4. /26 AUGUST 2021 - POEZIE
Guillaume Apollinaire
| Guillaume Apollinaire | |
Apollinaire (left) and André Rouveyre, 1914. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Wilhelm Albert Włodzimierz Apollinaris de Wąż-Kostrowicky  |
| Născut | [1][3][4][5] Roma, Regatul Italiei |
| Decedat | (38 de ani)[1][3][4][5] Paris, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise[6] |
| Cauza decesului | cauze naturale (gripă) |
| Căsătorit cu | Jacquelina Alvarez[*][7] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus.svg){kind=small} Franța |
| Etnie | italian |
| Ocupație | poet scriitor dramaturg critic de artă diarist[*] storyteller[*] critic literar[*] desenator[*] |
| Limbi | limba franceză[2] limba italiană limba valonă |
| Studii | Colegio Niño Jesús de Praga[*] |
| Specie literară | Vers alb |
| Note | |
| Premii | Mort pour la France[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Guillaume Apollinaire, pseudonimul literar al lui Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, (n. 26 august 1880, Roma - d. 9 noiembrie 1918, Paris) a fost poet, prozator și critic de artă, participant activ și precursor al unora din importantele mișcări artistice ale secolului XX, așa cum sunt dadaismul, modernismul și suprarealismul.
Biografie, viață artistică
Reprezentant notoriu al avangardei artistice de la începutul secolului XX, reformator al limbajului poetic, dadist, modernist și precursor al suprarealismului, născut la Roma, în 1880, dintr-o mamă nobilă poloneză (dar cu o identitate a tatălui incertă), viitorul critic de artă Apollinaire a urmat școala la Monaco, Cannes și Nisa.
Activitate artistică
Publică primele poezii în 1897 sub pseudonimul Guillaume Macabre. Sosește în 1899 la Paris pentru a exercita diverse meserii, de la cea de funcționar bancar la aceea de profesor particular. Împreună cu unul din elevii lui petrece un timp în Renania (Germania). Acolo, pe frumoasa vale a Rinului, se pare că și-a descoperit înzestrarea pentru poezie. Se stabilește definitiv la Paris în 1903, unde își începe colaborările literare în diverse publicații, după ce - încă din 1902 - își vădise talentul de critic de artă în paginile revistei "L'Européen", unde publicase eseuri despre operele de artă admirate în muzeul din Nürnberg. Devine în scurtă vreme unul dintre cei mai populari membri ai comunității artistice a Parisului, client obișnuit al localurilor "Le bateau lavoir" și "Le lapin agile" din Montmartre.
Printre prietenii și colaboratorii săi se vor număra Pablo Picasso, Jean Cocteau, Alfred Jarry, Erik Satie, Ossip Zadkine, Max Jacob ș.a. Își câștigă pâinea lucrând la o bancă, dar pentru a-și rotunji veniturile începe să scrie romane erotice (pe care le numește pornographiques et alimentaires). Colaborează la reviste literare în care îi apar poemele în proză, publicate mai târziu în volumul de debut, L'enchanteur pourrissant (1909, cu xilogravuri de André Derain).
Atras de pictură, îi aduce în atenția publicului pe Picasso, Douanier Rousseau, Henri Matisse și Georges Braque. Asistă la nașterea cubismului și devine unul dintre animatorii și teoreticienii curentului, fapt consfințit în 1913 de eseul Les peintres cubistes, apărut în revista de sub conducerea lui "Les Soirées de Paris". Apollinaire propune termenul de "orfism" pentru a descrie tendința către abstracția absolută în pictura lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine și lui, ținând seama de prima sa culegere de poeme din 1911 intitulată Le Bestiaire ou Cortège d'Orphée. Tot în 1913 apare volumul care îl consacră, Alcools, în care adună cele mai reușite poeme scrise între 1898 și 1912, suprimând punctuația pentru a nu stânjeni discursul liric, angajat în epopeea libertății expresiei.
În 1907, Picasso i-o prezentase pe Marie Laurencin, pictoriță de talent, ale cărei opere pot fi văzute la muzeul "Orangerie" din Paris, prin care se va lega, printr-o iubire pătimașă, tot mai temeinic de lumea artelor.
Primul război mondial
În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schijă de obuz și este supus unei trepanații craniene.
În același an apare Le poète assassiné, o culegere de nuvele și povestiri mythiques et autobiographiques. În 1917 pune în scenă piesa Les mamelles de Tirésias, pe care o definește, vizionar, "dramă suprarealistă", piesă care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară ale vremii și publică manifestul artistic L'Esprit nouveau et les poètes.
În ianuarie 1918 suferă o congestie pulmonară care îi șubrezește și mai mult sănătatea. În luna aprilie a aceluiași an, apare Calligrammes, o culegere de Poèmes de paix et de guerre, poèmes conversations, idéogrammes lyriques, însoțite de câteva scrisori de pe front (corespondența din această perioadă va fi publicată integral abia în 1947 sub titlul Poèmes à Lou).
Moare pe 9 noiembrie 1918, fiind victimă a marii epidemii de gripă spaniolă. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.
În România
În România, Apollinaire a avut mulți admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediție bilingvă cu o selecție a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura "Univers" publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Tașcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Țepeneag, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Beniuc.
Operă (selecție)
- La Gráce et le Maintien Français, 1902
- Les onze mille verges (Cele unsprezece mii de vergi), 1907
- L'enchanteur pourrissant, 1909
- L'Hérèsiarque et Cie, 1910
- Le Théâtre Italien, 1910 ("Teatrul italian")
- Les exploits d’un jeune Don Juan (Isprăvile unui tânăr Don Juan), 1911
- Le bestiaire ou le cortège d’Orphée, 1911
- Alcools, 1913 ("Alcooluri")
- Les peintres cubistes, 1913 ("Pictorii cubiști")
- La Fin de Babylone, 1914 ("Sfârșitul Babilonului")
- Case d'Armons, 1915
- Le poète assassiné, 1916 ("Poetul asasinat")
- Les mamelles de Tirésias, 1917 ("Mamelele lui Tiresias")
- L'esprit nouveau et les poètes, 1918
- Calligrammes, 1918 ("Caligrame")
- Le Flâneur des Deux Rives, 1918
- La femme assise, 1920
- Le guetteur mélancolique
Scrieri științifico-fantastice
- Le surmâle, 1905
- Le toucher a distance, 1910 (Pipăitul la distanță)
- Le guide
- Le cigare romanesque
- La lepre
- Cox-City
- Un beau film
Tristeţea unei stele
Mi se ivi Minerva drept fie-mea din ţeastă
O stea însângerată de-a pururi mă-ncunună
Stă în adânc raţiunea iar cerul e pe creastă
Unde-ncepu zeiţa demult arme să-şi pună
Dar dintre rele-acesta nu este cel mai mare
Că am în cap spărtură mortală şi-nstelată
Durerea tăinuită ce-o port în aiurare
Mai mare-i decât fost-a-n vreun suflet vreodată
Ea arde-n mine-ntr-una şi fără de speranţă
Ca-n licurici lumina din trupu-i luminat
Ca la soldatul nostru în piept slăvita Franţă
Şi ca la crin în cupă polenul parfumat
Cântul iubirii
Iată din ce-i făcut simfonicul cânt al iubirii
e cântecul iubirii de altădată,
e murmurul pierdutelor săruturi ale marilor iubiri
sunt strigătele de iubire a muritorilor ce-i violară zeii.
E bărbăţia fabuloşilor eroi sculată precum
tunuri antiaeriene
E preţiosul urlet al lui Iason,
e cântecul de moarte al lebedei
şi imnul biruinţei pe care-ntâiele raze de soare
pe Memnon nemişcatu' să cânte l-au făcut
e ţipătul Sabinelor răpite
Şi ţipetele de feline-n junglă
e clocotul de seve-n plante tropicale
e tunetul artileriei împlinind cumplita iubire a popoarelor
talazul mării frumuseţii dându-şi viaţa
e cântecul de dragoste al lumii.
Ocean de pământ
Eu mi-am clădit o casă la mijloc de Ocean,
Ferestrele i-s râuri ce curg din ochii mei,
Şi mişună, pe unde sunt ziduri, caracataţi.
Nu auziţi cum bate la geam inima lor?
O, case ude,
Case-n flăcări
timp iute, iute,
Din avioane pică ouă
Atent! O ancoră s-aruncă,
Atenţie ancora ce vine,
Ce bine-ar fi să vie dinspre cer,
Caprifoiul cerului se-nalţă,
S-agită caracatiţe terestre,
Iar noi suntem destui, destui să fim
groparii noştri proprii,
Palizi polipi ai valurilor de cretă,
O, caracatiţi cu pliscul vost' pal,
În jurul casei este Oceanul
Ce nu se odihneşte niciodată.
Clar de lună
Melifluentă lună cu buze de nebuni
Gurmande-n noaptea asta sunt burguri şi păşuni
Pot bine aştrii-asemeni albinelor să fie
Din mierea luminoasă scârbind rău bolţi de vie
Căci orice rază-a lunii căzându-le din cer
Prea dulce lor o rază-i de miere-n spalier
Or eu ascuns concep ah! prea dulce aventura
Şi teamă mi-e de acul de foc de-albină-Arctura
Ce raze dezolante îşi lasă-n mâna mea
Şi rozei vânturilor lunara miere-şi ia.
PANAIT CERNA
| Panait Cerna | |
.jpg) Panait Cerna | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 25 septembrie 1881 Cerna, România |
| Decedat | 26 martie 1913 (32 de ani) Leipzig, Germania |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale (tuberculoză) |
| Naționalitate |  român |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | lingvist jurnalist filozof critic literar[*] traducător poet |
| Activitate | |
| Pseudonim | Panait Cerna |
| Domeniu artistic | poezie, proză |
| Studii | Universitatea din București, Universitatea Humboldt din Berlin, Universitatea Leipzig |
| Pregătire | Universitatea Humboldt din Berlin, Universitatea din Leipzig |
| Mișcare artistică | poezie, romantism |
| Influențat de | Mihai Eminescu |
| Modifică date / text | |
Panait Cerna, pe numele său de naștere Stanciof, de origine bulgară, (n. 25 septembrie 1881, Cerna, județul Tulcea – d. 26 martie 1913, Leipzig)[1] a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiționalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu, precum și filosof, critic literar și traducător. Vorbitor nativ al limbii bulgare, Cerna a scris cu toate acestea în română și a dezvoltat un stil tradiționalist, care a fost legat de clasicism și neoclasicism.
Debutul literar al lui Panait Cerna a avut loc la 16 ani[2], la 24 august 1897, în revista ”Foaia interesantă” [3], cu poezia Trecut.[4]
Nașterea și copilăria
În județul Tulcea, în extremitatea vestică, se află localitatea Cerna. Aici, în mijlocul satului, se află Casa memorială ”Panait Cerna”. Bine păstrată, acoperită cu olane, case are 3 camere, în care vizitatorii pot cunoaște mai bine viața și activitatea literară a poetului. Materialul expozițional cuprinde: fotocopii după actele de stare civilă, după revistele și ziarele la care a colaborat și numeroase ediții ale operei poetului.
Tatăl poetului, Panait Stanciof, venise din Bulgaria și era învățător la școala primară. Era un om cult, harnic și provenea dintr-o familie înstărită cu numeroase figuri de ofițeri, pictori, profesori. Printre școlari se afla și Maria Tașcu, o elevă bună la învățătură. Când fata a împlinit 14 ani, învățătorul a cerut-o, de la părinți, în căsătorie. S-au mutat în casa pe care și-o cumpărase (actuala casă memorială) dar, după 3 luni, acesta a decedat. Maria Stanciof, rămasă văduvă și gravidă, se întoarce în casa părintească iar după câteva luni se recăsătorește cu Naum Costea, agricultor și cojocar. [5]
La naștere, băiatul primește numele Panait, în memoria tatălui său. Copilăria și-o petrece în sat, bucurându-se de dragostea părinților și a fraților. Totuși familia creștea iar traiul era dificil. Frecventează școala primară din sat, fiind un elev harnic și silitor. Mama și tatăl vitreg, oameni fără cultură dar inimoși, trec peste problemele materiale și îl duc la Liceul ”Nicolae Bălcescu” din Brăila, pe care îl frecventează din 1893 sub numele Panait Stanciof. Colegii își aduc aminte că avea o comportare civilizată, citea mult, pasionându-l literatura germană și franceză. Era muncitor, ambițios, inteligent, învăța foarte bine. Pentru că era foarte sărac își câștiga de timpuriu existența prin muncă.[6]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu