3. /30 AUGUST 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sf Ier Varlaam, mitropolitul Moldovei; Sf Ier Ioan de la Rașca și Secu, episcopul Romanului; Sf Ier Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului

+) Sf Ier Varlaam, mitropolitul Moldovei

Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaș, Miron Barnovschi, Moise Movilă și Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeși, care se numea Moțoc, din Borcești, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamț, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinerețe și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte și limbile slavonă și greacă. Pe aceeași vatră, Vornicul Nestor Ureche și soția sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcționeze și o școală. Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povățuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărților, traducând Scara (Leastvița) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.

Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev și Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna și Bârnova și pentru biserica ctitorită de domnitor în Iași. Săvârșind aceasta, Varlaam s-a întors în țară, dar primind vestea morții Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) și pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaș, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veșnice și a fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița, Neamț.
Noul Mitropolit unea învățătura cu rugăciunea și cuvântul înțelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învățatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit și de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înființat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. Înțelept apărător al dreptei credințe și al unității Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iași din anul 1642, care a îndreptat și aprobat Mărturisirea de credință alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului și credincioșilor ortodocși o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiție a Bisericii. Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era prețuit atât în țară, cât și în afara ei. Astfel, pentru evlavia și înțelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidați propuși pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun și harnic, Mitropolitul a tipărit la Iași mai multe cărți de slujbă și de apărare a credinței ortodoxe, și anume: Cazania, Cele șapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu și altele.

Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învățătură la duminicile de peste an, la praznice împărătești și la sfinți mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi românești. Ea s-a răspândit în toate provinciile românești, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget și credință pe românii locuind de o parte și de alta a munților Carpați. În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfințită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori și binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă și înțelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a așezat moaștele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoștință pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioșilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. Pentru a întări credința ortodoxă și a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iași, în anul 1640, prima școală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovnicești de la Kiev, înființată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul așezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă și română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, având la început și profesori trimiși de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu și-a uitat patria sa, Moldova.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniște și de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturisește cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune și în viețuire sfântă, strămutându-se la veșnicele locașuri către sfârșitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieții sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa în apărarea dreptei credințe, pentru viețuirea sa sfântă și pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinților din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi.

 Sf Ier Ioan de la Rașca și Secu, episcopul Romanului

Acest vrednic fiu al neamului românesc și strălucit ierarh al Bisericii Moldovei a trăit în veacul al XVII-lea, fiind contemporan și prieten apropiat al Mitropoliților Varlaam și Dosoftei. S-a născut în ținutul Vrancei (pe atunci numit ținutul Putnei), din neam de răzeși, din binecredincioșii părinți Gheorghe și Anastasia. Din tinerețe a dorit viață călugărească.

Rudenia sa, Varlaam Moțoc, viitorul mitropolit al Moldovei, își petrecea viața călugărească în osteneli sfinte la Mănăstirea Secu. Aflând de râvna și dorința tânărului, l-a dus în obștea Mănăstirii Râșca, rectitorită de vornicul Costea Băcioc, prietenul apropiat al lui Varlaam. Aici, la Râșca, tânărul vrâncean a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.

În anul 1632, Varlaam ajunge mitropolit al Moldovei, iar după câțiva ani îl mută pe călugărul Ioan de la Mănăstirea Râșca la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărțile și lucrurile pe care mitropolitul le păstra în mănăstirea sa de metanie. Ioan, care viețuise la Râșca aproximativ 18 ani, nu a uitat niciodată în viață mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii și urmașii numindu-l „Ioan de Râșca”.

La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nechifor și Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului – azi Mănăstirea – Sihăstria, și apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.

În anul 1641, Domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de Mitropolitul Varlaam, înființează în Cetatea Neamțului o mică mănăstire, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae. În Cetate se adăposteau, în vremuri de restriște, familia domnitorului și alte familii boierești din Moldova. Aici era adăpostit și tezaurul țării. De aceea, Mitropolitul Varlaam a așezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe omul său de încredere și rudenia sa, Ioan „de la Râșca” de la Mănăstirea Secu, smerit călugăr, mare rugător și postitor.

Ioan a fost egumen la Mănăstirea din Cetatea Neamțului până în anul 1665. El a botezat-o, afundat în 1650, pe fiica lui Joldea, armașul cetății, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, și el i-a fost duhovnic și îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viața monahală. În toți acești ani, el a povățuit cu blândețe pe străjerii Cetății, săvârșind și pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul Cetății, renovat de Vasile Voievod, fie în bisericuța metocului Cetății din satul străjerilor, ctitorită de același milostiv Domnitor și care avea patron tot pe Sf. Nicolae. În cele din urmă zile ale Mitropolitului Varlaam, egumenul Ioan din Cetate se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorințe și povețe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a așezat în mormântul de lângă zidul bisericii.

În anul 1666, Mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a așezat, pentru un an de zile, egumen la Mănăstirea Secu. Unul dintre viețuitorii acestei mănăstiri, Arhim. Dionisie Udișteanu, îl descrie pe egumenul Ioan astfel: „… ucenic al Mitropolitului Varlaam, bun cunoscător al limbii slavone, foarte smerit, având o viață pilduitoare și cu realizări mari în activitatea sa”.

În anul 1667, Ioan este ales, hirotonit și instalat episcop al Hușilor, Episcopie ce purta grijă de credincioșii din Țara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. Aici, Ioan a păstorit timp de șapte ani, în vremuri grele, când turcii și tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere. Era foarte îndrăgit și respectat de ceilalți ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după câțiva ani mitropolit, al Moldovei.

Din anul 1674 și până la fericita sa mutare la Domnul, în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului, înființată de primii voievozi Mușatini ai Moldovei. Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de arhiepiscop sau chiar de mitropolit al Țării de Jos. Și aici, marele ierarh Ioan a dus o viață pilduitoare. Un Pateric al sfinților din Moldova-România, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel: „Și tot în anii aceștia și preasfințitul arhiepiscop Ioan au îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele și sfintele sale nevoințe. El mai întâi din tânără vârstă au îmbrățișat orânduiala monahicească … și petrecând viață sfântă și plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-au rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăși întru neîncetate nevoinți și întru înalte bunătăți strălucind minunat! Și petrecând cu smerenie adâncă, s-au mutat la vecinica odihnă”.

Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puțina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ținutul său natal. La săvârșirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moțoc din Odobești. Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzărești, pustiită de slujitorii domnești ai lui Matei Vodă Basarab și părăsită de călugări. Episcopul Ioan a găsit de cuviință ca la această mănăstire să așeze pe ucenica sa Teodora de la Cetatea Neamțului, împreună cu alte câteva călugărițe. Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea și liniștea călugărițelor, ajutându-le totodată, cu cele necesare traiului.

Adânc impresionat de viața curată și alesele nevoințe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa „Viața și petrecerea sfinților”, îl numește arhiepiscopul cel sfânt și minunat.

Înainte de moarte, Ioan a lăsat mitropolitului său puținele bunuri pe care le avea.

În anul 1685 fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalți ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire și l-au așezat în mormântul de lângă biserica mare a Mănăstirii Secu. Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă și astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale. Teodora, după ce și-a condus duhovnicul pe drumul spre veșnicie, s-a retras în singurătate în Munții Sihlei, urmând pilda vieții duhovnicescului său părinte. Simțind sfințenia vieții și ajutorul rugăciunilor sale, credincioșii dau cinstire cuvenită Sf. Ioan „de Râșca”, pe care și noi cinstindu-l, lăudăm pe Dumnezeu Cel minunat întru Sfinții Săi.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

Sf Ier Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului

Sfântul Alexandru a fost protopop și horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumusețat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneților și slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe. El, șezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie. După săvârșirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârșitul și poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: „După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav și zăcea pe patul morții. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului Sfânt”. Așa s-a și întâmplat.

Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și gonea lupii eretici și elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii. Unii din acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și grecești și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deși era neînvățat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducându-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și cuvântător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte toți. Sfântul le zicea: „Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toți, când veți striga și vă veți gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeți pe care îl știți că este mai înțelept”. Deci, ei au ales unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

Începând, Preasfințitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!”. Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputând zice nimic.

Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii din ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos. Filosoful cel amuțit, văzând prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor cre-dincioșilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toți.

După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea și pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câțiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: „Așa cred”. Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: „Așa cred, precum am scris cu mâna mea, și cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărătești, care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea „Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădându-și sufletul cu amar!

Văzând cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat la el și l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință, și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut până la sfârșitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o armă ascuțită, a omorât pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea și Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude: „Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul și cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.

Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adânci bătrâneți; iar când a fost aproape de sfârșit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor și-l între-bau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”. Iar el, arătând spre cei doi bărbați cinstiți, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!”. Acestea zicându-le, Preasfințitul Patriarh Alexandru și-a dat sufletul, având de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.

După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinstește la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc - căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios și la sfârșitul împărăției lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, și ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârșitul lui, fiind urât și gonit de dânsul.

Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ținea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinților Părinți. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor și lui Eutihie, care au fost goniți de la Sinod și dați anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul și trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învățat Sfinții Părinți să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta și Biserica; Dumnezeu fiind din fire și cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două fețe fiind despărțit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Același răucredincios și potrivnic al credinței celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, și pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, și „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuiește-ne pe noi.

De la acel ticălos Sevir a ieșit erezia achefaliților, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioși, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpânește celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător și învățător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioși și preoții lor, la dânșii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-se din agnețul cel de multă vreme pregătit și păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paști și zdrobind acel agneț în părți mici, atunci fiecare își alegea orice fel de credință nedreaptă voia, și, luând învățăturii socotința cea adevărată, învățau pe alții după mintea lor deșartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânșii, potrivnic unul altuia.

Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: „Din niște eretici ca aceia era și răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocșii arhierei. Și pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viața lui”. Dar, nu este cu necuviință a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puține zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoșat, șezând pe scaun înalt și întru slavă ca un judecător, și mulți stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: „Eu voiam să te las să trăiești mai mult; dar pentru necredința ta voi șterge din viața ta paisprezece ani”.

Aceasta zicând-o, a șters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deșteptat din somn tremurând și, chemând pe unul din cei mai credincioși sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile și răutățile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această și înspăimîntîndu-se, a zis: „În noaptea aceasta am văzut și eu o vedenie înfricoșată: mi se părea că stau în fața împărăteștii tale fețe, ca și cum aș sluji, și iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra și m-a trântit la pământ”. Niște visuri înfricoșate ca acestea spunându-și unul altuia, s-au înspăimântat și au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărătești și a ucis pe împărat, și astfel a pierit acel rău împărat.

După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăție Iustin, bărbat dreptcredincios și bun. Iar Amantie și ceilalți oameni răi ca dânsul, ajutători răutății lui Anastasie și prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost dați la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie și lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmași ai Bisericii, a luat pace și Biserica lui Hristos și păstorii ei. Atunci și Preasfințitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, și cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulțumire și prăznuire, și degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, și alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și pe toți cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit și l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieții sale întru liniștea Bisericii, binepăstorind turma cea încredințată lui și placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.

Sfântul Pavel care se cinstește acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăția lui Leon, fiul lui Copronim.

Despre acest sfânt se scrie astfel în viața lui Tarasie: „Pavel era bărbat îmbunătățit și dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioși, își tăinuia dreapta sa credință și fără voie se împărtășea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporește, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor și a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta și toți erau în mare mirare. Asemenea și împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, și l-a întrebat: „O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Și pentru ce pricină?”.

El a răspuns: „Boala mea și așteptarea cea degrabă a morții m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane și de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea și cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanțurile relei credințe, ci s-a întâmplat și cu limba și cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi rănește sufletul cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părțile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinței păzindu-se nemișcat și petrecând și veselindu-se în credincioasa învățătură, se înstrăinează de Biserica noastră și pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe niște oi străine.

De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticești și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostolești. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveți împărătească grijă de turma creștinească de sub cer, de aceea să nu treceți cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsați pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiți-vă ca Biserica iarăși să-și primească vechea și bună sa podoabă. Nu lăsați mai mult eresul cel urât, care a ieșit ca un porc din pădure, să pustiască și să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărății, și s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveți lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înțelepciune și va găti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.

Apoi l-au întrebat pe el: „Despre cine grăiești aceasta, părinte?”. El a răspuns: „Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărătești. El este puternic, cu toiagul înțelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticești, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și s-o adune în ograda dreptei credințe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina și fiul ei, împăratul Constantin, auzind niște cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniți. Iar Pavel a zis către niște senatori care rămăseseră la dânsul: „O, n-aș fi șezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori și blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al șaptelea sobor a toată lumea și de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veți putea mântui”. Senatorii au zis: „Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?”. Pavel a răspuns: „De aceea acum am luat pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică și nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc și vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”.

După puține zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate și fără de temere și a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putință cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea știindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan și Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

Cel între sfinți Părintele nostru Ioan a fost pe vremea împăraților Iustin, Tiberie și Mavrichie, născut în Constantinopol. Mai întâi a fost lucrător de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini și temător de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un călugăr, anume Evsevie din Palestina, și petrecea cu dânsul. Odată, ducându-se el pe cale, mergea călugărul de-a dreapta lui Ioan și, iată, un om necunoscut i-a zis: „Nu ți se cade, Părinte, să mergi de-a dreapta celui mare!”, Dumnezeu înainte vestind spre dânsul că i se va încredința arhieria cea mare.

Auzind călugărul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfătuit pe Ioan să se călugărească, fiind vrednic de clerul bisericesc. Stând la rugăciune în biserica Sfântului Lavrentie, i s-a întâmplat lui că a văzut o descoperire ca aceasta: mulțime de sfinți se veseleau în altar și toți erau îmbrăcați cu haine albe și strălucitoare și cântau o prea frumoasă cântare; iar un oarecare a ieșit purtând un vas, din care, luând, împărțea la mulțimea săracilor care se adunaseră și vasul nu se mai deșerta. Iar unul din săraci de strâmtorare striga: „Doamne, miluiește, până când nu se poate deșerta această pungă!”. Și îndată punga a rămas deșartă. Această vedenie a avut-o cuviosul și, venindu-și în fire, se miră de ceea ce văzuse. Aceasta, precum socotesc, însemna rânduiala lui ce avea să fie și milostivirea cea mare către săraci.

După multă vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit și cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar nu voia, până ce a văzut o vedenie înfricoșată în acest fel: De o parte vedea cum marea se înălța până la cer și era un cuptor înfocat înfricoșat; iar pe de altă parte, mulțime de îngeri grăind astfel către dânsul: „Nu primești scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toți”. Unele ca acestea zicându-i îngerii cu îngrozire, s-a supus fără de voia lui și l-au ales patriarh al Constantinopolului.

El a avut postire desăvârșită și viață curată cu toată faptă bună, până la sfârșit, lucru pe care îl mărturisesc minunile lui. Odată marea învăluindu-se foarte mult, Sfântul Ioan a alinat-o, cu rugăciunea și cu semnul Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punând pe ochii lui o părticică din trupul lui Hristos și zicând: „Cel ce a tămăduit pe cel orb din naștere, Acela să te tămăduiască și pe tine”, și îndată a văzut orbul.

Odată, când era ciumă mare în Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu, cuviosul se ruga să-Și întoarcă Dumnezeu dreapta Sa mânie. Și a poruncit unui credincios slujitor al său să ia două vase, unul plin de pietricele mărunte, iar altul deșert, și să stea toată ziua în locul unde se scoteau cei morți, și să-i numere, mutând pietricelele din vasul cel plin în cel deșert. Numărând slujitorul, a aflat în prima zi trei sute douăzeci și trei de morți, și a spus Sfântului. Atunci el a proorocit că moartea va înceta, lucru care se arăta în fiecare zi. A doua zi, servitorul stând și numărând în același loc, a aflat mai puțini scoși din cei morți, a treia zi și mai puțini, iar la o săptămână a încetat cu desăvârșire secera morții năpraznice, după proorocia Sfântului și cu rugăciunile lui.

Înfrânarea lui era în acest fel: șase zile nu gusta hrană, iar a șaptea zi gusta numai puțin din verdețurile grădinii, din pepeni, din struguri sau din smochine. Așa i-a fost hrana lui în toți anii arhieriei. De dormit dormea foarte puțin, și atunci, șezând cu pieptul lipit de genunchi, înfigând o andrea într-o lumânare aprinsă și când ajungea focul lumânării la andrea, cădea andreaua într-un lighean și se scula. Iar de se întâmpla să nu audă sunetul andrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără de somn. În rugăciune și în nevoințe multe petrecea neîncetat, luptându-se cu patimile. De multe ori a întors înapoi năvălirile barbarilor și a izbăvit cetatea din pierzare cu rugăciunea și cu postul. Turma să și-a păzit-o de vrăjmașii văzuți și nevăzuți și era foarte milostiv; tatăl sărmanilor, hrănitorul săracilor, izbăvitorul celor năpăstuiți și râvnitor de Dumnezeu, dezrădăcinând toată răutatea.

Odată, într-o zi de vineri, i s-a spus Sfântului că dimineața va fi alergarea cailor și era sâmbăta Cincizecimii. Deci a răspuns Sfântul: „Alergarea cailor în sfânta zi a Rusaliilor să nu fie”. Și căzând în genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu să fie vreun semn pentru înfricoșarea și stricarea unui lucru ca acela, care s-a și făcut. Pentru că, făcându-se adunarea la locul unde era obiceiul și începând alergarea și priveliștea, din văzduh s-a iscat furtună cumplită cu tunete și fulgere, cu ploaie cu piatră mare, încât toți de frică au fugit.

Mai avea cuviosul putere și asupra duhurilor necurate pe care le izgonea din oameni. O femeie, având bărbat îndrăcit, l-a dus la un sihastru în pustie, iar acela i-a zis: „Mergi la Prea Sfințitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului, că acela poate să-ți tămăduiască bărbatul!”. Făcând aceasta, femeia și-a câștigat dorirea, pentru că luându-și bărbatul tămăduit cu rugăciunile cuviosului, s-au dus bucurându-se la locul lor. Mulți bolnavi câștigau tămăduiri și la multe femei se dezlegau legăturile nerodirii, cu rugăciunile lui.

Păscând bine cuvântătoarea turmă până la bătrânețe, a ajuns la fericitul sfârșit și a trecut de la pământ la cereștile lăcașuri. În timp ce era dus sfântul lui trup, a venit la dânsul, spre sărutare, Nil, slăvitul eparh, și, plecându-se, l-a sărutat. Iar Sfântul, mort fiind și toți văzând și mirându-se, a șoptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care el nu le-a spus nimănui. Deci, l-au îngropat pe el înăuntrul altarului bisericii Sfinților Apostoli, ca pe un vrednic, slăvind și binecuvântând pe minunatul între sfinți Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

    Sfântul Alexandru a fost protopop şi horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumuseţat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneţilor şi slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe. El, şezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credinţă împotriva răucredinciosului Arie. După săvârşirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârşitul şi poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: "După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău".

    Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: "Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de darul Duhului Sfânt". Aşa s-a şi întâmplat.

    Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi gonea lupii eretici şi elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii. Unii din aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi greceşti şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deşi era neînvăţat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.

    Ducându-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înţelept şi cuvântător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte toţi. Sfântul le zicea: "Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toţi, când veţi striga şi vă veţi gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeţi pe care îl ştiţi că este mai înţelept". Deci, ei au ales unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

    Începând, Preasfinţitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!" Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputând zice nimic.

    Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii din ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amuţit, văzând prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor cre-dincioşilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toţi.

    După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea şi pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câţiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: "Aşa cred". Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: "Aşa cred, precum am scris cu mâna mea, şi cum am în sânul meu". Jurându-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

    Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

    Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea "Târgul lui Constantin", unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar!

    Văzând cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut până la sfârşitul său.

    Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorât pe vrăjmaşul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea şi Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomeneşte, grăind cu laude: "Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteţi ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh şi propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul şi cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceţi-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul şi povăţuitorul necurăţeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească şi prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veşnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete".

    Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru şi spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui şi de-a pururea fiitoare, tot aşa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.

    Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adânci bătrâneţi; iar când a fost aproape de sfârşit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor şi-l între-bau: "Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?" Iar el, arătând spre cei doi bărbaţi cinstiţi, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: "De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!" Acestea zicându-le, Preasfinţitul Patriarh Alexandru şi-a dat sufletul, având de la naşterea sa nouăzeci şi opt de ani.

    După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinsteşte la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc - căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios şi la sfârşitul împărăţiei lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, şi ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârşitul lui, fiind urât şi gonit de dânsul.

    Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ţinea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinţilor Părinţi. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor şi lui Eutihie, care au fost goniţi de la Sinod şi daţi anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul şi trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta şi Biserica; Dumnezeu fiind din fire şi cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Acelaşi răucredincios şi potrivnic al credinţei celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, şi pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi "Cel ce Te-ai răstignit pentru noi", mântuieşte-ne pe noi.

    De la acel ticălos Sevir a ieşit erezia achefaliţilor, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioşi, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpâneşte celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător şi învăţător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioşi şi preoţii lor, la dânşii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieştii Liturghii, împărtăşindu-se din agneţul cel de multă vreme pregătit şi păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paşti şi zdrobind acel agneţ în părţi mici, atunci fiecare îşi alegea orice fel de credinţă nedreaptă voia, şi, luând învăţăturii socotinţa cea adevărată, învăţau pe alţii după mintea lor deşartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânşii, potrivnic unul altuia.

    Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: "Din nişte eretici ca aceia era şi răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocşii arhierei. Şi pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viaţa lui". Dar, nu este cu necuviinţă a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puţine zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoşat, şezând pe scaun înalt şi întru slavă ca un judecător, şi mulţi stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: "Eu voiam să te las să trăieşti mai mult; dar pentru necredinţa ta voi şterge din viaţa ta paisprezece ani".

    Aceasta zicând-o, a şters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deşteptat din somn tremurând şi, chemând pe unul din cei mai credincioşi sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile şi răutăţile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această şi înspăimîntîndu-se, a zis: "În noaptea aceasta am văzut şi eu o vedenie înfricoşată: mi se părea că stau în faţa împărăteştii tale feţe, ca şi cum aş sluji, şi iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra şi m-a trântit la pământ". Nişte visuri înfricoşate ca acestea spunându-şi unul altuia, s-au înspăimântat şi au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărăteşti şi a ucis pe împărat, şi astfel a pierit acel rău împărat.

    După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăţie Iustin, bărbat dreptcredincios şi bun. Iar Amantie şi ceilalţi oameni răi ca dânsul, ajutători răutăţii lui Anastasie şi prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost daţi la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie şi lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmaşi ai Bisericii, a luat pace şi Biserica lui Hristos şi păstorii ei. Atunci şi Preasfinţitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, şi cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulţumire şi prăznuire, şi degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, şi alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi pe toţi cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit şi l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieţii sale întru liniştea Bisericii, binepăstorind turma cea încredinţată lui şi placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.

    Sfântul Pavel care se cinsteşte acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăţia lui Leon, fiul lui Copronim.

    Despre acest sfânt se scrie astfel în viaţa lui Tarasie: "Pavel era bărbat îmbunătăţit şi dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioşi, îşi tăinuia dreapta sa credinţă şi fără voie se împărtăşea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporeşte, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor şi a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta şi toţi erau în mare mirare. Asemenea şi împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, şi l-a întrebat: "O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Şi pentru ce pricină?"

    El a răspuns: "Boala mea şi aşteptarea cea degrabă a morţii m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane şi de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea şi cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanţurile relei credinţe, ci s-a întâmplat şi cu limba şi cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi răneşte sufletul cu mai multă şi nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părţile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinţei păzindu-se nemişcat şi petrecând şi veselindu-se în credincioasa învăţătură, se înstrăinează de Biserica noastră şi pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe nişte oi străine.

    De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticeşti şi am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostoleşti. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveţi împărătească grijă de turma creştinească de sub cer, de aceea să nu treceţi cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsaţi pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiţi-vă ca Biserica iarăşi să-şi primească vechea şi bună sa podoabă. Nu lăsaţi mai mult eresul cel urât, care a ieşit ca un porc din pădure, să pustiască şi să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveţi lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înţelepciune şi va găti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri".

    Apoi l-au întrebat pe el: "Despre cine grăieşti aceasta, părinte?" El a răspuns: "Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărăteşti. El este puternic, cu toiagul înţelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticeşti, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi s-o adune în ograda dreptei credinţe". Dreptcredincioasa împărăteasă Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, auzind nişte cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniţi. Iar Pavel a zis către nişte senatori care rămăseseră la dânsul: "O, n-aş fi şezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori şi blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al şaptelea sobor a toată lumea şi de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veţi putea mântui". Senatorii au zis: "Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?" Pavel a răspuns: "De aceea acum am luat pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică şi nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc şi vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veţi petrece în eresul acela".

    După puţine zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate şi fără de temere şi a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putinţă cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea ştiindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan şi Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.