3. /5 AUGUST 2021 - RELIGIE OPRTODOXĂ
Sfântul preacuviosul Părintele nostru Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi din pruncie se dovedea un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu. După şase luni de zile de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit.
Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu. La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind în călugărie numele de Ioan. Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin.
După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă.
Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite.
Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe. În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenin- du-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.
În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.
În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ”, fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării lui la cele veşnice. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sf Mc Evsignie
Sfântul Evsignie era de neam antiohian și a fost cu rânduiala ostaș sub împărații Romei Dioclețian și Maximian, apoi sub Constanțiu Chlor și sub marele Constantin și fiii lui. Acesta a fost împreună vorbitor cu Sfântul Mucenic Vasilisc și scriitor al pătimirii lui, pe vremea împărăției lui Maximian. Iar când i s-a tăiat capul Sfântului Vasilisc, Sfântul Evsignie și alți credincioși ce erau acolo s-au învrednicit de au văzut mulțimea sfinților îngeri luând sufletul mucenicului și înălțându-l la cer. De asemenea, au văzut și pe Domnul nostru Iisus Hristos stând la cer și primind sufletul pătimitorului. Iar pe vremea împărăției lui Constantin, când era cu el în oaste, a văzut împreună cu acela crucea cea închipuită cu stele și bine s-a îmbărbătat nevoindu-se asupra potrivnicilor, fiind înarmat cu puterea Sfintei Cruci. Și petrecând el în ostășie 60 de ani, a lăsat rânduiala ostășească pe vremea împărăției lui Constanțiu, fiul lui Constantin, de vreme ce îmbătrânise.
Și întorcându-se în patria sa, Antiohia, viețuia după Dumnezeu în rugăciune și în postiri, alergând totdeauna la bisericile lui Dumnezeu. El a ajuns până pe vremea împărăției celui urât de Dumnezeu, împăratul și călcătorul de lege Iulian. Iar când acel împărat păgân a mers în Antiohia, Sfântul Evsignie a fost prins la muncire în chipul acesta:
Într-una din zile, mergând sfântul la biserică, s-a întâmplat că doi oameni închinători la idoli se certau între ei pentru un lucru oarecare. Și trecând el pe lângă ei, aceștia l-au oprit, zicându-i: „Te știm pe tine om cinstit, care ai fost multă vreme în oaste și știi dreapta judecată; deci ne rugăm ție, ascultă pricina noastră și ne judecă cu dreptate”. Deci sfântul a socotit pricina lor precum se cădea și din aceea s-a aflat unul drept, iar altul vinovat. Și supărân-du-se cel vinovat, s-a dus la împărat și l-a pârât pe Evsignie că este creștin. Și îndată împăratul a poruncit să-l prindă pe sfânt și să-l pună înaintea judecății sale. Iar sfântul, stând înaintea tiranului, l-a certat fără teamă, pentru călcarea lui de lege, că lepădându-se de Hristos, s-a închinat dracilor și a mutat cinstea lui Dumnezeu la idoli, neurmând marelui Constantin.
După aceea sfântul a început a lăuda credința și evlavia lui Constantin, spunând de la început, cum a văzut crucea pe cer și cum, cu puterea ei, a biruit pe potrivnici și, lepădând îndrăcirea idolilor, s-a lipit cu toată osârdia de Hristos și nu numai el însuși s-a luminat cu credința și cu Sfântul Botez, dar și pe toată lumea a luminat. Deci, Sfântul Evsignie, fericind cu multe laude pe marele Constantin, ocăra pe Iulian, depărtatul de Dumnezeu, pentru păgânătatea lui, și-l batjocorea cu cuvinte defăimătoare. Iar Iulian, nesuferind să audă aceste cuvinte, a poruncit să-i taie capul ostașului lui Hristos. Astfel s-a sfârșit Sfântul Evsignie pentru Hristos, ca un mucenic, având vârsta de 110 ani, și s-a sălășluit în viața cea neîmbătrânită, unde anii lui nu vor lipsi în veci.
Sf Nona, mama Sf Ier Grigorie Teologul
Au existat și credem că încă mai există exemple de părinți care și-au dorit și au purtat copiii pe cărarea sfințeniei. Elogiul mamelor creștine, sintetizat în spusele retorului și profesorului păgân Libarius – „Ce femei admirabile sunt la crestini!” – a fost confirmat de mame de sfinți și femei creștine. Cele două Macrine, bunica și sora Sfântului Vasile cel Mare, Emilia, mama Sfântului Vasile, Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, acestea sunt doar câteva exemple.
Într-o vreme în care toată forța și toată energia părinților se concentrează pe educația copiilor și viitorul lor, prea puțini dintre noi ne mai gândim și la creșterea spirituală a odraslelor noastre. Cu gânduri de bine, îi vedem peste ani „oameni la casa lor”. Este normal să fie așa. Dar, câți dintre noi, părinții de astăzi, ne mai dorim ca măcar unul dintre copiii noștri să fie cinstiți ca sfinți?
Istoria Bisericii ne demonstrează că întrebarea de mai sus nu este o utopie. Au existat și credem că încă mai există exemple de părinți care și-au dorit și au purtat copiii pe cărarea sfințeniei. Elogiul mamelor creștine, sintetizat în spusele retorului și profesorului păgân Libarius – „Ce femei admirabile sunt la crestini!” – a fost confirmat de mame de sfinți și femei creștine. Cele două Macrine, bunica și sora Sfântului Vasile cel Mare, Emilia, mama Sfântului Vasile, Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, acestea sunt doar câteva exemple.
Sinaxarul zilei de 5 august prezintă tocmai o astfel de mamă a trei sfinți, cinstiți cu toții în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Născută și crescută în Capadocia, în Asia Mică, Nona s-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din orașul Nazianz. Așa cum confirmă scrierile de mai târziu ale Sfântului Grigorie de Nazians, soțul ei făcea parte dintr-o sectă ce nu îmbrățișa învățătura cea dreaptă ortodoxă. Prin răbdare și rugăciune, Nona a reușit să-l aducă pe bărbatul ei la credința ortodoxă. O credință care l-a făcut pe avocatul Grigorie să intre în clerul Sfintei Biserici, devenind episcop al orașului – slujire pe care a îndeplinit-o timp de 45 de ani.
În spatele episcopului de la Nazians a stat smerită soția sa, Nona. Creșterea și educația celor trei copii a fost altarul ei – o jertfă pe care a închinat-o Bisericii. Un dar făcut creștinătății întregi de către o femeie simplă, o mamă ce a dat Împărăției lui Dumnezeu, dar și calendarului creștin, trei sfinți: Sfânta Gorgonia, prăznuită la 23 februarie, Sfântul Cezarie, prăznuit la 9 martie și Sfântul Grigorie Teologul, prăznuit la 25 ianuarie singur, iar la 30 ianuarie – dimpreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.
Despre mama sa, Sfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale: „Într-un trup de femeie, ea avea un suflet mai bărbătesc decât al celor mai bravi bărbați. Nu se ocupa de cele lumești și materialicești, decât în masura în care acestea puteau să fie spre înalțarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri și toaletele femeiești, ea nu avea decât o singură grijă: să facă mai strălucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul său; și nu socotea niciun fel de noblețe lumească, decât numai aceea că, prin credință lucrătoare, prin fapte, omul cunoaște că vine de la Dumnezeu și la Dumnezeu merge”.
După moartea soțului ei, în anul 374, Sfânta Nona s-a îmbolnăvit, dar a suferit această ultimă încercare spre slava lui Dumnezeu. Și-a dat sufletul ei în mâinile Domnului, în timpul slujirii dumnezeiștii Liturghii, rămânând peste veacuri drept mama care a dat Cerului și Bisericii trei sfinți. Avem, deci, un exemplu de mamă care și-a dorit ca pruncii ei să fie moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu!
Sf Ier Fabian, episcopul Romei
Sfîntul Favie (Favian) era de neam roman şi cu rînduială de preot, pe vremea păgînilor împăraţi ai Romei, care erau prigonitorii Bisericii lui Hristos, fiind întunecaţi cu închinarea la idoli. Locuinţa sa o avea mai întîi într-un sat aproape de Roma, apoi s-a mutat chiar în Roma. El se silea la îngroparea trupurilor muceniceşti, pentru că mulţi creştini erau chinuiţi şi ucişi de chinuitorii lui Hristos, şi trupurile lor aruncate afară din cetate spre a le mînca cîinii, fiarele şi păsările. El le lua noaptea în taină şi le îngropa cu cinste. Atunci, pe vremea împărăţiei lui Maximin, fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul episcop Anter, credincioşii care se ascundeau din pricina prigonirii şi păzeau în taină sfînta credinţă, s-au adunat la un loc cu episcopii şi cu preoţii lor în biserica pe care o aveau şi care era neştiută de prigonitori, pentru a alege alt episcop. Biserica lor era o casă ascunsă din pricina prigonirii, iar la acel sinod era şi preotul Favie.
Făcîndu-se încercare pentru a alege pe cel mai vrednic pentru o slujbă ca aceasta, mulţi pomeneau pe bărbaţi cinstiţi şi aleşi care puteau să păstorească bine turma lui Hristos; dar pe preotul Favie, nici gînd nu avea cineva să-l numească, de vreme ce el era din cei mai de pe urmă şi nu era de multă vreme venit din sat în cetate. Fiind neînţelegere în sobor, deodată s-a arătat un porumbel alb ca zăpada, zburînd de sus. Toţi l-au văzut şi l-au privit cum, coborîndu-se de sus, a şezut pe capul preotului Favie, apoi iarăşi, ridicîndu-se, s-a făcut nevăzut. Atunci toţi au cunoscut că Însuşi Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfînt, l-a ales pe el să fie întîi şezător şi păstor al Bisericii Sale. Deci, luîndu-l pe dînsul cu mare bucurie, l-au pus pe scaunul patriarhal, şi astfel Sfîntul Favie a fost ales episcop al Romei. Deci, îndată s-a făcut linişte Bisericii, căci, prigonitorul Maximin fiind ucis de ostaşii săi, a urmat la împărăţie Gordian şi a încetat prigonirea împotriva creştinilor, deoarece acel împărat, cu toate că era păgîn, era însă blînd şi bun la obicei şi nu poruncea să se facă răutate creştinilor.
În zilele lui, creştinii aveau viaţă paşnică şi zideau pretutindeni bisericile lor. Sfîntul Favie a zidit multe biserici de rugăciune în Roma, la gropniţele cele deasupra mormintelor muceniceşti. El le făcea largi ca să încapă credincioşi mulţi în ele. Asemenea a făcut şi deasupra acelor peşteri în care se ascundeau creştinii pe vremea prigonirilor. Deci, Biserica lui Hristos creştea, întorcîndu-se în toate zilele mult popor de la păgînătatea idolească la Hristos. Dar mai ales după sfîrşitul lui Gordian, cînd a luat împărăţia Romei, Filip cu fiul său, cel de un nume şi o împărăţie cu el. Ei au primit credinţa în Hristos de la un bărbat dreptcredincios şi unul din cei dintîi senatori, anume Pontie; iar Preasfinţitul Favie i-a botezat. Atunci s-a înmulţit foarte mult numărul credincioşilor, căci împăratul şi cu fiul său fiind botezaţi la arătare, mulţi s-au botezat, căutînd la dînşii, şi într-acea vreme credinţa lui Hristos se bucura de mare libertate.
Preasfinţitul episcop Favie, avînd de ajutor pe senatorul Pontie, adevăratul rob al lui Hristos, sfărîma idolii şi le dărîma capiştile lor, iar bisericile lui Dumnezeu le ridica. Dar nu multă vreme a fost Biserica lui Hristos întru această odihnă şi libertate - doar abia patru ani - căci Hristos, Capul Bisericii, pe Mireasa Sa, pentru care Şi-a vărsat sîngele, vrînd să o aibă pe pămînt, ca aurul în ulcea şi precum crinii între spini, a slobozit asupra ei multe primejdii şi pătimiri. Astfel s-a ridicat prigonire de la balaurul iadului, care, şi altădată, precum i s-a arătat în vedenie Cuvîntătorului de Dumnezeu Ioan, prigonea pe femeia cea împodobită cu podoabe cereşti, a aruncat după dînsa apă din gura lui spurcată ca un rîu, ca s-o înece apa. Acel urîtor de bine, de demult, nesuferind să vadă mărindu-se slava lui Hristos, a îndemnat pe oamenii robiţi lui, pe păgînii închinători la idoli, să se răscoale împotriva împăraţilor celor luminaţi şi care străluceau în dreapta credinţă.
Deci, adunîndu-se toţi cîţi urau pe Hristos şi pe creştini, şi avînd ca povăţuitor pe necuratul Deciu, au ucis pe împăratul Filip şi pe cel de o împărăţie cu el, pe Filip, fiul său, nu pentru vreo altă pricină, decît numai pentru că amîndoi au crezut în Hristos şi au dat libertate creştinilor. Ucigînd ei pe amîndoi împăraţii, s-au pornit şi împotriva tuturor creştinilor; şi a fost într-acea vreme în Roma mare vărsare de sînge creştinesc.
Întîi a fost prins preasfinţitul Favie, pe care îl urau mai mult păgînii, deoarece era întîiul povăţuitor şi învăţător creştinesc. După aceea a mai fost căutat şi acel bărbat credincios, senatorul Pontie, care era prietenul împăraţilor Filip; dar nu a fost găsit, căci se ascunsese, precum făcuseră şi cei mai mulţi credincioşi care fugiseră din Roma. Iar Preasfinţitului episcop Favie, din porunca lui Deciu, ce împărăţea atunci, i s-a tăiat capul cu sabia şi a trecut de la Biserica care se osteşte, la Biserica care se prăznuieşte, cu oile păstoriei sale fără de număr, şi care au fost înjunghiate într-o vreme cu dînsul. Sfîntul Pontie, fiind prins mai pe urmă, şi-a luat mucenicescul sfîrşit pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine slavă în veci.
Notă - Pe acest sfînt episcop Favie, romanii l-au numit Favian, şi îi săvîrşesc pomenirea la 3 ianuarie. El a aşezat ca în toţi anii în Sfînta şi Marea Joi a Cinei celei de Taină a Domnului nostru Iisus Hristos să se sfinţească Sfîntul Mir, iar pe cel vechi să-l ardă în biserică.
De vreme ce în pomenirea sfinţitului Mucenic Favie s-a pomenit Sfîntul Mucenic Pontie, am judecat să punem aici viaţa şi pătimirea lui, ca să nu fie trecut cu vederea un plăcut ca acesta al lui Hristos. El a adus la Hristos pe doi împăraţi Filip şi s-a ostenit împreună cu Sfîntul Favie, întorcînd pe mulţi de la întunericul rătăcirii închinării la idoli, şi povăţuindu-i la luminoasa cale a sfintei credinţe; iar mai pe urmă şi-a pus sufletul pentru Domnul său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu