5. /17 IULIE 2021 - TEATRU/FILM
MARIETA SADOVA
Marietta Sadova (sau Sadoveanu, n. 14 iulie 1897, Sibiu, d.17 iulie 1981, București) a fost o actriță și regizoare română. A jucat în roluri de teatru (în special cele de dramă ale Teatrului Național din București) și film. A fost soția scriitorului Ion Marin Sadoveanu și a lui Haig Acterian. După moartea celui din urmă, în 1943, nu s-a recăsătorit. A fost simpatizantă a mișcării legionare. A făcut parte din grupul de doamne participante la conferințele asociației intelectuale Criterion. Scriitorul Mihail Sebastian îi creionează o imagine negativă în Jurnalul său, descriindu-i ieșirile antisemite.
La sfârșitul anilor '50, după o scurtă perioadă de relaxare, represiunea coordonată de Securitate a intrat într-o nouă fază violentă. În 1956, Marietta Sadova a adus în țară de la Paris (dintr-un turneu al Teatrului Național cu piesele O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale și Ultima oră de Mihail Sebastian) volumele de Mircea Eliade și Emil Cioran pe care le-a răspândit sub formă de samizdat. Eliade i-a înmânat la Paris romanul La forêt interdite (Noaptea de sânziene) și cărțile Mitul eternei reîntoarceri și Imagini și simboluri, publicate în Franța, iar Emil Cioran i-a dat zece exemplare din lucrarea La tentation d'exister (Ispita de a exista).
Marietta Sadova a fost arestată în 1959 și inculpată sub învinuirea de a fi introdus în țară materiale periculoase de propagandă anticomunistă. A făcut parte în lotul Noica–Pillat, alături de Constantin Noica, Dinu Pillat, Arșavir Acterian, Sergiu Al–George, Theodor Enescu, Alexandru Paleologu, Anca Cantacuzino, Ion Negoițescu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu. Doi inculpați au fost condamnați la moarte și ceilalți 23 au fost condamnați la diverse termene de închisoare.
După executarea pedepsei, Marietta Sadova și-a reluat activitatea la regia de teatru și de film. A devenit profesor universitar la București la IATC (azi UNATC). A avut roluri notabile în piesele de teatru Profesiunea doamnei Warren de George Bernard Shaw, Strigoii de Henrik Ibsen. A pus în scenă Pescărușul de Anton Cehov la Teatrul Bulandra în 1969, Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Revenirea în viața publică
După executarea pedepsei, Marietta Sadova și-a reluat activitatea de teatru. A devenit profesor universitar la București la IATC (azi UNATC). A avut roluri notabile în piesele de teatru Profesiunea doamnei Warren de George Bernard Shaw, Strigoii de Henrik Ibsen. A pus în scenă Pescărușul de Anton Cehov la Teatrul Bulandra în 1969, Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Filmografie
- Maiorul Mura (1928)
- State la București (Alcazar) (1934)
- Mitrea Cocor (1952)
- Răsare soarele (1954)
- Nufărul roșu (1955)
I. Întâmplare.
La 66 de ani, Marietta Sadova, marea personalitate a lumii teatrului, iese din recluziunea roşie cu mâinile goale dar cu o zestre culturală pe care nimeni nu a putut să i-o distrugă, şi cere la Consiliul Culturii, pentru a nu ştiu câta oară, îngăduinţa să muncească, pentru a supravieţui, mai ales, în libertate. I se răspunde de reprezentantul puterii infatuat şi dispreţuitor – ca în felul tuturor ce posedă trecătoarea putere – că poate să lucreze, dar numai în provincie. În clipa aceea, ca şi cum totul s-ar fi încheiat, intră în birou, invitatul director al Teatru lui de Stat “Valea Jiului” Petroşani, Petru Stoican. Ştiind ceva despre cariera profesională a ei, poate nimic despre situaţia politică – şi spre cinstea lui că nu l-a interesat niciodată (avea stimă şi consideraţie deosebită pentru I. D. Sîrbu, pe care l-a angajat, la ieşirea din detenţia politică, după câteva luni petrecute la mina Petrila) – Petru Stoican răspunde cu acel gând de dinapoia faptelor, care le stăpâneşte: “Cum să nu? Chiar de azi, stimată doamnă, vă consideraţi angajata teatrului din Petroşani.” “Este actriţă şi regizoare!” – i se precizează. “Pe unul din aceste posturi, dar veţi face regie artistică. Am un regizor, lucrez cu regizori de la Televiziunea Română. Am actori buni şi vreau, prin acest compartiment de regie, Teatrul de stat “Valea Jiului” să fi e la nivelul celor din Bucureşti.”
Marietta Sadova s-a luminat de bucurie şi a răspuns afirmativ. Au venit împreună de la Bucureşti la Petroşani. Astfel se face teatru, nu prin organizare de concursuri pentru posturi ajunse special vacante pentru cei care se angajează să fie doar angajaţi, cu acte în regulă, să se respecte legea, ucigându-i spiritul.
Concursurile se fac nu pentru personalităţi, ci pentru mediocrităţi. Şi pentru a împiedica procesul artei. Alţii, angajaţi prin concurs, pun în scenă sau joacă piese după piese şi roluri după roluri, şi nimeni nu-i cunoaşte; Marietta Sadova, în perioada 1964-1965 şi în 2 luni din 1970 a pus în scenă 12 spectacole cu piese grele din dramaturgia universală şi română.
Şi după patru decenii, lumea teatrului, lumea din Valea Jiului, păstrează amintirea isprăvilor sale artistice. La organizarea unei expoziţii de afişe şi fotografii în holul teatrului, în 2005, se auzeau voci – chiar din partea croitorului, a regizorului care i-a fost secund la două spectacole, a unor vechi ziarişti: “Să nu lipsească maestra Sadova!” Directorul Petru Stoican, într-un articol, se mândrea că a putut să asigure colaborarea teatru lui cu maeştri ai scenei româneşti: “Sică Alexandrescu, Val Mugur, Horia Popescu, O. Rafael, Petre Sava Băleanu.”
II. “Madame Poesis”.
Întâmplarea face să-l cunoască, împreună cu colega sa Marietta Rareş, pe Ion Marin Sadoveanu (16 iunie 1893 – 2 februarie 1964), fiul medicului N. Marinescu, ce îşi adăugase Sadoveanu după denumirea moşiei sale, Sadova, pe care se afla comuna sa Damian din Dolj, spre a se deosebi de celălalt cunoscut medic, Gh. Marinescu. (Îşi luase diploma de doctor în medicină şi chirurgie, semnată de ministrul de atunci, T. Maiorescu.) Fiul, cu diplomă în Drept (nu va profesa), bine şcolit, îndeosebi în cultura germană, reîntors în Bucureşti, după terminarea războiului, ca şef de cabinet în Ministerul de Interne, cutreierând aplicat lumea teatrelor, se îndrăgosteşte de Marietta Bârsan. La 28 iunie 1919, fără ştirea şi încuviinţarea părinţilor, se logodesc. “M-am logodit sâmbătă cu Marietta Bârsan – îi scrie prietenului său, Traian Lăzărescu. Familia, mama nu ştie încă. Ştie vag şi mi-a făcut groaznice scene (de) intenţii; tata îmi aprobă intenţiile – nu ştie de logodnă”. Se căsătoresc îndată şi, cuprinşi de visuri creatoare, la 30 iunie sunt la Paris. “Am o poft ă nebună de lucru; Marietta idem – scrie aceluiaşi prieten. Ni se deschide Parisul ca un vast atelier cu un rai în el … Nu am numai senzaţia, dar certitudinea că încep o viaţă nouă şi cea adevărată”
Marietta Sadova se specializează în arta dramatică, actorie şi regie, sub îndrumarea celebrei actriţe Duzanne Dupres, Antoine Gemier, Jouvet, Pitoeff, iar Ion Marin îşi pregăteşte şi îşi ia doctoratul în drept. Proaspăta familie locuieşte pe malul Senei, la pensiunea “Odeon” din Cartierul Latin, împreună cu M. Ralea şi viitoarea lui soţie Catinca, sora lui D. I Suchianu, cu D. I. Suchianu şi Paul Verona. Mediul şi studiile Mariettei în arta scenei îl atrag pe Ion Marin şi rezonează pe întinse laturi cu diversul său câmp de preocupări. Profitând de obţinerea de bilete gratuite la teatrele pariziene – Marietta fiind angajata Naţionalului din Bucureşti – vizionează spectacole după spectacole, fiind încântat de piesele lui Framcois de Curel şi de experimentările lui Copeau de la “Vieux Colombier”, pe care dorea să le facă cunoscute sau să le pună în practică şi la Bucureşti; le va prezenta, ulterior, amplu în Viaţa românească şi Convorbiri literare. Se întâlnesc cu actori şi dramaturgi, cu Paul Claudel şi opera acestuia. Pe lângă studiile doctoratului, de istoria artelor, Ion Marin frecventează şi cursurile de psihologie patologică ale lui Pierre Janet la “College de France”, altele la Facultatea de Litere, iar “seara citesc cu nevastă-mea – scrie el la 3 ianuarie 1920 către acelaşi Traian Lăzărescu – criticile lui Francisque Sarcey – toată istoria teatrului francez de la 1860 încoace, destul de slabe ca critici – şi câteodată desfac pe Corneille, vers cu vers”. O efervescenţă culturală pe arii întinse, centrată în mare parte pe arta dramatică, îi cuprinde pe amândoi, de la informare prin practică la formare. El “fermentează “, după cum zice, şi se revarsă, în dramaturgie: scrie Taina lui Eros (prima formă a Metamorfozelor) pe care o dedică Mariettei, şi Dincolo (Noaptea din prag). Toamna următoare se înapoiază, fiindcă tatăl său se stinge de cancer. După diverse tribulaţii, testamentare privind proprietatea de la Constanţa, familia Sadoveanu se stabileşte în Bucureşti, pe calea Victoriei, nr . 101, etajul II, scara B. Aici, au loc dezbateri de mare rafinament cultural, şi cei doi buni prieteni, Ion Marin şi T. Vianu fondează gruparea “Poesis “, iar Marietta devine neobositul animator, “madame Poesis”, cum o numeşte admirativ N. Iorga. Gruparea “Poesis” se prezintă publicului, în aula Fundaţiei pentru literatură, cu serii de conferinţe, din 12 noiembrie 1921 până prin 1929, privind autori şi direcţii noi din cultura şi teatrul european. Prima conferinţă Organizarea şi estetica teatrului de la “Vieux Colombier” a lui Copeau, o susţine I. M. Sadoveanu; apoi, Bernard Shaw – T. Vianu; Frank Wedekind – Eugen Filotti; August Strindberg – A. Dominic; altele – Ralea, Perpessicius; Marietta asigurând regia fragmentelor demonstrative. Sub acelaşi patronaj , se pune în scenă, experimental, pe cheltuiala lui I. M. Sadoveanu, în 1922 la Ateneul Român, piesa Sora Beatrice, de Maeterlinck, în care Marietta joacă rolul titular. Mai trebuie spus că biblioteca lui I. M. Sadoveanu, crescuse, la 7 aprilie 1922, după cum îi scria el lui Traian Lăzărescu, “cu 700 de volume aproximativ. Studii multe – în majoritate estetică, critică, istorie. Lucrări noi şi vechi, foarte puţină lirică; mai ales romane şi teatru. Aştept acum din Germania un transport de vreo 4-5000 mărci numai cu cărţi de teatru (istorie, analiză, planşe, regie, mimică etc.)”.
Familia Sadoveanu deţinea una dintre cele mai înzestrate biblioteci de specialitate din Bucureşti, având posibilitatea informării la zi privind noutăţile literare şi direcţiile din teatru (îndeosebi expresionist) din Europa. I. M. Sadoveanu, prin seriozitate şi formare, prin informare şi aplicare, prin complexitatea personalităţii, depăşea cu mult pe cei din domeniul respectiv. În acest “creuzet” cultural şi al teatrului ca artă se lămureşte personalitatea Mariettei Sadoveanu, prima regizoare profesionistă din ţară, cu studii în străinătate. În această perioadă este angajată în Compania Marioarei Voiculescu (1923-1924), în Compania “Bulandra ” (1924-1927).
În 1926, familia Sadoveanu se desparte, Marietta rămânând să poarte, ca pseudonim, din 1929, numele fără terminaţie, adică Sadova. Dotată cu har şi_ cu o asemenea experienţă acumulată, Marietta Sadova trece prin Teatrul “Fantasio” al lui Ion Iancovescu (1928-1929) şi revine pe scena Teatrului Naţional din 1929 până în 1947. Se impune ca o personalitate a scenei româneşti. Joacă Felicita din Actriţa de Schacht, Regine din Strigoii, de Ibsen, Vivi din Profesiunea doamnei Warren, de Shaw; Baba din Avram Iancu, de L. Blaga, Maria Antonovna din Revizorul, de N. V. Gogol, Gena din Titanic Vals, de T. Muşatescu; sau Ofeila din Hamlet. Din 1938 până în 1957 începe şi-şi desfăşoară o prodigioasă carieră didactică. Exerciţiile artei dramatice, cartea ei din 1942, devine de referinţă pentru toţi cei implicaţi în actul teatral: profesori şi studenţi, actori, scenografi şi regizori. Îi învăţă pe studenţi să se dăruiască total. Le spune: “Talentul e fragil ca o floare. Sufletul actorului trebuie păstrat umed”. Solicita exigenţă: “Concesia nu poate avea nimic comun cu un actor – pentru că ea, concesia, roade personalitatea şi talentul actorului ca rugina şi cariile”. Pune accentul pe necesitatea culturii omului de teatru. “Actorul trebuie să culeagă din ceea ce a adunat un stup întreg”. Exemplu îi este Eminescu, omul, cronicarul de teatru şi scriitorul. “Le spun mereu ce a zis Eminescu – zice ea – despre actori. El ne cere să nu vorbim la întâmplare, fiindcă avem o limbă frumoasă, una din cele mai armonioase din lume”. Ca regizor solicită actorilor rostirea frumoasă a limbii române. Ca profesor, îi ies în evidenţă harul pedagogic, rigoarea didactică şi fineţea psihologică. Devine maestra Marietta Sadova. Dintre ultimii studenţi: Leopoldina Bălănuţă, Emanuel Petruţ, Dumitru Furdui, sau Florin Piersic.
Participă, alături de arh. Traian Niţescu, la ctitoria sălii “Casandra”. În 1939 se căsătoreşte cu Haig Acterian, actor şi regizor, director al Teatrului Naţional în scurta perioadă legionară: septembrie 1940 – ianuarie 1941 . După înfrângerea rebeliunii legionar e din 21 -24 ianuarie, mareşalul Antonescu, odată cu începerea războiului, i-a trimis pe verzii rebeli pe linia întâi a frontului. Şi Haig Acterian moare, în 1943, pe frontul din Cuban. În anii războiului şi, mai ales, până în 1947, Marietta Sadova semnează regia unor diverse şi nesemnificative piese pentru trupe particulare, deşi grele, conduse de Sică Alexandrescu, sau Dina Cocea. Arhitectul Ciulei construieşte pentru copii săi, Ana şi Liviu, Teatrul “Odeon” (cu două săli: la parter şi subsol: Studio), de pe Magheru, actualul “Nottara”. Stagiunea 1946-1947 se inaugurează, sala de la parter, cu Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, în regia lui Ion Şahighian, cu Liviu Ciulei – arhitect şi proaspăt actor, marele regizor de mai târziu – în rolul lui Puck. Liviu Ciulei o solicită să pună bazele trupei acestui teatru şi-i oferă direcţia artistică. Noua trupă îi cuprinde pe viitorii mari actori ai scenei româneşti: Clody Berthola, N. Tomazoglu, colega sa Marietta Rareş, G. Calboreanu, Ion Manolescu, Radu Beligan, Liviu Ciulei (scenogr af) ş.a. Marietta Sadova pendulează repertorial între piese occidentale şi ruseşti.
A reînfiinţat sistemul de conferinţe. Presa bolşevizată îi părea favorabilă, dar în urma conferinţei despre libertate în artă ţinută de Alice Voinescu, în vara anului 1948, N. Moraru şi Iosif Chişinevski închid teatrul. Este mutată “disciplinar” la Teatrul Municipal, dar pleacă la Teatrul Naţional din Cluj, unde .:naocu’ … . ea 1 948-1 Othello.
În perioada 1950-1958 are loc spectaculoasa (şi misterioasa) sa ascensiune: este numită director al Studioului actorului de film “C. Nottara” (1950); director de scenă la Teatrul Naţional (1956), pune în scenă spectacolele: Un post rentabil, de N. Ostrovski, Apus de soare, de Delavrancea, Pescăruşul, de Cehov; primeşte titlul de Artistă emerită a artei, Premiul de Stat etc. Dar… în 1956 însoţeşte turneul Teatru lui Naţional la Paris cu O scrisoare pierdută. Îl vizitează pe Mircea Eliade, naşul ei care o cununase cu Haig Acterian, şi pe Emil Cioran, care i-au dăruit cărţi pentru Constantin Noica, aflat la Câmpulung cu domiciliu forţat. Cărţile circulă. Mai face imprudenţa să dramatizeze şi regizeze Luceafărul lui Eminescu, cu Emil Botta şi Maria Botta, mişcându-i într-o lumină verde. Cărţile “fasciste”, lumina “legionară”, fostul soţ… Toate se leagă pentru a fi trimisă în închisorile roşii. În anii 1958-1959 este cuprinsă în lotul C. Noica, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Al. O. Teodoreanu, Alecu Paleolog, Theodor Enescu, Remus Niculescu, N Steinhardt, Barbu Slătineanu. Este judecată şi condamnată la 8 ani de închisoare şi confiscarea averii. Stă după gratii la Jilava, Miercurea-Ciuc; după 3 ani, în 1963, începând valurile de eliberări ale deţinuţilor politici, este eliberată din penitenciarul de la Miercurea-Ciuc şi se întoarce în Bucureşti doar cu o foaie de drum în mână. Este adăpostită de Magdalena Codreanu, care o va îngriji şi urma prin ţară, până la moarte, în 17 iulie 1981.
III. Şcoala “Sadova”
Imediat, Marietta Sadova trece la o piesă cu încărcătura ideologică a zilei, Citadela sfărâmată, de Horia Lovinescu, avându-l ca regizor secund pe Marcel Şoma, iar ca scenograf pe Mircea Marosin. Şi la 15 august piesa este sub luminile rampei. Neobosită, până la sfărşitul anului, maestra mai pune în scenă alte două spectacole: la 3 octombrie, Fii cuminte, Cristofor!, de Aurel Baranga, scenografia M. Marosin, muzica de Al. Jeles, şi la 21 noiembrie, Măsură pentru măsură, de Shakespeare, regizor secund M. Şoma, scenografia Constantin Rusu, muzica de Felicia Donceanu. Revista Teatrul nr. 9 din 1965, sub semnătura unui Ilie Rusu consideră ca neizbutit spectacolul Citadela sfărâmată, dar criticul profesionist, C. Paraschivescu, în Contemporanul din 18 iunie 1965, se exprimă nuanţat, schimbarea accentelor propuse de regie de la realismul conflictului la psihologic şi patologic i se pare necaracteristic piesei; dar încă nenumita Marietta Sadova ştia cum să “salveze” piesa de datările zilei, cum să-i îndrepte pe actori spre forările în lumile proprii şi cum să fascineze publicul.
Despre spectacolul cu comedia Fii cumin te Cristofor!, presa locală scria entuziastă, fără să ia seamă la mirosul de zeghe al maestrei. V. Adrian este de părere că la Petroşani “S-a creat un spectacol omogen, plin de vervă, în care interpreţii, fără excepţie, au evoluat pe o linie ascendentă“. Meritele au fost ale regiei, care a manifestat o deosebită grijă pentru “acurateţe“, ale scenografiei care “a creat un cadru luminos, cald ‘ şi ale interpreţilor“. Ioan Anghelescu-Moreni “cu inteligenţă şi… ironie fină, ne-a făcut să înţelegem fondul personajului” Ana Colda “cu multă sinceritate şi căldură ne-a convins despre frumuseţea sufletească a omului zilelor noastre ” . Dumitru Drăcea a avut “apariţii izbutite“, iar Victoria Suchici şi-a creat rolul “cu multă vervă” Tiberiu Istrate subliniază că “Spectacolul Teatrului de Stat.. Valea Jiului din Petroşani s-a bucurat de mult succes în recentul turneu întreprins în regiune“.
Colaborarea strânsă dintre actori, regie şi scenograjie, sentimentul de răspundere faţă de spectacol şi spectatori, calitatea înaltă a interpretării, au contribuit la reuşita artistică a spectacolului “C. Cotoşpan şi D. Gheonea observă schimbările petrecute nu doar în descifrările piesei de către regizoare, ci, graţie efortului său pedagogic, în intimitatea actorilor: ”
Regizoarea spectacolului, Marietta Sadova, în colaborare cu regizorul Marcel Şoma, a izbutit să descopere sensurile profunde ale piesei (…), să dea unitate de acţiune, claritate în conflict şi o creştere a ritmului dramatic. Regia a descoperit în colectivul teatrului multe forţe artistice cu ajutorul cărora, printr-o minuţioasă muncă actoricească, mergând uneori până la cele mai mici amănunte, a reuşit să creeze momente dramatice emoţionante. Distribuţia a fost servită atât cu actori cu o bogată experienţă, cât şi cu tineri cu multe calităţi, ceea ce a dus la un echilibru în spectacol şi la valoroase realizări.
La 25 august 1965, Marietta Sadova pune în scenă Passacaglia, de Titus Popovici, cu scenograful , vechiul prieten şi colaborator, Liviu Ciulei. Câte teatre nu s-ar mândri cu o asemenea colaborare şi întâlnire a două mari spirite! Praf. M. Gherman, în Drumul socialismului, din 30 septembrie 1965, recunoaşte şi scrie fără inhibarea zilei: “meritul principal al spectacolului revine regiei artistice”. Şi mai decisă, aducânduşi aminte că este şi actriţă, Marietta Sadova, la 24 octombrie, face un spectacol coupe: Medaliile bătrânei, de J. M. Barrie, scenografia A. Ivăneanu-Damaschin, unde interpretează pe Dna Dowey , şi Se face ziuă, de Zaharia Bârsan, scenografia Elena Zăbavă, unde o întruchipează pe Ilina. Critica locală este entuziasmată: D. Gheonea se opreşte mai mult asupra regiei şi jocului Mariettei Sadova: “împlinind 50 de ani de activitate scenică, de neobosită muncă creatoare, actriţa, regizoarea şi profesoara Marietta Sadova, a ţinut să dea un reuşit exemplu de felul cum trebuie să se comporte un artist pe scenă, cum trebuie să pătrundă rolul, să i se dăruiască, încât să facă să vibreze inimile spectatorilor. Având de interpretat rolul doamnei Dowey din Medaliile bătrânei, Marietta Sadova a demonstrat cu prisosinţă trăsăturile unei profunde umanităţi, a întruchipat capacitatea de dăruire, marea puritate şi bogăţia spirituală a sufletului uman. Deţinând, de asemenea, rolul principal în Se face ziuă, artista a pus în valoare inepuizabilele sale resurse creatoare, a dat o expresie luminoasă ţărancei Ilina, chiar şi atunci când aceasta a suferit o grea pierdere.
Apariţia Mariettei Sadova în rol alături de actori constituie un fapt pozitiv de înviorare stimulatoare pentru colectiv. În realizarea regiei s-a remarcat viziunea clară, intenţiile concepţiei artistice, caracterizate prin mobilitate şi simplitate, a ieşit la iveală prospeţimea scenică ” Aproape dintr-o răsufl are , la numai 3 săptămâni, dă premiera absolută Sfântu’ Mitică Blajinu, de Aurel Baranga, scenografia Constantin Rusu. Critica locală cu greu mai poate ţine ritmul. T. Istrate consideră că “Reprezentaţia a fost antrenantă şi interesantă, a subliniat profund sensurile şi ideile piesei. Personajele au fost subtil creionate, iar mesajul a răzbit limpede şi adânc. Se cere însă spectacolului mai mult nerv, dinamism, o mai trainică corelaţie între personaje “; iar D. Gheonea, în continuare, notează: “Desigur că meritul în abordarea acestei piese revine în primul rând regizoarei Marietta Sadova, care a lucrat mult cu interpreţii. .. încât întregul colectiv de actori a trecut cu succes examenul destul de dificil al acestei premiere “(Steagul roşu, 28 noiembrie 1965). Cu prilejul turneului în Capitală, critica de specialitate este obligată să-i rostească numele. C. Paraschivescu remarcă faptul că “regizoarea Marietta Sadova a optat decis pentru afirmarea unei atitudini şi comportări de francheţe între eroii zilelor noastre şi, implicit, între actori şi public. Spectacolul său se desfăşoară astfel sub semnul respectării adevărului.”
După trei stagiuni, profesoara revine să vadă cum au evoluat elevii şi în mai puţin de două luni pune în scenă trei spectacole: la 10 octombrie 1970, Părinţi teribili, de Jean Cocteau, scenografia Aurel Florea; imediat, la 17 Octombrie 1970, Avarul, de Moliere, scenografia Elena PătrăşcanuVeakis, şi la 1 noiembrie 1970, De la Caragiale la Topârceanu (Un pedagog de şcoală nouă, Diplomaţie, Conul Leonida faţă cu reacţiunea, de I. L. Caragiale, şi Minunile Sfântului Sisoe, de G. Topârceanu), scenografia George Doroşenco. De la critica de întâmpinare la cea de analiză şi aserţiuni i se consemnează arta regiei şi regia artei. Triumful Mariettei Sadova se suprapunea peste triumful ideii de libertate în creaţie, proprie anilor respectivi. Pentru un scurt timp, în peisajul ideologic, totul era favorabil artei şi dăruirii umane. “Maiestra Marietta Sadova nu cunoaşte răgazul – nota Zizi Ilieş în avanpremiera teatrală la Părinţi teribili, din Steagul roşu, din 3 octombrie 1970. Cu adevărat neobosită după mai bine de o jumătate de secol în slujba scenei, străbate ţara de la o aşezare teatrală la alta, făcând breasla să salte, îmboldind talente, durând spectacole, sădind idei, trăind pe rând fiecare rol, investind suflet, foarte mult suflet… “Criticii, pe bună dreptate, se întrec în a se exprima elogios. Traian Müller scrie în ritmuri poematice, “Părinţi teribili” de Jean Cocteau, în Steagul roşu, din 27 octombrie 1970: “Am văzut printre “părinţi teribili” intr-o sală de teatru plină-ochi cu oameni… Un public elevat care iubeşte calitatea şi nu ezită să-i vină – atunci când aceasta viază – în întâmpinare, cu sufletul deschis. Am văzut nişte Părinţi teribili şi aş vrea ca o asemenea sărbătoare să se repete la fiecare premieră” Al. Covaci se desfăşoară în ampla şi aplicata cronică “Părinţi teribili”, în Drumul socialismului din 20 decembrie 1970, şi remarcă: “Principalul merit al spectacolului realizat de Marietta Sadova este acela că simţim, de la început şi până la sfârşit, prezenţa acestei literaturi, care nu vrea să fie exponentă a maladivului investigat de Freud, ci acea poezie teatrală, despre care vorbeşte Cocteau, definind-o ca fiind “o dantelă de frânghii” vizibilă de la distanţa mitică la care se află galeria şi fotoliul de orchestră, deopotrivă. Negreşit trebuie remarcată acea discreţie a regizoarei, cu care ocoleşte echivocul interpretării”. Prozatorul Corneliu Rădulescu, încântat, scrie în Tribuna, din 12 noiembrie 1970, despre Părinţi teribili şi Avarul: “Impresia generală pe care o lasă cele două premiere este cea de spectacole unitare, bine lucrate, spectacole ale unui colectiv artistic ce şi-a conturat în ultimii ani, o personalitate distinctă. Contribuţia pe care o aduce la aceasta regizoarea Marietta Sadova este de primă importanţă (…) Prin Avarul, Marietta Sadova a oferit publicului din Valea Jiului un spectacol de teatru în sensul clasic al cuvântului, o interpretare ce săvârşeşte sensul original al piesei “Constantin Pascu, în cronica dramatică De la Caragiale la Topârceanu, în Steagul roşu din 7 noiembrie 1970, pune accentul pe schimbarea petrecută: “Hotărât lucru, Teatrul “Valea Jiului” a păşit în actuala stagiune cu… dreptul. Într-un răstimp scurt de abia o lună, trei spectacole purtând semnătura unei regizoare de prestigiu, Marietta Sadova, au văzut lumina rampei, bucurându-se de atenţia şi interesul spectatorilor ” Ori Viorel Teodorescu în cronica Avarul din Steagul roşu, din 24 octombrie 1970: “În concluzie, un spectacol de bun nivel calitativ, fără concesii facilului, antrenant, susţinut de un “cor ” aproape omogen într-o orchestraţie scăldată în nuanţe şi acorduri, un Avar ce se cere cu insistenţă văzut “.
Critica din Capitală este unanimă în a recunoaşte meritele celei ce făcea şcoală de teatru la Petroşani. Turneele făcute la Bucureşti cu spectacolele semnate de Marietta Sadova sunt surprinzătoare. Critica de specialitate, uimită, eliberată de preconcepţii ideologice, trece peste complexe de superioritate şi le salută cu entuziasm: “Un caz singular, surprinzător, în rândul acestor turnee, a fost cel al Teatrului ” Valea Jiului ” din Petroşani, un teatru de la care puţini s-ar fi aşteptat la lucruri deosebite şi care, totuşi, a demonstrat o conştiinciozitate profesională de invidiat. Cel puţin două din spectacolele teatrului – Părinţii teribili şi Avarul (în regia Mariettei Sadova) – au fost lucrate cu o acurateţe ireproşabilă, cu aportul unor actori aproape necunoscuţi, dar cu resurse indiscutabile”, scrie Dinu Kivu în cronica Părinţi teribili (turnee), în Contemporanul, din 10 decembrie 1970. La fel, scrisese Tr. Şelmaru, în cronica Părinţi teribili (turnee), Teatrul ” Valea Jiului”, în Informaţia Bucureştiului, din 27 noiembrie 1970: “Comparativ cu alte teatre din ţară de la care se poate pretinde mai mult, cel din Petroşani s-a prezentat peste aşteptări. Calderon, Moliere, Cocteau constituie totuşi un effort repertorial deloc neglijabil, iar din dramaturgia originală, Radu Stanca, e o alegere ce presupune preocupări literare dincolo de nivelul mediu.(…) E adevărat că s-a simţit prezenţa regizorală a Mariettei Sadova, capacitatea sa pedagogică în îndrumarea compoziţiilor actoriceşti, ca şi în tonalitatea generală”
Marietta Sadova şi-a luat revanşa faţă de recluziunea roşie, beneficiind de deschiderea ideologică a epocii şi, în cazul teatrului din Petroşani, de o trupă de actori cuprinsă de romantica poftă şi explozie a formării şi afirmării. Nu numai spectacolele semnate “Marietta Sadova” sunt la un nivel artistic de invidiat, dar şi celelalte, prin rezonanţă şi contaminare. Să amintim că puneau în scenă alături, pe lângă tânărul regizor Marcel Şoma, mari regizori: Val Mugur – artist emerit; Jean Stopler, Alexandru Miclescu, Petre Sava Băleanu – de la TV Română; Zoe Anghel-Stanca – lector de la IATC Bucureşti, Ion Olteanu. Şi actorii s-au întâlnit cu profesoara şi regizoarea Marietta Sadova, care i-a instruit şi şlefuit, iar ei s-au descoperit şi şi-au cristalizat personalitatea. “Madame Poesis” a deschis, pentru un timp, teatrul către poesis.
CORADO NEGREANU
| Corado Negreanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Oltenița, Călărași, România |
| Decedat | (68 de ani)[1] București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actor |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Corado Negreanu (n. 20 februarie 1925, Oltenița, județul Ilfov, România – d. 17 iulie 1993, București) a fost un actor român de teatru și film. În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu a jucat în nenumărate piese de teatru, teatru radiofonic, teatru TV și film.
Biografie
Actorul Corado Negreanu se naște la 20 februarie 1925, în orașul Oltenița, într-o familie cu 2 copii, formată din părinții Olga și Niculae și fratele său Marin. Corado Negreanu urmează ciclul gimnazial la liceele Gheorghe Șincai și Constantin Brâncoveanu din București. În vara anului 1946, termină liceul și obține Diploma de Bacalaureat, apoi urmează Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Lira” din București.
Își începe activitatea artistică încă din anul 1944, în cadrul Trupei Traian Florescu. Joacă în peste 90 de piese de teatru pe scenele a 7 teatre, dintre care Teatrul Sindicatelor, Teatrul Savoy, Teatrul Armatei, Teatrele de Stat Reșița și Pitești, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, Teatrul Odeon.
În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu joacă în nenumărate piese de teatru radiofonic, teatru TV și film.
Pentru activitatea sa artistică este distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa V în anul 1967, iar în anul 1976, primește premiul ATM pentru interpretarea din „Regele Ioan” de Friedrich Durrenmatt.
Cronicarii de teatru care, de-a lungul timpului, au apreciat creațiile actoricești ale lui Corado Negreanu, au fost: Radu Popescu, Ion Cocora, Alexandru Cornescu, Margareta Bărbuță, Valentin Silvestru, Natalia Stancu, Aurel Bădescu, Traian Șelmaru, Nelu Ionescu, Radu Anton Roman, Ileana Berlogea, Victor Parhon, Valeriu Râpeanu, Virgil Brădățeanu.
Printre alte activități artistice scrie și 4 cărți dintre care 2 povestiri despre pescuit, „Artiști și alții cu undița” ed. Albatros 1970, „Pe malurile Bâtlanului” ed. Eminescu 1974, un manuscris al unui roman biografic „Mangusta și eu” și manuscrisul „Dincolo de orizont”.
„Copil fiind, am auzit vorbindu-se de zeul celor ce știu să glumească și să rîdă; cine îl întîlnește va fi fericit tot restul vieții. Se cuvine să-l cauți vesel, bucurîndu-te de fiecare clipă ce o trăiești; cei cu fruntea încruntată nu-l vor vedea nicicînd” – Corado Negreanu „Pe malurile Bâtlanului”.
„De multe ori mă întreb: ce va rămâne din munca mea în urma mea? Arta noastră, cea mai puțin perenă între toate celelalte arte, aduce succesul imediat – dacă îl aduce – dar te acoperă cu uitare înainte ca aplauzele ce te-au răsplătit să se stingă. Și asta este firesc. Vin alții mai tineri, nerăbdători să arate lumii ce pot. E bine așa; ăsta ne e rostul; așa cum noi am luat de la înaintași, cei care ne vor urma au datoria să meargă mai departe, ducând și puținul strâns de noi într-o viață, pe drumul ce se numește tradiție. Marea, bogata tradiție a teatrului românesc. Este acesta, cred, unul dintre rosturile noastre trainice.” – Corado Negreanu, Telerecital Televiziunea Română.
Corado Negreanu a fost căsătorit, până la moartea sa, în 1993, cu Magdalena Costin Ionescu, profesoară de educație fizică.
Corado Negreanu este înmormântat în cimitirul "Sfânta Vineri" din București.
Activitate artistică
În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu a jucat în numeroase piese de teatru, teatru radiofonic, teatru TV și filme. Cele mai importante creații actoricești au fost:
- Wurm - „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1955
- Florian Papadopol -„Oameni și umbre” de Ștefan Berciu, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1962
- Giuseppe Givola - „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertolt Brecht, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1963
- Prohor - „Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, Teatrul Giulești, 1972
- Bunicul - „Casa care a fugit pe ușa” de Petru Vintilă, Teatrul Giulești, 1972
- Regele Ioan - „Regele Ioan” de Friedrich Durrenmatt, Teatrul Giulești,1976
- Miron Costin - „Descăpățânarea” de Alexandru Sever, Teatrul Giulești, 1977
- Vasile Mirea - „A cincea lebădă” de Paul Everac, Teatrul Giulești, 1979
- Regele Lear - „Regele Lear” de William Shakespeare, Teatrul Giulești, 1988
- Nicolai Mihailovici Ciumutim - „Retro” de Aleksandr Galin, Teatrul Giulești, 1989
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu