4. /8 IULIE 2021 - POEZIE
PAUL VERLAINE
| Paul Verlaine | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][4][5][6]  Metz, Lorraine, Franța |
| Decedat | (51 de ani)[1][4][5][6] Paris, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Batignolles[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (pneumonie) |
| Părinți | Nicolas Verlaine[*] Élisa Verlaine[*] |
| Căsătorit cu | Mathilde Mauté[*] |
| Copii | Georges Verlaine[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Religie | ateism |
| Ocupație | poet eseist scriitor libretist[*] traducător |
| Pseudonim | Pauvre Lelian[2], Pablo de Herlagnèz[2] |
| Limbi | limba franceză[3] |
| Studii | lycée Condorcet[*] |
| Mișcare/curent literar | simbolism |
| Specie literară | genul liric |
| Note | |
| Premii | Prince des poètes[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
Modifică date / text  | |
Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de „poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început („Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: „Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, „Înțelepciune” (1881), „Odinioară și altădată” (1885), „Iubire” (1888), „Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din „Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: „Muzica înainte de toate”; „Sucește gâtul elocinței”; „Nuanță, nicidecum culoare”.
Note
- 1844 Paul-Marie Verlaine se naște la Metz, tatăl său fiind militar în garnizoana orașului.
- 1845-1849 Perioade de sejur în diferite orașe din sudul Franței.
- 1851 Demisia din armată a tatălui său. Familia Verlaine locuiește la Paris.
- 1858 Trimite în atenția lui Victor Hugo prima sa poezie care ne este cunoscută: "Moartea".
- 1862 Obține un bacalaureat.[necesită citare]
- 1864 Tatăl său îl introduce, ca angajat, în diverse mărunte funcțiuni.
- 1865 Publică un articol despre Charles Baudelaire. După moartea tatălui său, rămâne să locuiască împreună cu mama sa.
- 1866 Pe speze proprii, reușește apariția volumului "Poèmes saturniens".
- 1867 Publică sub pseudonim, pe ascuns, în Belgia, volumul "Les Amies, scènes d’amour sapphique", plachetă condamnată în anul următor, pentru a fi distrusă, de către un tribunal din Lille.
- 1869 O întâlnește pe Mathilde Mauté de Fleurville, cu care poetul se va căsători în anul urmator. Publică "Fêtes galantes".
- 1871 Începe relația de prietenie homofilă cu poetul Arthur Rimbaud. Se naște fiul poetului, Georges Verlaine.
- 1872-1874 Verlaine se separă de Mathilde și are o relație tumultuoasă cu Rimbaud, în urma căreia Verlaine va fi condamnat la închisoare pentru ultragiu la moralitate publică de un tribunal din Belgia. În timpul detenției primește ediția plachetei "Romances sans paroles".
- 1875-1879 După expulzarea sa din Belgia, o tentativă eșuată de conciliere cu Mathilde și o nouă dispută violentă cu Rimbaud, Verlaine predă franceza și desenul în diferite școli din Anglia și Franța. Poetul are o relație pasională cu un elev de-al său, Lucien Létinois, până la moartea acestuia in 1883.
- 1880 Publică pe cheltuială proprie, volumul "Sagesse"
- 1884 Publică "Poetès maudits".
- 1885 Publică "Jadis et Naguèrre", care conține și "Art poétique", poezie devenită manifest al poeților simboliști. Se încheie procesul de divorț, din care iese ruinat și este din nou, condamnat la închisoare.
- 1886-1887 După moartea mamei sale, starea de sănătate i se degradează și urmează lungi perioade de convalescență în spitale și aziluri.
- 1888-1889 Într-un articol, Jules Lemaître consacră gloria lui Verlaine, considerat ca lider al "decadenților". Debutul unei prietenii pasionale, deși platonice, cu tânărul pictor F.A. Cazals.
- 1890 Publică prin subscripție "Dédicaces" și pe ascuns, în Belgia, "Femmes".
- 1891 Deja având o legătură cu Philomène Boudin, o cunoaște pe Eugènie Krantz, cea care îi va sta alături la moarte. Se împarte între cele doua "dragi prietene".
- 1892-1893 Ține conferințe în Olanda, Belgia, Lorena și Anglia.
- 1894 Este fondat un Comitet pentru sprijinul lui Verlaine. Apare o noua ediție, mult mărită, a volumului "Dédicaces".
- 1896 După o perioadă de boală, la 8 ianuarie, Paul Verlaine decedează la Paris, în urma unei congestii pulmonare.exact
Viori de vant
Il plang topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi ranite
Decolorat
Si sugrumat
Cand ora bate
Plangand ascult
La vremi de mult
Indepartate
Si-n vant ma las
In raul pas
Care ma poarta
Din loc in loc
Acelasi joc
De frunza moarta
| Arthur Rimbaud | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Jean Nicolas Arthur Rimbaud |
| Născut | [3][4][5][6] Charleville(d), Champagne-Ardenne, Franța |
| Decedat | (37 de ani)[3][7][4][5] Marsilia, Franța |
| Înmormântat | cimetière Boutet[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de os[*]) |
| Părinți | Frédéric Rimbaud[*] Vitalie Rimbaud[*][2][2] |
| Frați și surori | Isabelle Rimbaud[*] Vitalie Rimbaud[*] Frédéric Rimbaud[*] |
| Cetățenie | Franța Al Doilea Imperiu Francez A Treia Republică Franceză |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | poet arms trader[*] explorator world traveler[*] |
| Limbi | limba franceză[1][2] |
| Note | |
| Premii | concours général[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Într-un frunzis incert, minunatie
De flori în care-n somn sarutu-I stins,
Vioi, ripînd suava broderie,
Si-arata ochii-un faun speriat,
Cu dintii albi muscînd flori rosii, sare.
Brun-sîngerie, ca vin vechi, curat,
Sub ramuri buza-I hohoteste tare.
Fugind ca veverita, -n urma lui,
Prin frunze rîsul sau mai trece.
De-un caldarus se teme-al Codrului
Sarut de aur ce se reculege.
Şi indiscreţi arbori greoi
Zvarleau în geam cate-o creangă-nverzită
Maliţios, spre noi, spre noi.
Şi, mai goală, mainile-şi împreuna,
In fotoliu-mi simţindu-se bine.
Se-nfiorau de plăcere pe podea
Picioruşele ei fine, fine.
Eu urmăream, culoarea cerii,
Mica rază tremurătoare ca un fir
Din surasu-i, în fluturarea serii,
Şi pe sanu-i, - gază peste trandafir.
Sărutam gleznele-i fine.
Ea avu un dulce ras brutal
Care se răspandea în triluri line;
Un frumos ras de cristal.
Sub cămaşă, picioruşele-i deodată
Se salvară cu-n: "Ei, gata, lasă!"
Prima îndrăzneală acceptată
Rasul ei nu a mai fost pedeapsă!
- Gingaş fremătand sub buzele mele, -
Ochii bland îi sărutam, iar ea:
- Capul şi-l zvarli - ce pui de lele! -
Inspre spate: "E şi mai bine-aşa!...
Domnule, am două vorbe-aţi spune..."
- Restul i-l zvarli în san uşor
Cu-un sărut, făcand-o să răsune
Intr-un hohot larg, promiţător...
- Ea era graţios dezvelită
Şi, indiscreţi arbori greoi
Zvarleau în geam cate-o creangă-nverzită
Maliţios, spre noi, spre noi.
Sa ma întepe grâne, sa calc pe ierbi marunte;
Prin proaspata racoare voi trece-n dulci visari,
Lasa-voi adierea sa scalde a mea frunte.
Fara a spune-o vorba si fara nici un gând,
Doar dragostea urca-va în suflet infinita;
Ca un nomad voi merge departe, strabatând
Preafericit, Natura, ca lânga o iubita.
Traducere de Petru Dinca
| Jean de La Fontaine | |
| 400 de ani de la naștere | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][3][4][5] Égalité-sur-Marne, Picardie, Franța |
| Decedat | (73 de ani)[1][6][7][4] Paris, Regatul Franței |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise |
| Părinți | Charles de La Fontaine[*] Françoise Pidoux[*] |
| Cetățenie |  Franța |
| Etnie | Francezi |
| Ocupație | fabulist[*] poet avocat scriitor de literatură pentru copii[*] scriitor dramaturg |
| Activitate | |
| Limbi | limba franceză[2] |
| Specie literară | Fabulă, tale[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Biografie
Primii ani[modificare | modificare sursă]
La Fontaine s-a născut la Château-Thierry, în Champagne, la 8 iulie 1621. Tatăl său a fost Charles de La Fontaine, maestru de vânătoare și pădurar al ducatului de Château-Thierry, iar mama sa a fost Françoise Pidoux. Familia sa făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc provinciale; chiar dacă nu făcea parte din nobilime, tatăl său era înstărit.[8]
Jean, cel mai mare copil, a fost educat la colegiul din orașul Reims. În luna mai 1641 a intrat la Oratoriu, iar în luna octombrie a aceluiași an la Seminarul din Saint-Magloire. Dar, după o perioadă relativ scurtă, mai exact în 1642 și-a dat seama că și-a greșit vocația și a început să studieze dreptul.
Formarea ca poet
La Paris, în paralel cu studiile de drept, La Fontaine frecventează un cerc literar, denumit La Table Ronde („Masa rotundă”), alcătuit din tineri poeți ai acelei epoci, printre care: Pellisson, François Maucroix, François Charpentier, Tallemant des Réaux și Antoine de Rambouillet de La Sablière (care ulterior s-a căsătorit cu Marguerite Hessein, viitoarea protectoare a lui La Fontaine).[9]
În 1647 tatăl său îi aranjează o căsătorie de conveniență cu Marie Héricart, în vârstă de doar 14 ani, fiica lui Louis Héricart, „locotenent civil și penal” al domeniului La Ferté-Milon. Tânăra soție a adus o zestre de 20.000 de livre. Contractul de căsătorie a fost semnat în acest oraș (în apropiere de Chateau-Thierry) la 10 noiembrie 1647. Jean de La Fontaine și soția sa au avut un singur fiu, Charles. La Fontaine o părăsește însă pe soția sa și se întoarce la Paris, unde frecventează societatea mondenă și libertină a acelei perioade.
La Fontaine obține în 1649, diploma de avocat pentru baroul parizian (Cour du Parlement de Paris).
Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes.[9]
În 1657 La Fontaine scrisese versuri dedicate lui Nicolas Fouquet, Surintendant des Finances (ministru de finanțe), unul dintre cei mai influenți curteni ai regelui Ludovic al XIV-lea. Fouquet s-a arătat interesat de autorul versurilor respective, iar în 1659 La Fontaine a ajuns în anturajul acestuia, fiind introdus de către Jacques Jannart, o rudă a soției sale. În acea perioadă Fouquet era un adevărat „Mecena” pentru poeții francezi, astfel că în curând La Fontaine a primit o pensie de 1000 de livre, în schimbul căreia se obliga să scrie o serie de poeme de circumstanță în termenii prevăzuți în contract. Tot lui Fouquet i-a dedicat și poemul epic Adonis, o prelucrare după Publius Ovidius Naso. De asemenea, La Fontaine a scris o operă literară compozită (în proză și în versuri), intitulată Le Songe de Vaux, în cinstea domeniului și a noului castel de la Vaux a patronului său; opera nu a mai fost însă tipărită deoarece Fouquet a fost arestat din ordinul lui Ludovic al XIV-lea la 5 septembrie 1661.
Totuși, în martie 1662 este tipărită clandestin elegia Elégie aux Nymphes de Vaux, o parte din Le Songe de Vaux. A fost un act de curaj din partea lui La Fontaine să-și exprime în acest mod sentimentele de gratitudine față de protectorul său Fouquet, în situația în care acesta căzuse în dizgrația regelui și fusese aruncat în închisoare.[9]
La Fontaine și-a găsit un nou protector în ducele de Bouillon, suzeran al domeniului Château Thierry. Mai ales ducesa de Bouillon, Marie Anne Mancini, cea mai tânără dintre nepoatele cardinalului Mazarin (prim-ministru al Franței din 1642 până la moartea sa în 1661), l-a protejat pe La Fontaine.
În ianuarie 1663 Jean de La Fontaine scrie Ode au Roi („Odă regelui”), prin care, în mod subtil, cere clemență pentru nefericitul Fouquet. Prin aceasta, nu reușește însă decât să-și atragă antipatia lui Jean-Baptiste Colbert, noul favorit al regelui.[10]
Apogeul activității literare (1664-1679)
În 1664 îi apare primul volum de o reală importanță: Contes („Povestiri”), cu care intră în atenția contemporanilor săi.
La 8 iulie 1664 Jean de La Fontaine a fost înnobilat, primind un Brevet de Gentilhomme („brevet de gentilom”); el a intrat oficial în serviciul ducesei de Orléans, Marguerite de Lorraine, care era mama ducelui de Bouillon, protectorul său. La palatul „Luxembourg” din Paris, reședința ducesei de Orléans, La Fontaine îi cunoaște, printre alții, pe La Rochefoulcauld, pe Madame de Sévigné și pe Madame de La Fayette, personalități celebre ale literaturii franceze.
Tot în același an, la 10 decembrie, tipărește două povestiri prelucrate după Boccaccio și Ariosto. Din acest motiv s-a iscat o dispută în cercurile literare, cu referire la libertatea pe care povestitorul poate să o aibă în raport cu modelul de la care a pornit. Într-un eseu (La Dissertation sur Joconde), Nicolas Boileau a tranșat acestă dezbatere în favoarea lui La Fontaine.[9]
În 1665 și 1666 îi apar două volume de povești și povestiri în versuri (Contes et Nouvelles en vers).
La 31 martie 1668 este tipărit volumul Fables choisies („Fabule alese”), dedicat lui Ludovic, Delfinul Franței, fiul cel mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea. În prefață, La Fontaine explica: Je me sers d'animaux pour instruire les hommes („folosesc animalele pentru a-i învăța pe oameni”).
La Fontaine publică în 1669 Les Amours de Psyché et de Cupidon. Această carte suscită o relativă neînțelegere, datorită stilului său neconvențional, care contravenea principiilor de bază ale esteticii clasice, fiind un amestec de proză, versuri, povestiri mitologice și conversații literare. Romanul îi pune în scenă și pe „cei patru amici”, reprezentați prin Molière, Boileau, Racine și La Fontaine însuși.
La 20 decembrie 1670 este publicată la Port Royal Recueil de Poésies Chrétiennes („Culegere de poezii creștine”), dedicate Prințului de Conti, la care a colaborat și La Fontaine.[9]
Odată cu moartea ducesei de Orléans (1672), La Fontaine a pierdut mult din punct de vedere al situației sale materiale. Din fericire pentru el, și-a găsit o nouă protectoare: Marguerite de La Sablière, în casa căreia l-a cunoscut, printre alții, pe Charles Perrault
La 17 februarie 1673 a murit Molière; La Fontaine, care îi fusese prieten, a publicat un elogiu în memoria acestuia.
Având și protecția Marchizei de Montespan (metresa regelui Ludovic al XIV-lea), La Fontaine încearcă să se lanseze în lumea operei scriind un libret pentru Jean-Baptiste Lully. Acesta însă nu duce până la capăt proiectul, iar La Fontaine, furios, scrie un poem-satiră împotriva lui Lully întitulat Le Florentin (Lully fiind originar din Florența). Publică, de asemenea, o altă culegere de povestiri licențioase Nouveaux Contes.
În 1678 și 1679 îi apar patru noi volume de Fables choisies („Fabule alese”), dedicate Marchizei de Montespan.[9]
Membru al Academiei Franceze
În 1682, având peste șaizeci de ani, La Fontaine era recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși literați francezi. Se pare că Madame de Sévigné, un adevărat critic literar al acelei epoci, a fost cea care a început demersurile la curtea regală și în cercurile literare pentru primirea lui Jean de La Fontaine în Academia Franceză.
La alegerile din 15 noiembrie 1683, organizate pentru ocuparea locului rămas liber după decesul lui Colbert, La Fontaine a obținut majoritatea voturilor, întrecându-l pe contracandidatul său, Boileau. A intervenit însă preferința lui Ludovic al XIV-lea pentru Boileau, care era istoriograful său, astfel încât alegerea lui La Fontaine a fost blocată timp de șase luni.[11] Regele nu uitase probabil atașamentul lui La Fontaine față de Fouquet și, în plus, îl considera ca un reprezentant al vechiului partid al Frondeurilor.
Între timp, La Fontaine publicase Poème du Quinquina, un poem filosofic însoțit de două noi povestiri, iar la 6 mai 1683 pe scena de la Comédie Française avusese loc premiera comediei sale Rendez-vous.
La 17 aprilie 1684 Boileau a fost ales de Academia Franceză în locul lui Bezons Bazin, care decedase între timp, astfel încât Ludovic al XIV-lea a semnat aprobarea regală simultan, atât pentru Boileau cât și pentru La Fontaine, la 24 aprilie 1684.[11]
Jean de La Fontaine a susținut la 2 mai 1684 discursul tradițional la primirea sa în rândurile academicienilor. Discursul său a conținut și un elogiu la adresa predecesorului său, Colbert, deși acesta îi fusese un adversar declarat.
A participat cu mult entuziasm la ședințele Academiei, fiind printre cei mai perseverenți academicieni ai epocii.[11] A rămas celebră controversa sa cu Antoine Furetière pe tema dicționarului pe care acesta îl tipărise trecând peste „monopolul” pe care îl deținea Academia Franceză în materie de dicționare. Împreună cu Boileau și Racine, La Fontaine a reușit să îl excludă pe Furetière din rândurile academicienilor; în replică, Furetière a publicat o serie de pamflete, inclusiv împotriva fostului său prieten, La Fontaine, acuzându-l de trădare pentru că apărase privilegiile Academiei.[9]
La 28 iulie 1685, împreună cu François de Maucroix, tipărește Ouvrages de Prose et de Poésie („Lucrări de proză și poezie”), conținând traduceri din Platon, Demostene și Cicero, precum și noi fabule și povestiri.
În timpul celebrei polemici de la Academia Franceză dintre „clasici și moderni” (fr:Querelle des Classiques et des Modernes), Jean de La Fontaine s-a situat în mod evident alături de „clasici” (printre care se numărau și prietenii săi Boileau, Racine și La Bruyère). El scrie Épître à Monsieur de Soissons („Scrisoare către M. de Soissons”), pretext pentru o declarație de principii literare, printre care celebrul: „Mon imitation n’est point un esclavage” („imitațiile mele literare nu sunt o servitute”).[8]
Ultimii ani
În martie 1688, Madame de la Sablière, protectoarea lui Jean de La Fontaine, fiind grav bolnavă, abandonează reședința ei oficială din strada Saint Honoré, dar îi lasă în folosință lui La Fontaine o casă mai mică, anexă a palatului.[8]
În 1689 La Fontaine scrie fabula Le Milan, le Roi et le Chasseur („Șoimul, regele și vânătorul”) dedicată Prințului de Conti, cu ocazia căsătoriei acestuia. După aceasta el devine un apropiat al prințului și al familiei Vendôme.
În 1690 publică în Le Mercure Galant trei fabule inedite. La 28 noiembrie 1691 Opera Franceză pune în scenă Orphée („Orfeu”), o tragedie lirică de La Fontaine.
La sfârșitul anului 1692, starea sănătății lui La Fontaine se înrăutățește; probabil din cauza tuberculozei netratate. La 6 ianuarie 1693 a murit protectoarea sa, Madame de la Sablière. La Fontaine traduce în franceză Dies Irae, pe care o citește în fața Academiei Franceze la ședința solemnă ce a avut loc cu ocazia primirii în rândurile academicienilor a lui Jean de La Bruyère.
Jean de La Fontaine a murit la 13 martie 1695. Era în vârstă de 74 de ani. A fost înhumat alături de Molière, care murise mai înainte cu douăzeci și doi de ani. Ulterior, (în 1817) rămășițele acestor două genii ale Franței au fost mutate la cimitirul Père Lachaise, mormintele lor fiind alăturate și acolo.[9]
Opera
Jean de La Fontaine s-a impus în literatura universală prin fabulele sale, publicate în 12 cărți, în perioada 1668-1694. Fiind inspirat de anticii Esop și Fedru, precum și de tradițiile populare, și înzestrat cu un talent deosebit, el a depășit caracterul unilateral didactic al vechilor fabule, transformându-le în adevărate opere de artă.
Prin intermediul fabulelor, La Fontaine a criticat moravurile sociale din Franța în timpul absolutismului și a demascat cu mult umor și vervă viciile claselor dominante necruțându-l nici pe rege și nici pe curtenii săi, ca în „Greierele și furnica”, „Corbul și vulpea”, „Lupul și mielul” etc. Eroii din fabulele sale, care aparțin lumii animaliere și regnului vegetal, personificând tipuri și caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieții sociale din Franța acelui timp.
Un alt merit al lui La Fontaine constă în lirismul care străbate fabulele sale, prin aceasta deosebindu-se de aproape toți scriitorii clasici francezi. Fabulele au fost scrise în limba vie a poporului. La Fontaine este inițiatorul versului liber în literatura franceză.
Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în foarte multe limbi; acest fapt a influențat dezvoltarea ulterioară a acestei specii literare, inclusiv a fabulei românești prin Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Donici, dar mai ales prin Grigore Alexandrescu.
Fabule celebre
- La Cigale et la Fourmi („Greierele și furnica”)
- Le Corbeau et le Renard („Corbul și vulpea”)
- Le Loup et l'Agneau („Lupul și mielul”)
- Le Renard et la Cigogne („Vulpea și barza”)
Lucrări publicate (în ordine cronologică)
- 1654 - L’Eunuque („Eunucul”, o prelucrare după Terențiu)
- 1658 - Epître à l'Abbesse de Mouzon - Adonis
- 1659 - Le Songe de Vaux
- 1659-1661 - 26 poezii dedicate lui Fouquet
- 1660 - Les Rieurs du Beau Richard
- 1661 - Primele fabule (Fables)
- 1662 - Elégie aux Nymphes de Vaux
- 1663 - Ode au Roi („Odă regelui”); Relation d'un Voyage de Paris en Limousin
- 1664 - Primele două povestiri: Joconde și Le cocu battu et content
- 1665 - Contes et Nouvelles en vers („Povestiri și nuvele în versuri”)
- 1666 - Contes et Nouvelles en vers (partea a doua)
- 1667 - Trei povestiri: Les frères de Catalogne, L'Ermite și Mazet de Lamporechio
- 1668 - Fables choisies mises en vers („Fabule alese”)
- 1669 - Les Amours de Psyché et Cupidon
- 1670 - Recueil de poésies chrétiennes et diverses („Culegere de poezii creștine și diverse”)
- 1671 - Contes et Nouvelles en vers (partea a treia)
- 1673 - Poème de la Captivité de Saint Malc
- 1674 - Daphné - Les Nouveaux contes
- 1675 - Le Florentin („Florentinul”)
- 1678-1679 - A doua culegere de fabule (Fables, livres VII à XI)
- 1682 - Poème du Quinquina, Belphégor, La Matronne d'Ephèse, Galaté
- 1683 - Le rendez-vous („Întâlnirea”, piesă de teatru pierdută); Achille
- 1684 - Discours à Madame de la Sablière
- 1685 - Publică 11 noi fabule și 5 noi povestiri
- 1687 - Epître à Huet („Scrisoare către Huet”)
- 1689 - Le Milan, le Roi et le Chasseur („Șoimul, regele și vânătorul”)
- 1690 - Les Compagnons d'Ulysse („Însoțitorii lui Ulise”)
- 1691 - Astrée; Les Deux Chèvres; Le Thésauriseur et le Singe
- 1692 - La Ligue des rats („Liga șobolanilor”)
- 1693 - A treia culegere de fabule (Fables, livre XII)
se-ntâlni cu un dulău foarte frumos.
Durduliu, fălcos, cu ceafa lată -
mamă, ce i-ar fi sărit la beregată,
dacă nu s-ar fi temut c-o să iasă tăvălit.
Aşa că lupul îl abordă smerit,
că ce bine-arată, ce mină-nfloritoare
şi ce ţinută distinsă are.
să fii şi tu rotofei ca mine.
Lasă naibii codrul, ce, eşti prost
s-o ţii tot într-un post?!
Tu şi toată haita sunteţi nişte jigăriţi,
vai de capu' vostru de nenorociţi!
Crăpaţi de foame întreaga viaţă,
că nu vă pune nimeni o strachină,
colea, în faţă.
Fă ce fac şi eu
şi n-o să-ţi mai fie deloc greu.
- Mai nimic: latri la lume -
la cerşetori, la şleahta răpănoasă,
da' niciodată la cei din casă!
Trebuie să te guduri la stăpâna,
iar stăpânului, să-i lingi mâna,
iar în schimb, el îţi dă oase,
împieliţate, frumoase,
başca zgrepţănări drăgăstoase.
şi era într-al nouălea cer,
când, cum mergeau ei, la o cotitură,
vede, la gâtul câinelui, o rosătură.
- Bah, o nimica toată!
- Nimica-nimica, da' de unde vine?
- E-un fleac, o bagatelă, vezi-bine!
- O fi, dar bănuiala începe să mă ardă!
de la lanţul cu care sunt legat.
- Legat? Cum adică?
Nu poţi să fugi în lung şi-n lat?
- Păi, nu prea... Dar ce contează!
- Ba foarte contează, dă-mi voie!
De-aşa strachină cu oase n-am nevoie
nici de-ar fi de foame-n paişpe să mă rup!
îl lăsă pe dulău în drum,
o luă la fugă – şi fuge şi-acum.
Pe-o cale din padure mergea cu pasi sarmani
Spre mica lui coliba, purtînd cu truda mare
Povara lui de lemne, de gînduri si de ani.
Apoi, de-atîta umblet, batrînul ostenit,
Lasîndu-si legatura în iarba, a gîndit:
"N-avui în viata parte, nicicînd, de nici un bine;
Nu-i pe pamînt un altul mai necajit ca mine.
Nu odihnesc o clipa si-adorm pe nemîncate;
Soldatii, birul, claca cu logofeti în spate,
Copii si nevasta,
Acestea-mi sunt pe lume blestemul si napasta.
Doresc sa vina moartea..." Si moartea a venit.
- Ce vrei? l-a întrebat curtenitor.
- As vrea sa-mi dai o mîna de-ajutor
Sa urc aceste vreascuri pe umar... Sunt grabit.
Murind, durerea n-o mai suferim,
Dar a pleca din viata nu-i usor;
Oricîte sa-nduram, dar sa traim!
Aceasta e dorinta tuturor.
toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi
când viforniţa porni,
Greierele se trezi
fără muscă , fără râmă,
fără umbră de fărâmă.
Ce să facă?…Hai să ceară
la Furnică, pân’ la vară,
niscai boabe de secară.
-“Pe cuvânt de lighioană,
voi plăti cinstit cucoană,
cu dobânzi, cu tot ce vrei!…”
Dar Furnica, harnică,
are un ponos al ei:
nu-i din fire darnică
şi-i răspunde cam răstit:
-Astă-vară ce-ai păţit?
-Dacă nu e cu bănat.
zi şi noapte am cântat
pentru mine, pentru toţi…
-„Joacă astăzi dacă poţi!”
Şerban (Nicolae) Foarţă n. 8 iulie 1942, la Drobeta-Turnu Severin este un poet român contemporan.
Părinţii săi sunt Nicolae Foarţă, medic, şi Yvonne Foarţă, născută Burger, profesoară de muzică. Căsătorit, fără copii; prima soţie, Maria Galetariu, decedată; recăsătorit cu Ildikó Gábos.
Studii (primare, gimnaziale şi liceale) la Turnu Severin, Liceul Traian, între 1949-1960. Studii universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii Timişoara, între 1960-1965, secţia română-germană. Doctoratul la Universitatea Timişoara, 1978, cu o teză asupra poeziei lui Ion Barbu.
Alte activităţi profesionale: de profesie critic literar, scriitor, liber profesionist (cu excepţia câtorva luni: martie-noiembrie 1969, când este referent literar la T.N.T şi, respectiv, corector la revista Orizont) până în 1990. Director al Teatrului Naţional din Timişoara (1990-1991); profesor, din 1992, la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, secţia Jurnalism (de la 1 septembrie 2005, pensionar).
Afilieri şi burse: Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1970); membru ASPRO (din 2000). Beneficiar (între 15 octombrie 1991-15 ianuarie 1992) al unei burse de studii la Paris, oferită de Ministerul francez al Culturii.
Hobby-uri: pictură şi pian.
Volume de poezie
* Texte pentru Phoenix (în colaborare cu Andrei Ujică, Ed. Litera, Bucureşti, 1976; ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994)
* Simpleroze (Ed. Facla, Timişoara, 1978)
* Şalul, eşarpele Isadorei/Şalul e şarpele Isadorei (Ed. Litera, Bucureşti, 1978; ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Brumar, Timişoara, 1999)
* Copyright (Ed. Litera, Bucureşti, 1979)
* Areal (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983
* Holorime (Ed. Litera, Bucureşti, 1986)
* Caragialeta (Ed. Brumar, Timişoara, 1998; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2002)
* Un castel în Spania pentru Annia (Ed. Brumar, Timişoara, 1999; adiţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2006)
* Erau ziare, evenimente (Ed. Brumar, Timişoara, 2000)
* Opera somnia, antologie, cu un studiu introductiv de Mircea Mihăieş (Ed. Polirom, Iaşi, 2000)
* Spectacol cu Dimov (Ed. Vinea, Bucureşti, 2002)
* Caragialeta bis (Ed. Brumar, Timişoara, 2002)
* Poezie/”carte-borcan” (Ed. Humanitas, 2003)
* Fractalia (Ed. Brumar, Timişoara, 2004)
* Ethernul Pheminin (Ed. Cartier, 2004)
* Rebis (Ed. Humanitas, 2005)
* Rimelări (Ed. Cartea Românească, 2005)
* Jeu de paume (în colaborare cu Alex. Leo Şerban), plachetă electronică (Ed. LiterNet, 2006)
* Cliquet, plachetă electronică (Ed. LiterNet, 2006)
* Douăzeci şi opt de Psalmi în transpunerea lui Ş. F. (cu, fiecare-n parte, câte-o imagine de François Pamfil), ediţie bibliofilă, Ed. Eis Art, Iaşi, 2007
* Istoriile unui matroz întors de pe Planeta Roz (Ed. Brumar, Timişoara, 2007)
* Cartea psalmilor (Ed. Brumar, Timişoara, 2007)
* Un mire fără căpătîi (în colaborare cu Ion Barbu, Ed. Polirom, Iaşi, 2007)
* Mr. Clippit & comp. (Ed. Curtea Veche, Colecţia LUDEX, 2007)
* O brumă de paiete şi confetti, volum de colecţie semnat împreună cu Emil Brumaru, (2007)
* Mic tratat de pisicologie, (Ed. Humanitas, 2008)
sub luna-n rozalb: astru pal;
sub luna-n roz, albastru-pal
adie-l linistea, deseara,
ca în Virgiliu. – Beau amar
si cred ca lacrimile n-au gust;
si cred ca lacrimile, -n august,
ca în Virgil, iubeau amar.
carele, -n creierul
verii, da tonul
la cîntec si-o tine
asa mult si bine, -
ca, -n gramofonul
Columbia, o placa
de smoala opaca,
dar muzicala...
Ferice de cine
te-ngîna pe tine,
tandra cigala!
Fericiti cei ce hangu-i
tin gîzei exangui
cu un creion
taiat, fara truda,
din trestie cruda, -
ca Anacreon!
Ferice de cei
ce, -aidoma ei,
în tremuru-i mic,
zimteaza rotitele
noptii, sub vitele
verzi, cu nimic!
caşmirul vine din Caşmir;
că ni s-a ofilit ghirlanda,
cu toate astea, nu mă mir...
... Am mai dansat o arleziană,
a mai căzut un batalion:
sclipea-n Artois o arteziană
şi-o baionetă, la Bayonne.
şi indigoul, de la Ind;
iubea Marcel pe Albertina
şi era foarte suferind...
Şi ne-a cuprins indiferenţa,
şi-a mai pocnit câte-un balon:
sclipesc faianţele-n Faenza
şi baionetele-n Bayonne.
şi, între timp, filozofa;
a mai trecut de-atunci o eră,
a mai căzut câte-o sofa...
... De ce se clatină iatacul
şi cad ghiulele pe balcon?
Opriţi,
opriţi,
opriţi atacul
la baionetă, la Bayonne!
| Ștefan Iureș | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Iași, România |
| Decedat | (82 de ani)[1] |
| Cetățenie |  România |
| Etnie | iudaism |
| Religie | iudaism |
| Ocupație | poet |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Modifică date / text | |
Ștefan Iureș (numele la naștere: Ștefan Iuster; n. 7 mai 1931, Iași – d. 8 iulie 2013, Iași) a fost un poet, prozator, traducător, scriitor de literatură pentru copii și eseist român [2], reprezentant al realismului socialist în anii 1950 și la începutul anilor 1960.
Biografie
Ștefan Iureș s-a născut la 7 mai 1931 la Iași. Părinții săi au fost Ichil Iuster, contabil, și Nette (n. Lupu).
A urmat Liceul evreiesc Cultura, apoi, după căderea regimului Ion Antonescu, la Liceul Mihai Viteazul din București (1942-1949) și a luat bacalaureatul în 1950. A frecventat apoi cursurile Școlii de Literatură „Mihai Eminescu” (1950–1951) după care a urmat Facultatea de Filologie (secția limba și literatura română) a Universității din București (1951-1955) și și-a luat licența în 1958. A continuat studiile la Facultatea de Limbi Germanice (secția limba și literatura engleză) a aceleiași universități (1969-1972) și și-a luat licența în 1974.
A fost redactor la „Amfiteatru” (1966-1974) apoi la „Viața studențească”, mai târziu la „Contemporanul - Ideea europeană” (1990) și la Casa Editorială Sapiens (1991-1992). În perioada 2002-2011 a fost redactor și director al Editurii Hasefer din București.
A debutat în Scânteia tineretului cu poezia Examene (1949) iar debutul editorial l-a avut cu volumul Cuvînt despre tinerețe (1953).
Primele plachete de versuri ale lui Ștefan Iureș - Cuvânt despre tinerețe (1953), Urmașii lui Roaită (1953), Fructe în mai (1956), În preajma lui Lenin (1957) - stau sub semnul patosului grandilocvent, al tonului exclamativ-entuziast și al formulei poemului de largă respirație, construit pe versificarea unui epic schematic, demonstrativ și simplificator. Versificarea locurilor comune nu lipsește:
- „Să treci prin biruințe, vântul să te sufle,/ Să nu te plimbi prin viață. Să trăiești / Și vei vedea cum se adună-n suflet / Înalte simțăminte omenești."
„Lupta cu inerția", lansata în poezie cu fervoare de Nicolae Labiș, este tema principală a aproape tuturor colegilor săi de generație, inclusiv a lui Ștefan Iureș. Odată această etapă depășită, concomitent cu ceea ce s-a numit „întoarcerea la lirism", poetul caută să-și traseze un spațiu liric diferențiat. Expresia părăsește zona retorismului declarativ, deschizându-se spre ceea ce este intim și personal. Numai un flaut (1966) este un volum de sonete, orchestrația anterioară, în care precumpăneau alămurile, fiind înlocuită cu partituri lirice menite flautului, simbol al intimității reculese. „Dogoarea romantică" a tinereții se dizolvă în „împăciuitorul meu discurs". Această evoluție ducând spre interiorizarea spațiului poetic se materializează la un nivel estetic superior în volumul Mâhnitul meu centaur (1981). Ștefan Iureș proclamă acum nostalgia unui anotimp clasic:
„Ci vine-un ceas, o vârstă sau o eră / Flămânde de un clasic echilibru / De armonia ritmului, egal" (Racursiu).
Simbolul centaurului este ales pentru a sugera o nevindecabilă stare de tensiune a simțirii. Motivele și pretextele sunt caleidoscopice: sociale, erotice, livrești etc. Formula ultimelor producții poetice apare mult modificată, atitudinal poetul inaugurând un raport ironic cu lumea sa lăuntrică ori cu cea din afară. Ștefan Iureș este autorul unei cărți de eseuri despre obiectele mitologiei civilizației contemporane (Air container pentru Osaka, 1974). În ipostaza de romancier, scrie Plexul solar (1977), radiografie în stil colocvial despre destrămarea și reîntemeierea unei familii de intelectuali.
Opera literară
- Cuvânt despre tinerețe, București, 1953;
- Așa va fi la festival, București, 1953;
- Urmașii lui Roaită, București, 1953;
- Fructe în mai, București, 1956;
- În preajma lui Lenin, București, 1957;
- Pe acest pământ, București, 1959;
- Carpații sunt munți tineri (în colaborare cu Carol Roman), București, 1959;
- A voastră e lumea, București, 1963;
- Poema citadină, București, 1963;
- Ocheșel și Bălăioara, București, 1965;
- Numai un flaut, București, 1966;
- Teatru școlar. Vica și cele trei Americi, București, 1968;
- Alt container pentru Osaka, București, 1974;
- Plexul solar, București, 1977;
- Mâhnitul meu centaur, București, 1981;
- Amatorul de sâmburi, Cluj Napoca, 1983;
- Jumbo-jet și alte proze, București, 1984;
- Orbita planetei EPS, București, 1987;
- Afacerea „Beautiful College" (în colaborare cu Ion Bucheru), București, 1992;
- Imperiul (în colaborare cu Ion Bucheru) București, 1998;
- Nesomn, stare de grație, București, 2001;
- Desaga jucătorului de scrabble, postfață Dan Grigorescu, București, 2002.
Traduceri
- San Antonio, O cruntă spargere de nuntă, București, 1994.
| Traian Dorgoșan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 30 iulie 1935 Secusigiu, județul Arad |
| Decedat | 8 iulie 2017 Gătaia, județul Timiș |
| Naționalitate | român |
| Ocupație | scriitor |
| Modifică date / text | |
Traian Dorgoșan (n. 30 iulie 1935, Secusigiu, județul Arad – d. 8 iulie 2017, Gătaia, județul Timiș) a fost un poet român.
Biografie
Traian Dorgoșan (Ioan) s-a născut la 30 iulie 1935, în localitatea Secusigiu, județul Arad. Studiile preuniversitare le-a făcut în Giarmata și Timișoara.[1]. A urmat studii universitare (neabsolvite) la Facultatea de Arte Plastice și Facultatea de Filologie din cadrul Universității din Timișoara.[2] A practicat diverse meserii: bibliograf la Centrul de librării Timișoara (1957-1962), corector la cotidianul Drapelul roșu (1962-1965), profesor la Liceul din Recaș, pedagog școlar la Liceul Industrial nr. 8 din Timișoara, bibliotecar la Fabrica de pâine.[3] Debutează cu poezie în revista Scrisul bănățean, în nr.3 din martie 1958.[1] Primul volum, intitulat Cellalt geamăn, îi apare în 1972 la Editura Facla din Timișoara.[1]Colaborează la reviste literare locale și centrale ca: Orizont (revistă), Luceafărul (revistă), Tribuna, Contemporanul, România literară.[1]În anul 2000 este distins cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara.[1]
Opera
Cellalt geamăn, Editura Facla, Timișoara, 1972
Lacrimă albastră, Editura Facla, Timișoara, 1979
Circusparada (antologie), Editura Hestia, Timișoara, 2000
Imperiul Marelui Ridicol (integrala poetică, postum), Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel”, Timișoara, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu