4. /2 SEPTEMBRIE 2021 - POEZIE
MIRCEA DEMETRIADE
Deces: 7 octombrie 1904, București
Nascut la Ocnele-Mari, in 2 septembrie 1861, fiul actorului Costache Demetriade fi al Luxitei Saragea, frate vitreg al artistei Aristiza Roma-nescu.
A calatorit in copilarie in Arhipelag fi la Constantinopol. Studii liceale intrerupte, reduse doar la cinci clase. Urmeaza cursurile Conservatorului de declamatie al lui Stefan Velescu. Adevarata sa formatie este insa autodidactica fi mai ales boema, in sfera Literatorului, unde debuteaza inca din 1880.
Este o figura centrala a cafenelei literare bucureftene, la inceputul veacului, cu mari frecvente la „Fialkovski", „Otetelefeanu" fi „Kiibler", unde Macedonski ii surprinde silueta :
„Mircea Demetriade, in cafeneaua *Kiibler» e fermecator. Vocea-i s-aude din strada. Glumefte, ride, e acerb, e vehement, paradoxal, cum sunt foarte rari, entuziast, dar fi blagueur, cum zice francezul, sau moftangiu, cum zice romanul. Rau la suflet nu e, defi sfifie pe adversari fi citeodata pe prieteni, li place sa nascoceasca atitea cite sunt in luna fi in stele, fi apoi sa rida in socoteala acelora cari il cred. Ziua lui incepe la 3 dupa amiaza. Pina atunci doarme. Se cam codefte de politie, defi e revolutionar mare. In fondul fondului insa nu-i e frica de nimic" (Stradivarius, Un poet mare. Forta morala, 1, 2, 4 noiembrie 1901).
Discipol entuziast al „maestrului", este rasplatit prin dedicatii, articole fi campanii de presa, legate de creatiile sale teatrale, efortul literar maxim al lui Mircea Demetriade. Autor de „poeme fantastice in opt icoane", Visul lui Ali (1913), „melopee in trei acte". Renegatul (1893), basme — feerii. Dafin, Fat-Frumos, Ali-Baba etc. Moc,
OPERE (poezii) :
Fabule, Buc, 1883 ; Versuri, 1880—1884, Buc, 1S84 ;
Din albumul ci, poezii, 1883—1888, Buc, 1889 ; Fat-Frumos, Buc, 1889.
REFERINTE :
Al. Maccdonski, Mircea Demetriade, in Forta morala, II, 10—!2, 6—20 ianuarie 1902 ; E. I. Critzman, Mircea C. Demetriad, Faclia, I, 5 si 6, 26 decembrie 1915 ; N. Davidescu, Din poezia noastra parnasiana, Buc, E.F., 1943, p. 21—57 ; Tudor Vianu, Ceva despre Mircea Demetriad, in Figuri fi forme literare. Buc, Casa scoalclor, 1946, p. 151—155 ; Alexandru Macedonski, Opere, Buc, E.P.L., 1966, voi. II, p. 382—383.
Poeziile sunt reproduse dupa cum urmeaza : Pianistul (Fat-Frumos, 1889) ; Spleen, Monotonia, Pastel alb, Din pragul unui vis. Amorul meu. Paianjenul de aur. Colocviu sentimental, Sonuri si culori (N. Davidescu, Din poezia noastra parnasiana. Buc, 1943).
Amorul meu, un tânăr cu cearcăne sub pleoape,
Cu ochi, abisuri negre voind în ei să-ngroape
Lumină, fericire şi cântece şi pace,
În el melancolia asunsă stă şi zace.
Amorul meu, un tânăr cu fruntea fulgerată
De gestul unei patimi pe veacuri nempăcată,
Un gest frumos şi totuşi teribil ca misterul,
Un gest ce pe-a lui frunte a pus înroşit fierul.
Amorul meu, un tânăr zâmbind în râs sardonic,
Şi totuşi părând frate cu zeul cel Ionic,
În mână ţine facla întoarsă spre pământ,
Şi Tanatos şi Eros în sufletul meu sunt.
Amorul meu, un munte, un Moloh, mă dăramă.
Zadarnic i-arunc jertfe în pântece de-aramă;
Copii, iluzii, visuri... că el: de-i mistuieşte,
Mai mult în mine arde, mai mult mă chinuieşte.
Amorul meu satan e, orgoliu, gelozie
Cu ochi pierduţi pe tine ! Oh, rai ce zâmbişi mie,
El vrea ca să zdrobească în tine şi trecutul:
Să fie viitorul, fiind, el, începutul.
Făr’ de idei şi făr’ de scop, nehotărât,
Un gol arid, nelocuit, păstrez în mine;
Un cer murdar, meschin, urât,
Ce-nchide-n nori apusul vis şi-a lui lumine.
Şi orişicând dacă-aş voi, şi orişicând
Norii să-i sparg, lacrimi şuvoi din ei să cadă,
Zadarnic cerc... gerul vrăşmas tot îngheţând,
Cad fulgi... pustiul prins e de zăpadă.
Decolorat deasupra mea ţi-l port de-acum
Albastrul cer ce mi-a zâmbit, copilărie;
Că astăzi griji, necaz şi ani mă duc pe-un drum
Lipsit cu tot de ideal şi de tărie.
Ca iarna alb, deşi timid e-nsufleţit,
Şi sub zăpezi plin de curaj tiptil se ţine,
Din ochii tăi ce cu amor m-au aţintit,
Un ghiocel prevestitor de vremi senine.
Vibrări adânci, sonore, şi pline de mâhnire
Sub degete nervoase pe clape-alunecau...
Se răspândeau în juru-i în lungă hohotire
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,
Accente disperate de-apusă fericire, -
Pianul, - sub amare gândiri care-l munceau
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire.
Scotea, ca bun tovarăş l-a lui nenorocire,
Suspinuri prelungite, ce pieptu-i năbuşeau;
Mustrări acelei care uită a lui iubire...
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau.
Vibrări adânci, sonore şi pline de mâhnire,
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau...
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire...
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau,
Fermecător pianul şi-n dulce suvenire
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire.
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenoricire,
Şoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,
Aproape-n neştiinţă porni în aiurire
Vibrări adânci, sonore, şi pline de mâhnire.
Aproape-n neştiinţă porni în aiurire,
Şoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau,
Fermecător pianul şi-n dulce suvenire.
Poet si prozator.
Muncitor forestier si minier o vreme, a urmat cursurile serale ale Liceelor „Moise Nicoara" din Arad si „C. D. Loga" din Timisoara. Absolvent al Facultatii de Filologie din Timisoara, orasul unde se stabileste.
A fost corector la ziarul Flacara rosie din Arad (1957-l961); corector si, apoi, redactor la revista Orizont (196l-l981).
Debuteaza cu versuri in revista Scrisul banatean (1958). Editorial, debuteaza in 1964, cu Temperamentul primaverii, o culegere conjuncturala de poezie angajata, vadind entuziasmul virstei si iscusinta prozodica. Prolific, fara sa-si adinceasca substanta, a publicat o serie de culegeri mai mult sau mai putin omogene: Invitatie la vis (1967), Viori fara amurg (1969), Elegie cu Francesca da Rimini (1971), Tot ce ma doare (1972), Noapte de zile mari (1974), Spectacolul privirii (1976), Balada neatirnarii (1977), Eminescu (1979), Ulcioare de Horezu (1982), Toamna poetului (1986), Pescarii de pe apa de argint (1989). Adept al prozei lirice in volum Printul marelui putin (1971). Este prezent in numeroase culegeri de poezie patriotica.
U. este un traditionalist cu accese de modernitate, imbinind intr-o maniera inexpresiva recuzita traditionala cu formula conceptuala. indeobste sentimentalismul si paseismul sint atenuate sub controlul luciditatii. Poezia lui are o structura compozita, autorul putind trece cu usurinta de la eminescianism - transparent in omagiul din Eminescu, 1979 - la sonurile generatiei postlabisiene. Uneori este cuprins de elanuri umaniste si predispozitii vizionare, alteori devine un trubadur jovial si jucaus. in creatia lui nu au pregnanta starile lirice ca atare, ci ipostazele in care se imagineaza eul poetic. Se intrupeaza astfel un personaj liric cu mai multe fete, adeseori grandilocvent in retorica sa, dar funciarmente sincer in atitudinea asumata.
Dramatismul trairilor este exclus, intrucit trecerea de la observatia exterioara spre interioritate se produce la modul discursiv: „Poetul trece agitat/ Din lumea verde a cimpului/ La lumea din el". Damian Ureche se vadeste, paradoxal, un elegiac eliberat de tristete prin devierea gravitatii in sagalnicie si a durerii nedefinite, in joc. Atitudinea ludic-ironica si umoristica, in spiritul lui I. Minulescu , e mai evidenta in Viori fara amurg (1969). Atare maniera se consolideaza pe filtrarea emotiei poetice cu ajutorul lecturilor. Elegie cu Francesca da Rimini (1971) este o carte semnificativa in sensul acesta. Poetul - petrarchist si eminescian deopotriva, prin timbrul sau - realizeaza aici un insolit „catalog" liric de muze si eroine, de iubite celebre si femei inspiratoare sau chiar personaje literare (in Lotte la Weimar, Anna Karenina, Emma Bovary, Kira Kiralina, Enigma Otiliei etc). Autorul Elegiei se transpune aievea in rolul eroinelor mitologice (Penelopa, Elena din Troia, Euridice, Nausicaa s.a.) sau evoca liric celebre muze-femei: Laura lui Petrarca, Beatrice a lui Dante, Contessina lui Michelangelo, „femeia de fum" a lui Bacovia, „doamna bruna" din sonetele lui Shakespeare etc.
In chip semnificativ, volumul se deschide cu o Elegie care reprezinta, de fapt, un elogiu adus inspiratoarei eminesciene „Verona, Veronica". inzestrat cu simtul ritmului, Damian Ureche compune cu usurinta versuri ocazionale si nu ezita sa contraga banalul cotidian in compuneri ritmice realizind, de pilda, o Saptamina ritmica, in care e definita pseudo-liric fiecare zi a saptaminii. Simbolurile frecvente ale liricii sale sint cele traditionale (izvorul, fintina, viorile, ulciorul, ciocirlia, zapada, norii, lira s.a.), iar predispozitia afectiva este a unui romantic incurabil, preocupat de a-si contura „biblioteca (mea) sentimentala". Tendinta autobiografica aliata cu tema timpului trecator se accentueaza o data cu virsta si capata transparenta in volumele de maturitate, Ulcioare de Horezu (1982) si Toamna poetului (1986). in prima sectiune din Ulcioare este hasurat nostalgic spatiul natal, evocind parintii si elogiind, in genere, lumea rurala (Ne trebuie tarani).
A doua sectiune, insa, tradeaza spiritul mimetic al autorului care a deprins mestesugul versificatiei facile. Ciclul de Dedicatii cuprinde un gen de biografii lirice ale celor mai feluriti poeti (M. Beniuc. C. Baltag, I. Gheorghe, N. Cassian, A. Paunescu, M. Banus, Gh. Azap etc), invederind usurinta lui Damian Ureche de a imita diverse stiluri, osciiind intre parodie si pastisa. Un autobiografism mascat preconizeaza poetul in singura carte de proza, Printul marelui putin (1971), un microroman confesiv alcatuit din 98 de simili-versete, combinind epicul cu liricul. Cel care se confeseaza - proiectie a autorului in text -este un personaj melancolic si sceptic, ce se compara, fara nici o justificare, cu eroul camilpetrescian Ladima. intr-o alternanta studiata, sint aglomerate in pagina amintiri din copilaria rustica, ucenicia in mina sau din studentie, alaturi de evocari banale ale muncii redactionale si de meditatii lejere despre semnele scripturale. O multime de confesiuni marunte care nu se incheaga intr-un tot semnificativ. „Eul" binruit de o tristete indefinita nu prinde consistenta artistica.
OPERA: Temperamentul primaverii, versuri. Bucuresti, 1964; Invitatie la vis, versuri, Bucuresti, 1967; Viori fara amurg, versuri, Bucuresti, 1969; Elegie cu Francesca da Rimini, Bucuresti, 1971; Printul marelui putin, roman, Bucuresti, 1971; Tot ce ma doare, versuri, Timisoara, 1972; Noapte de zile mari, versuri, Bucuresti, 1974; Spectacolul privirii, versuri. Timisoara, 1976; Balada neatirnarii, versuri, Timisoara, 1977; Eminescu, Timisoara, 1979; Ulcioare de Horezu, versuri, Timisoara, 1982; Toamna poetului, versuri, Timisoara, 1986; Pescarii de pe apa de argint, versuri, Timisoara, 1989. |
REFERINTE CRITICE: N. Tirioi, in Scrisul banatean, nr. 10,1962; N. Ciobanu, in Scrisul banatean, nr. 12, 1963; C. Regman, in Luceafarul, nr. 9, 1964; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 25, 1964; M. Anghelescu, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1964; I. Cocora, in Steaua, nr. 10, 1967; A. Dumbraveanu, in Orizont, nr. 8, 1969; D. Micu, in Romania literara, nr. 32, 1969; M. Constantinescu, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1971; E. Dorcescu, in Orizont, nr. 1, 1972; V. Atanasiu, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1973; L. Alexiu, Ideografii lirice contemporane, 1977; M. Bucur, coordonator, Literatura romana contemporana, 1980; V. Drumes, in Orizont, nr. 36, 1986. |
Teiule, tu nu dai fructe;
Recunosti: rodirea doare;
Numai tu din toti copacii
Stii sa te opresti la floare.
Dar mireasma, dar mireasma,
Care ne-a-mbatat natura?
Sunt si fructe ce se gusta
Cu-alte simturi decât gura.
Bongoiorno, srăina mea dragă,
Mai iartă-mi un plâns demodat,
Dar prea te-am pierdut şi sunt singur,
Adio şi-un cer înstelat.
Oraşele mari ale lumii
Cu numele tău s-au fardat,
Eu nu ţi-l mai pot nici atinge,
Adio şi-un cer înstelat.
Inelul de nuntă cu altul
E chiar la Paris comandat,
Ce lesne uităm o iubire,
Adio şi-un cer înstelat.
La nord stau gheţarii de pază,
La tropice plouă turbat,
Cu ceaţă din Londra-n pahare,
Adio şi-un cer înstelat.
Acest animal, suferinţa
Pe veci lângă ea m-a legat,
Tu pleacă în luna de miere,
Adio şi-un cer înstelat.
Se clatină clopotniţa luminii
Şi paşii-s refuzaţi de munţii răi,
Iar până mâine m-arestează crinii
Că am tânjit prea mult la sânii tăi.
Chiar sânii tăi lipsiţi de libertate
Sunt revoltaţi şi sar din închisori,
Dar ce pirat n-ar vrea să-mi fie frate,
Când ar vedea asemenea comori?
Ori sunt ai tăi, ori sunt ai nimănuia,
Dar ca să-i văd mai des aş cugeta
Să cer azil politic la gutuia
Ce arde peste cărţi în casa ta!
 Membru corespondent al Academiei Române |
|---|
| Aron Densușianu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 19 noiembrie 1837 Densuș, Hunedoara, Regatul Ungariei |
| Decedat | 2 septembrie 1900, (63 de ani) București, Regatul României |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași  |
| Frați și surori | Nicolae Densusianu |
| Copii | Ovid Densusianu |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | istoric literar, poet, folclorist |
| Activitate | |
| Organizație | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași |
Modifică date / text  | |
Aron Densușianu (născut ca Aron Pop, din familia nobiliară transilvană Pop de Hațeg) (n. 19 noiembrie 1837, Densuș, Hunedoara – d. 2 septembrie 1900, Iași) a fost un istoric literar, poet și folclorist român, membru corespondent (din 1877) al Academiei Române. A fost al patrulea copil al lui Vizantie Pop, paroh unit în Densuș, și al Sofiei (n. Popovici). Lui Aron i se spune pentru prima dată Densușianu la gimnaziul din Blaj, pentru a fi individualizat printre numeroșii săi colegi omonimi. Aron Densușianu urmează cursurile gimnaziului din Blaj (1852-1860), condus din 1854 de Timotei Cipariu. Apoi, în perioada 1860-1864, urmează cursurile Academiei de drept (Rechtsakademie) din Sibiu. Debutează în Foaie pentru minte, inimă și literatură cu poezia patriotică Răsunet (decembrie 1860). Între februarie 1874 și 30 septembrie 1875 editează și finanțează la Brașov ziarul Orientul latin. În anul 1881 s-a mutat cu familia la Iași. A fost profesor de literatură latină la Universitatea din Iași (numit prin decret regal în anul 1887) și profesor de limba germană la școala normală superioară din Iași.[1] De asemenea, a suplinit și cursul de limba și literatura română al lui Andrei Vizanti, un politician absenteist de o nulitate absolută.[2] Ca filolog a fost adept al curentului latinist, iar ca istoric literar s-a situat pe poziții naționaliste. A fost un adversar îndârjit al lui Titu Maiorescu și al grupului de la Junimea, fiind un reprezentant al vechiului Ardeal latinist.[3] Aron Densușianu, în Cercetări literare (1887), l-a acuzat pe Titu Maiorescu de plagiat după Fr. Th. Vischer, a cărui Estetică data din 1846-1857.
A fost fratele istoricului român Nicolae Densușianu (1846 - 1911). Aron Densușianu a fost tatăl lui Ovid Densușianu, născut la 29 decembrie 1873, la Făgăraș, decedat București în 9 iunie 1938, și soțul Elenei Densușianu, născută Circa în anul 1841.
Opera
- Să ne cunoaștem ,(1879)
- Negriada, Epopeie națională, București, Göbl (1879); București, Minerva, (1988)
- Aventuri literare, (1881)
- Arta poetică a lui Orațiu, Iași, Lito-Tipografia Buciumului Românu, (1882)
- Istoria limbei și literaturei române, Iași, Tipografia Națională, (1885)
- Cercetări literare, Ed. Libr. Școalelor, Frații Șaraga, (1887); Cluj-Napoca, Dacia, 1983
- Valea vieței, [poezii], Iași, Tipografia Națională, (1892)
- Hore oțelite, [poezii], (1892)
| Corneliu Moldovanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (69 de ani) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | poet jurnalist traducător |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Modifică date / text | |
Corneliu Moldovanu (pseudonim al lui Corneliu Vasiliu, n. 15 august 1883, Bârlad – d. 2 septembrie 1952, București) a fost un poet, romancier, critic de teatru, gazetar, fondator de reviste literare, director al Teatrului Național din București și Director General al Teatrelor, membru fondator și președinte al Societății Scriitorilor Români.
A avut o activitate culturală diversă, a fost un luptător pentru drepturile scriitorilor români, slab conturate la acea vreme și a contribuit la dezvoltarea culturii în România.
Biografie
Primii ani
Fiu al soților Ruxandra (născută Rășcanu) și Dumitrache Vasiliu. Descendent, prin mama sa, din ramura răzășească a neamului Rășcanilor care coborâse în secolul XIV din Maramureș, statornicindu-se în ținuturile Vasluiului. Bunicul și doi frați ai mamei sale au fost scriitori. Unchiul său, Petre Rășcanu, a fost profesor de istorie antică și arheologie la Facultatea de Litere din Iași.
Studii
Face școala primară la Bârlad, apoi intră la Liceul Internat din Iași (îl are profesor de limba română pe Gabaret Ibrăileanu) și studii la Facultatea de Litere si Filosofie a Universității din București (1902, avându-i profesori pe Titu Maiorescu, Ion Bianu, C. Rădulescu-Motru, D. Evolceanu și Mihail Dragomirescu).
Devine, pe rând: funcționar la Creditul Agricol (1901-1902), corector, reporter, pedagog la liceul particular “Lyautey” (1902-1903), secretar al Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică (1904-1911) și profesor de literatură dramatică tot aici (1911-1917) susținând conferințe de istorie a literaturii dramatice și a costumelor.
Scrieri
Publicistică literară
Din 1901 activează în presă: corector la “Cronica”, colaborează la diferite periodice, printre care “Paloda” din Bârlad (unde a debutat, în prima clasă de liceu), “Paloda literară” (este unul dintre membrii fondatori), “Făt-Frumos” (face parte din grupul celor cinci poeți, la Bârlad, revista condusă de Emil Gârleanu), “Revista mondenă”, “Epoca literară”, “Floare-albastră”, “Pagini alese”, ‘Literatura și arta română”, “Revista idealistă”, “Semănătorul”, “Convorbiri literare”, “Convorbiri critice”, “Falanga”, “Țara nouă”, “Flacăra”, “Ilustrațiunea națională”, “Tribuna”, “Românul”, “Luceafărul”, “Cosânzeana”, “Naționalul”, “Epoca”, “România”, “România nouă”, ”Mișcarea”, este critic dramatic la ziarele “Universul” și “Viitorul”.
Poezie
Publică primele poezii în revista “Făt-Frumos”, la Bârlad, adunate mai apoi în primul său volum, “Flăcări”, tipărit în 1907. Ca student și tânăr scriitor colaborează cu: “Românul” (din Arad), “Tribuna”, “Luceafărul” și “Cosânzeana”, participă la șezători literare culturale din Ardeal și Bucovina.
În anul 1908 apare poemul biblic în versuri “Cântarea Cântarilor”
În anii următori apar alte volume de versuri și nuvele și o comedie în versuri, “Fluturii”, jucată în 1914 la Teatrul Național (distinsă cu un premiu).
Cronici dramatice
În 1920 este publicat volumul “Autori și actori” în care sunt adunate cronicile dramatice, completate cu câteva studii și opinii privitoare la teatru.
Presă
În 1914, la izbucnirea primului război mondial, intră în presă, angajându-și condeiul în sprijinul aliaților în care își punea speranța izbândirii cauzei naționale a românilor, publicând articole în “Epoca”, “Acțiunea” și “Naționalul”.
Se refugiază la Iași, împreună cu Mihail Sadoveanu, Octavian Goga și alți scriitori, întemeiază ziarul România, în care continuă să sprijine cauza aliaților; înfierează imperialismul german și duce o campanie neobosită pentru exproprierea moșiilor și acordarea votului obștesc.
Apar volumele “Majestatea morții” și “Sărbătoarea pâinii”, în care sunt cuprinse multe dintre articolele din perioada refugiului la Iași. În 1918, după eliberarea țării, revine la București și își continuă activitatea ziaristică la “Viitorul” și “România nouă”, apărând cauza României la Conferința păcii, iar ca redactor de politică internă atacând politicianismul și corupția clientelei partidelor politice.
În 1918, după eliberarea țării, revine la București și își continuă activitatea ziaristică la “Viitorul” și “România nouă”, apărând cauza României la Conferința păcii, iar ca redactor de politică internă atacând politicianismul și corupția clientelei partidelor politice.
Regizor și scenarist
În 1912 a participat la scenariul filmului “Războiul pentru independență”, alături de Petre Liciu, Constantin Nottara, Aristide Demetriade, în regia lui Grigore Brezeanu.
A scris scenariul filmului „Cetatea Neamțului”, (1914). Pentru acest film a apelat la trupa Teatrului Național din Craiova, condusă de Emil Gârleanu. Scenariul a fost inspirat de nuvela lui Constantin Negruzzi și de piesa lui Vasile Alecsandri. Intrigă: Cetatea Neamțului este apărată de o mână de plăieși împotriva întregii armate a lui Sobieski, regele Poloniei. Corneliu Moldovanu a afirmat în Revista "Cinema" din octombrie 1925 că "filmul a fost turnat în condiții lamentabile și rezultatul a fost un zero “.
În 1913 scrie scenariul și regizează “Oțelul Răzbună”.
Traducător
A tradus următoarele opere:
- Guy de Maupassant, Mica Roc, cu ilustrații de Francisc Sirato, București, 1912;
- Corneille, Poliect, București, 1916 (în colaborare cu D. Nanu).
Opera completă
.jpg)
- Flăcări, București, 1907;
- Cântarea Cântărilor, București, 1908;
- Poezii, București, 1908;
- Cetatea Soarelui și alte poeme, București, 1910;
- O privire asupra evoluției artei dramatice, București, 1912;
- Venus și Gioconda, București, 1912;
- Fluturii, București, 1914;
- Neguțătorul de arome, București, 1916;
- Pe-aicea nu se trece (în colaborare cu Mircea Dem. Rădulescu), Iași, 1917;
- Majestatea morții, București, 1918;
- Sărbătoarea minei, București, 1919;
- Autori și actori, București, 1920;
- Povestiri, București, 1921;
- Povestea vistierului Statori, București, 1921;
- Căderea Rinului, București, 1922;
- Purgatoriul, I-II, București, 1922; ediție îngrijită de Julieta Moldovanu, prefață de Dumitru Micu, București, 1983;
- Poezii, București, 1924;
- Poezii, ediție îngrijită și prefață de Al. Săndulescu, București, 1966.
Contribuția culturală
Societatea Scriitorilor Români
Corneliu Moldovanu este membru fondator al Societății Scriitorilor Români, încă de la începutul ei, din 2 septembrie 1909, alături de nume precum Emil Gârleanu, N Dunăreanu, Șt. O. Iosif, Ion Minulescu, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu. Timp de patru decenii, de la înființare până la preschimbarea ei în Uniunea Scriitorilor, a fost permanent în Comitet, ca: membru, secretar, vice-președinte, etc. A fost președintele Societății Scriitorilor Români între 1921-1923 și 1932-1936, iar până în 1944 a făcut parte aproape permanent din comitetul de conducere.
"Societatea Scriitorilor Români este o societate pur culturală, din care fac parte scriitori din toate țările locuite de români. În activitatea lor, membrii ei s-au gândit să închege pretutindeni, oriunde sunt români, o legătură între ei și cărturarii neamului; de aceea au pornit printre frații lor, să le dea încă o dată îndemn pentru păstrarea limbii și a cărții noastre românești, căci cartea este lumina ce va risipi întunericul din juru-ne, iar limba română este maica noastră; dacă am pierde-o rămânem orfani și ne-ar călca în picioare neamurile străine" (Mihail Sadoveanu, cuvântare ținută la șezătoarea de la Câmpulung, 1909).
Realizări
În calitate de președinte, înființează premiile literare (1921), ajutoare, subvenții și pensii, organizează șezători în țară. Este primul președinte sub mandatul căruia, în anul 1922, s-au acordat pensii scriitorilor sau urmașilor lor: “Pentru întâiași dată am realizat dezideratul initial al statutelor și unul din principiile care au dus la întemeierea Societății – am acordat pensii văduvelor și orfanilor scriitorilor dispăruți”.
În urma insistențelor lui Corneliu Moldovanu, SSR este înzestrată cu un teren valoros pe fostul Bulevard Carol, colț cu strada Caimata.
Contribuții
În calitate de președinte al SSR, a oferit ajutoare pentru văduvele și orfanii scriitorilor, a oferit protecție scriitorilor tineri, recomandându-i la edituri, a oferit concedii de vară în stațiuni climaterice.
În anul 1938, împreună cu Ionel Teodoreanu, întocmește proiectul Casei de Retragere și Pensiuni a Scriitorilor, proiect devenit lege la 6 mai 1939.
Activitați peste hotare în cadrul SSR
Reprezintă secția PEN-ului (uniune internațională care grupa scriitori din toată lumea în scopul promovării schimburilor culturale și al circulației internaționale a operelor literare) pentru România în 1932 și 1933 la Budapesta și la Raguza, împreuna cu Ion Pillat, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu si Ion Sân-Giorgiu.
Tot în 1932 Corneliu Moldovanu este invitat la constituirea Asociației Prietenii Cugetării și Artei Franceze, la Paris.
Teatrul Național
Corneliu Moldovanu a fost Director al Teatrului Național din București și Director General al Teatrelor între anii 1924-1926, 1927-1928.
Contribuții
Contribuții ca Director al Teatrului Național din București și Director General al Teatrelor:
- introduce în repertoriul teatrului, pe lângă Shakespeare și Moliere, Ibsen sau Bernard Shaw și unii scriitorii de avantgardă ca Evreinoff și Zimmer (“Comedia Fericirii” și “Bava Africanul”) sau “Faust” de Goethe, jucat pentru prima oară în România.
- duce o campanie de propagandă culturală prin teatru la sate, încununată cu un surprinzător succes.
- ridică nivelul artistic și cultural prin înlesnirea contactului cu scenele din străinatate.
organizează turnee teatrale în toată țara.
- încearcă, în primul directorat, să îndrepte o serie de nedreptăți precum: minimum de salariu, plata orelor suplimentare proporțional cu înmulțirea lor, asistență medicală și medicamente gratuite, participare la excedente, gratificații, ajutoare pentru nașteri, căsătorie și deces etc.
În aprilie 1944, pentru a treia oară, pentru o perioadă scurtă de timp, acceptă să conducă Teatrul Național, în timpul bombardamentelor aeriene și pe perioada convalescenței lui Liviu Rebreanu, izbutind să evacueze în câteva zile averea Teatrului Național, salvând costumele, perucile, recuzita, covoarele, mobilierul, tapițeria, biblioteca, muzeul și arhiva, fie la Curtea de Argeș fie la Sinaia, fie în alte locuri mai sigure. În cateva luni clădirea Teatrului Național este mistuită în timpul bombardamentelor.
Distincții și premii
- Premiul Național pentru Literatură pentru romanul “Purgatoriul” (1923).
- Ordinul Național al Legiunii de onoare a Franței (1927).
- Premiul Național de poezie (1933).
Cetatea-si imbraca cuprinsul sub farmec de luna;
Strajarii dau zvoana, strigand din soroc, in soroc, • In turnul de paza trist cornul pandarului suna
La curtea domneasca sunt stinse luminele toate;
Copiii de casa n-asteapta cu grija la scara
Boierii veliti sa soseasca-n radvane bogate, -Si vinul la chef nu mai curge belsug prin pahara.
Prin sali nu s-aude nici zomet de pinteni nici zale.
Nici soapte in taina de dulci sarutari intrerupte;
Doar luna - privind pe feresti arcuite, cu jale,
Se mira ca nu s-a-ntors inca
Stapanul din lupte
Din munti s-aude jalnic buciumand,
Trimisi sosit-au veste aducand
Ca-i jale grea si sabie in tara.
in sat de vale-s vaiete amare,
Femeile de spaima bat matanii,
Copiii fug, iar cara cu bejanii
Se-ncing la drum, pierzandu-se in zare.
Pe sus trec ciori indepartandu-si zborul
Spre miazanoapte-n palcuri neguroase;
Iar un plaies pe prispa unei case ingandurat, si-ascute-ncet toporul
Nu-s ochi de porumbita pamantesti,
Ci infloriri de stele clipitoare
Sunt dulcele-ti priviri mistuitoare!
O sarbatoare-i rasul gurei tale, -Ca lanul se revarsa parul moale, -
Un lan ce n-a vazut seceratori, -O mare de ispita si fiori
O turma care paste printre flori
Si poposeste sus pe
Galaad.
Iar dintii tai - flori albe pe rasad -
Cu-o turma de oi tunse sunt asemeni
Cand ies din scaldatoare de la vad,
Si nasc de-a randul toate numai gemeni
Rotunzi si plini sunt mandrii tai grumaji
Si-a tale sanuri, tari si ne-nfranate » >
Ca falnicele ziduri de cetate
N-au imparatii hlamide bogate
Ori ale tale buze sangerate
Cand domic cer sa fie sarutate!
Iar gatul tau de marmora - e zid
Ca turnul alb al regelui
David,
Cladit pentru-a armurii sale paza,
De care-atarna-o mie de ostasi
Din oastea lui temuta si viteaza,
O mie scuturi - scuturi de fruntasi!
Frumos e gatul tau cu lantujele,
Si parul tau sclipind margaritare,
A tale brate pline de inele
De pietre nestimate si bratare!
Caci tu, cu frumusetea ta-mplinesti
Desavarsirea lumilor senine, -Mireasa mea, iubita mea, frumoasa esti
Si nici o vina nu gasesc in tine!
| Alexandru Paleologu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] București, România |
| Decedat | (86 de ani)[3][2] București, România |
| Copii | Theodor Paleologu |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | diplomat critic literar[*] politician scriitor eseist |
| Partid politic | Partidul Național Liberal |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Universitatea din București |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | memorialistică, roman, eseu |
| Operă de debut | Spiritul și litera. Eseuri critice, 1970 |
| Opere semnificative | Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1978 Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare, 1980. |
| Note | |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
| Modifică date / text | |
Alexandru (Alecu) Paleologu (n. ,[2] București, România – d. ,[3][2] București, România) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român.
Este tatăl lui Theodor Paleologu.
Biografie
Origini și pregătire intelectuală
S-a născut într-o veche familie boierească ce își revendica descendența din ultima dinastie a Imperiului Bizantin [4], familie care s-a mutat din Lesbos în Țările Române la începutul secolului al XVIII-lea. Este cert că înrudirea cu împărații Bizanțului nu poate fi nici confirmată, nici infirmată.[5] Strămoșul direct dovedit al lui Alexandru Paleologu este un medelnicer, Mihai Nicolae Paleologa, venit din insula Lesbos (Mitilini).[6]Catagrafia oficială de toți boerii Țării Românești la 1829[7] îl menționează astfel: "Mihail Nicolae Paleologa,n. Mitilini, 58 ani, medelnicer, șade în Buc.,n-are nici o stare."După tradiția de familie, acesta venise împreună cu tatăl său în suita domnitorului Alexandru Ipsilanti. Medelnicerul Mihalache Paleologu a fost printre fondatorii Ordinului avocaților -pe la sfârșitul sec.18, începutul sec.19. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Medelnicerul Mihalache (Mihai) Paleologu a avut, printre alți descendenți, un fiu Nicolae Paleologu, ajuns până la rangul de serdar (d. 1874). Fiul său Mihail (Mișu) Paleologu (1848 - 31 decembrie 1903) și-a susținut doctoratul în drept la Paris, în 1869, cu teza De curatoribus furiose et allis extra minores dandis[8] A fost consilier la Curtea de Casație și director al ziarului "Timpul", în două perioade: 1883-1884, respectiv 1889-1890. Bunicul lui Al.Paleologu a avut două căsătorii, din cea de-a doua , cu Eugenia Haciulea (1850-1932; de origine macedoneană), rezultând doi copii, Mihail și Cleopatra. Mihail este tatăl scriitorului.
Tatăl său (Mihail Paleologu, n.1884, d.1956) a fost deputat PNL și apoi secretar general în Ministerul de Justiție (1930) și la Finanțe (1932). Mama lui Alexandru Paleologu a fost Elena Pennescu-Vidrașcu, cea de-a doua soție a lui Mihail Paleologu.[9] După divorțul de Mihail Paleologu, Elena (fostă Pennescu-Vidrașcu) s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Zarifopol, nepot de văr primar al criticului Paul Zarifopol. Mihail Paleologu s-a recăsătorit cu Emilia Ștefănescu, iar cu această a treia soție a avut un al doilea fiu, Andrei, frate vitreg cu Alexandru.
Alexandru Paleologu a absolvit Liceul Spiru Haret din București și apoi a studiat la Universitatea București, unde este licențiat al Facultății de Drept.
Activitatea de după război
În 1944, devine referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. La Comisia de Armistițiu a fost angajat de Ionel Christu la începutul lunii octombrie 1944 într-o echipă de tineri, din care mai făceau parte Teddy Trancu, Sandu Danielopol, Gheorghe Vetra și Vlad Skeletti. La Ministerul de Externe este angajat în urma unui concurs de admitere. Este dat afară din diplomație în 1948 de Ana Pauker. Alexandru Paleologu nu a fost niciodată legionar sau fascist. În autobiografia redactată în penitenciarul Botoșani, Al.Paleologu scrie: "În toamna anului 1940, după instaurarea dictaturii legionare am inițiat cu mai mulți prieteni și colegi organizarea clandestină a unui grup de tineret universitar cu vederi democratice, care urma să se manifeste prin publicații, conferințe etc.în spirit umanist, antilegionar și democratic, raționalist, critic și antimistic." (Tudorel Urian, Viețile...p. 146, Op. cit.).
Urmărit de Securitate, se ascunde sub un nume fals (Ion Crăifăleanu) în orașul Câmpulung-Muscel până în ianuarie 1956, când fapta pentru care fusese urmărit se prescrisese [10] și putea reintra în legalitate. În 1959 este arestat în lotul Noica-Pillat. Arestările în respectivul lot încep în decembrie 1958, cu Constantin Noica, iar ultimul arestat din lot, în ianuarie 1960, este Nicolae Steinhardt. Sunt arestați 23 de intelectuali de prestigiu, anchetați și condamnați la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani de muncă silnică. Paleologu este arestat pe 8 septembrie 1959 iar la ora 2 noaptea este obligat să-și strângă câteva lucruri, fiind apoi urcat într-o dubă și dus la celebra închisoare „Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (București) și condamnat la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii și 7 ani de degradare civică, pentru motivul "uneltire" contra regimului comunist.[11] Prin Decizia nr. 24/1 martie 1960 a Tribunalului Militar al Reg. a II-a Militare București este condamnat "pentru săvârșirea infracțiunii de agitație contra ordinii sociale".[12][13] La interogatoriul lui Alexandru Paleologu în cadrul procesului C.Noica, C.Pilat..., Paleologu a declarat:" ...eu mă situam pe poziții contrare cu legionarii." (vezi: Prigoana. Documente ale procesului C .Noica...p. 363). În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator. Alexandru Paleologu a fost bun prieten cu Nicu Steinhardt. l. Paleologu a declarat (în Tudorel Urian, op. cit., p. 65): "Când i-am mărturisit [lui Steinhardt] prima oară - pentru că lui i-am mărturisit, înainte de apariția mărturiei mele publice din volumul Sfidarea memoriei-, mi-a replicat: "Eu eram sigur demult de lucrul acesta, mă așteptam, dar nu m-am ferit de tine nicio clipă..."
A fost grațiat în 1964 și iese din închisoare la 24 iunie 1964.
După ieșirea din închisoare urmează o perioadă de readaptare. Este reintegrat pe post de cercetător științific la Institutul Academiei Române pentru Istoria Artei, Secția Artă Veche. Devine secretar literar la Teatrul „C. I. Nottara” din București în 1967 și membru al Uniunii Scriitorilor, iar între 1970 și 1976 este redactor la Editura Cartea Românească.
După Revoluția română din 1989
A decedat la 86 de ani în casa sa de pe strada Armenească nr. 34, București.
Colaborarea cu Securitatea
Paleologu este unul dintre rarii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut încă dinainte de 1989 această colaborare, iar după 1990 a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită a acestei colaborări.
În primele luni ale lui 1990 a fost primul și unul dintre cei foarte puțini oameni de cultură români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea. Mărturia sa va fi publicată mai târziu (în 1995) într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, Sfidarea memoriei. De asemeni, își cere public iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor.
Cărți de eseuri și critică literară
Eseistul s-a format la școala lui Paul Zarifopol, căruia i-a și îngrijit mai multe antologii, fiind cunoscut mai ales prin volumul Bunul simț ca paradox.
În antologia Spiritul și litera sunt adunate câteva dintre eseurile sale despre literatura română, precum Tema duelului la Camil Petrescu. Volumul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu propune unica interpretare ezoterică din literatura critică românească a romanului Baltagul.
A publicat:
- Spiritul și litera: încercări de pseudocritică, Editura Eminescu, 1970 [17]
- Bunul-simț ca paradox , Editura Cartea Românească,1972 [18]
- Simțul practic. Eseuri și polemici, Editura Cartea Românească, București, 1974
- Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Cartea Românească,1978
- Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare, Editura Cartea Românească,1980
- Alchimia existenței. Editura Cartea Românească, București, 1983. Ed. a II-a, revizuită, Ed. Humanitas, Buc. 1997
- Souvenirs merveilleux d'un ambassadeur des golans, , Éditions Balland, Paris, 1992
- Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, trad. de Alexandru Ciolan, Editura Humanitas 1991
- Sfidarea memoriei (Convorbiri) 1995 (în dialog cu Stelian Tănase),
- Despre lucrurile cu adevărat importante, 1997; a doua ediție, 1998
- Interlocuțiuni, 1997
- Politețea ca armă. Convorbiri și articole mai mult sau mai puțin politice, 2000
- L'Occident est à l'Est, (Editura EST-Samuel Tastet Éditeur) 2001
- Moștenirea creștină a Europei, 2003.
- Breviar pentru păstrarea clipelor, in dialog cu Filip-Lucian Iorga 2005
- Amicus Plato sau... Despărțirea de Noica, Editura LiterNet, 2006.
- Strada Armenească. Convorbiri cu Fabian Anton, Editura Ararat, 2006
Volume colective
- Dialoguri de seară, Constantin Galeriu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Dumitrescu; Ed. Harisma, 1991;
- După-amiezele cetății : caietele anului 2000, coord. de Gabriela Tabacu; Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Prea Sfinția Sa Chrysostomos - arhiepiscop de Etna, Juan Francisco Ortiz, Nicu Alifantis și formația corală "Da Capo"; Editura Universitara Ion Mincu, 2001;
- Epistolar, în colaborare cu Radu Bogdan, Emil Cioran, Petru Creția, Stefan Aug. Doinaș, Ion Ianoși, Thomas Kleininger, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei Pleșu, Mariana Sora, Marin Tarangul și Sorin Vieru), București, Cartea Românească, 1987, Ed. Humanitas, 1996, 2008;
- Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemență și emoție, coord. de Ovidiu Șimonca - Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Mihai Șora, Matei Vișniec, Antoaneta Ralian, Andrei Pleșu, Andrei Șerban, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Alexandru Paleologu, Gabriela Adameșteanu, Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Nora Iuga, Gabriel Liiceanu, Gabriela Melinescu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Gelu Ionescu, Petru Cimpoeșu, Bujor Nedelcovici, Mircea Horia Simionescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureș; Ed. Cartier, 2009;
Premii și distincții
- 2000 - Premiul de Excelență în Cultura Română, acordat de Fundația Națională pentru Știintă și Arte și grupul de presă "Curentul", sub patronajul Președintelui României
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu