2. /5 AUGUST 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Eleanor a fost al optulea copil și a șasea fiică din cei cincisprezece copii ai împăratului Ferdinand I și a Annei a Boemiei și Ungariei. Ea a fost soră cu Elisabeta de Austria, regină a Poloniei, Anna de Austria, Ducesă de Bavaria, Arhiducesa Maria de Austria, Ecaterina de Austria, regină a Poloniei, Arhiducesa Barbara de Austria și Ioana a Austriei care a fost mama Mariei de Medici, regină a Franței.
Frații săi au fost: Maximilian al II-lea, Împărat Roman, Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria și Carol al II-lea, Arhiduce de Austria.
Eleanor s-a căsătorit cu Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua la 26 aprilie 1561. Copiii lor au fost:
- Vincenzo I, Duce de Mantua (21 septembrie 1562 – 9 februarie 1612); s-a căsătorit cu Eleonora de Medici (nepoata Eleanorei).
- Margherita Gonzaga (27 mai 1564 – 6 ianuarie 1618); s-a căsătorit cu Alfonso II d'Este.
- Anna Caterina Gonzaga (17 ianuarie 1566 – 3 august 1621); s-a căsătorit cu unchiul matern, Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria.
| Eleanor de Austria | |
| Ducesă de Mantua și Montferrat | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 2 noiembrie 1534 Viena |
| Decedată | (59 de ani) Mantua |
| Înmormântată | Mantova  |
| Părinți | Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Anna a Boemiei și Ungariei |
| Frați și surori | Archduchess Magdalena of Austria[*] Anna de Austria Elisabeta de Austria Ecaterina de Austria, regină a Poloniei Arhiducesa Barbara de Austria Arhiducesa Maria de Austria Ioana a Austriei Margaret of Austria[*] Helena von Österreich[*] Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria John of Habsburg[*] |
| Căsătorită cu | Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua |
| Copii | Vincenzo I, Duce de Mantua Margherita, Ducesă de Ferrara Anna Caterina, Arhiducesă de Austria |
| Cetățenie |  Austria |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Habsburg (prin naștere) Casa de Gonzaga (prin căsătorie) |
A fost fiul cronicarului Georg Kraus. Studiile le-a făcut la Pojon (Bratislava), iar începînd cu 1669 a fost student la Universitatea din Leipzig. În 1678 a devenit pastor la Șaeș, în 1684 fost ales pastor la Sighișoara, apoi cu data de 19 ianuarie 1711, episcop.
Unica sa lucrare: Hagar Sarae, hoc est, Philosophia prima Theologia ancilla se se submittens, quae partem Metaphysicae generalem, sectione exegetica brevi praemissa, porismaticam exhibet, principiorum omnium et singulorum theologicum usum uberrimum aperiendo, et nefandissimum abusum detegendo. Cuius disputationem praesentem, Praeside Joanne Faustio … solenniter sistit … Argentorati, 1668
| Georg Kraus cel Tânăr | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Sighișoara, Principatul Transilvaniei |
| Decedat | (62 de ani) Biertan, Biertan, Sibiu, România |
| Cetățenie |  Principatul Transilvaniei |
| Etnie | sași |
| Religie | luteranism |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Leipzig |
După naștere a fost plasat sub supravegherea doamnei de onoare Hedvig Ulrika De la Gardie, care a fost guvernanta copiilor familiei regale din 1799 până în 1803.
Gustav avea zece ani când tatăl lui a fost detronat și a părăsit Suedia împreună cu familia. Între momentul loviturii de stat care a dus la detronarea regelui și momentul părăsirii Suediei, el, mama și surorile sale au fost sub arest la domiciliu. În 1816 și-a asumat titlul de Conte de Itterburg. Gustav a servit ca ofițer în armata Austriei iar în 1829 împăratul Francisc I al Austriei l-a numit Prinț de Vasa. A fost ridicat la rangul de mareșalul-locotenent în armata austro-ungară în 1836.
În 1828, s-a logodit cu Prințesa Mariana a Țărilor de Jos însă presiunea politică l-a împins să încheie orice plan de nuntă. La 9 noiembrie 1830 s-a căsătorit la Karlsruhe cu verișoara sa primară, Prințesa Amelie de Baden. Au divorțat în 1843. Fiul lor Louis care s-a născut în 1832 a murit la scurt timp după naștere. Fiica lor, Prințesa Carola, s-a căsătorit cu regele Albert I al Saxoniei însă nu au avut moștenitori.
Gustav a murit la 5 august 1877. În 1884, rămășițele sale (și ale fiului său) au fost mutate la Stockholm pentru a fi înmormântat lângă tatăl său.
| Prințul Moștenitor Gustav | |
_c_1830.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 9 noiembrie 1799 Stockholm |
| Decedat | (77 de ani) Pillnitz |
| Înmormântat | Riddarholm Church[*][1] |
| Părinți | Gustav al IV-lea al Suediei Frederica de Baden |
| Frați și surori | Amalia of Sweden[*] Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei Prințesa Cecilia a Suediei |
| Căsătorit cu | Louise Amelie de Baden |
| Copii | Louis, Prinț de Vasa Carola, regină a Saxoniei |
| Cetățenie |  Suedia |
| Ocupație | ofițer |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Holstein-Gottorp |
Friedrich Engels – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895) a fost un filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă. si a redactat Manifestul Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx.
în 1893 și-a obținut diploma la Universitatea Tehnică din Budapesta. A făcut studii în Italia, Germania, Franța, Anglia, Olanda, Belgia. La începutul carierei lucrează la mai multe birouri și dobândește experiență în practică. La început lucrează la Imre Francsek împreună cu Marcell Komor (cu care termină facultatea concomitent), mai apoi lucrează în biroul lui Korb și în biroul lui Pecz. Lucrează pentru o perioadă scurtă de timp și la Ödön Lechner. În 1896 a ajuns la Ministerul Agriculturii la secția de proiectare a expozițiilor. El a proiectat mai multe lucrări pentru expoziția Millenium.
În 1897 începe să lucreze cu Marcell Komor și în 1899 deschid o firmă împreună. Această colaborare durează până în 1918. În prima parte a carierei se specializează pe case individuale (Budapesta, strazile Szondy- și Csengery- colț de stradă în 1899 ; Piața Döbrentei, 1902) și vila comună cu Komor Marcell cu atelier care a fost proiectată și realizată în 1909 la Budapesta, strada Keleti Károly, număr 29-31.
Proiectul de la Târgu Mureș (Palatul Culturii și Palatul Administrativ) creează și sarcini urbanistice. La Palatul Cultirii - una dintre cele mai impozante construcții ale vremii - decorațiile sunt realizate de artiștii din colonia din Gödöllő. A proiectat multe clădiri publice ( la Subotica, cladirea Bancii în 1907, Ștrand în 1909, Teatrul Erkel Budapesta 1912-1913,Vigadó orășean și palat de muzică la Bratislava în 1906.
La începutul anilor 1920, începe să colaboreze cu ginerele lui, Sós Aladár. În 1913 împreună cu Komor Marcell lucrează la proiectul pentru sediul firmei OTI pe strada Fiume, care va fi transformată în clădire modernistă în 1930 unde lucrează alături de Sós Aladár. Tot cu el realizează și Sanatoriul de la Svábhegy.
Printre realizările sale se numără și participarea la concursurile de sculptură (momumente memoriale, Mausoleul Kossuth la Budapesta, 1902 proiect realizat împreună cu Komor Marcell și Vedres Márk ; proiectul sculpturii Kossuth în 1908 împreună cu Komor Marcell și Kallós Ede).
A publicat articole cu titlul „Orașe Grădină din Anglia” , „Despre arhitectura contemporană modernă”,” „Spațiu și formă”, „Lechner Ödön”. El primește pentru munca lui medalia de aur și argint de la Institutul Maghiar de Ingineri și Arhitecți unde A ținut numeroase discursuri despre munca sa.
„ Jakab Dezső - în colaborare cu Komor Marcell - a adus-o pe Subotica în Europa. Sau Europa a intrat întâmplător la Subotica. În final este indiferent. Drumeț, dacă vii aici, gândește-te la Jakab Dezső (și Komor Marcell), și oprește-te în fața clădirii Fehér Hajó (Vapor Alb - nota traducătorului), una dintre cele mai frumoase clădiri din oraș, în stilul eclectic . Doamne, nu lăsa ca orașul, care trebuie să fie atât de recunoscător pentru cei doi, să fie iarăși invadat de barbari.
CLĂDIRI IMPORTANTE
În colaborare cu Komor Marcell:[2]
- 1890-1900. Szentes. Hotel și sală de teatru Petőfi Concurs: Premiul I. și realizare. [1]
- 1898. Expo Paris în 1900. Pavilionul Ungariei. Concurs: Premiul II.
- 1899. Szeged. Sinagogă.
- 1899. Budapesta. Bursă de valori și marfă, proiect.
- 1900. Budapesta, VI. str. Csengery nr. 76. Casă de locuit.
- 1901. Subotica, Sinagogă. Concurs: premiul I. și realizare în 1902.
- 1901. Pécs. Administrație poștală. Concurs: premiul III.
- 1902. Bratislava. Camera de Comerț și Industrie. Concurs: premiul I.
- 1902. Budapesta. Mauzoleul Kossuth,Concurs. (împreună cu sculptorul Vedres Márk)
- 1903. Budapesta, XIII. str. Radnóti Miklós nr. 4-6. Casă de locuit.
- 1903. Bratislava. Hală pentru piață, concurs.
- 1904. Kiskunfélegyháza. Școala centrală. Concurs: premiul II. (cu Gesztesi Mihály)
- 1905. Budapesta. Băile publice Sáros-fürdő. (cu Márkus Géza) [2]
- 1904-1907. Kecskemét. (piața Széchenyi nr. 7.), piața Kossuth nr. 4. Casa industriei. Concurs: premiul I. și realizare. (Astăzi: Casa tineretului).[3] [4]
- 1905. Budapesta. Statuia Libertății. Concurs. (cu Márkus Géza și sculptorul Kallós Ede)
- 1905. Kiskunhalas. Hotel. Concurs: premiul I. (cu Márkus Géza)
- 1905-1906 Nagyvárad. str. Patriotilor nr 4-6, casele Adorján
- 1905. Salonta. Primărie. Concurs: premiul II.
- 1905. Sinagoga Marcali. (modificată)
- 1905. Târgu Mureș. Primărie. Concurs: premiul I.
- 1906-1907.Palatul administrativ, Târgu Mureș (1910, construit între 1911 -1913)
- 1906-1907. Kecskemét.Casa industriei
- 1906. Oradea. Camera de comerț și industrie. Concurs: premiul I.
- 1906. Oradea. Hotelul Vulturul Negru. Concurs: premiul I. Realizat: 1907-1908 [5]
- 1906. Oradea. Casă de economii. Concurs: premiul II.
- 1906. Bratislava. Vigadó și palatul muzicii[6]
- 1907. Subotica, Primărie. (realizat 1908-1910)
- 1907. Subotica. Banca comercială
- 1907. Budapesta. Sediul fundației pentru muncitorii bolnavi.
- 1908. Budapesta, I. piața Döbrentei, casă de locuit. (demolată)
- 1908. Viena. Ministerul apărării. Concurs: premiul III.
- 1908. Timișoara. Bancă Comercială
- 1908-1909. Szolnok. Bancă Comercială și casă de economii. (nu s-a păstrat)
- 1908-1909. Oradea. palatul Stern
- 1908-1909. Budapesta, VI. str. Benczúr nr. 47. Sanatoriul Liget. [7]
- 1909. Palics. Vigadó.
- 1909-1910. Budapesta, VI. str. Színyei Merse nr. 21. casa Lefèvre
- 1909-1910. Budapesta, II. str. Keleti Károly nr. 29-31. biroul și locuința lui Komor și Jakab.
- 1909-1910. Budapesta, VIII. str. Hegedüs Gyula nr. 94. Locuință colectivă.
- 1910. Târgu Mureș. casa administrativă a județului (vármegye) Mureș-Turda. Concurs: premiul I. [8]
- 1910. Déva, teatru.
- 1910. Budapesta, VIII. str. Rákóczi nr. 43. Hotelul Palace.
- 1911. Palatul bancii Budapesta. palotája. Tervpályázat: megvétel. [9]
- 1911. Budapesta, VII. str. Dózsa György nr 84. Sanatoriul Park (demolată)
- 1911. fosta Opera Poporului, (astăzi: teatrul Erkel (realizat cu ajutorul planurilor lui Márkus Géza)
- 1911-1913. Târgu Mureș Palatul Culturii,
- 1912. Buda, Sinagogă. Concurs. [10]
- 1912-1914. palatul regelui bulgar Murány Ferdinánd. Concurs: premiul I. și realizare.[3]
- 1913. Teatrul Național din Budapesta
În colaborare cu Sós Aladár:[4]
- 1923-1927. Budapesta, XII. str. Eötvös nr. 11-14 Sanatoriul Svábhegyi
- 1929. Budapesta, II. str. Borbolya nr. 4. locuințe colective.
- 1929-1931. Budapesta, VIII. str. Fiumei nr. 19. Clădire administrativă
- 1932. Budapest, II. str. Bimbó nr. 12. (str. Mész nr. 4/a) clădire de locuit.
| Dezső Jakab | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 4 noiembrie 1864 Vadu Crișului |
| Decedat | (67 de ani) Budapesta, Ungaria |
| Naționalitate | Maghiară |
| Ocupație | Arhitect |
| Activitate | |
| Clădiri semnificative | * Sinagogă, Subotica * Casa Tineretului, Kecskemét * Primărie, Subotica * Palatul Culturii din Târgu Mureș * Palatul Administrativ din Târgu Mureș * Palatul Vulturul Negru din Oradea * Teatrul Erkel, Budapesta |
| Mario Meunier | |
 Mario Meunier | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Saint-Jean-Soleymieux, Franța |
| Decedat | (79 de ani)[1] Le Crozet, Franța |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | scriitor traducător elenist[ |
Cea mai însemnată parte a filmelor ei au fost făcute pentru 20th Century Fox, unde și-a luat și numele care a făcut-o celebră. După câteva apariții minore în decurs de câțiva ani, Marilyn a început să devină cunoscută pentru talentul ei de comediană, ajutată fiind și de remarcabila ei prezență scenică. Și-a îndreptat eforturile către apariții mai consistente, și, la un anumit moment al carierei sale, a reușit să-și îndeplinească acest scop. Circumstanțele misterioase ale morții lui Marilyn au fost subiectul multor speculații, dar nu au reușit să-i știrbească reputația de cea mai legendară figură publică a tuturor timpurilor.
În anul 1953, Monroe era deja una dintre cele mai cotate actrițe de la Hollywood; avea roluri principale în filmul noir Niagara, care îi punea în evidență latura sexy, și în comediile Gentlemen Prefer Blondes și How to Marry a Millionaire, care i-au definit imaginea drept una de "blondă stupidă". În același an, pozele ei nud au fost folosite drept rampă de lansare pentru prima ediție a revistei Playboy. A jucat un rol semnificativ în crearea și managerierea imaginii sale publice pe parcursul carierei sale, dar a fost dezamăgită de rolurile repetitive și de salariul mic oferite de studio. A fost suspendată temporar la începutul anului 1954 pentru că a refuzat un proiect cinematografic, dar s-a întors la faimă în pelicula The Seven Year Itch (1955), unul dintre cele mai mari succese ale întregii sale cariere.
Viața privată complicată a lui Monroe a primit multă atenție. S-a luptat cu dependența, depresia și anxietatea. Căsătoriile sale cu fostul jucător de baseball Joe DiMaggio și cu dramaturgul Arthur Miller au fost intens mediatizate, ambele sfârșindu-se cu divorț. A murit pe 4 august 1962, la vârsta de 36 de ani, din cauza unei supradoze de barbiturice la reședința sa din Los Angeles. Moartea sa a fost stabilită drept cel mai probabil prin suicid, deși mai multe teorii ale conspirației au fost înaintate în ultimele decenii cu privire la modul în care a murit.
Cu toate că a devenit cea mai celebrată actriță a istoriei filmului, începuturile lui Monroe au fost modeste. Ea s-a născut în secția socială de maternitate a spitalului din Los Angeles County. Numele sub care a fost înregistrată a fost Norma Jeane Mortensen (mai târziu, bunica sa Della Monroe Grainger a botezat-o în stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea biografilor cred că tatăl său biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vânzări pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley, lucra ca editor de film.[18] Totuși, certificatul ei de naștere îl indica pe norvegianul Martin Edward Mortensen ca fiind tatăl. În ultimii ani câțiva biografi chiar au început să susțină că de fapt acest lucru ar fi și situația reală.
Gladys nu a fost în stare să o convingă pe Della să aibă grijă de Norma Jeane, așa că a încredințat-o unor părinți adoptivi, Albert și Ida Bolender din Hawthorne, California,[19] la sud-vest de Los Angeles, unde ea a trăit până la vârsta de șapte ani. În autobiografia sa My Story (rom: "Povestea mea"), Monroe declară că a crezut că Albert și Ida erau părinții săi până într-o zi când, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.
Și tot din My Story, aflăm că Gladys o vizita pe Norma Jeane în fiecare sâmbătă, dar niciodată nu o lua în brațe, nu o săruta sau măcar să îi zâmbească. La un anumit moment, Gladys a anunțat că a cumpărat o casă pentru ea și fiica sa, dar după câteva luni după ce s-au mutat acolo, a avut o cădere psihică. Monroe și-o amintește pe Gladys ca "țipând și râzând" când a fost internată cu forța în spitalul de boli mentale din Norwalk, California, același spital în care mama lui Gladys, Della a murit în august 1927. Tatăl lui Gladys, Otis, a murit de asemenea într-un spital de boli nervoase (lângă San Bernardino, California) ca urmare a sifilis-ului.
Totuși merită subliniat că My Story nu poate fi considerată o sursă de încredere, pentru că a fost de fapt scrisă de un jurnalist numit Ben Hecht și a fost menită să portretizeze imaginea de orfan îndurerat pentru Monroe. Mărturisirile de acolo au fost considerate ca fiind discutabile.
Gladys a fost declarată incapabilă de a-și îndeplini îndatoririle de părinte, iar prietena ei cea mai bună, Grace McKee (mai târziu Goddard) a devenit tutorele său legal.[20] După căsătoria lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisă la orfelinatul din Los Angeles,[21] ca mai apoi să urmeze o lungă succesiune de familii adoptive[22] unde se crede că a fost abuzată și neglijată. Există totuși puține dovezi că au fost atât de multe familii adoptive precum susține. Ca o completare, Monroe înseși e cunoscută pentru slăbiciunea ei de a exagera informațiile despre copilăria sa în timpul interviurilor.
În septembrie 1941, Norma Jeane și-a reîntâlnit mama. Familia Goddard, se mută pe coasta de est și au crezut că cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era să se căsătorească, pentru că altfel trebuia să se reîntoarcă la orfelinat.[23] Ea i-a făcut cunoștință cu fiul vecinului său, James Dougherty,[24] care i-a devenit primul soț, în 1942, după ce a împlinit 16 ani.
În timp ce soțul ei era plecat să lupte în cel de-al doilea război mondial, tânăra doamnă Norma Jeane Dougherty a început să lucreze într-o fabrică unde pulveriza soluție anti-fugnitivă pentru piese de avioane.[25] Un tânăr fotograf militar, David Conover, se plimba prin fabricile locale făcând poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajută la eforturile depuse pentru război. El i-a remarcat imediat potențialul de model și i-a oferit să colaboreze cu agenția de modelling The Blue Book.[26] Norma Jeane a devenit unul dintre cele mai de succes modele ale agenției, pozând pe prima pagina a sute de reviste.[27] În 1946 ea a intrat în atenția căutătorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox.[28] A reușit să treacă acest test și i s-a oferit un contract standard pe șase luni cu un salariu de început de 75 de dolari pe săptămână (300$ pe lună), categorie superioară de salarizare judecând după standardele industriei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn după actrița Marilyn Miller și i-a fost sugerat numele de fată al mamei sale, Monroe, ca nume de familie.[29] Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".
În primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici măcar un rol. În schimb ea a învățat despre coafură, machiaj, costume, actorie, dans și iluminarea scenică.[30] După șase luni Fox a decis să îi reînnoiască contractul, și, în următoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neînsemnate în două filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! și Dangerous Years.[31] Ambele au fost lansate în 1947 și au fost niște eșecuri din punct de vedere al încasărilor, așa că Fox a decis să nu îi mai reînnoiască contractul. Monroe s-a reîntors astfel la modelling și a început să își extindă rețeaua de cunoștințe din Hollywood.
În 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures[32] a făcut-o să apară în alt film, Ladies of the Chorus,[33] dar și acest musical cu buget redus a fost un eșec,[34] ceea ce a dus la concedierea lui Monroe încă o dată. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiți agenți ai Hollywood-ului, Johnny Hyde,[35] care i-a facilitat un nou contract cu Fox, după ce MGM refuzase o colaborare. Vice-președintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de potențialul de celebritate al lui Monroe. Totuși, datorită insistenței lui Hyde, ei i-au fost încredințate roluri secundare în All About Eve și The Asphalt Jungle.[36] Chiar dacă aceste roluri au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o și Monroe a început să primească mai multe scrisori de la admiratori decât mulți dintre actorii celebri ai timpului.
Monroe a jucat primul rol principal (excluzând Ladies of the Chorus) în Don't Bother To Knock(1952), ecranizând o babysitter cu probleme, care, într-un acces de furie, o atacă pe fetița pe care o avea în grijă. Cu toate că a primit critici mixte,[37] Monroe a susținut mai târziu că acesta a fost una dintre interpretările ei favorite. Mai târziu, numeroși critici de film au considerat ca această contribuție a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice din cariera ei.
Deși criticii americani/latini au avut rezerve la început să îi recunoască abilitățile dramaturgice, ei nu au ezitat să îi conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum (1953) într-un film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat atenția asupra magnetismului camerei față de Monroe, nu numai la acțiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe Monroe să devină senzația momentului aproape peste noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrată cu moravuri ușoare care plănuiește să își asasineze soțul,[38] i-a făcut pe critici să afirme că ar fi fost actrița principală perfectă pentru unul din filmele regizate de Alfred Hitchcock.
Acest moment coincide cu timpul în care pozele nud ale lui Monroe, făcute de către fotograful Tom Kelley în anii de luptă pentru roluri,[39] încep să iasă la lumină. Copii ale acestora au fost cumpărate de către Hugh Hefner și în decembrie 1953 au apărut în prima ediție a noii sale reviste Playboy. Chiar dacă Fox a fost îngrijorat că asta va crea o controversă ce îi va afecta cariera, Monroe a decis să admită în mod public că ea este modelul din fotografii. Unui ziarist care a întrebat-o ce îmbrăcăminte a purtat în timpul ședinței i-a răspuns: "Radio-ul." La întrebarea despre ce poartă în pat, răspunsul a fost de asemenea simplu: "Chanel No. 5." Mai târziu avea să devină celebră pentru aceste replici incitatoare lipsite de predicat.
.jpg)
"Domnii preferă blondele" a fost un musical excepțional de îndrăzneț pentru acele timpuri, și azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de către numeroși critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl căutătoare de aur, Lorelei Lee, este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Aparițiile ei în "Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui Monroe.[40]
În 'How to Marry a Millionaire', Monroe a făcut echipă cu alte două atracții ale 20th Century Fox, Lauren Bacall și Betty Grable. Ea interpretează rolul de blondă proastă numită Pola Debevoise și reușește să fie strălucitoare chiar și printre cele două celebre staruri. Chiar dacă rolul este unul stereotipic, Monroe a strâns opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat capabilitățile de comedie. În Statele Unite, ea era considerată un sex simbol înșelător, pe când în Europa deja începuseră să îi fie recunoscute calitățile actoricești, ajungându-se să fie comparată cu Charles Chaplin.
Următoarele două filme, western-ul River of No Return și musical-ul There's No Business Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vină având-o faptul că lui Monroe nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambițioasă ca întotdeauna și dornică să învingă neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le încredința. După încheierea filmărilor la The Seven Year Itch la începutul lui 1955, ea încheie contractul și abandonează Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio în New York. Fox nu dorește să îi satisfacă noile solicitări contractuale și insistă ca ea să revină pentru a începe lucrul la noi producții pe care ea le considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost filmat pana la urmă), The Girl in the Red Velvet Swing și How To Be Very, Very Popular.
Monroe refuză să apară în aceste filme și rămâne la New York. Pentru că The Seven Year Itch ajunge în topul încasărilor din vara lui 1955, și pentru că celelalte starlete Fox Jayne Mansfield și Sheree North dezamăgesc în a prinde la public, Zanuck se recunoaște învins și Monroe se întoarce cu triumf la Hollywood. Un nou contract a fost întocmit, care îi permitea lui Monroe drepturi regizorale complete precum și opțiunea de a juca în alte proiecte ale studioului.
Primul film făcut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au remarcat imediat abordarea profundă al lui Monroe pentru personajul interpretat. În general este apreciată pentru prestația sa ca Cherie, o cântăreață dintr-un saloon bar care se îndrăgostește de un cowboy. Monroe apare în mod intenționat prost machiată și lipsită de strălucirea unui star. Mulți au crezut că va fi nominalizată pentru premiile Oscar. Se crede că nu a reușit această performanță datorită reputației ei controversate. Totuși a fost nominalizată la Globul de Aur.[41]
O necunoscută practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care să-și deschidă propria casă de producție, împreună cu prietenul său, fotograful Milton H. Greene.[42] Marilyn Monroe Productions a lansat primul său film The Prince and the Showgirl[43] în 1957 și a primit opinii mixte. Pe lângă funcția de producător executiv pentru acest film, ea a jucat alături de apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul.[44] Din păcate, atracția dintre cei doi lipsea, lucru care nu era tocmai surprinzător. Asta având în vedere concepția lui Olivier despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzând obiceiul notoriu de a îi lăsa pe oameni să aștepte ore întregi până la apariția ei la filmări) și astfel a crescut reputația ei în industria filmului de actor dificil.
Interpretarea compozitoarei Elsie Marina, totuși, a fost considerată de primă mână de către criticii vremii, mai ales în Europa, unde i-a fost înmânat un David di Donatello, echivalentul italian al Oscar-ului, precum și un premiu Crystal Star în Franța. Chiar mai mult, Monroe a fost nominalizată pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.
În 1959 ea înregistrează cel mai mare succes al carierei jucând alături de Tony Curtis și Jack Lemmon în comedia lui Billy Wilder Unora le place jazz-ul. Comportamentul ei dificil pe scenă este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totuși, la terminarea filmărilor, Wilder a declarat că era dispus să treacă oricând peste aceste inconveniente, prețuind calitățile ei de comediană de prima clasă. Unora le place jazz-ul este considerat acum ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cântăreață îndoielnică, consumatoare frecventă de băuturi, dar plină de compasiune - Sugar Kane, a fost premiat cu un Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un musical sau comedie.[41]
După Unora le place jazz-ul, Monroe a făcut un musical numit Let's Make Love regizat de George Cukor alături de Yves Montand.[46] Monroe, Montand și Cukor considerau filmul ca fiind unul slab, dar Monroe a fost forțată să îl facă datorită obligațiilor față de Twentieth Century Fox. Deși filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole Porter.
Prin 1961, cel de-al treilea soț al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese și lucrase deja la ceea ce avea să fie ultimul film filmat de ea împreuna cu Clark Gable, The Misfits.[47] A fost o filmare lungă și obositoare în fierbintele deșert Nevada.[48] Întârzierile lui Monroe au devenit cronice și asta a creat probleme și mai mari filmărilor. În ciuda tuturor acestor lucruri, Monroe, Gable și Montgomery Clift au fost capabili să joace extraordinar, chiar exemplar. Monroe s-a împrietenit cu Clift, simțind că au o legătură profundă. Gable a murit de atac de cord la puțin timp după asta, existând voci care o învinuiau pe Monroe, susținând că ea îl supăra pe platourile de filmare. Totuși nu trebuie uitat că Gable a insistat să facă pe grozavul, consumând cantități mari de băutură și țigări, așa că toți au fost de acord că era suprasolicitat fizic. Monroe a participat la ceremonia funerară a acestuia.
Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost făcute de către Douglas Kirkland în 1961, ca bonus pentru revista LOOK ediția aniversară - 25 de ani.
Monroe s-a întors la Hollywood pentru a relua filmările la pelicula Something's Got to Give.[49] În mai 1962, Monroe și-a făcut ultima apariție publică importantă, cântând Happy Birthday, Mr. President în cadrul unei petreceri televizate făcută în cinstea președintelui american John F. Kennedy.[50] După filmările care sunt considerate ca fiind primele scene nud ale unei celebrități, aparițiile lui Monroe au devenit și mai puțin frecvente datorită problemelor de sănătate.
Datorită constrângerilor financiare cauzate de costurile pentru filmările la Cleopatra, cu Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absența lui Monroe ca scuză pentru a o exclude din film și a o înlocui cu Lee Remick. Totuși, o clauză în contractul lui Dean Martin îi conferea acestuia dreptul să aleagă actrița principală a filmului. Pentru că el nu era dispus să lucreze cu altcineva, Monroe a fost reangajată pentru un salariu dublu față de cel inițial.
Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life, în care și-a exprimat părerea de rău pentru modul în care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blondă proastă și cât de mult își iubea publicul. A făcut de asemenea o ședință fotografică pentru Vogue și a început discuțiile pentru un viitor film cu Gene Kelly și Frank Sinatra. Ea plănuia de asemenea să joace drept Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregăteau pentru viitor erau What a Way to Go! și The Stripper.
Înainte ca filmările la Something's Got to Give să fie reluate, Monroe a fost găsită moartă în casa sa din Los Angeles, în dimineața zilei de 5 august 1962. Moartea sa, oficial înregistrată ca o probabilă sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcată de lipsa de profesionalism a anchetei poliției. A devenit astfel o temă folosită în teoria conspirației. Acest lucru nu a afectat însă statutul ei de model pentru arhetipul unui sex simbol și o stea de cinema.
CĂSĂTORII
James Dougherty
La vârsta de șaisprezece ani, Monroe se căsătorea cu James Dougherty pe 19 iunie, 1942. În cărțile sale The Secret Happiness of Marilyn Monroe și To Norma Jeane With Love, Jimmie, Dougherty afirmă că erau îndrăgostiți și că ar fi trăit fericiți dacă visul ei de a deveni celebră nu i-ar fi îndepărtat. Totuși Monroe a susținut mereu că aceasta a fost o căsătorie din interes. Marilyn a divorțat de Dougherty pe 13 septembrie 1946.[51]
În documentarul din 2004 Marilyn's Man, Dougherty a făcut trei afirmații semnificative: el a inventat personajul "Marilyn Monroe"; Fox a obligat-o să divorțeze de el; ea spera mereu să fie din nou împreună. Nu există nici o dovadă care să susțină aceste afirmații sau că au rămas în contact unu cu altul (ea era o necunoscută în 1946, când Fox a "obligat-o" să divorțeze - ceea ce face improbabilă afirmația.) Ea a fost înfuriată după ce el a dat un interviu pentru Photoplay în 1953, în care susținea că ea amenințase că va sări de pe pontonul din Santa Monica dacă el o va părăsi vreodată. Mai târziu el a apărut în To Tell the Truth drept "primul soț real al lui Marilyn Monroe".
Faptele lui Dougherty nu susțin nici ele afirmațiile despre dragostea adevărată dintre el și Monroe. El s-a recăsătorit la numai câteva luni de la divorțul lor. Când a fost informat despre moartea ei, reporterul de la New York Times a mărturisit că a spus în mod repetat îmi pare rău și și-a continuat serviciul de patrulare pentru LAPD; nu a participat la ceremonia funerară. Într-un interviu pentru A&E Network, el a admis că mama sa ar fi fost rugată de către Grace Goddard care l-ar fi întrebat dacă ar fi de acord să se căsătorească cu Norma Jeane pentru a evita ca ea să fie trimisă la orfelinat.
Dougherty a rămas căsătorit cu cea de-a treia sa soție până la moartea acesteia în 2003. El a trăit în Maine până în 15 august 2005 moartea sa fiind datorată unor complicații survenite din cauza leucemiei.
Joe DiMaggio
În 1951 star-ul de baseball Joe DiMaggio a văzut o fotografie a lui Monroe cu doi jucători de la Chicago White Sox, dar a așteptat până după retragerea lui să îi ceară domnului care organizase fotografia o întâlnire cu ea. Monroe nu a vrut să se întâlnească cu el, temându-se că este un sportiv îngâmfat, dar după doi ani de curtenire cei doi s-au căsătorit la primăria din San Francisco pe 14 ianuarie 1954. În perioada lunii lor de miere, ea a fost solicitată să viziteze trupele din Coreea pentru a-i înveseli pe soldați. Ea a susținut zece spectacole în patru zile la temperaturi extrem de scăzute. Audiența sa a constat în peste 60 000 de soldați și marinari.[52] După mărturisirile presei, Joe nu a fost încântat de decizia soției sale din timpul perioadei pe care el și-o imaginase ca fiind o perioadă foarte intimă.
Biograful lui DiMaggio, Maury Allen, l-a citat pe purtătorul de cuvânt al New York Yankees Arthur Richman care a mărturisit că DiMaggio îi spusese că totul s-a năruit după călătoria în Japonia. Deși Marilyn declarase că vrea să se oprească ea intenționa să își continue cariera. Prietenii au afirmat că DiMaggio a devenit foarte posesiv și că o persecuta pe Monroe în timp ce aceasta se depărta din ce în ce mai mult dorințele lui. După filmarea celebrei scene cu ridicatul fustei din The Seven Year Itch, Billy Wilder își amintește de privirea "stupefiată" ce se putea citi pe fața lui DiMaggio în timp ce privea împreună cu fanii și figuranții. Tom Ewell a declarat pentru Louisville Courier-Journal la câțiva ani mai târziu că Wilder inventase toată scena ca aerul care venea de la aerisirea de la metrou să îi ridice rochia până peste cap. Richard Ben Cramer, biograful lui DiMaggio, a afirmat că Joe a fost atât de "scârbit" de "ușurința" lui Marilyn încât a început să o abuzeze. Tipul de la machiaj al lui Merilyn, Allan "Whitey" Snyder, își amintește că a apărut cu brațul învinețit. În 24 octombrie, la 274 zile de la căsătorie, ea a depus actele pentru divorț, iar ca motiv era declarat "cruditatea mentală".
Monroe și DiMaggio și-au reluat relația după divorțul ei de Arthur Miller. Ea s-a reîntors la căile auto-distructive încrezându-se în oameni pe care DiMaggio îi credea nocivi pentru ea (incluzându-l pe Frank Sinatra). Starea ei fizică și mentală au devenit subiect de presă. Terapeutul lui Monroe a aranjat ca ea să fie internată la clinica psihiatrică "Payne Whitney". Fiindu-i imposibil să se externeze de una singură ea l-a sunat pe DiMaggio. Pe 10 februarie 1961 el a consfințit ca ea să fie externată (ea fusese internată în secția pentru bolnavii cei mai gravi). Mai târziu ea l-a însoțit în Florida. Afirmațiile lor că ar fi "doar buni prieteni" nu au oprit zvonurile unei recăsătorii. După Maury Allen pe 1 august 1962 DiMaggio și-a părăsit slujba de la oficiul poștal al armatei pentru a se întoarce în California și pentru ai îi cere să se recăsătorească.
Pentru douăzeci de ani, DiMaggio a pus de trei ori pe săptămână 12 trandafiri la mormântul lui Monroe. Spre deosebire de ceilalți doi soți, sau de bărbații care susțineau ca o cunoscuseră intim, el nu a vorbit public despre ea. Nu s-a recăsătorit niciodată. A murit pe 8 martie 1999 după un lung cancer.
Pe 23 ianuarie 2006 a fost anunțat că nepoata lui DiMaggio va scoate la licitație lucrurile lui personale în mai, printre acestea fiind și o fotografie pe care Monroe îi scrisese: "I love you Joe."
Arthur Miller
Pe 29 iunie 1956, Monroe s-a căsătorit cu Arthur Miller, pe care îl cunoscuse în anul 1951, în cadrul unei ceremonii civile desfășurată la White Plains, New York.[53] Judecătorul Seymour Robinowitz a oficiat ceremonia grabnică desfășurată în biroul lui Sam Slavitt (nunta a fost ascunsă presei și publicului). Deși a crescut ca fiind creștină, ea s-a convertit la iudaism înainte de a se mărita cu Miller. După încheierea filmărilor la The Prince și Showgirl cu Laurence Olivier, cuplul s-a întors din Anglia în Statele Unite, unde și-au dat seama că ea era însărcinată. Totuși, ea suferea de endometrioză,[54] și sarcina era ectopică.[55] A urmat mai apoi o întrerupere de sarcină.[56]
Scenariul lui Miller pentru The Misfits, o poveste despre dispariția unei divorțate, a vrut sa fie cadoul său de Sf. Valentin către soția sa, dar filmările la această peliculă au început în 1960, când căsătoria lor scârțâia. Un divorț mexican a fost acordat pe 24 ianuarie 1961.[57] La 17 februarie 1962, Miller s-a căsătorit cu Inge Morath, una dintre fotografele care au contribuit la realizarea peliculei The Misfits.
FILMOGRAFIE
| An | Film | Rol | Studio | Note | ||
|---|---|---|---|---|---|---|
| 1947 | The Shocking Miss Pilgrim† | Telephone operator | 20th Century-Fox | |||
| 1947 | Dangerous Years | Evie | 20th Century-Fox | |||
| 1948 | Green Grass of Wyoming† | Square dance extra | 20th Century-Fox | |||
| 1948 | You Were Meant for Me† | Lady-in-waiting | 20th Century-Fox | |||
| 1948 | Scudda Hoo! Scudda Hay!† | Betty | 20th Century-Fox | |||
| 1948 | Ladies of the Chorus | Peggy Martin | Columbia Pictures | Primul său rol principal | ||
| 1949 | Love Happy | Grunion's client | United Artists | |||
| 1950 | A Ticket to Tomahawk† | Clara | 20th Century-Fox | |||
| 1950 | The Asphalt Jungle | Angela Phinlay | Metro-Goldwyn-Mayer | |||
| 1950 | All About Eve | Miss Claudia Caswell | 20th Century-Fox | |||
| 1950 | The Fireball | Polly | 20th Century-Fox | |||
| 1950 | Right Cross† | Dusky Ledoux | Metro-Goldwyn-Mayer | |||
| 1951 | Home Town Story | Iris Martin | Metro-Goldwyn-Mayer | |||
| 1951 | As Young as You Feel | Harriet | 20th Century-Fox | |||
| 1951 | Love Nest | Roberta Stevens | 20th Century-Fox | |||
| 1951 | Let's Make It Legal | Joyce Mannering | 20th Century-Fox | |||
| 1952 | Clash by Night | Peggy | RKO | |||
| 1952 | We're Not Married! | Annabel Jones Norris | 20th Century-Fox | |||
| 1952 | Don't Bother to Knock | Nell Forbes | 20th Century-Fox | |||
| 1952 | Monkey Business | Miss Lois Laurel | 20th Century-Fox | |||
| 1952 | O. Henry's Full House | Streetwalker | 20th Century-Fox | Cameo | ||
| 1953 | Niagara | Rose Loomis | 20th Century-Fox | |||
| 1953 | Gentlemen Prefer Blondes | Lorelei Lee | 20th Century-Fox | Nominalizare — Golden Globe Award for Best Actress in a Motion Picture Musical or Comedy. | ||
| 1953 | How to Marry a Millionaire | Pola Debevoise | 20th Century-Fox | |||
| 1954 | River of No Return | Kay Weston | 20th Century-Fox | |||
| 1954 | There's No Business Like Show Business | Victoria Hoffman | 20th Century-Fox | |||
| 1955 | The Seven Year Itch | The Girl | 20th Century-Fox | |||
| 1956 | Bus Stop | Cherie | 20th Century-Fox | aka The Wrong Kind of Girl. | ||
| 1957 | The Prince and the Showgirl | Elsie Marina | Warner Brothers | Produs de Marilyn Monroe Productions; unicul film produs de compania sa | ||
| 1959 | Some Like It Hot | Sugar Cane Kowalczyk | United Artists | A câștigat — Golden Globe Award for Best Actress in a Motion Picture Musical or Comedy. | ||
| 1960 | Let's Make Love | Amanda Dell | 20th Century-Fox | |||
| 1961 | The Misfits | Roslyn Taber | United Artists | |||
| 1962 | Something's Got to Give | Ellen Wagstaff Arden | 20th Century-Fox | |||
| † denotă o performanță necreditată | ||||||
| Adolf Friedrich de Mecklenburg | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 10 octombrie 1873 Schwerin, Mecklenburg-Schwerin |
| Decedat | (95 de ani) Eutin, Germania de Vest |
| Înmormântat | Schleswig-Holstein |
| Părinți | Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg[1] Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt[1] |
| Frați și surori | Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin Maria de Mecklenburg-Schwerin Ducele Paul Frederic de Mecklenburg Prințul Hendrik al Țărilor de Jos Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducele Johann Albert de Mecklenburg Friedrich Wilhelm zu Mecklenburg[*] |
| Căsătorit cu | Viktoria Feodora de Reuss-Schleiz (c.1917-1918) Elisabeta de Stolberg-Rossla (c.1924-1969) |
| Copii | Ducesa Woizlawa Feodora |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | Luteranism |
| Ocupație | explorator entomolog[*] politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
PIESE DE TEATRU ÎN CARE A JUCAT
- Measure for Measure (1944)
- Druid's Rest (1944)
- Castle Anna (1948)
- The Lady's Not For Burning (1949)
- The Lady's Not For Burning (1950)
- A Phoenix Too Frequent (1950)
- The Boy With A Cart (1950)
- Legend of Lovers (1951)
- The Tempest (1951)
- Henry V (1951)
- Henry IV (1951)
- Montserrat (1952)
- The Tempest (1953)
- King John (1953)
- Hamlet (1953)
- Coriolanus (1953)
- Hamlet (1953)
- Twelfth Night (1953)
- Henry V (1955)
- Othello (1956)
- Sea Wife (1957)
- Time Remembered (1957)
- Camelot (1960)
- Hamlet (1964)
- A Poetry Reading (1964)
- Doctor Faustus (1966)
- Equus (1970)
- Camelot (1980)
- Private Lives (1983)
- War of the Worlds (1978)
FILMOGRAFIE
- 1949 Now Barabbas, regia Gordon Parry
- 1949 The Last Days of Dolwyn
- 1949 The Woman with No Name
- 1950 Waterfront, regia Michael Anderson
- 1951 Green Grow the Rushes
- 1952 Verișoara mea Rachel (My Cousin Rachel), regia Henry Koster
- 1953 The Desert Rats, regia Robert Wise
- 1953 Tunica (The Robe), regia Henry Koster
- 1954 Thursday's Children (narator)
- 1955 Prince of Players
- 1955 Ploile din Ranchipur (The Rains of Ranchipur) regia Jean Negulesco
- 1956 Alexandru Macedon (Alexander the Great), regia Robert Rossen
- 1957 Bitter Victory
- 1957 Sea Wife
- 1958 Privește înapoi cu mânie (Look Back in Anger), regia Tony Richardson
- 1959 A Midsummer Night's Dream (narator)
- 1960 Ice Palace
- 1960 The Bramble Bush
- 1962 Dylan Thomas
- 1962 Ziua cea mai lungă (The Longest Day), regia Darryl F. Zanuck
- 1963 Cleopatra, regia Darryl F. Zanuck, Rouben Mamoulian, Joseph L. Mankiewicz
- 193 The V.I.P.s
- 1964 Zulu (1964) (narrator)
- 1964 Becket, regia Peter Glenville
- 1964 Noaptea iguanei (The Night of the Iguana), regia John Huston
- 1964 Hamlet, regia John Gielgud, Philip Saville, Bill Colleran
- 1965 What's New Pussycat? (Cameo)
- 1965 The Sandpiper
- 1965 The Spy Who Came in from the Cold
- 1966 Who's Afraid of Virginia Woolf?
- 1967 The Taming of the Shrew (și producător)
- 1967 Doctor Faustus (producător și director)
- 1967 Comedianții (The Comedians), regia Peter Glenville
- 1968 Boom!
- 1968 Acolo unde se avântă vulturii (Where Eagles Dare), regia Brian G. Hutton
- 1968 Candy
- 1969 Staircase
- 1969 Anna celor o mie de zile (Anne of the Thousand Days), regia Charles Jarrott
- 1971 Atac împotriva lui Rommel (Raid on Rommel), regia Henry Hathaway
- 1971 Villain
- 1972 Under Milk Wood
- 1972 The Assassination of Trotsky
- 1972 Bluebeard
- 1972 Hammersmith Is Out
- 1973 Represalii la Roma (Rappresaglia), regia George P. Cosmatos
- 1973 Sutjeska, regia Stipe Delic
- 1974 The Klansman
- 1974 Brief Encounter
- 1977 Exorcist II: The Heretic
- 1977 Equus, regia Sidney Lumet
- 1978 Absolution
- 1978 The Wild Geese, regia Andrew V. McLaglen
- 1978 Atingerea meduzei (The Medusa Touch), de Jack Gold
- 1979 Breakthrough
- 1980 Circle of Two
- 1981 Lovespell
- 1984 1984
| Richard Burton | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Richard Walter Jenkins |
| Născut | [2][3][4][5][6][7][8][9][10] Pontrhydyfen[*], Neath Port Talbot, Regatul Unit |
| Decedat | (58 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10] Céligny[*], Elveția[11] |
| Înmormântat | Geneva |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (hemoragie cerebrală[*]) |
| Frați și surori | Graham Jenkins[*] |
| Căsătorit cu | Elizabeth Taylor (–) Sally Burton[*] (–) Sybil Christopher[*] (–) Suzy Miller[*] (–) Elizabeth Taylor (–) |
| Copii | Jessica Burton[*] Liza Todd Burton[*] Maria Burton[*] Jessica Burton[*][12] Kate Burton[*][12] |
| Cetățenie |  Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Etnie | Galezi |
| Religie | ateism |
| Ocupație | actor de film diarist[*] actor de teatru[*] actor |
| Alma mater | Exeter College[*][1] |
| Premii Tony | |
| Tony Award for Best Actor in a Musical[*] (1961) | |
| Alte premii | |
| Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*] Theatre World Award[*] (1951) Ordinul Imperiului Britanic British Academy of Film and Television Arts Premiul Globul de Aur Premiile Grammy Premiile Tony | |
FILMOGRAFIE
- Nu vreau să mă însor (1960)
- Bădăranii (1960)
- Post restant (1961)
- Iubirea e un lucru foarte mare (1962) - mini-serial TV
- Dragoste la zero grade (1964)
- Titanic vals (1964) - Sarmisegetuza
- Șeful sectorului suflete (1967)
- Balul de sâmbătă seara (1968)
- Zile de vară (1968) - Tanța
- Așteptarea (1970)
- Comedie fantastică (1975)
- Singurătatea florilor (1976)
- Serenadă pentru etajul XII (1976)
- Tufă de Veneția (1977)
- Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
- Expresul de Buftea (1979)
- Tren de plăcere (1979)- film TV
- Alo, aterizează străbunica!... (1981)
- Cine iubește și lasă (1982)
- Hangița (1983) - teatru TV
- Mușchetarii în vacanță (1984)
- Masca de argint (1985)
- Colierul de turcoaze (1986)
- Cuibul de viespi (1986)
- Recital în grădina cu pitici (1987)
- În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
- Moartea unui artist (1989)
| Coca Andronescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | Pătârlagele, Buzău, România |
| Decedată | (66 de ani) București, România |
| Căsătorită cu | Andrei Bursaci |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actriță |
| Activitate | |
| Roluri importante | Sarmizegetuza în "Titanic vals" Tanța în Zile de vară |
.svg){kind=small}
FILMOGRAFIE SELECTIVĂ
- 1946 Marile speranțe (Great Expectations), regia David Lean
- 1980 Micul Lord (Little Lord Fauntleroy), regia Jack Gold
- 1976 Cinci detectivi la miezul nopții (Murder by Death), regia Robert Moore
- 1977 Războiul stelelor (Star Wars), regia George Lucas
- 1970 Cromwell, regia Ken Hughes
- 1967 Comedianții (The Comedians), regia Peter Glenville
- 1962 Lawrence al Arabiei (Lawrence of Arabia), regia David Lean
OPERE
- Cabo de Hornos (1941)
- El último grumete de la Baquedano (1941)
- La Tierra del Fuego se apaga (1945)
- Golfo de Penas (1945)
- Los conquistadores de la Antártida (1945)
- Tierra del Fuego (1956)
- Viaje al Este (1958)
- El camino de la ballena (1962)
- El chilote Otey y otros relatos (1971)
- Rastros del Guanaco Blanco (1980)
- Crónicas de la India (1983)
- Velero Anclado (1995)
- Cuentos completos (1999)
- Papeles recortados (2004) - postum[2]
- Última carta (2005) postum
| Francisco Coloane | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 19 iulie 1910 Quemchi, Chiloé, Chile |
| Decedat | (92 de ani) Santiago, Chile |
| Naționalitate | Chile |
| Cetățenie |  Chile |
| Ocupație | scriitor romancier[*] personal militar[*] |
| Activitate | |
| Premii | National Prize for Literature[*] ()[1] Ordinul Artelor și Literelor[ |
O voce inconfundabilă a unor emisiuni de televiziune, printre care longeviva “Teleenciclopedie” şi a unor audiobook-uri (“Jurnalul unui mag” de Paulo Coelho – Humanitas Multimedia, “Levantul” de Mircea Cărtărescu – Editura Casa Radio) Pittiş a fost director, începând cu decembrie 1998, al Radio România Tineret, transformat în Radio3net. În ultimii trei ani a condus acest post de radio aparţinând Societăţii Române de Radiodifuziune, care emite doar pe Internet, începând din noiembrie 2004.
A fost inițiatorul și organizatorul colectivului care, începând cu anul 2004, a conceput și elaborat prima „Enciclopedie a județului Bacău”, a cărei primă ediție a fost tipărită în anul 2007.
Editor și autor de lucrări de economie[modificare | modificare sursă]
A fost membru fondator al Editurii Agora, la care a publicat, în calitate de autor și coautor, numeroase cărți și studii cu caracter economico-financiar și sociologico-statistic, din care 12 cărți au ca temă probleme de contabilitate și finanțe:
- Administrarea veniturilor bugetului public, 1991;
- Administrarea societăților cu capital privat, 1993;
- Trezoreria finanțelor publice, 1994;
- Manual de metodologie contabilă, 1999;
și în colaborare:
- Societățile comerciale - ghid pentru fondatori-administratori, cenzori și acționari, 1991;
- Economia de piață: Mică enciclopedie, 1992;
- Bugetul public și contabilitatea unităților bugetare (trei ediții), 1993-2002;
- Manualul expertului contabil și al contabilului autorizat (șase ediții; coautor cu Vasile Pătruț ș.a.), 1995-2002;
- Îndreptar legislativ încadrare și salarizare personal (coautor cu Vasile Cupșan), 1997;
- Contabilitate și finanțe pentru manageri, 2005.[2][4]
Memorialist și monograf
De memorialistică s-a atașat din anul 2001, când a publicat „Anotimpurile mele”, urmată de „După 45 de ani” (2001) și „După 70 de ani, cugetări și constatări” (eseuri, 2008), în colaborare[1].
În anul 2003 a publicat monografia „Oameni sub vremi la Baineț” (localitatea sa natală), fiindu-i conferit în anul 2010 de către administrația locală titlul de Cetățean de Onoare al comunei[2][5].
A publicat, de asemenea, „Note de călătorie”, rezultată în urma deplasărilor în Canada, privind aspecte importante ale activităților economice, sociale, culturale etc. din această țară.
„Enciclopedia județului Bacău”[modificare | modificare sursă]
A fost inițiatorul și organizatorul colectivului alcătuit din circa 30 de personalități științifice care, începând cu anul 2004, au conceput și elaborat prima „Enciclopedie a județului Bacău”, a cărei primă ediție a fost tipărită în anul 2007, după numai trei ani de lucru. Emilian Drehuță a fost coordonatorul lucrării, precum și membru al colectivului care a redactat această carte, importantă prin conținutul său bogat de idei, evenimente, fapte, oameni și prin ținuta tipografică și artistică, fiind prima lucrare de acest gen referitoare la un județ, apărută în literatura de specialitate din România.[1][2]
A doua ediție, revizuită și mult îmbunătățită, cu peste 330 de articole noi și cu peste 160 de pagini în plus, având același coordonator și aproximativ aceiași autori și redactori, a apărut în decembrie 2008, cu prilejul sărbătoririi a șase sute de ani de existență a municipiului Bacău.
Aceasă nouă ediție, scrisă de 28 de autori, apărută ca și prima la Editura Agora cu sprijinul Organizației Bacău a Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina, a fost structurată în două părți distincte. Prima este o prezentare generală a județului Bacău, „Județul Bacău – istorie și actualitate”, în care regăsim monografiile tuturor localităților și a celor mai importante întreprinderi, instituții și organizații băcăuane. În cea de a doua, regăsim județul Bacău evocat printr-un veritabil dicționar de schițe biografice ale personalităților considerate reprezentative.
| Emilian Drehuță | |
 Emilian Drehuță (Fotografie din „Ziarul de Bacău”) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 2 martie 1931 Baineț, județul Rădăuți; în prezent comuna Mușenița, județul Suceava |
| Decedat | 5 august 2011 (80 de ani) Bacău |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | economist |
| Activitate | |
| Instituție | Direcția Financiară a județului Bacău |
| Domeniu | buget, contabilitate, finanțe |
| Contribuții | coordonator „Enciclopedia județului Bacău”, editor și autor de lucrări de economie, memorialist și monograf |
Asawa a fost o promotoare a educației artistice și a avut o contribuție esențială la înființarea Școlii de
* 2019: Toni Morrison (născută Chloe Ardelia Wofford[28], n. ,[17][18][19][20][21][22][23][24][25][26] Lorain[*], SUA[16] – d. ,[27][16][21] The Bronx, New York, SUA[27][16]) a fost o autoare, editoare și profesoară universitară americană la Princeton University, câștigătoare a Premiului Pulitzer în 1987 și al Premiul Nobel pentru literatură în 1993, pentru întreaga sa operă.
Morrison a câștigat Pulitzer Prize pentru ficțiune și American Book Award în 1988 pentru romanul Beloved (1987). Romanul a fost adaptat într-un film din 1998 (în care au jucat Oprah Winfrey și Danny Glover) în 1998. Toni Morrison a primit premiul Nobel pentru literatură în 1993. În 1996, National Endowment for Humanities a selectat-o pentru Prelegerea lui Jefferson (Jefferson Lecture), cea mai înaltă onoare a guvernului federal american pentru realizarea în domeniul umanist.
Morrison a fost de asemenea onorată, în 1996, cu Medalia de distinsă contribuție (Medal of Distinguished Contribution) pentru American Letters, oferită de National Book Foundation. Morrison a scris libretul pentru o nouă operă, Margaret Garner, prezentată în premieră absolută în 2005. La 29 mai 2012, președintele Barack Obama i-a conferit lui Morrison Medalia prezidențială a libertății. În 2016, scriitoarea americană a primit premiul PEN/Saul Bellow Award for Achievement in American Fiction.
Romanele ei sunt cunoscute pentru temele lor epice, dialogul însuflețit și personaje de culoare cu trăsături de personalitate descrise în amănunt. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără și Cei mai albaștri ochi (The Bluest Eye, 1970, ISBN 0-452-28706-5), Cântecul lui Solomon (Song of Solomon, 1977, ISBN 1-4000-3342-X), și Mult iubită (Beloved, 1987, ISBN 1-4000-3341-1), pentru care a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 1988. În 2002, savantul Molefi Kete Asante a menționat-o pe Toni Morrison pe lista lui de cei mai buni 100 de afro-americani.
Arte din San Francisco, redenumită în 2010 Școala de Arte „Ruth Asawa”
În anii 1950, pe când studia la Black Mountain College din Asheville, Carolina de Nord, Asawa a realizat o serie de sculpturi din sârmă înnodate în diferite forme abstracte. A început cu coșuri, explorând apoi forme biomorfe care atârnă de tavan. Ea a învățat tehnica de manipulare a sârmei în timp ce se afla într-o excursie la Toluca, Mexic, unde localnicii foloseau o tehnică similară pentru a confecționa coșuri din sârmă galvanizată. Ea a explicat următoarele:[12]
„Lucrul acesta mi-a fost interesant datorită economiei pe care o aduce o simplă linie, care crează un spațiu fără a-l închide sau bloca. El rămâne a fi transparent. Mi-am dat seama că dacă voi dori să produc aceste forme șerpuitoare și interconectate nu voi putea să folosesc decât linia, deoarece linia poate merge oriunde.”
După călătoria în Mexic, profesorul de desen al lui Asawa, Ilya Bolotowsky, a remarcat că interesul ei pentru desenul convențional a fost înlocuit de o fascinație pentru utilizarea sârmei ca metodă de desen în spațiu.[22] Sculpturile ei cu sârmă în buclă explorează relația dintre volumele interioare și cele exterioare, care crează, conform spuselor ei, „o formă care se afla simultan în interior și în exterior”.[24] Sculpturile au fost descrise ca întruchipând diferite stări: interior și exterior, linie și volum, trecut și viitor.[25] Deși tehnica ei amintește de țesut, ea nu a studiat țesutul niciodată și nici nu a folosit materiale de fibră.[26]
Sculpturile din sârmă ale lui Asawa au făcut-o celebră în anii 1950, când opera sa a apărut de mai multe ori în bienala Whitney, într-o expoziție din 1954 la Muzeul de artă modernă din San Francisco și în bienala de artă din São Paulo din 1955.[27][28]
În 1962, Asawa a început să experimenteze cu sculpturi de sârmă legate în forme inspirate din natură, care deveneau din ce în ce mai abstracte pe măsură ce practica această tehnică.[29] Manipula sârma prin galvanizare și alte procedee electrochimice asemănătoare.[30] Daniell Cornell, curatorul muzeului de Young din San Francisco, declara că „în capacitatea sa de a înțelege modul în care sculpturile pot funcționa pentru a defini și interpreta spațiul, Ruth era parcă venită din viitor; acest aspect al operei sale a anticipat o mare parte din lucrările de instalație care au ajuns să domine arta contemporană”.[31]
Asawa a participat ca artist la atelierul de litografie de la Institutul Tamarind din Los Angeles, în 1965. Colaborând cu cei șapte litografi prezenți acolo, ea a produs 52 de litografii ale prietenilor săi și ale membrilor de familie (inclusiv părinții ei, Umakichi și Haru), dar și litografii ale obiectelor naturale precum plantele.[32]
În 1968, Asawa a realizat havuzul cu sirenă din Ghirardelli Square, pe litoralul San Francisco. În apropiere de Union Square (pe strada Stockton, între străzile Post și Sutter), a ridicat un havuz, la realizarea căruia a antrenat 200 de școlari care au modelat în aluat sute de imagini ale orașului San Francisco, turnate apoi în fier.[12] A proiectat mai multe havuzuri publice de-a lungul anilor, fapt datorită căruia a devenit cunoscută în San Francisco ca „doamna havuzurilor”
În iulie 1949, Asawa s-a căsătorit cu arhitectul Albert Lanier, cu care făcuse cunoștință în 1947 la Black Mountain College.[37] Cuplul a avut șase copii: Xavier (n. 1950), Aiko (n. 1950), Hudson (n. 1952), Adam (1956-2003), Addie (n. 1958) și Paul (n. 1959).[12] Familia s-a mutat în cartierul Noe Valley din San Francisco în 1960, unde Ruth a fost timp de mulți ani activă în viața comunitară.[9] Albert Lanier a murit în 2008.
Asawa a murit din cauze naturale la 5 august 2013, la domiciliul său din San Francisco, la vârsta de 87 de ani
| Ruth Asawa | |
.svg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ruth Aiko Asawa[3] |
| Născută | 27 ianuarie 1926 Norwalk, California, Statele Unite[3] |
| Decedată | (87 de ani) San Francisco, California, Statele Unite |
| Căsătorită cu | Albert Lanier (1949-2008, până la moartea lui) |
| Copii | 6 |
| Naționalitate | americană |
| Cetățenie |  SUA |
| Etnie | Japanese American[*] |
| Ocupație | sculptoriță artistă gravor[*] |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | sculptură |
| Studii | Black Mountain College[*][1][2], University of Wisconsin–Milwaukee[*], Wisconsin State College of Milwaukee[*] |
| Pregătire | Josef Albers |
| Premii | Women's Caucus for Art Lifetime Achievement Award[*] () |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu