3. /19 AUGUST 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mc Andrei Stratilat, Timotei, Agapie și Tecla

Sf Mc Andrei Stratilat

Păgânul Maximian împărățind peste stăpânirea Romei și prigonind pretutindeni pe creștini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei și prea fierbinte slujitor idolilor, suflând cu îngrozire și cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpânirea de la împărat peste toată Siria și luase poruncă să chinuiască și să ucidă pe toți creștinii, având încredințați mulți tribuni cu oaste romană. Sub stăpânirea aceluia, între alți tribuni era și Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început și-a păzit în taină credința cea sfântă în Hristos - până la o vreme - după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deși era încă nebotezat, însă avea credință tare și dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, și-I slujea Lui ziua și noaptea în rugăciuni și în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osârdie. Și i-a dat Dumnezeu mare putere și biruință în războaie, și nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia și cu bărbăția în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, și era slăvit și cinstit între ostași mai mult decât ceilalți conducători de cete.

Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părți, ridicând război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perșilor, și, aducându-și aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine și i-a încredințat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat - adică să fie mai mare peste ostașii cei mai mari -, și poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmașilor celor ce năvăliseră și să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăția și vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înștiințat; dar și împăratul însuși știe bine de aceea. Pentru aceasta ești cinstit cu cinstea aceasta; deci ție îți încredințez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea și să fii voievod în locul meu și să te sârguiești să înmulțești și mai mult slava pe care o ai”.

Iar Sfântul Andrei, ostașul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmașilor, și-a ales pentru război puțini ostași din multa oaste romană – asemănându-se lui Ghedeon cel de demult – știind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voiește, nici în pulpele bărbaților binevoiește; ci în cei ce se tem de El bine voiește, și în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.

Deci Andrei și-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, și a ieșit împotriva vrăjmașilor. Și văzând el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, își întărea ostașii săi să se lupte vitejește și să nu se teamă de ostașii cei mulți ai perșilor, ei fiind puțini. Și le-a pus înainte cunoștința Unuia Dumnezeu cel Atotputernic și înfricoșat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostași nu era creștin, ci toți erau închinători la idoli. El a zis către dânșii: „O, fraților și prietenilor, acum să cunoașteți că zeii păgânilor sunt diavoli, și nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioși, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc și Care a făcut cerul și pământul. Acela pe toate le poate și tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie și gonește pe cei potrivnici dinaintea feței lor. Iată, precum vedeți, ostile vrăjmașilor sunt fără număr împotriva noastră, și prin mulțimea lor sunt mai puternici decât noi; dar dacă veți scuipa pe zeii voștri cei deșerți și veți chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veți vedea pe vrăjmași stingându-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful”.

Grăind el aceasta, toți ostașii care erau cu dânsul au crezut cuvintele lui, și, chemând spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; și, făcând tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credința și rugăciunile Sfântului Andrei, tulburând cu frica cetele persienești, care întorcându-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perșilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruința romanilor asupra perșilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmașii fiind goniți, ostașii care erau cu Sfântul Andrei, văzând o biruință neașteptată ca aceea asupra vrăjmașilor, cu ajutorul lui Hristos, toți au crezut în El. Iar Sfântul Andrei, pe cât putea, îi întărea în credință, învățându-i la cunoștința căii celei drepte care duce spre mântuire. Și, întorcându-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.

Dar unul din mai-marii peste oști cei zavistnici, urând pe Sfântul Andrei pentru o vitejie și o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunând că stratilatul Andrei cinstește pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mânie și a trimis la dânsul pe niște bărbați din rânduiala ostașilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dânsul. Și, înștiințându-se că într-adevăr așa este, a trimis la dânsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l și aducându-i aminte de cruzimea sa asupra creștinilor. Deci i-a grăit prin trimiși: „Știi bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, și pe mulți cu dânsul care urmau credinței creștinești, dintre care nici unul n-am cruțat; iar acum tu cu ce sfat și cu ce nădejde Il proslăvești ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce?”.

Iar sfântul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicând: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decât mă înspăimântă; căci dacă aceia pe care îi pomenește el, fiind dați la cumplite chinuri de dânsul, s-au făcut biruitorii lui și au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu și eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dânsul, să mă învrednicesc de împărăția Lui”. Aducându-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mânie și a trimis ostași, poruncindu-le să-l aducă legat. Și șezând la judecată, a poruncit Sfântului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voiește să slujească Dumnezeului său.

Iar sfântul, stând la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor și a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală și cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunând că este robul Lui. Și îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, și pe acela să-l așeze pe Andrei, ostașul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbântat și scăpărând scântei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ți se cade ca după atâtea osteneli să te odihnești pe acest pat”.

Iar sfântul mucenic n-a așteptat până să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcându-și hainele, s-a suit cu sârguință pe patul acela și culcându-se pe dânsul, s-a întins ca pe un așternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simțind durere la început; și se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată și-a lăsat puterea și nu putea vătăma trupul mucenicului. Și a prins Antioh și pe alți bărbați din ostașii lui Andrei, și, pironindu-le mâinile în patru părți în chipul Sfintei Cruci pe niște lemne, îi batjocorea și îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunând că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii”.

Și iar a întrebat chinuitorul pe Sfântul Andrei dacă acum s-a învățat prin arderea focului și vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că dorește să rabde până la sfârșit, de vreme ce sfârșitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvârșit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfântul Andrei de pe patul de aramă și pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toți să-i arunce în temniță, ca și cum le-ar da vreme să se gândească și să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă având un cu totul alt scop, anume ca să înștiințeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz și cinstit ca acela, pe Sfântul Andrei și pe prietenii lui, să-i piardă fără știrea și voia împăratului.

Iar împăratul Maximian, luând scrisoarea lui Antioh și citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaș slăvit ca acela și pe alți viteji ca dânsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gâlceava și tulburare pentru dânșii. Deci, ca să nu se ridice pentru dânșii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături și din pedepse pe Andrei și pe tovarășii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei și a însoțitorilor lui, mai așteptând puțină vreme, să scornească cu meșteșugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca și cum nu pentru credință, și astfel să-i prindă pe câte unul și să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbați întru creștinătate. O poruncă ca aceasta luând Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături și din temniță pe Sfântul Andrei și pe însoțitorii lui și i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca și mai înainte.

Iar Sfântul Andrei, ostașul lui Hristos, înștiințându-se din dumnezeiască descoperire de acea meșteșugire a păgânilor și tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toți ostașii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăți, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dânșii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarășii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci și trei. Iar după puțină vreme, Antioh, înștiințându-se despre plecarea lui Andrei cu tovarășii săi în părțile Ciliciei, s-a umplut de multă mânie și iuțime și, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicând: „Știu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărătești. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci și pe mulți din ostași i-a adus la aceeași nebunie, ca să nu se supună împărăteștilor porunci și a fugit cu însoțitorii săi - după cum auzim - în părțile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el și pe toți cei cu dânsul și să-i trimiți legați la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideți pe dânșii cu ostași înarmați”.

Ighemonul Seleuc, luând o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei și despre tovarășii și următorii lui; și, înștiințându-se că este în Tars, s-a sculat și a mers cu oastea acolo. Iar Sfântul Andrei, văzând cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru și pe un altul, care se întâmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întârziere să le dea lor Sfântul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfântul Andrei și pe însoțitorii lui. Iar după primirea Sfântului Botez, Sfântul Andrei cu tovarășii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă...

Iar Seleuc mergând în Tars cu ostașii săi înarmați ca la război și negăsind pe Andrei și pe tovarășii săi, s-a tulburat și, de mânie, s-a schimbat la față. Apoi, umplându-se de mai multă mânie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinții de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutând să-i ucidă. Și trecând sfinții prin muntele acela și prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strâmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfântul Andrei cu tovarășii săi, așteptând pe ucigașii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfântului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfârșească ei.

Deci Sfântul Andrei a grăit către dânșii: „O, prietenii, tovarășii și copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mântuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet și cu bărbăție, precum ne-a poruncit nouă Domnul, și mâinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulțumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom câștiga parte cu toți sfinții care au pătimit pentru dânsul. Deci să ne rugăm către Dânsul, precum s-a rugat și Sfântul și întâiul Mucenic Ștefan, când era ucis de iudei cu pietre și zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primește duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mâinile Tale”.

Astfel grăind Sfântul Andrei către tovarășii săi, a stat în mijlocul lor și, înălțându-și mâinile și ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicând: „Doamne, Doamne cel mare și Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului și nevrednicului robului Tău și a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfânta credință cea întru Tine, primește în pace sufletele noastre și le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălașurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpâne, și pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlinești toate cererile lor cele către mântuire, și în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sânge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire și izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutățile și să le dai lor sănătate sufletească și trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfânt, al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”.

Astfel rugându-se lui Dumnezeu Sfântul Andrei și cei împreună cu dânsul, a venit și Seleuc cu ostașii, care, scoțându-și săbiile și scrâșnind din dinți, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinții ostași ai lui Hristos, deși puteau ca în acel loc, care era foarte strâmt, să se apere de mâinile ucigașilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmând Domnului lor, ca niște mielușei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigașilor lor și, plecându-și genunchii, și-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toți. Deci sângele sfinților s-a vărsat ca apa și curgea din locul acela ca pârâul; iar sufletele lor au intrat cu dănțuire întru bucuria Domnului lor. Sfinții au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sângele cel mucenicesc, îndată a izvorât un izvor de ape vii și dătătoare de tămăduiri.

Iar când acești sfinți au fost uciși, episcopii cei mai sus pomeniți, Petru al Tarsului Ciliciei și Non al cetății Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceștia cu clericii le-au urmat de departe, vrând ca să le vadă sfârșitul lor. Deci Seleuc cu ostașii săi, după uciderea sfinților mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceștile trupuri, au plâns peste ele și, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Și au văzut și izvorul ce ieșise acolo, după rugăciunea mucenicilor, și, bând dintr-însul, s-au încredințat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat și, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.

Iar după îngroparea sfinților, episcopul Petru cu toți cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Și înștiințându-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducându-și neputincioșii; deci, bând apă și spălându-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfântului Andrei răbdătorul de chinuri, și cu ale sfinților mucenici ce au pătimit împreună cu el, și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, li se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Mc Timotei

În vremea prigoanelor, creștinii erau căutați spre muncire și aduși spre cercetare la Arian, ighemonul din Tebaida, pus de Dioclețian păgânul, împăratul Romei. Atunci au adus la acela pe un bărbat cu numele Timotei, citeț bisericesc, din satul Pirapei, tânăr de ani, care nu de mult, se însoțise cu o fecioară, anume Mavra, iar după douăzeci de zile de la nuntă a fost prins de păgâni, fiind creștin.

Pe acesta văzându-l ighemonul Arian, l-a întrebat: „Cine ești tu și din ce rânduială faci parte?”. Iar Timotei a răspuns: „Sunt creștin, citeț al Bisericii lui Dumnezeu”. Zis-a ighemonul către dânsul: „Oare numai tu singur nu ai auzit porunca împărătească care poruncește că tot cel ce nu aduce jertfă zeilor va pieri rău?”.

A răspuns Timotei: „Duhul lui Iisus Hristos petrece în mine; pentru aceea nu voi aduce jertfe zeilor voștri!”. Zis-a ighemonul: „Au nu vezi uneltele de muncă puse împrejurul tău?”. Răspuns-a Timotei: „Nici tu nu vezi pe îngerii lui Dumnezeu care mă întăresc pe mine”. Zis-a ighemonul: „Dă-mi mie cărțile tale, ca să înțeleg puterea lor!”. Răspuns-a Timotei: „Nebunule și necunoscătorule desăvârșit; cine din oameni cândva își dă la moarte pe fiii săi? Oare nu știi că acele cărți cele scrise de mine sunt fiii mei și, când citesc cărțile cele pentru Dumnezeu, îngerii Lui stau împrejurul meu?”. Zis-a ighemonul: „Nici zeilor nu jertfești, nici cărțile nu voiești să-mi arăți, deci vezi să nu-ți fie spre pedeapsă și nu spre bine o îndrăzneală ca aceasta”. Sfântul Timotei a răspuns: „Nu vreau să jertfesc și nici cărțile nu vreau să le arăt păgânilor, pentru că sunt creștin!”.

Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să aducă două fiare ascuțite în chip de țepi, înroșite în foc și să le bage în amândouă urechile mucenicului. Și îndată, din acea durere cumplită, i-au curs amândouă luminile ochilor. Și i-au zis slujitorii mucenicului: „Iată, de vreme ce nu voiești să jertfești, ți-ai pierdut ochii!" Răspuns-a Sfântul Timotei: „Ochii trupului meu, care au văzut multe lucruri necuviincioase, au pătimit acum orbirea aceasta, iar cu ochii mântuirii, Domnul meu Iisus Hristos îmi luminează sufletul!"

Auzind ighemonul acestea, a poruncit ca, legându-i mâinile înapoi, să-i bage un lemn între dinți; apoi să-l spânzure cu capul în jos, legându-i o piatră grea de gramaji. Iar când slujitorii începeau să-i facă aceasta, mucenicul căutând spre cer, a zis: „Este Dumnezeu în cer și este puternic să mă izbăvească pe mine din aceste munci". Și grele au fost acele munci Sfântului Timotei! Iar slujitorii sfătuiau pe ighemon ca, prin milă, mai vârtos decât prin muncire, să se sârguiască a-l pleca spre voia sa. Și i-au spus lui că Timotei este mire, deoarece nu are mai mult de douăzeci de zile de când a făcut nunta, și mireasa lui este foarte tânără. Deci îndată ighemonul a poruncit să o aducă și pe ea înaintea sa și a zis către dânsa: „Cum îți este numele?" Ea a răspuns: „Mă numesc Mavra".

Zis-a ighemonul: „Mi-e jale de nenorocirea ta, că ești tânără și vei rămâne văduvă. Deci îți poruncesc să te împodobești cu podoabe frumoase, să-ți împletești părul, să te îmbraci cu haine alese și, mergând la bărbatul tău, să-l sfatuiești să aducă jertfă zeilor, ca să nu fii cu adevărat văduvă așa de tânără. Iar dacă îl vei îndupleca, vei lua de la noi multe daruri, aur și argint". Deci, Mavra a făcut precum i-a poruncit ighemonul. S-a înfrumusețat cu podoabele și,cu hainele sale și, mergând la bărbatul său, l-a rugat mult să facă după voia ighemonului și să se izbăvească pe sine de niște munci ca acestea. Iar el nu putea să-i răspundă, având lemnul acela băgat în gură, care, ținându-i-o deschisă, nu putea să o frnpreune și să grăiască ceva. Și întorcându-se Mavra la ighemon, l-a rugat să poruncească să ia călușul din gura mucenicului, ca să poată vorbi cu dânsa. Și îndată a poruncit ighemonul ca să-i scoată acel căluș.

Și mergând Mavra la Sfântul Timotei, a stat aproape de el. Dar, mirosind mucenicul miros din hainele Mavrei, fiind stropite cu aromate mirositoare, a strigat: „Unde este tatăl meu, preotul Picolpos?" Iar tatăl lui, care stătea nu departe între popor și privea la pătimirea fiului său, s-a apropiat de dânsul și a zis: „Ce voiești, fericitul meu fiu?" Răspuns-a Timotei: „Te rog pe tine, tată, să faci un lucru bun, adică, luând oarecare petic, să-mi acoperi fața ca să nu simt mirosurile cele vătămătoare de suflet, care ies din hainele femeiești, pentru că acest miros este moarte, ce duce pe oameni la pierzare și le gătește gheena. Aceste mirosuri de arome sunt maică a poftei ajutătoare diavolului, vrăjmașe sfinților și urâciune drepților".

Iar după ce a tăcut sfântul, Mavra a zis către dânsul: „Iubite Timotei, pentru ce mă defăimezi așa pe mine, care mai înainte nu te-am supărat cu nimic pe tine? Abia sunt douăzeci de zile de când ne-am luat și încă nu-mi știi obiceiurile mele, nici eu n-am cunoscut toate locurile casei tale. Atât de departe sunt de prihana cea părută, încât n-am schimbat cu altcineva vreun cuvânt și nici la masă cu cineva n-am stat, iar acum plâng, văzându-te pe tine în munci, și mă doare inima pentru tine. Fiind nevinovat, pătimești unele ca acestea, iar aceste pătimiri ale tale rănesc cu durere sufletul meu, că mă lași văduvă așa de tânără. Au doară te-ai îndatorat mult și, neavând cu ce să te răscumperi de datorie, de bunăvoie te-ai dat la moarte, supărat fiind de datornici? Dacă este așa, să vindem hainele noastre cele de mare preț și să plătim acea datorie. Iar dacă pentru dajdia poporului ești ținut în această primejdie și nu ai cu ce plăti, iată, înaintea ta sunt toate podoabele mele de nuntă, aurul și îmbrăcămintea de mireasă, vinde-le și să plătești dajdia împărătească".

După niște cuvinte ca acestea ale ei, a zis Sfântul Timotei către dânsa: „Mavro, sora mea, când te-am văzut pe tine cu ochii mei sufletești ieșind din casă, am văzut pe diavolul mergând la dreapta ta și avea în mână o cheie cu care întorcea inima ta înapoi la lume". Zis-a Mavra: „Fratele meu, Timotei, eu pe tine te caut și după aceasta, când te voi căuta, unde te voi afla? Și dacă va veni sâmbăta sau duminica, cine va citi cărțile tale?"

A zis Sfântul Timotei către dânsa: „O, Mavro, lasă cele de puțină vreme și deșarte ale acestei lumi și vino împreună cu mine la această frumoasă nevoință, pentru care ne vom învrednici să luăm cununi de la Mântuitorul nostru Dumnezeu și El ne va ierta toate păcatele noastre, ale celor ce de bunăvoie ne dăm la moarte pentru Dânsul". Mavra a zis: „Când veneam la tine, inima mea era plină de lumească împătimire; iar după ce ai început a vorbi cu mine, Duhul lui Dumnezeu a intrat în mine! Deci, să știi, o, preaiubitul meu frate, că și eu tot pe acelea le doresc, pe care tu le-ai iubit!" Grăit-a către dânsa Sfântul Timotei: „Dacă grăiești adevărul, du-te de mustră pe ighemon pentru păgânătatea lui". Iar Mavra a răspuns: „Mă tem, fratele meu, ca nu cumva să mă înfricoșez, văzând mulțimea muncilor și pe ighemon mâniindu-se și nu voi putea suferi, fiind prea tânără, căci am numai șaptesprezece ani". Zis-a către dânsa Sfântul Timotei: „Nădăjduiește spre Domnul nostru Iisus Hristos și-ți vor fi muncile ca untdelemnul vărsat pe trupul tău și ca un duh de rouă în oasele tale, ușurându-ți toate durerile!"

După aceea a început mucenicul a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, astfel: „Dumnezeule al tuturor darurilor celor bune, Cel ce ai dat ajutor în foc celor trei tineri și ai izbăvit pe Daniil din gurile leilor, prorocului prin proroc i-ai trimis hrană, ai întărit pe Avacum în ducerea prânzului; și nu numai în robie ai ajutat, ci și în groapa leilor și în cuptorul cel de foc ai mântuit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, întru mărturia iubirii Tale de oameni, prin care din cei robiți ai făcut proroci și mucenici; caută, Doamne, și acum spre roaba Ta, Mavra, Cela ce ne-ai împreunat pe noi în însoțire, fă-ne nedespărțiți pe noi în această nevoință și să nu fim osebiți din ceata sfinților Tăi mucenici. Ci ne dă nouă, ca pentru Tine să suferim muncile și moartea cu bărbăție și să se rușineze potrivnicii, neputând a ne despărți pe noi de la întocmirea cea cu un suflet, pe care o avem în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine slava în veci. Amin".

Așa rugându-se Sfântul Timotei lui Dumnezeu pentru soția sa, Mavra, îndată fericita, pornindu-se cu Duhul Sfânt, a mers la ighemon și, stând înaintea lui, a zis: „O, necuratule ighemon, argint și aur te-ai făgăduit să-mi dai, vrând să pogori sufletul meu în pierzare, pentru că nimic mai mult nu dorește inima ta, fără numai suflete omenești, cărora, dăruindu-le aur, vrei să le omori; dar cu amăgirile tale nu mă vei birui pe mine, căci, îmbrăcându-mă în armele Domnului meu Iisus Hristos, am stat înaintea ta". Iar ighemonul Arian a zis către ai săi: „Oare nu v-am spus mai dinainte de Timotei că este vrăjitor? Iată, a fermecat și pe femeia sa, ca împreună cu dânsa, să ni se împotrivească nouă".

Apoi a zis către Mavra: „Oare și tu ți-ai ales mai bine moartea decât viața? Caută de vezi că te lipsești de această dulce viață prin muncile cele amare. Au doară văzând mai înainte moartea bărbatului tău, gândindu-te la văduvia ta, ți-ai ales să mori împreună cu dânsul? Nu te tulbura că vei fi văduvă, că te voi mărita cu un sutaș din cei mai bogați ai mei, ca să te desfătezi cu dânsul din dulceața vieții acesteia și să te veselești având bărbat mai de bun neam ca cel dintâi". Răspuns-a fericita Mavra: „De toate deșertăciunile lumești lepădându-mă, n-am trebuință de sutașul tău! Și îți spun adevărul, că m-am însoțit cu Mirele ceresc Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spre Care nădăjduiesc fără îndoială. Iată, cu inimă vitează am stat înaintea ta, netemându-mă de nedreapta ta judecată!"

Iar ighemonul mâniindu-se, a poruncit să-i smulgă tot părul capului ei. Apoi a zis: „Iată, părul tău este smuls; deci, te sfătuiesc să jertfești zeilor, pentru ca să nu mai suferi și alte munci grele ce te așteaptă". Răspuns-a Mavra: „O, ighemoane, acum știu că Hristos al meu m-a primit, nepomenindu-mi păcatul cel din neștiință; că, ascultându-ți sfatul tău cel viclean, mi-am împodobit părul spre amăgirea fericitului meu bărbat. Bine ai făcut, smulgându-mi părul acesta, că prin smulgerea lui s-a ridicat acel mare păcat de la mine, ca să nu fiu eu, cu podoaba părului, sminteală poporului ce stă împrejur și se uită la această priveliște".

Auzind ighemonul acest răspuns al ei, s-a mâniat și a poruncit să-i taie degetele de la mâini și să le arunce departe. Iar Sfânta Mavra a zis: „Și cu aceasta îmi faci un bine, luându-mi degetele, cu care puneam asupra-mi înșelătoarele împodobiri. Să știi dar, că nu cunoști acelea ce mi le faci mie; căci, iată, un al doilea păcat al meu ai făcut a se lua de la mine prin tăierea degetelor; drept aceea cu veselie stau înaintea ta, fiind gata la toate muncile poruncite de tine". Și se mira ighemonul de acea răbdare a ei. Iar presbiterul, tatăl lui Timotei, stând acolo în priveliștea poporului aproape de Mavra și, privind la nevoința ei, a zis încet către dânsa: „O, Mavro, buna mea fiică, cum ai răbdat tăierea degetelor tale?" Răspuns-a lui Sfânta Mavra: „Părinte, precum vezi pe un om într-o grădină smulgând din rădăcină verdețurile și lepădându-le, tot astfel și eu priveam spre tăierea și lepădarea degetelor mele și nu simțeam nici o durere".

Iar Arian ighemonul a poruncit apoi la doisprezece ostași, să umple o căldare mare cu apă, să o fiarbă și să arunce în ea pe Sfânta Mavra. După ce a fiert destul apa, încât clocotea ca un tunet, a aruncat în ea pe sfânta care a stat în mijloc nevătămată. Și grăia către ighemon: „Iarăși îți mulțumesc, că ai poruncit să mă spăl și să mă curăț de păcatele mele cele făcute în lume, ca prin inimă curată să mă apropii de Dumnezeul meu și să primesc cununa vieții. Pentru că cele ce le pătimesc de la tine, îmi sunt mântuire la Hristos Domnul meu. însă foarte te-ai grăbit să mă arunci în această căldare, nefiind încă fiartă, pentru că apa din ea este foarte rece, și nu simt căldură, precum nici pe celelalte munci nu le-am simțit”.

Și mâniindu-se ighemonul foarte, a început a se gândi că ostașii, având milă de femeia aceea, au vărsat afară apa fiartă și au turnat în locul ei apă rece, vrând ca astfel să păzească pe Mavra vie, ca s-o aibă spre pofta lor trupească. Deci, sărind de pe scaunul său, a alergat la căldare, vrând să știe dacă era cu adevărat rece apa din căldare. Și, apropiindu-se, a zis către sfântă: „Toarnă-mi puțină apă pe mâini, ca să știu dacă este rece!”. Sfânta i-a zis: „Ea este atât de rece, încât nici căldura ei n-o simt. Iar de nu ai cu ce să înfierbânți mai mult căldarea, apoi trimite la tatăl meu, care este lucrător de lemn, și îți va da un braț de lemne, ca să aprinzi focul sub căldare". Iar acestea le zicea sfânta, ocărând pe ighemon. Deci, i-a turnat pe mâini apă fiartă din căldare și, îndată, de fierbințeala cea mare, atât i s-au ars mâinile, încât și pielea i s-a zbârcit, răcnind foarte tare de durere și cu mirare a strigat, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul Mavrei, că nu este altul afară de Acela, în Care se slăvește aceasta”.

Acestea zicând, a poruncit să elibereze pe sfânta. Dar mai înainte ca ea să fie liberă de judecată și de muncă, diavolul iarăși a intrat în inima ighemonului și-l îndemna să se împotrivească aceleia care, cu curată știință, avea credința cea bună către Dumnezeu. Deci, chemând pe muceniță, i-a zis: „încetează, Mavro, să nădăjduiești spre Hristos și jertfește zeilor". Sfânta a răspuns: „Nu voi jertfi idolilor, pentru că am pe Domnul, Cel ce mă apără pe mine”. Zis-a ighemonul: „Gura ta o voi umple cu cărbuni aprinși, de nu vei jertfi”. Sfânta a răspuns: „Nu înțelegi că cele ce le faci în nebunia ta, poruncind să-mi umple gura cu cărbuni aprinși, mă curățesc cu totul de păcatele cele făcute cu limba și cu gura? Că și Domnul meu, când lui Isaia prorocul i-a arătat slava Sa și l-a făcut pe el să poată auzi cântările îngerești, fiindcă era încă în păcate, vrând să-l curățească, a trimis la el pe unul din serafimi, având în mâini un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleștele din altar și a atins cu cărbunele buzele prorocului, zicând: Iată, s-a atins acesta de buzele tale și va șterge fărădelegile tale, iar păcatele tale le va curăți! Și dacă prorocul cu un cărbune a câștigat iertare de păcate, apoi, mă rog ție ca nu numai gura mea s-o umpli de cărbuni aprinși, ci și fața, capul și peste tot trupul să pui cărbuni aprinși și să-l arzi, ca să fiu bună mirosire a lui Hristos. Și Dumnezeu, Care a curățit altădată păcatele prorocului acela, să le curățească și pe ale mele".

Niște cuvinte ca acestea auzindu-le ighemonul, s-a înspăimântat și totodată s-a aprins de mânie și a poruncit să aducă o făclie plină de pucioasă și de smoală, ca să ardă pe muceniță. Iar poporul care stătea împrejur, a strigat cu glas mare către ighemon, zicând: „Până când vei scorni munciri noi asupra acestei tinere fecioare? încetează de acum să te mânii, ighemoane, căci ne mirăm foarte de răbdarea ei". Iar Sfânta Mavra, întorcându-se către popor, a zis: „Fiecare din voi să-și caute de lucrurile sale: bărbații să se îngrijească de lucrurile cele bărbătești, iar femeile să facă lucrurile lor cu curăție și cu blândețe. Iar pentru mine nimeni să nu se îngrijească, pentru că eu n-am trebuință de nici un sprijin sau ajutor de la voi, căci Dumnezeu, spre Care nădăjduiesc, este sprijinitorul meu”.

Sf Mc Agapie

Acești sfinți mucenici, multpătimitori, au fost pe vremea împărăției lui Dioclețian (284-305); Agapie era din cetatea Gazei, Timolau din Pontul Euxinului, cei doi Dionisie din Tripoli - Fenicia, Romil din Diospole, unde era ipodiacon la biserică, iar Plisie și cei doi Alexandru erau din Egipt. Și au pătimit în Cezareea Palestinei, de la ighemonul Urban, întru al doilea an al prigonirii de atunci.

Dându-se păgâna poruncă împărătească prin toate țările și cetățile, ca toți creștinii să fie siliți la închinarea la idoli și la necuratele lor jertfe, atunci, săvârșindu-se un oarecare praznic de Dumnezeu urât în cetatea Cezareei și popor fără număr adunându-se din satele cele de prinprejur, s-a pregătit priveliștea la care creștinii cei ținuți în legături aveau să fie munciți. Tot poporul elinesc cel fără de număr s-a adunat la acea priveliște, unde mai întâi Sfântul Mucenic Timotei – care se prăznuiește în nouăsprezece zile ale lunii august –, a fost ars, după multe munci.

După aceea, Sfinții Mucenici Agapie și Tecla au fost dați spre mâncare fiarelor. Însă nu acest Agapie, care acum se cinstește, ci altul cu același nume, care a pătimit mai înainte de acesta, împreună cu Sfânta Tecla și cu cel mai sus amintit, cu Sfântul Mucenic Timotei, care se pomenește în august. O priveliște ca aceasta plină de sânge săvârșindu-se, acești șase tineri viteji, creștini cu credința, care acum se cinstesc, adică mucenicii: Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru și un Dionisie, aprinzându-se cu râvnă după Hristos și-au legat singuri mâinile înapoi, în semn că fără teamă doresc să pătimească pentru Hristos și sunt gata să se dea ori în foc, ori la mâncarea fiarelor pentru dragostea lui Hristos.

Apoi degrabă alergând în mijlocul priveliștei, înaintea ighemonului Urban cu mare glas au strigat: „Suntem creștini!”.

Ighemonul, văzându-i tineri cu trupul, nu voia să-i piardă îndată. Ci, mai întâi i-a sfătuit mult cu amăgiri ca să se închine idolilor și să nu se piardă singuri, fiind într-o frumusețe ca aceea a tinereții. După aceea, a poruncit să-i arunce în temniță. După câteva zile s-a scris în numărul legaților lui Hristos, Sfântul Agapie, bărbat cinstit între creștini și slăvit pentru nevoința sa cea purtătoare de chinuri. Căci mai înainte de multe ori arătase mare îndrăznire întru mărturisirea numelui lui Hristos și suferise multe munci. Într-acea vreme iarăși fiind prins, împreună cu sluga lui, Dionisie Egipteanul, s-a aruncat lângă cei șase tineri, făcându-se opt la număr. De multe ori ispitindu-i și în multe feluri muncindu-i, deoarece nu s-au lepădat de Hristos și toate muncile le-au răbdat cu vitejie, au fost osândiți la tăiere.

Și toți în această zi și-au pus capetele pentru Capul Bisericii, Hristos Domnul, în ale Cărui mâini și-au dat sfintele lor suflete; și au luat de la El cununile biruinței, în Biserica ce se bucură în Ceruri.

Sf Mc Tecla

Poți asculta aici viaţa Sfintei Mari Mucenițe, întocmai cu apostolii, Tecla.

Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propoveduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: "Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat" (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: "Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut... Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăz-neală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor" (Fapte 14,1,3).

În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintii ai cetăţii, anume Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. Iar Pavel, povăţuindu-se de Dumnezeu, a întins cuvânt pentru feciorie şi curăţenie, spunând că fecioara care îşi păzeşte fecioria pentru dragostea lui Hristos, are parte cu îngerii şi este mireasă a lui Hristos, iar Hristos îi este Mire, ducând-o pe ea în cămara cea cerească. Grăind Pavel mult de aceasta, a deşteptat pe Tecla spre păzirea fecioriei ei. Pentru că a spus Tecla în inima sa, ca din acel ceas să-şi lase logodnicul ei şi toate dulceţile lumii acesteia, şi să slujească lui Hristos în curăţie feciorească până la sfârşitul vieţii ei. Aşa, înţeleapta fecioară, prin curăţia sa, s-a făcut mireasa cerescului Mire cel curat şi s-a însoţit cu El prin osârdnica dragoste, cu care s-a aprins înăuntru cu foc de la Serafimi şi prin dorirea nestricăciosului său Mire se topea ca ceară, încât s-au împlinit întru dânsa cuvintele proorocului împărat David: "Făcutu-s-a inima mea ca ceară ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu" (Psalm 21,15). Şi a şezut lingă Pavel, ascultând cuvântul lui trei zile şi trei nopţi, ca şi cum se uitase pe sine, pentru că nu s-a dus nici la mâncare, nici la băutură, nici la odihnă, ci a stăruit ca şi oarecând Maria, ceea ce şedea lângă picioarele lui Iisus, întemeindu-şi toată mintea în Dumnezeu.

Cu singur cuvântul Lui se hrănea, cum spune Mântuitorul: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4). Iar Teoclia, înştiinţându-se de fiica sa Tecla că a crezut în Hristos şi se îndeletniceşte la auzirea cuvântului lui Dumnezeu, mergând, cu mânie a luat-o cu silă de la acea adunare folositoare de suflet, iar pe Sfinţii Apostoli propovăduitori i-a ocărit şi defăimîndu-i pe ei, trăgea cu de-a sila pe fiica sa, iar mai ales pe mieluşeaua lui Hristos de la turma Lui cea aleasă. Apoi, chemând pe Famir, logodnicul ei, i-a zis lui: "De ce nu te îngrijeşti de mireasă ta căci s-a sălbăticit, că iată s-a amăgit de străinii aceia fermecători, care cu felurite cuvinte înşală pe oamenii cei nebuni, că şezând lângă dânşii de trei zile şi-a uitat de casa ei?".

Atunci Famir a început a o momi pe ea cu cuvinte bune, vorbind către dânsa cu dragoste; iar ea îşi întorcea faţa despre dânsul şi nu voia nu numai să vorbească ceva cu el, dar nici să se uite la dânsul, pentru că purta în inima sa pe alt Mire mai frumos cu podoaba decât fiii omeneşti, şi spre acesta privind cu ochii cei sufleteşti, în minte vorbea cu dânsul. Iar acel logodnic stricăcios şi vremelnic al ei s-a urât desăvârşit de ea, care, văzându-se pe sine lepădat şi neiubit de Tecla, plângea. Atunci mama ei, mâniindu-se, a apucat-o şi a început a o bate, trăgând-o de împletiturile părului şi cu picioarele călcând-o. Apoi a încuiat-o în cămară şi o chinuia cu foame; însă plecându-se spre dragoste, de căldura cea de maică biruindu-se, plângea pentru dânsa. Apoi îmbrăţişând-o şi sărutând-o, o rugă pe ea cu lacrimi, să nu se depărteze de logodnicul ei cel frumos, bogat, de bun neam şi de toţi cinstit. Apoi a pus-o pe ea la masă împreună cu logodnicul; iar ea, întorcându-se despre dânsul, şedea, şi, căutând în jos, tăcea, negustînd nimic, ci numai suspina adeseori din adâncul inimii spre Mirele Ceresc.

Când Famir, momind-o, voi cu silă să o cuprindă şi să o sărute, ea îl scuipă în ochi şi se smuci din mâinile lui şi zbură ca o pasăre din cursă. Iar maică, iarăşi schimbându-se în mânioasă, a început a o bate. Iar Famir, mâhnindu-se, s-a dus la mai marele, jeluindu-se asupra lui Pavel şi i-a zis: "Un străin a intrat în cetate, vrăjind şi ameţind pe oameni şi abătându-i de la cinstirea zeilor, urmând oarecăruia Hristos, pe care evreii L-au răstignit. Acela a ameţit şi pe o fecioară, Tecla, fiind logodită cu mine, care mai întâi foarte mă iubea, iar acum nici nu vrea să se mai uite la mine, ci se îngreţoşează de mine ca de un lepros şi fuge de mine ca de o fiară; aşa a întors-o vrăjitorul acela de la dragostea mea, nu ştiu ce făcându-i ei". Mai marele, chemând pe Pavel, l-a întrebat pe el, de unde este şi ce face aici în cetate. El, după obicei, deschizând apostolească gura sa, a grăit cuvântul lui Dumnezeu, propovâduind numele lui Iisus Hristos.

Deci, mutind mai marele în altă vreme judecată, a poruncit ca, legând pe Pavel, să-l bage în temniţă, până ce va avea vreme ca să-l cerceteze pe el mai cu de-adinsul. Iar Tecla, auzind că a pus în temniţă pe Pavel pentru dânsa, s-a sculat noaptea şi ieşind în taină din casă, a alergat la temniţă, unde, aflând pe străjeri păzind uşa temniţei, a scos de la sine gherdanul şi un ban de aur, şi le-a dat temnicerului ca să-i deschidă uşa şi să-i dea voie să meargă la Pavel. De acest lucru pomeneşte Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: "Ascultă pentru Sfânta Tecla: Aceea, ca să vadă pe Pavel, aurul său l-a dat străjerului temniţei; iar tu nici un ban nu vrei să dai, ca să vezi pe Hristos". Şi a făcut temnicerul după cererea ei, pentru că s-a bucurat de cel scump gherdan şi de moneda cea de aur şi a dus-o la Sfântul Pavel.

Iar ea, cazând înaintea lui cu lacrimi de bucurie, a sărutat legăturile legatului lui Hristos. Iar Pavel, văzând-o, s-a spăimântat şi înştiinţându-se de la dânsa de toate cele ce a pătimit pentru curăţenie de la mama şi de la logodnicul ei, s-a bucurat foarte tare de bărbăţia tinerei fecioare şi i-a sărutat capul, binecuvântând-o şi lăudându-i credinţa ei şi fecioreasca curăţie, numind-o pe dânsa mireasa lui Hristos şi întâia fiică a sa, pe care prin bunăvestire a născut-o. Deci, şezând Tecla cu Pavel că fiica cu tatăl în temniţă, asculta părinteasca lui învăţătură şi pecetluia cuvintele lui în inima ei, ca pe o comoară de mult preţ. Iar el o învăţa pe ea din destul credinţa cea în Hristos Domnul, dragostea cea dumnezeiască şi pază curatei feciorii. Acolo mai desăvârşit a învăţat-o, a întărit-o şi a făcut-o mireasă Fiului lui Dumnezeu, precum de aceasta scrie Sfântul Grigorie de Nissa, zicând: "Acest fel de mir (adică învăţătură) împreună cu crinul cel alb al curăţiei, Pavel a turnat din gura sa oarecând în urechile sfintei fecioare. Adică Tecla era aceasta care, cu picăturile ce ies din crinii inimii, pe omul cel din afară l-a omorât şi toate gândurile cele deşarte şi poftele le-a stins". Asemenea şi Sfântul Epifanie scrie: "Tecla a aflat pe Sfântul Pavel, care avea un logodnic frumos, mai de frunte în cetate, prea bogat, prea cinstit şi luminos, de la a căruia logodire Pavel a întors-o şi s-a lepădat acea sfântă fecioară de toate bunătăţile pământeşti, ca să câştige pe cele cereşti".

Căutându-se în casa Teocliei, nu s-a aflat Tecla şi se făcu ţipăt, plângere şi strigare şi căutând mult, mama se tânguia pentru fiică, Famir pentru logodnică, iar slugile pentru stăpâna lor. Şi au alergat slugile în toate părţile, căutând-o, şi întrebând pe uliţe şi prin case şi nu o aflară nicăieri. Iar mai pe urmă s-a înştiinţat că este în temniţă şi, alergând, o aflară pe ea şezând lângă Pavel, fiind legată de dumnezeiasca dragoste a cuvintelor lui, şi, luând-o pe ea, au scos-o afară. Apoi înştiinţară de acestea pe mai marele cetăţii. Acesta şezând la judecată, a chemat pe Pavel din temniţă, pe care văzându-l poporul adus, strigară către mai marele: "Omul acesta este fermecător, judecătorule, pierde-l pe el!". Mai ales Famir stăruia că Pavel să fie pierdut, jeluindu-se asupra lui că a întors de la dânsul pe logodnica lui.

Deci, chemară şi pe Tecla, către care a zis mai marele: "De ce te îngreţoşezi de logodnicul tău cel atât de frumos şi de bun neam. Pentru ce nu te însoţeşti cu dânsul?". Iar ea privea către Pavel, şi nimic nu răspundea, "ca o mieluşea fără de glas lângă cela ce o tunde". Atunci mama, schimbându-şi obişnuinţa să cea de maică şi uitându-şi firească să dragoste către fiica sa, ca o leoaică cumplită, sau ca o ursoaică mânioasă, a răcnit către judecătorul, zicând: "Arde pe această rea roabă, vrednică este de o aşa moarte, aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca văzând toate fecioarele cele ce sunt în cetatea aceasta, să se teamă şi să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor şi a li se împotrivi precum aceasta a mea prea înrăutăţită şi într-adevăr nesupusă. Nu este această fiică mea, nici născută de mine, ci ramură uscată şi blestemată odraslă; deci, arde-o pe aceasta". Şi stăruia mama ca să se ardă fiica ei; iar Famir silea că pierdut să fie Pavel.

Deci, judecătorul, cercetând mult pe Pavel, s-a încredinţat că nu avea vreo vină mai mare, decât că propovâduia pe Hristos, şi nu l-a osândit pe el la moarte, ci, bătându-l, a poruncit să-l alunge afară din cetate, ca să nu sfătuiască şi pe alte fecioare la păzirea fecioriei. Şi izgoniră pe Pavel cu Varnava, precum şi pe Onisifor şi cu fiii lui. Dar şi însuşi Pavel se sârguia să iasă din cetate, nu numai pentru că era izgonit de boier, de Famir şi de Teoclia pentru Tecla, ci pentru că poporul îmbulzindu-se, voia să-l ucidă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. De acest lucru Sfântul Luca aminteşte în Faptele Apostolilor, zicând: "Necredincioşii iudei au ridicat şi au umplut de răutate sufletele neamurilor asupra fraţilor". Şi se împărţi mulţimea cetăţii, unii adică erau cu iudeii, iar alţii cu Apostolii. Şi cum s-a făcut pornirea neamurilor şi a iudeilor cu mai marii lor, ca să-i ocărască şi să-i ucidă cu pietre, apostolii, înştiinţându-se, au fugit în cetăţile Licaoniei, în Listra şi în Derbez, iar de acolo în Antiohia. Însă, deocamdată, s-au ascuns câteva zile nu prea departe de cetatea Iconiei, într-un mormânt lângă calea care merge la Dafne, vrând să ştie despre Tecla ce se va întâmpla cu dânsa.

Postind ei, se rugau pentru dânsa cu tot dinadinsul să o întărească pe ea Domnul şi să facă minunată spre dânsa mila Sa, precum s-a şi făcut. De aceea, mult a silit-o pe ea mai marele cetăţii ca să se întoarcă cu dragostea ei cea mai dinainte către logodnicul ei. Dar neajungând la nici un sfârşit mulţumitor, în cele din urmă a osândit-o pe Tecla la ardere după pofta mamei ei. Şi dacă aduseră mulţime multă de lemne uscate, fin şi vreascuri, punându-le într-o grămadă mare, au luat slujitorii pe sfânta ca s-o ridice deasupra stogului aceluia. Iar ea, nemaiaşteptând să o ducă ei, singură degrab a mers la acea grămadă de fin, de lemn şi de vreascuri şi făcând semnul Crucii peste acea mare grămadă, s-a suit şi stă deasupra, gata fiind să ardă nu atât de focul cel materialnic, pe cât de văpaia dumnezeieştii iubiri, ca un Fenix. Stând ea acolo, deasupra, privea spre mulţimea de lume adunată aici, şi a văzut pe Domnul, în chipul lui Pavel, stând şi poruncindu-i ei să îndrăznească. De aici Sfântul Ciprian alcătuieşte o rugăciune ca aceasta către Dumnezeu, zicând: "Să stai înaintea noastră precum ai stat de faţă în legături lui Pavel, şi în foc, Teclei".

Dacă au pus focul de jos şi au aprins stogul împrejur, împresurând-o pe ea văpaia, se înălţa foarte sus. Atunci, îndată a venit un nor plin de apă şi s-a vărsat ploaie cu grindină mare şi a stins tot focul. Iar mai marele şi tot poporul au fugit la casele lor de vărsarea ploii şi de grosimea grindinei celei mari. Tecla a ieşit nevătămată, că nu s-a atins de dânsa focul. După aceea, nu s-a mai dus la casa mamei sale, nici a zăbovit în Iconia, ci s-a dus din cetate ca să caute pe duhovnicescul său părinte Pavel. În cale a întâmpinat pe un tânăr dintre ucenicii lui Pavel, din casa lui Onisifor, mergând la cetate să cumpere pâine, pe care, văzându-l, l-a cunoscut şi l-a întrebat: "Unde se află acum Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos?" Iar el a dus-o pe ea la mormântul în care Pavel cu ceilalţi se ascunseseră şi, în post răbdând, se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa.

Pe Tecla toţi văzând-o vie şi sănătoasă, s-au bucurat cu bucurie foarte mare şi ridicându-şi ochii şi mâinile lor spre cer, au mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce a păzit întreagă pe roaba Sa, şi, punând înainte pâine, se întăriră. De acolo, sculându-se Pavel cu Varnava, au mers prin Listra şi prin Derbe, binevestind Evanghelia şi tămăduind pe cei neputincioşi. Şi le-a urmat lor şi Tecla până la Antiohia, unde, intrând ei în cetate, s-a întâmplat că un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, văzând pe sfânta fecioară Tecla şi de frumuseţile ei cele mari minunându-se, s-a rănit asupra ei cu poftă neiertată. Că fiind tânăr şi cu îndestulare în desfătări petrecând, se tăvălea în necurăţii, precum era obiceiul păgânilor. La început, părându-i-se că ar fi femeia lui Pavel, mai întâi pe Pavel cu mult aur îl silea, ca să nu-l oprească pe el de la dorinţa lui. Apoi, înştiinţându-se că nu-i femeie ci fecioară nemăritată, mai mult s-a aprins de ea, şi voia ca să şi-o ia lui de femeie pentru cele prea mari frumuseţi ale ei.

Deci, a început a momi pe Sfânta Tecla cu cuvinte spre dragostea sa, dar ea fugea de dânsul ca de un leu ce răcneşte, care căuta să înghită podoaba ei cea sufletească. Iar el, cu toate chipurile se îngrijea de dânsa, vrând să o vâneze. Tot acesta, odinioară, întâmpinând pe sfânta în cale, mergând între oameni mulţi şi neputând să mai rabde focul cel de desfrânare care ardea înăuntrul inimii lui, a lepădat ruşinea şi cu sila prinzind-o, s-a apucat de grumajii ei. Iar ea striga cât putea, plângând şi zicând: "Nu mă sili pe mine roaba lui Dumnezeu; de logodnic m-am lepădat şi oare cu tine m-aş învoi?" Acestea zicându-le, se zmucea tare din mâinile lui şi a rupt hainele de pe dânsul şi de ruşine mare l-a umplut pe el. Mâniindu-se Alexandru, încă şi creştină ştiind-o că este, a dus-o la judecată la mai marele. Apoi, întrebând-o de ce se îngreţoşează de nuntă, ea a răspuns: "Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu care m-am însoţit prin nunta cea duhovnicească".

Astfel, o silea pe ea mai marele ca să se lepede de Hristos şi să fie femeia unui bărbat. Iar după ce nu s-a supus, a osândit-o să fie dată pradă fiarelor pentru aceste două pricini: Pentru buna-credinţă şi pentru curăţie. "De ce crede în Hristos şi pentru ce se leapădă de nuntă ?" o întrebă acela, fiind ea tânăra şi frumoasă. Însă mai înainte de a fi dată pradă la fiare, că era amânată pentru a doua zi priveliştea aceea, a luat-o pe ea spre pază, în acea noapte în casa sa, oarecare femeie, anume Trifena, a cărei fiică Falconilla murise nu de mult, mai înainte de acea vreme.

Acea Trifena era de neam împărătesc, foarte cinstită, şi a crezut în Hristos după aceea, pe care o pomeneşte apostolul, scriind către Romani: "Închinaţi-vă, zice, Trifenei şi Trifosei". Pe aceste două femei le pomeneşte martirologiul latin, în zece zile ale lui Noiembrie, astfel: "În Iconia Licaoniei sunt sfintele femei Trifena şi Trifosia, care au sporit mult în creştineasca învăţătură, prin propovăduirea Sfântului Pavel şi pilda sfintei Tecla". Deci Trifena, luând la sine pe Tecla, a petrecut cu dânsa toată noaptea aceea în duhovnicească vorbă. Iar a doua zi s-a adunat mulţimea poporului care voia să vadă priveliştea, şi a venit mai marele cu toţi fruntaşii cetăţii şi au scos pe sfânta Tecla ca pe o mieluşa la junghiere şi a stat la locul ei unde era să fie mâncată de fiare.

Iar când au dat drumul fiarelor spre dânsa, toate umblau împrejurul ei şi nici una nu s-a atins de dânsa. Pentru că a încuiat Dumnezeu gurile fiarelor, precum oarecând celor din groapa lui Daniil. Şi toţi cei ce se adunaseră la priveliştea aceea se mirau de această străină vedere, că fiarele îşi schimbaseră iuţimea lor în blândeţe de oi. Atunci unii din mulţime proslăveau pe Dumnezeu cel propoveduit de Tecla, iar alţii huleau, zicând: "Are farmece în hainele ei şi pentru aceea nu se ating de dânsa fiarele". Aceeaşi ziceau şi mai marele cu fruntaşii cetăţii, că este fermecătoare şi a fermecat pe fiare ca să nu o vatăme pe ea. Apoi crezură de cuviinţă ca a doua zi s-o dea pe ea la mai multe şi la mai flămânde fiare. Şi o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la privelişte sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicându-i: "Să ai pe Tecla în locul meu şi s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mutată de aici la locul drepţilor". Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe sfânta Tecla ca pe o fiică a sa şi cu toată inima s-a lipit de dânsa, văzând-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerându-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla.

Sfânta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Şi atât de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încât Falconilla s-a mântuit după moarte. Despre acest lucru mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin, zicând aşa: "Deci, au doar pe Falconilla nu a mântuit-o întâia muceniţă după moarte? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întâia muceniţă, şi se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îţi zic: Bine, era întâia muceniţă. Dar gândeşte-te pentru cine era rugăciunea! Nu pentru o pagână şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul?" Acelaşi Damaschin ne dă aceeaşi mărturie şi a doua oară, când istoriceşte pentru Traian împăratul, cel mântuit după moarte prin rugăciunile Sfântului Grigore Dialogul, adăugând la povestirea aceea şi ceva de Falconilla, zicând aşa: "Aceasta zic şi de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta n-a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rânduit la mulţi mucenici amară moarte. Minunat eşti, Stăpâne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi pe a Ta negrăită milostivire o slăvim!". După această vrednică de credinţă mărturie a Sfântului Damaschin ni se încredinţează că Falconilla s-a mântuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintâi muceniţe Tecla.

Petrecând Tecla în casa Trifenei până a doua zi, a poruncit tiranul să nu dea mâncare fiarelor, ca, fiind flămânde, mai de grabă să se pornească a sfâşia pe Tecla. Şi fiind ziua a treia, aduseră pe Sfânta Tecla la privelişte, ca să fie dată spre mâncare fiarelor. În urma ei mergea şi Trifena, plângând că fecioara cea frumoasă şi sfântă, fiind nevinovată, se dă la moarte. Deci, punând-o pe ea la locul cel de privelişte, a poruncit acel fără de ruşine boier să dezbrace pe sfânta, zicând: "Poate în hainele ei vor fi farmece, pentru care nu o mănâncă pe ea fiarele. Dezbrăcaţi dar pe fermecătoarea aceasta şi vom vedea de vă rămânea întreagă". Şi aşa stătea sfânta fecioară în priveliştea a tot poporul goală, avându-şi acoperământ numai singură ruşinea, şi grăind ca David: "Ruşinea feţii mele m-a acoperit". Dând drumul asupra ei fiarelor celor flămânde şi întărâtate, lei şi urşi, care, ieşind din închisorile lor şi văzând pe fecioară stând goală, îşi plecau capetele la pământ şi cu ochii căutau în jos, ca şi cum le era ruşine de goliciunea cea feciorească, şi se întorceau cu feţele lor de la dânsa. Şi era o minunată privelişte: fiarele cunoşteau ruşinea şi îşi întorceau ochii lor despre goliciunea feciorească, iar oamenii cu ochi neruşinaţi priveau la dânsa. Astfel, fiara necuvântătoare era mustrătoare şi judecătoare oamenilor în priveliştea aceea. Că acelea, din fire fiind fiare, obiceiul omului curat l-au primit în sine, iar oamenii, înţelegători fiind, în orbiciunile cele de fiare s-au schimbat. Însă ce au sporit? Nimic, pentru că, vrând ca prin golirea cea din privelişte să necinstească pe înţeleapta fecioară, cinste i-au adăugat.

Sfântul Ioan Gură de Aur, pomenind de bine, despre golirea celor două feţe: a femeii lui Pentefri în cămară şi a Teclei în adunarea a tot poporul, zice: "Ce a folosit pe femeia egipteancă cea pătimaşă că s-a dezgolit în cămară? Şi ce a vătămat-o pe întâia muceniţă Tecla, că în privelişte a fost golită? Pentru că Tecla n-a greşit fiind golită, precum a greşit acea egipteancă. Nici de necinste nu s-a umplut, ci s-a încununat sfânta. Şi goliciunea acesteia în privelişte s-a încununat, iar aceea în cămara cea încuiată s-a ruşinat".

Deci, stând Sfânta Tecla aşa în privelişte, una din leoaice venind, s-a sculat înaintea ei şi îi lingea picioarele, ca şi cum ar da cinste curăţiei celei fecioreşti. De acest lucru pomeneşte Sfântul Ambrozie, zicând: "Puteai să vezi fiara zăcând jos şi picioarele sfintei lingând şi cu mare glas mărturisind, că pe sfântul trup fecioresc nu poate să-l vatăme. Se închina fiara aceleia ce i se dăduse ei spre mâncare, şi firescul său nărav uitându-şi, se îmbrăca în obiceiul pe care oamenii l-au pierdut!".

Văzând poporul că fiarele nimic nu vatămă pe sfânta, au strigat cu mare glas: "Mare este Dumnezeul pe care îl propoveduieşte Tecla!". Iar chinuitorul n-a cunoscut puterea lui Dumnezeu şi a gândit alt lucru spre pierderea Sfintei Tecla: a săpat o groapă, şi cu felurite jivini umplând-o, a aruncat în ea pe sfânta. Dar Cel ce a încuiat oarecând gurile leilor, Acela limbile cele otrăvite ale şerpilor le-a tâmpit, furia lor a îmblânzit-o şi otrava lor a pierdut-o. Şi a ieşit sfântă de acolo nevătămată, toţi minunându-se şi spăimântându-se de această străină vedere.

Nepricepându-se chinuitorul ce să facă mai mult, a gândit una ca aceasta, cea mai de pe urmă muncă: aducând doi junci puternici, a poruncit să o lege pe Tecla cu un picior de unul şi cu un picior de altul şi cu bolduri înfierbântate să împungă pe junci, ca fugind, să o rupă în două. Dar şi aceasta făcând-o, sfânta s-a aflat întreagă, căci când o legară pe ea cu frânghii tari de juncii aceia şi cu înfocate fiare începură a-i îmboldi, îndată funiile ca nişte fire de păianjeni s-au rupt, iar juncii au fugit şi sfântă a rămas pe loc, neavând nici-o vătămare. Atunci mai marele, mirându-se de cele ce se făceau, a început a cunoaşte dumnezeiasca putere care era cu fecioara aceasta. Şi chemând pe Tecla, i-a zis ei: "Cine eşti tu, şi ce fel de putere este cu tine, că nimeni nu poate să te vatăme pe tine?" Iar ea nimic nu răspundea, decât numai această: "Sunt roabă a Dumnezeului celui viu".

Temându-se nelegiuitul de Dumnezeul Cel ce păzea de toată vătămarea pe Tecla, a poruncit să o îmbrace în haine de cinste, şi i-a dat drumul, dându-i o hotărâre ca aceasta: "Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă!". Şi a mers Tecla în casa Trifenei şi s-a făcut bucurie mare în casa aceea pentru eliberarea Teclei care, petrecînd câtăva vreme la Trifena, propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi pe mulţi i-a învăţat acolo să creadă în Hristos. Apoi a dorit să vadă pe Pavel, părintele şi învăţătorul ei, pe care aflându-l, voia să-i urmeze lui. Iar el a oprit-o pe ea, zicând: "Nimeni nu merge la război cu mireasa!" Luând binecuvântare de la Apostolul, s-a dus în Seleucia şi s-a sălăşluit la un loc pustiu, în oarecare munte aproape de Seleucia, şi acolo vieţuia în post, în rugăciune şi în dumnezeiască gândire, şi făcea minuni multe, tămăduind toate bolile, pentru că înştiinţându-se despre dânsa mulţimea credincioşilor, veneau acolo, aducându-şi neputincioşii lor, pe care îi tămăduia.

Apoi s-a întâmplat oarecând, în acel loc unde petrecea sfânta, că mergea alături un jertfitor păgânesc din Seleucia călare pe cal, care, văzând pe Sfânta Tecla adunându-şi verdeţuri de hrană şi văzând-o pe ea foarte frumoasă la faţă, a poftit-o pe ea cu gând necurat şi, lovindu-şi calul, s-a repezit spre dânsa, vrând să-şi săvârşească pofta lui; iar sfânta, cu puterea lui Dumnezeu întărindu-se, l-a apu-cat pe el şi l-a trântit la pământ, şi atât de tare l-a izbit de pământ, încât trei zile a zăcut mut şi nemişcat. Iar oamenii cei ce treceau pe calea aceea, văzând pe jertfitorul că zăcea ca un mort, nu se pricepeau ce i s-a întâmplat. Apoi, a treia zi s-a făcut ştire de aceasta şi în cetate, de unde mulţime de oameni au mers la dânsul, vrând să vadă întâmplarea şi să-l ia la casa lui. Dar el abia venindu-şi în sine şi că din somn deşteptându-se, a stat pe picioarele sale şi a zis: "Pe o zeiţă oarecare am văzut şi de la aceea am pătimit primejdia aceasta".

Abia a putut să meargă la casa sa, fiind bolnav de lovirea aceea. Apoi chemând un zugrav, i-a poruncit lui să închipuiască pe o scândurica pe fecioara aceea ce era ca de optsprezece ani. Iar când zugravul a început a o închipui după rânduiala lui Dumnezeu, a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla şi, ca pe o vie închipuire, a dus-o la jertfitorul care, văzând icoana cea cu totul asemenea Sfintei Tecla, a zis: "Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu".

Luând icoană, a sărutat-o şi îndată desăvârşit s-a însănătoşit. Şi sculându-se din pat, păzea cu cinste în casa sa acel chip al Sfintei Tecla. După această a crezut în Hristos cu toată casa sa, prin propovăduirea Sfintei Tecla cea întocmai cu apostolii, care, în acel loc petrecând ani îndestulaţi, pe mulţi i-a povăţuit la calea mântuirii şi multora le-a ajutat în nevoi şi toate neputinţele a tămăduit. Apoi doctorii şi vrăjitorii cei ce erau în Seleucia, văzând că toţi cei ce de orice boală erau cuprinşi, lăsându-i pe ei, se duceau la Tecla, cărora acum meşteşugul fiindu-le întru nimic şi lipsindu-se de câştigul de mai înainte sărăciseră, s-au mâhnit foarte mult şi s-au mâniat asupra tămăduitoarei celei bune Tecla, care fără de plată tămăduia pe cei ce veneau la dânsa; şi de mare zavistie şi de mânie fiind porniţi, au rânduit să îndemne asupra ei pe nişte tineri fără de ruşine, ca să o spurce pe ea cu sila. Aceştia grăiau între ei zavistnicii zicând: "Fecioara Tecla este curată şi pentru aceea este plăcută marii zeiţe Artemida, care îi ascultă cererile ei şi îi dă putere de tămăduiri neputincioşilor. Iar de va fi spurcată, se va întoarce de la dânsa Artemida şi se va lua de la dânsa puterea cea tămăduitoare şi se va mări iar meşteşugul nostru cel doftoricesc".

Aşa între ei sfătuindu-se, s-au sârguit să găsească pe acei fără de ruşine, la un lucru ca acela, pe care îmbătându-i cu vin, i-au rugat să meargă şi să spurce pe Tecla. Şi le-a dat lor aur mult şi le-a făgăduit să le dea mai mult de ar face Teclei silă, pentru că fiind nebuni şi necredincioşi, nu ştiau aceasta, că Tecla, nu cu puterea Artemidei, ci cu darul lui Hristos tămăduieşte toată neputinţa şi toată boala. Iar tinerii cei fără de ruşine, îmbătându-se de vin, şi sfătuindu-se cu doctorii şi cu vrăjitorii, au mers la dânsa degrab, aprinşi fiind de poftă, plini de spurcate gânduri şi de scopul cel rău, pe care văzându-i Tecla, i-a întrebat: "Ce vreţi fiilor?" Iar ei au început a grăi cuvinte spurcate.

Deci, auzind acestea Sfânta Tecla şi cunoscând gândul lor cel rău, a fugit din mâinile lor; aceea care oarecând de fiare nu se înfricoşase, fugea acum de acei oameni neruşinaţi. Iar ei, ca vânătorii pe oaie, o izgoneau pe dânsa prin pustie. Când era aproape să o ajungă, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mâinile acelor neruşinaţi. Şi îndată, un munte de piatră, care se afla acolo, s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfânta înlăuntrul său.

Astfel i s-a apărat fecioria ei şi mormânt cinstitului ei trup s-a arătat pentru acea piatră, că acolo şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Ea era de nouăzeci de ani, iar acum petrece în viaţa cea nesfârşită, mărind pe dătătorul de viaţă Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh mărit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

De vreme ce în viaţa sfintei acesteia, după întâmplare s-a pomenit Traian Împăratul Romanilor, care după moartea sa s-a mântuit prin rugăciunile Sfântului Grigorie, papă al Romei († 604), socotesc că este de trebuinţă ca şi povestirea cea despre dânsul a Sfântului Ioan Damaschin aici să o pomenim. În cuvântul său de la Sâmbăta lăsatului de carne scrie aşa: "Grigorie Dialogul, episcopul vechii Rome, bărbatul, precum îl ştiu toţi, vestit în sfinţenie şi în înţelegere, de care se spune că la Sfânta Liturghie slujea cu dânsul şi dumnezeiescul înger; acesta oarecând, pe o cale pietroasă mergând, a stat cu osârdie la rugăciune tare către iubitorul de suflete Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Îndată a auzit un glas de la Dumnezeu zicând: "Rugăciunea ta am auzit-o şi îi dau iertare lui Traian, dar tu să nu mai adaugi încă să-mi mai aduci Mie rugăciuni pentru cei necuraţi!".