenaclului este interzisa pana in 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte conditiilor meteo (furtuna) care au facut sa fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul iar pe de alta parte faptului ca unii participanti au profitat de aceasta ocazie si au creat o busculada, soldata, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tacere de catre autoritatile comuniste.
Pe 7 mai 1990 - infiinteaza Cenaclul „Totusi iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Visan si al fotbalistului Ilie Balaci. In cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu sustine concerte de mare succes, in tara si dincolo de actualele granite, in special la Chisinau. O parte din activitatea de exceptie a Cenaclului „Totusi iubirea” (690 de manifestari, pana la 25 mai 2000) se regaseste in seria de casete audio si video editate de Fundatia Iubirea, intre 1995 si 1999.
Amintim cateva dintre poeziile remarcabile ale marelui poet Adrian Paunescu:
* Taierea porcului
* Analfabetilor
* Iubiti-va pe tunuri
* Totusi iubirea
* Nebun de alb
* Umbra
* Iesirea din soba
Salutul memorabil al Poetului:
"Pana la capat cu poporul meu,
Asa sa ma ajute Dumnezeu!"
Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.
Băiatul meu zideşte el, acum,
Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.
Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,
Încât băiatul meu şi-al nimănui,
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zideste-ncet în casa lui.
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Tărână e şi viaţa mea e groapa
Lângă-nălţarea lujerului meu.
Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?
Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.
Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?
Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.
Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.
Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.
Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.
Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.
Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.
Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.
N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.
C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.
Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.
Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.
Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.
Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.
Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.
Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.
Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.
Află şi-nvaţă
Acest refren:
Până la moarte,
N-ai nici un tren.
Clipă absurdă
Şi, noi, năuci,
Nici nu ştiu unde
Vrei să te duci.
Încă nu-i gata,
În hale reci,
Trenul cu care
Crezi c-ai să pleci.
Deocamdată,
Încă de ieri,
Acarii însuşi
Se simt şomeri.
Care plecare,
Care pardon,
Care adio,
Care peron?
Ce despărţire,
Când amândoi
Nu ne cunoaştem
Noi între noi?
Nu fi precoce,
Nu insista,
Încă-i abstractă
Iubirea mea,
Cât tu, pe lume
Nici n-ai venit
Şi, într-un pantec,
Suferi cumplit.
Creşte, sub cerul
Astrilor căşti,
Maternitatea
Unde urmează
Să mi te naşti.
| Paul Valéry | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][4][5][6]  Cette, Languedoc-Roussillon, Franța |
| Decedat | (73 de ani)[1][7][8][4] Paris, Franța |
| Înmormântat | cimetière marin de Sète[*] |
| Frați și surori | Jules Valéry[*] |
| Căsătorit cu | Jeannie Gobillard[*] |
| Copii | Agathe Rouart-Valéry[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Etnie | Francezi |
| Ocupație | filozof poet jurnalist scriitor eseist profesor[*] critic literar[*] |
| Limbi | limba franceză[2] |
| Studii | lycée Condorcet[*] |
| Note | |
| Premii | Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*][3] Louis Barthou Prize[*] Krzyż Komandorski Orderu Odrodzenia Polski[*] Goethe-Medaille für Kunst und Wissenschaft[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Paul Ambroise Valéry (n. 30 octombrie 1871, Sète – d. 20 iulie 1945, Paris) a fost un scriitor francez, autor de poeme și eseuri, reprezentant al simbolismului tardiv în literatura franceză.
Date biografice
După absolvirea liceului, Valéry se înscrie în 1889 la facultatea de drept din Montpellier. În acest an publică primele sale versuri în stil simbolist în revista "Revue maritime de Marseille". În 1892 se stabilește la Paris, unde frecventează cercul de poeți grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, cunoaște pe scriitorul André Gide și se împrietenește cu pictorul Edgar Degas. Versurile simboliste scrise între 1889 și 1898, pe linia creațiilor lui Mallarmé și Verlaine, vor fi publicate mai târziu sub titlul "Album de vers anciens" ("Album de versuri vechi", 1921). Începând din anul 1892, face în fiecare dimineață însemnări în caietele sale, care vor fi publicate după moartea sa în 29 de volume ("Cahiers", 1957-1961), cuprinzând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică foarte variată, de la modele fizico-matematice la comentarii asupra vieții interioare, emoțiilor resimțite, proceselor de conștiință sau stărilor de vis.
În anii 1894-1900 lucrează ca redactor cultural în ministerul de război, apoi - până în 1922 - este secretar particular al lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații "Havas". După Primul război mondial, Paul Valéry devine un fel de "poet oficial" al Franței, din 1924 este președinte al "Pen Clubului" francez, în 1925 este ales membru al "Academiei Franceze", în 1936 este numit președinte al comisiei de cooperare culturală pentru expoziția universală din Paris, din 1937 deține catedra de poezie la Collège de France. În cursul celui de al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane și este îndepărtat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa. Paul Valéry moare la 20 iulie 1945 în Paris.
Opera literară
În scrierile sale teoretice, Valéry pornește de la ideea unei realități autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema conștiinței artistice și își mărturisește îngrijorarea cu privire la perenitatea civilizației, viitorul libertății spirituale și retroacțiunea progresului asupra omului. Renumele său literar provine totuși, în cea mai mare măsură, din opera sa poetică, în care - sub influența lui Stéphane Mallarmé - predomină măiestria formală și mai puțin sensul inspirației artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect și simțământ. Valéry dezvoltă teoria semnificației multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greșeală - care ar contrazice esența poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului"
Opera poetică
- "La jeune parque", 1917
- "Album des vers anciens", 1920
- "Le cimetière marin", 1920
- "Charmes", 1922
Eseuri și proză literară
- "Introduction à la méthode de Léonard de Vinci", 1895
- "La soirée avec monsieur Teste", 1896
- "Essai d'une conquête méthodique", 1897
- "La Crise de l’esprit" (Criza spiritului), 1919
- "Eupalinos ou l'architecte", 1923
- "L'âme et la dance", 1923
- "Variétés", 1924-1944
- "Regards sur le monde actuel", 1931
- "Pièces sur l'art", 1931
- "L'Idée fixe ou Deux Hommes à la mer", 1932
- "Discours en l'honneur de Goethe", 1932
- "Degas, danse, dessin", 1936
- "Discours aux chirurgiens", 1938
- "Philosophie de la danse", 1939
- "Mauvaises pensées et autres", 1942
- "Tel quel", 1941-1943
- "Cahiers", postum 1957-1961
Iată că-n prag de vînturi, carnea amar vărsată
De mare-n plină-amiază se liberează toată
Din spuma de mademuri a chinului acum.
Din sfîşiatul umăr deplîns de aurori,
De Thetis cea umidă-ncărcată de comori,
Iar pletele îi taie un lung fior pe şale.
Se surpă, sapă murmur de sete, iar uşorul
Nisip a supt sărutul din saltu-i de copil;
Se-ncarcă de primejdii în ochiul ei mobil
Apa rîzînd, şi dansul de valuri infidele.
O-ntreagă fustă dintr-un ţesut de-arginturi fin,
Pe fundament de marmuri unde apare lin
Umbra purtând o trenă de perle-n voal de nacru.
Carena lor de pană aproape luminoasă,
Ea desfrunzeşte-o roză de nea funinginoasă
Ale cărei petale scriu cercuri largi pe lac...
În care apa-n lame abia zvâcnind mai bate,
Uzând secretul prag din ecouri de cristal...
Se-nfioară, când un strigăt de diamant fatal
Crapă cu-un fir de ziuă marea poveste toată.
viaţa fără moarte, ci epuizează
resursele posibilului."
PINDAR, Pythice, III
Acest pod calm cu porumbei cuminte
Palpită între pini, între morminte;
Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei
Marea, mereu din-nou-pornita mare!
După-o gândire, ce răsplată mare
Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei!
Ce pur efort de mici sclipiri consumă
Atâta diamant mărunt de spumă,
Ce pace pare-a se-nălţa sub cer!
Când peste-abis un soare se aşterne,
Urzeală pură-a cauzei eterne,
Timpul scânteie, Visu-i adevăr.
Tezaur fix, blând templu al Minervei,
Masă de calm, tribut plătit rezervei,
Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod
Atâta somn bogat sub văl de pară,
Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară,
Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod!
Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,
Împrejmuit de văzul meu de ape,
În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ;
Şi ca spre zei ofranda mea supremă,
Senin scânteietoarea mării stemă
Aruncă-n sus un suveran dispreţ.
Cum fructul piere în plăceri pe limbă,
Cum în deliciu-absenţa i se schimbă
În gura-n care-şi pierde forma lui,
Îmi sorb aici anticipându-l fumul,
Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul
Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui.
Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!
După-atâtea trufie, de-o ciudată
Lene, dar plină de puteri, scăpând,
Mă dau acestui spaţiu ce străluce,
Peste morminte umbra mea se duce
Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând.
Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă,
Eu te susţin, justiţie superbă
A razelor cu nemilos pumnal!
Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;
Priveşte-te!... Dar pentru-a da lumină
Ursuze umbre-şi cer un rol egal.
O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,
Sub inimă, pe prag de poezie,
Între neant şi faptul pur, aştept
Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,
Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri
Sunând un gol mereu vestit în piept!
Ştii tu, captivă falsă din frunzare,
Golf mâncător de palide grătare,
Pe ochii mei închişi, de taine grei,
Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă,
Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?
O stea gândeşte aici la duşii mei.
Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii,
Fragment terestru oferit luminii,
Îmi place-acest podiş cu torţe-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;
Peste morminte-mi doarme-un val fidel!
Căţea splendidă, alungă idolatrii!
Când ca păstor zâmbind acestei patrii
Însingurat pasc, miei misterioşi,
Alba mea turmă de morminte lente,
Goneşte porumbiţele prudente,
Visele vane, îngerii curioşi!
Ajuns aici, ce va mai fi e lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Şi totu-i ars, căzut, primit în dar
În aer pentru-o aprigă esenţă...
Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă,
Amaru-i dulce, spiritul e clar.
Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina
Ţărânii calde ce le suge taina.
Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns
De sine, se gândeşte-n nemişcare...
Frunte completă, naltă-ncoronare,
Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.
Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama!
Căinţa, îndoiala mea şi drama
Sunt zgura marelui tău diamant...
Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,
La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă
A şi trecut spre tine, dezarmant.
Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!
Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,
Felul de-a fi, şi sufletul aparte?
Doar viermii torc unde năşteau plânsori.
Strigătul scurt al fetei gâdilate,
Privirea, dinţii, pleoapele muiate,
Fermecătorul sân atras de foc,
Sângele gurii date fără preget
Şi darul ultim, apărat cu-un deget,
Totul se-ngroapă şi reintră-n joc!
Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are
Această mască a minciunii, care
Din val şi-argint aici se lămuri?
Cânta-vei când vei fi doar boare pură?
Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură,
Chiar sfântul neastâmpăr va muri!
Tu, neagră nemurire poleită,
Consolatoare-ngrozitor boită,
Ce faci din orice moarte sân matern,
Minciună mândră şi pioasă scuză!
Cine nu ştie, cine nu refuză
Acest vid craniu şi-acest râs etern!
Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite,
Ce sub povara de lopeţi zvârlite
Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat,
Adevăratul vierme, care roade,
Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!
Iubire, sau de mine însumi ură?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură
Că zeci de nume, toate, îi convin!
Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge!
Îi place carnea mea, mi se prelinge
Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin!
O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!...
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc!
Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândeşte!
Corp, sparge-această formă ce gândeşte!
Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!
Noi prospeţimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!
Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,
Piele de leu, hlamidă găurită,
De mii şi mii de idoli mici, solari,
Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre
Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n
Tumult asemeni unei linişti mari,
Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea!
Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea,
Din stânci talazul spumegă subit!
Zburaţi în zare voi, orbite pagini!
Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini
Acest pod calm de pânze ciugulit!
(traducere de Ştefan Augustin Doinaş)
| Francesco Petrarca | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [3][4] Arezzo, Republica Florentină(d) |
| Decedat | (69 de ani)[4] Arquata, Republica Veneția |
| Înmormântat | Arquà Petrarca |
| Părinți | Ser Petracco[*] |
| Număr de copii | 2 |
| Etnie | italian |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | filozof poet traducător textier scriitor alpinist[*] autobiograf[*] filolog[*] |
| Limbi | limba italiană limba latină[1] |
| Studii | Universitatea din Montpellier Universitatea din Bologna |
| Pregătire | Pietro Cerniti[*][2] Jacobus de Belviso[*] Varlaam Calabrezul Giovanni d'Andrea[*] |
| Profesor pentru | Giovanni Malpaghini[*] |
| Specie literară | poezie |
| Opere semnificative | Canzoniere[*] |
| Note | |
| Premii | Poet laureat[*] |
| Modifică date / text | |
Francesco Petrarca (n. ,[3][4] Arezzo, Republica Florentină(d) – d. ,[4] Arquata, Republica Veneția) a fost un prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus și în afara spațiului de limbă italiană, influențând lirica europeană ("Il Petrarchismo"). Pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, operele sale scrise în "volgare" au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește aceste două idealuri. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii.
Biografie
Francesco Petrarca s-a născut pe 20 iulie 1304 în Incisa in Val d'Arno, în apropiere de Arezzo, fiu al notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florența din motive politice). După copilăria petrecută în Toscana, în 1311 familia se mută la Carpentras, în Franța, aproape de orașul Avignon, unde Petracco spera să obțină o slujbă la curtea papală, care aflată în acel timp în exilul de la Avignon. Deși avea inclinații literare, manifestate precoce în studiul autorilor clasici și în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia dreptul civil. După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii.
În ziua de 6 aprilie 1327 a întâlnit-o, în Biserica Sfânta Clara din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care a dezvoltat o pasiune devenită legendară prin trăinicia și puritatea ei.
În jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparținea unei ilustre și influente familii romane. Întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franța, Olanda și Germania. La Liège descoperă două Orații ale lui Cicero.
Paralel cu formația sa culturală, se angajează și în activitatea politică, inițiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, sub patronajul regelui Robert d'Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citește din poema eroică "Africa" abia terminată (1340), susține discuții asupra poeziei, artelor și autorilor clasici. În ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell'Anguillara îl încoronează ca "Magnus poeta et historicus". În 1343, în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus și Brutus Albinus. Aflat în Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morții Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.
Între 1353 și 1356 Petrarca trăiește în Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop și conducător al orașului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneția și Arquà Petrarca. Aici își sfârșește zilele pe 19 iulie 1374. A fost înmormântat în curtea casei parohiale din localitate, mai târziu osemintele sale au fost transferate într-un cavou de marmură alături de biserică. La 5 aprilie 2004 a fost comunicat rezultatul analizei craniului conservat în mormânt: craniul aparține unei femei, decedată în aceiași perioadă, deci nu poate fi al lui Petrarca.
Opere
Opere în limba latină
- Versuri
- Africa (1338-1340), poemă eroică referitoare la al doilea război punic, avându-l ca erou pe Scipio Africanul.
- Carmen bucolicum (1346-1357), cuprinde 12 egloghe inspirate din Virgiliu, pe teme de dragoste, politică și morală.
- Epistolae metricae (1333-1361), cuprind 66 de scrisori în hexametri, relatând evenimente politice și literare, unele din viața autorului.
- Proză
- De viris illustribus (1337), biografii ale unor personalități romane.
- Rerum memorandum (1350), culegere de povestiri bazate pe date din istorie cu scop moralizator.
- Secretum meum sau De contemptu mundi (1342-1343) este un dialog imaginar între poet și Sfântul Augustin pe tema "Adevărului", în care Petrarca își mărturisește cele mai intime sentimente.
- De vita solitaria (1346-1356) descrie avantagiile solitudinii.
- De otio religiosorum (1346-1356) (otium = liniștea spirituală), conține principii asupra vieții monahale.
- Invectivae in medicum quemquam (1355) consacrată criticii medicinii practicate în acea vreme. Apără poezia în contrast cu științele și mecanica.
- Epistolae (printre care "Le Familiari", 1349-1366 și "Le Senili", 1361-1374 sunt adresate prietenului său Francesco Nelli Simonide). Sunt scrisori dedicate publicației, cu intenții literare sau morale.
Opere în limba italiană
Culegerea cuprinde în cea mai mare parte sonete, urmate de canzoni, sextine, balade și madrigale și au drept conținut cu precădere exprimarea pasiunii sale nemărginite pentru Laura. Cu această operă a lui Petrarca literatura devine element precumpănitor în viață ca primă lecție a umanismului.
În poezia sa, descrierea sentimentelor apare în opoziție cu peisajul, suferința, durerea, dorința de ispășire devin speranță, și chiar plânsul morții ființei iubite se transformă în transfigurarea Laurei, care coboară consolatoare din ceruri. Laura, femeie superioară căreia poetul îi aduce omagii, nu are nimic de supraomenesc, este un model de virtute și frumusețe, însă figura ei nu palpită de viață, trăsăturile sale umane, ochii frumoși, părul blond, surâsul dulce, se repetă imuabil și totuși ea constituie punctul ideal de sprijin în jurul căruia se desfășoară viața sentimentală a poetului. Culegerea se încheie cu un cântec adresat Fecioarei ("Alla Vergine"), căreia îi solicită protecție.
Traduceri admirabile în limba română ale unora din sonetele lui Petrarca se datoresc regretatei Eta Boeriu. Multe din sonetele lui Petrarca au fost transpuse în muzică de Claudio Monteverdi sub formă de madrigale.
- I Trionfi (ca. 1352), cuprind șase poeme alegorice pe teme ca: triumful dragostei asupra oamenilor, al pudicității asupra dragostei, al morții asupra pudicității, al faimei asupra morții, al timpului asupra renumelui, al eternității asupra timpului. Petrarca încearcă să transforme erudiția în poezie, cu o iluzie tipică umanistică.
Ani douăzeci şi unu-am ars în chinul... - Francesco Petrarca
| Gavrila Derjavin | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Sokurî(d), Kazan Governorate(d), Imperiul Rus |
| Decedat | (73 de ani) imenie Zvanka(d), gubernia Novgorod(d), Imperiul Rus |
| Înmormântat | Hutînski monastîr[*] |
| Căsătorit cu | Derjavina, Daria Alekseevna[*] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Ocupație | lingvist poet scriitor |
| Limbi | limba rusă[1] |
| Specie literară | poezie |
| Note | |
| Premii | Ordinul „Sfânta Ana” (Rusia imperială)[*] orden Sveatogo Vladimira 3-i stepeni[*] Ordinul Sf. Vladimir, clasa a II-a[*] orden Sveatogo Aleksandra Nevskogo[*] orden Sveatogo Ioanna Ierusalimskogo[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
Gavrila Romanovici Derjavin (în rusă Гаврила Романович Державин, n. , Sokurî(d), Kazan Governorate(d), Imperiul Rus – d. , imenie Zvanka(d), gubernia Novgorod(d), Imperiul Rus) a fost un poet rus.
Cununi de roze roşii primăvara
A prins în părul arzătoarei veri.
În crânguri, teii scapără ca para
Clintiţi de adieri.
Ciorchinii galbeni, cu mireasmă-aleasă
Îmbie-n vii pe mândrele din sat.
Foşneşte lanul retezat de coasă,
Ca valul zbuciumat.
Par apele, în razele amiezii,
Fluide lunecări de aur rar.
Iar oile şi vitele cirezii
Alerargă sub umbrar.
Vulturii iuţi şi negrii corbi îşi lasă
Aripa-n jos: coboară din tării.
Belşugul soarbe seva răcoroasă -
Izvor de bucurii.
| Liviu Damian | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Corlăteni, România |
| Decedat | (51 de ani) Chișinău, RSS Moldovenească, URSS |
| Cetățenie |  URSS |
| Ocupație | jurnalist |
| Modifică date / text | |
Biografie
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din Chișinău în 1960. Liviu Damian a fost redactor-șef adjunct al revistei „Nistru” (1963-1968), secretar al comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976-1986). În anul 1995, în satul de baștină al scriitorului, a avut loc inaugurarea Muzeului literar „Liviu Damian”, iar în anul 2000, pe casa în care scriitorul a locuit în ultimii ani de viață, a fost dezvelită o placă comemorativă.
Opere
- Darul fecioarei, debut editorial, (1963)
- Ursitoarele(1965)
- Sunt verb (1968)
- De-a baba iarba (1972)
- Partea noastră de zbor (1974)
- Mândrie și răbdare (1977)
- Altoi pe o tulpină vorbitoare (1978)
- Salcâmul din prag (1979)
- Inima și tunetul (1981)
- Coroana de umbră (1982)
- Cavaleria de Lăpușna (1985)
- Scrieri, vol.1, vol.2 (1985)
- Apa cristalina
Premii, distincții
- Premiul de Stat pentru Literatură (1984)
- Maestru Emerit al Artei (1985)
- Ordinul „Insigna de Onoare”
Fiinţa iubitei
O, vreme, nu-atinge fiinţa iubitei,
O bucură floarea, dar floarea păleşte
O apără frunza, dar frunza se trece
oglindă i-i râul, dar râul e tulbur.
Nici codrul, o, Doamne, scăpat nu-i de vamă
şi el e ca roua, şi el se-nfioară.
Nici munţii, îmi pare, nu pot să adoarmă:
gândind la ce vine li-i tâmpla căruntă.
Nici tata-pământul cruţare nu are,
Cu trecerea anilor vlaga şi-o pierde.
Ştiu, vreme, că una le schimbă pe toate,
Ştiu, vreme, că toate le dăm pentru una,
dar, totuşi, te-ndură de chipul iubitei!
N-o vezi cum rodeşte şi-n pară se lasă?
De parcă-i eternă îşi dăruie viaţa
clipelor care primesc şi nu iartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu