5. /30 AUGUST 2021 - TEATRU/FILM
Livada cu vișini, regia Cornel Todea ( fragment)
| Marioara Voiculescu | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 1889  București, România |
| Decedată | (87 de ani) București, România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | actriță |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Marioara Voiculescu (n. 9 iulie 1885, București – d. 3 martie 1976, București) a fost o actriță și regizoare română.
A fost directoare de trupă, protagonistă și coregizoare în filmele produse de Leon Popescu.
Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actriței Marioara Voiculescu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.[1]
Filmografie (regizoare)
- Amorurile unei prințese (1913)
- Detectivul (1913)
- Dragoste de marinar (1913)
- Răzbunarea (1913)
- Spionul (1913)
- Viorica (1913)
Filmografie (actriță)
- Dragoste la mănăstire (1912)
- Amorurile unei prințese (1913)
- Detectivul (1913)
- Dragoste de marinar (1913)
- Fedora (1913)
- Răzbunarea (1913)
- Spionul (1913)
- Viorica (1913)
Marioara Voiculescu: „Teatrul e o carieră grea numai pentru fiinţe miruite de Dumnezeu”
ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 A devenit societara Teatrului Naţional la doar 19 ani, iar Alexandru Davila a numit-o „Mareşala Teatrului Românesc”. Marioara Voiculescu fost profesoara actriţelor Olga Tudorache şi Carmen Stănescu. Tot ea a intuit că Liviu Ciulei va face carieră în teatru şi l-a acceptat ca student.
Un articol de Monica Andrei|4 martie 2015
Privindu-i acum potretele, vedem o femeie mică de statură, cu frumoasele ei pălării şi costume de epocă, cu ochi negri mari şi arzători ce iradiază frumuseţe, fascinează prin magnetismul personal, de parcă ar fi crescut în puf. Nu se vede că a muncit toată viaţa.
Marioara Voiculescu s-a născut în 1889 și a decedat pe 3 martie 1976, la București. Fata de 16 ani de origine modestă, care a suferit de pe urma despărţirii părinţilor săi, ajunsă pe băncile Conservatorului (cu dispensă, că avea 14 ani), se va căsători cu fiul unui bancher ploieştean din familia Ionescu Quintus, avocat, poet, şef de partid politic şi extrem de visător.
“M-am căsătorit ca să mă vadă părinţii măritată. Mă adora ca pe-o icoană – scrie în Jurnal – eram zdrobită şi apăsată de atâta iubire. Pleca de acasă, intra la “Capşa”, îmi trimitea o scrisoare de dragoste. Când repetam acasă mă privea ore în şir nemişcat. Şedeam la masă, nu mânca cât trebuia, ca să mă poată privi. Avusese înainte de căsătoria noaastră o mare avere moştenită. I-o mâncaseră prietenii politici. Mă adora. Dar nu era în stare să muncească pentru mine. Un om care-şi visa viaţa, nu o realiza.”
Devine mamă la 17 ani împotriva voinţei ei, făcând “tot ce se poate” ca să avorteze şi născând înainte de termen un fiu care devine lumina ochilor ei pentru toată viaţa. Pentru că soţul o adora prea mult, divorţează. Bărbatul vieţii ei, cel de-al doilea soţ, cu 20 de ani mai în vârstă, bogat şi foarte gelos, a murit timpuriu într-un accident de automobil.
Toată lumea îmi spunea că am un <<vino-încoace>>
N-a fost numai frumoasă, curtată şi iubită, a fost o actriţă cultivată. “Recunosc că-mi plăcea să fiu curtată, să mă simt iubită, dorită. Şi mulţi dintre admiratorii mei erau delicaţi, distinşi, culţi eleganţi. Toată lumea îmi spunea că am un <<vino-încoace>>, căruia greu i se poate rezista“.
Avea o memorie excepţională şi a muncit ca o ambiţioasă. Şi-a înlăturat depresiile luând în mână o carte, pentru că avea patima lecturii.
A deschis drumuri noi în istoria teatrului românesc. După ce a văzut cum joacă Agatha Bârsescu, şi-a dat seama ce este teatrul: “Mi-am dat seama că teatrul este o carieră nebănuit de grea şi că numai anumite fiinţe sunt miruite de Dumnezeu. Am înţeles că ceea ce vroiam să învăţ e un lucru nespus de dificil, şi că, dacă nu ajungi ceea ce a ajuns marea artistă din faţa mea, mai bine să renunţi la tot şi să te înfunzi în ceaţa vieţii unde toţi oamenii seamănă unii cu alţii.”
O “Mareşală a Teatrului Românesc”
Cei care au văzut-o jucând pe scenă au simţit cum fiinţa ei emana ceva straniu, ce te atrăgea şi te fixa. Avea o voce când tăioasă, când blândă. Nu ştia să râdă, dar cu surâsul ei încântător, păstrat şi în poze, a cucerit lumea. Instinctele primare şi cuvintele din fiecare zi căpătau realitate şi justificare emotivă: dragostea înceta să fie simpla posesiune brutală când Marioara Voiculescu îi înălţa, îi rafina, îi transfigura chemarea, pe scenă.
Marioara Voiculescu a fost Ofelia şi Julietta, a fost Contesa Eboli, a fost Lulu “Peer Gynt” (în travesti), Nora (Ibsen), Doamna Alving (Wedekind), a fost Salomeea lui Wilde şi Iudith, a fost Sapho, Penthesileea, Lucreţia Borgia şi Margueritte Gauthier; a fost Oana din “Apus de soare”, Getta din “Fantana Blanduziei”, Anca din “Năpasta”, Tofana din “Patima rosie”. Şi rolurile nu se opresc aici.
Alexandru Davila o ridică la rangul de “Mareşală a Teatrului Românesc”. “Alex Davila – nenea Alecu cum îi spuneam noi toţi – a pretins, multă vreme, că în teatru, numai pe mine m-a iubit. Nu l-am crezut şi a fost mult timp amărât din această cauză. A fost marele meu prieten la care am ţinut mult până la moartea lui. Avea mari calităţi, dar şi imense defecte. Montările lui erau splendide, costumele erau magnifice, actorii jucau admirabil, publicul venea cu drag la teatru şi pleca uimit şi fericit. Pe acest om de teatru care nu învăţase teatru nicăieri, îl vedeai de dimineaţă până seara peste tot. Înalt, frumos, de-o eleganţă impecabilă, inspecta totul de la pivniţa până la podul teatrului. Davila telefona la “Capşa” şi ne aducea mâncare bună, vin bun şi vechi, cafea excelentă, fructe, prăjituri. Eram bine hrăniţi, frumos îmbrăcaţi”.
A înfiinţat propria sa companie de teatru despre care Ion Manolescu menţionează în “Amintirile” sale: “Marioara Voiculescu, în afară de marele ei talent, a avut în conducerea trupei mult tact şi un spirit de admirabilă colegialitate. N-au fost intrigi, n-au fost rivalităţi meschine. Am muncit cu toţii cot la cot şi ne-am bucurat împreună. Cine-i subvenţiona compania? Publicul care umplea sălile”.
Generaţii succesive de femei au aflat, privind-o şi ascultând-o, nu numai cum se poartă o rochie şi cum se poartă cineva în societate, ci mai ales cum se iubeşte. Se întâmpla în epoca în care nu existau radio, film, televiziune.
A fost o profesoară de o mare sensibilitate. I-a învăţat pe studenţii ei ceea ce ea deprinsese de la Paul Gusty, mentorul ei. Le-a arătat cum se face un gest, cum se face un pas, cum se armonizează un gest şi cu un cuvânt, un cuvânt cu un pas, o atitudine cu o privire.
După nişte ani, la o aniversare, îi scria lui Liviu Ciulei: “Te-am îndrăgit şi te-am adoptat fără să ştiu ce drum vei apuca în viaţă şi care-ţi va fi destinul. Eram convinsă că vei deveni om în orice carieră vei munci. Dacă azi ai reuşit în carieră, ai adus un suflet de o mare puritate, o cinste morală puternică şi ajutată de o solidă intelectualitate.”
De la opulenţă burgheză la sărăcie comunistă
Actriţa răsfăţată şi amanta adorată a iubit şi a fost iubită ca o regină capricioasă. Avea succes după succes, era preţuită de Regina Maria, mergea în turnee, îşi petrecea vacanţele la Balcic, călătorea frecvent spre Paris, Londra sau Viena, îşi achiziţiona preţioase mobile, bijuterii şi, de multe ori, blănuri din magazine sau la licitaţii de lux, pe care le aduna în garderoba sa şi uita de ele. Dar a ajuns într-o sărăcie lucie, aproape să moară de foame. “Tata, de mică, mi-a dat bani foarte mulţi. Mă obişnuisem foarte cheltuitoare şi acest viciu l-am păstrat mulţi ani din viaţa mea.”
I-a urât pe bolşevici, pe legionari şi a avut parte de 30 de ani de comunism. A vrut să joace până în ultima clipă a vieţii ei, dar a fost înlăturată. “Eu am suferit până la ultima picătură de sânge. Directorii m-au ţinut departe de scenă. Ceream să joc un rol gratis. Am suferit atâta, încât am fost aproape de sinucidere.”
Viaţa frumoasă, boemă, opulentă se transformă în calvar odată cu 1947, anul în care Zaharia Stancu, directorul Teatrului Naţional de atunci, o pensionează. În “Jurnal” povesteşte cum, o dată, găsind pe strada un fruct s-a repezit şi a muşcat din el, după care, făcându-i-se ruşine l-a pus într-o sacoşă şi l-a dus acasă. În timp ce unii actori recitau poeme cu Stalin la Radio, ca să trăiască bine, Marioara Voiculescu îşi număra cu demnitate banii pentru pâine şi carne. Avea în întreţinere nişte servitori şi un băiat.
Un Jurnal răscolitor şi un testament moral tulburător
A cucerit prin frumuseţea ei. Viaţa i-a fost răscolită, povestită cu febrilă indiscreţie. Ce fată n-ar fi vrut să fie ca ea! Fiinţa sa energică, vulcanică sau răbdătoare cu talentul unic, o găsim în cartea sa “Jurnal. Memorii”. Îşi scrie memoriile pentru a ne “dezvălui din frumuseţea şi durerea teatrului”.
Jurnalul se încheie cu un Testament în care, interesant şi tulburător, Marioara Voiculescu nu lasă doar fiului său “bunuri după moarte”, ci şi un legat moral pentru cei care iubesc teatrul. “Doresc să fiu incinerată, însă numai daca fiul meu doreşte şi el acest lucru pentru el. Nu vreau să fim despărţiţi în eternitate. Am trăit o viaţă întreagă în întunericul teatrelor – şi câtă nevoie de soare şi de lumină am avut întotdeauna!”.
În 1965, când scria aceste “Ultime dorinţi”, Marioara Voiculescu avea 80 de ani. Avea să moară tocmai în 1976, în Sanatoriul Otopeni, tot cu gândul la fiul ei, Paul Voiculescu Quintus. “Am muncit pentru el o viaţă întreagă şi nădăjduiesc să respecte în viitor marea mea iubire de mamă”.
Şi-a dorit să nu fie uitată. “Un cald sentiment pentru toţi colegii mei din teatru: iubire pentru colegii şi elevii mei. Mă despart cu greu de ei, rugându-i să nu mă uite şi să ajute pe fiul meu în toate momentele grele şi grave.”
Sursa: Marioara Voiculescu – “Jurnal. Memorii”, Fundaţia Camil Petrescu – Revista Teatrul Azi
| Aurel Petrescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] |
| Decedat | (50 de ani)[1] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | regizor[*] cineast critic de film[*] jurnalist caricaturist[*] ilustrator[*] regizor de film |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Aurel Petrescu (n. 30 august 1897, București – d. 30 aprilie 1948, București) a fost un regizor și operator de film român. El este unul din pionierii filmelor românești de animație.
Biografie
Aurel Petrescu s-a născut la data de 30 august 1897 în orașul București. El a lucrat în perioada interbelică ca operator de film.
În anul 1920, Aurel Petrescu a realizat filmul de animație "Păcală în lună“ (la casa de producție Soarele a germanului Erich Pommer), care a fost prezentat în aprilie 1920, la Cinematograful militar din București. Filmul a fost prezentat de către autor ca fiind o "comedie bufă cu desene animate".[2] Succesul acestui film l-a determinat să continuie, realizând noi filme despre Păcală: "Păcală amorezat“ (1925) și apoi "Păcală și Tândală la București" (1926). Apoi între anii 1923 și 1927, realizează un ciclu de desene animate umoristice grupate sub denumirea de "D’ale zilei“.
Caricaturistul Aurel Petrescu a continuat cu realizare de figuri zoomorfe ("Motanul în lună“ - 1926) și apoi cu caricaturi animate: "Capete (1927), "Proverbe ilustrate“ (1927) etc. În anul 1927, tot el a realizat "Bărbatul de la Adam până azi“ și "Femeia de la Eva până în zilele noastre“, care a prefigurat "Scurta istorie“ a lui Ion Popescu-Gopo (1957).
Desenele animate ale caricaturistului Aurel Petrescu s-au născut sub influența celor americane și franceze din acea epocă. Realizate majoritar cu tehnica mixtă a desenului clasic și a cartoanelor decupate, personajele sale se mișcau simplu, doar din articulații, ceea ce îi făcu pe unii comentatori malițioși ai epocii să spună că desenele lui Petrescu ar trebui să se numească "articulate", nu animate.[3]
Din păcate, absolut toate desenele sale sunt considerate pierdute astăzi, fiind distruse datorită ignoranței și a trecerii timpului. Cu toate acestea, presimțind parcă destinul tragic al peliculelor sale, Aurel Petrescu a creat un album cu 240 de fotograme, ceea ce a permis cercetătorilor să-și facă o idee asupra creației sale. La unele dintre ele se observă și pista sonoră, așadar producția sa a continuat și după introducerea sunetului în filme.
S-au stabilit un număr de circa 70 de pelicule de animație care-i aparțin. Unele sunt independente, altele au reprezentat reclame pentru diferite companii. A avut curajul să continue producția și în epoca sonorului, probabil copiind pistele filmelor străine. Începuturile în animație au fost timpurii, în schimb nu au putut avea continuitate, întrucât următoarele încercări datează abia din anii ’40.
În anul 1947, Aurel Petrescu s-a străduit să obțină sprijin oficial pentru realizarea unor filme de animație după basmele lui Ion Creangă: "Punguța cu doi bani" și "Capra cu trei iezi". Din ultimul film s-au păstrat doar fragmente ale încercărilor sale (capra și iezii pe prispa casei, joaca iezilor).
Aurel Petrescu a decedat la data de 30 aprilie 1948 în București, la vârsta de doar 51 ani.
Filmografie (regizor)
- Păcală în Lună (1920)
- D-ale zilei I (1923)
- D-ale zilei II (1923)
- Păcală amorezat (1925)
- D-ale zilei III: Politică-Modă-Finanțe-Import-Export (1926)
- Dinu și Rodica (1926) - nedifuzat
- Motanul în lună (1926)
- Păcală și Tândală la București (1926)
- D-ale zilei IV (1927)
- Proverbe ilustrate (1927)
- Capete, figuri politice (1927)
- Bărbatul de la Adam până astăzi (1927)
- Femeia de la Eva până în zilele noastre (1927)
- România pitorească (1928)
- Punguța cu doi bani (1931) - în stadiul de proiect
- Capra cu trei iezi (1947) - neterminat
Filmografie (operator)
- Dinu și Rodica (1926)
- Ginere fără voie (1926)
- Iadeș (1926)
- Păcală și Tândală la București (1926)
- Jandarmii (1928)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu