7. /28 AUGUST 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
WAGNER - LOHENGRIN
Richard Wilhelm Wagner (n. ,[1][3][4][5] Leipzig, Confederația Rinului – d. ,[1][3][4][5] Veneția, Regatul Italiei) a fost un compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai romantismului muzical.
Date biografice
Richard Wagner s-a născut la Lipsca (azi Leipzig) într-o familie de actori. A studiat la Dresda și la Lipsca, luând lecții de compoziție cu Christian Theodor Weinling. Între 1833 și 1839 Wagner a lucrat pentru teatrele de operă din Würzburg, Magdeburg, Königsberg și Riga, a compus primele sale opere Die Feen („Zânele", 1834), Das Liebesverbot („Dragoste interzisă", 1836) și mai multe piese orchestrale. În 1836 se căsătorește cu actrița Minna Planner. Călătorește mult, cunoscând principalele centre muzicale europene. În timpul unei agitate călătorii pe mare spre Anglia elaborează planul pentru opera „Olandezul zburător". După o scurtă ședere în Londra, pleacă la Paris, unde este profund impresionat de muzica lui Hector Berlioz.
În continuare, geniul său muzical s-a format și s-a relevat sub influența muzicii lui Carl Maria von Weber, Wolfgang Amadeus Mozart și în special a simfonismului lui Ludwig van Beethoven. Primele sale opere de un răsunet deosebit, Rienzi (1840 - premieră la 20 octombrie 1842 la Dresda), Der fliegende Holländer („Olandezul zburător" sau „Vasul fantomă", 1841 - prezentată în premieră la 2 ianuarie 1843 la Dresda), l-au impus în viața artistică. În 1843 se stabilește în Dresda, unde devine Kapellmeister la curtea regelui din Sachsen. Următoarele sale opere Tannhäuser (1845) și Lohengrin (1850) sunt mai greu acceptate de public, datorită elementelor inovatoare în structura dramatică și muzicală. Cu sprijinul lui Franz Liszt, vor fi prezentate mai târziu cu succes la Weimar.
Fire orgolioasă, Wagner a avut o existență agitată. Sub influența scriitorului Heinrich Laube, a adoptat ideile republicane ale mișcării Jungen Deutschland („Tânăra Germanie"), dar, după înfrângerea revoluției din 1848, este nevoit să se refugieze la Zürich în Elveția, unde rămâne 10 ani, până în anul 1858. Aici o cunoaște pe scriitoarea Mathilde Wesendonck, pentru care nutrește o adevărată pasiune și pe ale cărei versuri compune un ciclu de lied-uri. În aceste împrejurări se desparte de soția sa, Minna; mai târziu se va căsători cu Cosima, fiica lui Franz Liszt. Începând cu anul 1864 devine protejatul regelui Ludwig II al Bavariei, un pasionat admirator al muzicii wagneriene. Regele îl susține financiar, Wagner putând astfel să se consacre numai creației artistice. Cu ajutorul protectorului construiește Teatrul de la Bayreuth, special pentru punerea în scenă a operelor sale, unde - până în zilele noastre - în fiecare vară (iulie-august), au loc renumitele festivaluri muzicale „Richard Wagner".
Richard Wagner s-a mutat la Bayreuth la data de 24 aprilie 1872. A locuit în primele 3 zile pe strada Bahnhofstr.14, într-o casă închiriată la intervenția sorei sale, Ottilie Brockhaus, pe lângă rudele soțului ei din Bayreuth. La data de 27 aprilie 1872 R. Wagner s-a mutat provizoriu la hotelul „Fantaisie” din Donndorf (comună la 4 km vest de Bayreuth), nu departe de castelul „Fantaisie”. Spre sfârșitul lunii sept.1872, familia Wagner s-a mutat din Donndorf, în casa de pe strada Dammallee nr.7 din Bayreuth. Aici a început penultima sa operă „Götterdämmerung” („Amurgul Zeilor”), terminată în „Haus Wahnfried”, casă în care s-a mutat în toamna anului 1874. Cu „Amurgul Zeilor” a încheiat - după 26 ani - tetralogia „Inelul Nibelungilor”. În Bayreuth a compus și cea din urmă operă a vieții sale, „Parsifal”. A murit la Veneția (în Palatul Vendradim), în ziua de 13 februarie 1883, la vârsta de 70 ani, în urma unei afecțiuni cardiace. Soția. Cosima (fiica compozitorului Franz Liszt). a preluat după decesul soțului conducerea Festivalului Wagner, supraviețuind încă 47 de ani. Au avut 3 copii: Isolde (1865-1919), Eva (1867-1942, căsătorită cu H.S.Chamberlain) și Siegfried (1869-1930, căsătorit cu Winifred Williams-Klindworth).
Motivele care l-au îndemnat pe Richard Wagner să aleagă ca reședință orașul Bayreuth au fost următoarele:
- orașul era situat în Bavaria, țara ocrotitorului său, regele bavarez Ludwig II (1845-1886), față de care s-a simțit profund îndatorat și legat.
- Bayreuthul era amplasat geografic în inima Imperiului German, relativ ușor accesibil din toate direcțiile.
- avea o clădire de operă (puțin folosită), în care el spera să prezinte în exclusivitate operele sale (ulterior scena operei s-a dovedit a fi neîncăpătoare punerilor în scenă wagneriene, ceea ce l-a determinat să construiască - cu sprijinul financiar al regelui bavarez Ludwig II - clădirea „Festspielhaus” de pe dealul Grüner Hügel).
- nu existau alte teatre în oraș care să-i facă concurență (nu admitea - din orgoliu - concurența).
- se afla în vecinătatea masivului muntos Fichtelgebirge, leagănul legendar al unor grupuri etnice germane.
Scrierile lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche, precum și schimbarea condiției sale sociale ca favorit al regelui Ludwig II al Bavariei l-au făcut să adere la ideile naționaliste pangermanice. Ideile sale sunt cuprinse în numeroase eseuri despre muzică, teatru, politică și religie ca Kunst und Revolution („Arta și revoluția", 1848), Das Kunstwerk der Zukunft („Opera de artă a viitorului", 1850), Oper und Drama („Opera și drama", 1851). Wagner s-a considerat pontiful unui cult artistic înrădăcinat în cultura germană, inspirată din vechile legende nordice, cu personaje eroice, care se mișcă într-o lume supranaturală. Această artă, gravitând în jurul dramei muzicale, trebuia să dea naștere acelei opere naționale, care să fie pentru germani ceea ce tragedia clasică fusese pentru grecii antici. Drama muzicală wagneriană se opune divertismentului operei tradiționale, bazându-se pe o acțiune sacră, alegorie a dramei interioare, printr-o unitate indisolubilă cu textul, scris de Wagner însuși pentru majoritatea partiturilor sale. Wagner introduce ca inovații „melodia infinită" și „motivul conducător" (das Leitmotiv), procedeu simbolic de sugerare și evocare a unor teme psihologice, a unor momente-cheie în desfășurarea dramatică.
Această concepție și-a găsit întruchiparea în monumentala sa tetralogie Der Ring des Nibelungen ("Inelul Nibelungilor"), compusǎ din operele Das Rheingold („Aurul Rinului", 1854), Die Walküre („Walkiria", 1856), Siegfried (1870) și Götterdämmerung („Amurgul zeilor", 1874), care configurează, într-o lume de eroi și mituri, conflictul între violența primitivă a omului și natura sa spirituală. Calitatea excepțională a artei lui Wagner se reflectă și în capodoperele sale Tristan und Isolde (1859), triumf al dragostei asupra morții, Die Meistersinger von Nürnberg („Maeștrii cântăreți din Nürnberg", 1867), Parsifal (1882), în care reia legenda „Sfântului Graal", dramatică încleștare a evlaviei cu sentimentul păcatului.
Creația wagneriană a avut o influență covârșitoare asupra evoluției ulterioare a muzicii. Compozitori ca Anton Bruckner, Gustav Mahler, Claude Debussy (la începutul activității sale), Arnold Schönberg, Richard Strauss s-au dezvoltat sub influența muzicii lui Richard Wagner.
Lista operelor
- Zânele (1833)
- Dragoste interzisă (1836)
- Rienzi (1840)
- Olandezul zburător (1843)
- Tannhäuser (1845)
- Lohengrin (1848)
- Tristan și Isolda (1865)
- Maeștrii cântăreți din Nürnberg (1867)
- Inelul Nibelungilor (1869-1876):
- Aurul Rinului (1869)
- Walkiria (1870)
- Siegfried (1876)
- Amurgul zeilor (1876)
- Parsifal (1882)
Opere incomplete:
Galerie de imagini
| Opere de Richard Wagner |
|---|
Opere incomplete: |
Lohengrin este un cavaler misterios din mitologia germană. Acest articol se ocupă numai de o operă cu același nume de Richard Wagner dedicată socrului său, compozitorul Franz Liszt.
Muzica și libretul: Richard Wagner.
Premiera: 28 august 1850 în „Grossherzogliches Hof-Theater” din Weimar, Germania.
Acțiunea
Acțiunea operei se petrece în Anvers (Antwerpen), pe țărmul râului Schelde, în Brabant (azi în Belgia). Toată acțiunea durează doar 3 zile. Drama se deschide prin scena în care contele brabant Friedrich de Telramund o acuză pe Elsa de Brabant că și-ar fi ucis fratele mai mic, pe Gottfried, fără a avea însă dovezi clare. Regele dorește să audă și versiunea fetei, care neagă învinuirea și cere să i se facă dreptate printr-un duel. Un cavaler va lupta pentru ea împotriva lui Friedrich de Telramund. Apărătorul Elsei de Brabant este eroul pe care l-a visat, Lohengrin. Acesta sosește din tărâmurile minunate ale Sfântului Graal, într-o luntre purtată de o lebădă, și luptă pentru Elsa, în schimbul promisiunii că nu i se va cere să-și dezvăluie identitatea. Lohengrin îl învinge pe Friedrich, salvând onoarea și numele Elsei, de aceea, drept răsplată, o va lua chiar de soție. În vreme ce se fac pregătirile pentru nuntă, perechea exilată Ortruda (soția lui Friedrich) și Friedrich complotează împotriva cavalerului misterios Lohengrin, acuzându-l de vrăjitorie. Prin disimulare și falsă umilință, Ortruda se apropie de Elsa și reușește să-i trezească îndoiala privind identitatea viitorului ei soț. O face să creadă că va fi părăsită de cel pe care îl consideră alesul ei. A doua zi are loc căsătoria lui Lohengrin cu Elsa, dar seara, în iatac, tânăra își încalcă jurământul, cerându-i cu insistență soțului să-și dezvăluie originea și numele. Această rugăminte și încălcarea jurământului îl obligă pe Lohengrin să-și dezvăluie obârșia, dar și să părăsească ținuturile Brabantului, pentru a reveni în cetatea Graalului, Montsalvat.
Semnificațiile operei
Lohengrin vine din „Imperiul Graalului” pentru a cunoaște omul și toată frumusețea acestuia, însă, dezamăgit, se reîntoarce în lumea în care nu există pasiuni răvășitoare, ci numai puritate sacră. Cavalerul se alătură poporului brabant spre a-l ajuta în lupta împotriva dușmanului, cu condiția ca acesta să nu-i ceară să-și dezvăluie identitatea, și este acceptat, căci avându-l alături, locuitorii își simțeau puterile miraculos sporite, ca un efect divin. Curiozitatea Elsei, care este în fond o subliniere a naturii umane nestatornice, îl obligă pe erou să se destăinuie. Acest moment de conștientizare pentru brabantezi este și o despărțire definitivă de Lohengrin, care sperase în dragostea și încrederea lor. Locuitorii Brabantului află că “străinul“ este dintr-un alt tărâm, unde, eliberat de egoism, violență, răutate și ajutat de harul divin, spiritul poate trăi conform menirii sale. Eroul vine din Cetatea Graalului, unde sunt păstrate lancea care a străpuns trupul lui Isus și potirul din care acesta ar fi băut la Cina cea de Taină.
Tradiția spune că Graalul ar fi o cupă sacră, realizată de îngeri din smaraldul desprins de pe fruntea lui Lucifer la cădere, după care, potrivit tradițiilor creștine, Iosif din Arimateea a adunat sângele lui Isus din rana provocată de centurionul roman Longinus. Graalul ar fi fost păstrat într-un loc ascuns, până ce a fost găsit de eroul Perceval („Parsifal”, care la rândul lui va fi personajul unei alte opere wagneriene). Mitul a fost pus în circulație de literatura cavalerească din ciclul breton al „Cavalerilor Mesei Rotunde”, în care discipolii regelui Arthur (Artus) pornesc în căutarea potirului sfânt (Graalul). În Cetatea Montsalvat această cupă, ce ar avea puteri terapeutice miraculoase și ar fi oferit eternitatea, iluminează lăcașul și îi obligă pe eroi să ducă o viață lipsită de păcate, castitatea fiind o condiție de bază. Ritualul care se săvârșește aici insuflă slujitorilor Graalului puteri și energii supranaturale. Numai regelui-preot îi este permis să aibă urmași, iar acesta este Parsifal, tatăl lui Lohengrin.
ACTUL I
Anvers, c. Anii 900. Pe malurile Scheldtului, un Herald îl anunță pe regele Heinrich, care îi cere contelui Telramund să explice de ce Ducatul Brabantului este sfâșiat de conflicte și dezordini. Telramund o acuză pe secția sa, Elsa, că și-a ucis fratele, Gottfried, moștenitor al dinastiei creștine a Brabantului. (Gottfried a fost de fapt fermecat de răul Ortrud, cu care Telramund s-a căsătorit.) Când Elsa este chemată să se apere, relatează un vis al unui cavaler în armură strălucitoare care o va salva. Vestitorul îl cheamă pe apărător, dar numai atunci când Elsa se roagă apare cavalerul, atras magic într-o barcă de o lebădă. El se logodeste cu ea, cu condiția ca ea să nu-i întrebe niciodată numele sau originea. Învingându-l pe Telramund în luptă, noul venit stabilește inocența miresei sale.
ACTUL II
Înainte de zori, în curtea castelului, Ortrud și Telramundul plângător jură răzbunare. Când Elsa apare senin într-o fereastră, Ortrud încearcă să semene neîncredere în mintea fetei, predându-și curiozitatea, dar Elsa oferă inocența prieteniei lui Ortrud. Înăuntru, în timp ce cavalerul învingător este proclamat gardian al Brabantului, Telramundul interzis îi încredințează pe patru nobili să-i alăture împotriva noului său rival. La intrarea în catedrală, Ortrud și Telramund încearcă să oprească nunta - ea sugerând că cavalerul necunoscut este de fapt un impostor, el acuzând mirele Elsei de vrăjitorie. Deși tulburată de îndoială, Elsa își reiterează credința în cavaler înainte de a intra în biserică, însoțită de regele Heinrich.
ACTUL III
Singuri în camera miresei, Elsa și soțul ei își exprimă dragostea până când anxietatea și incertitudinea o obligă în cele din urmă pe mireasă să-l întrebe pe mire cine este și de unde a venit. Înainte ca el să poată răspunde, Telramund și bărbații săi au izbucnit. Cu un strigăt, Elsa îi dă cavalerului sabia, cu care îl ucide pe Telramund. Poruncind nobililor să-i ducă trupul regelui, el îi spune cu tristețe Elsei că o va întâlni mai târziu pentru a-i răspunde la întrebări.
Însoțind-o pe Elsa și pe șirag la Scheldt, cavalerul îi spune regelui că acum nu poate conduce armata împotriva invadatorilor maghiari. El explică faptul că casa lui este templul Sfântului Graal din îndepărtatul Monsalvat, la care trebuie să se întoarcă; Parsifal este tatăl său, iar Lohengrin este numele său. Își ia rămas bun și se întoarce la lebada sa magică. Acum Ortrud se repede, jubilant față de trădarea Elsei față de bărbatul care ar fi putut rupe vraja care l-a transformat pe fratele ei într-o lebădă. Dar rugăciunile lui Lohengrin îl aduc pe Gottfried în locul lebedei sale dispărute și, după ce l-a numit pe băiatul conducător al Brabantului, Lohengrin dispare, condus de porumbelul Graalului. Ortrud piere, iar Elsa, chemându-și soțul pierdut, cade fără viață la pământ.
Richard Wagner (1813 - 1883): "Lohengrin"
| Nicolae Herlea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, România |
| Decedat | (86 de ani)[1][2][3][4] Frankfurt am Main, Hessa, Germania |
| Cetățenie | |
| Ocupație | cântăreț cântăreț de operă |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea Națională de Muzică București, Academia Națională Santa Cecilia[*] |
| Gen muzical | operă |
| Tipul de voce | Bariton |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
| Prezență online | |
| site web oficial pagină Facebook Internet Movie Database Myspace | |
| Modifică date / text | |
Nicolae Herlea (n. Niculae Herle - 28 august 1927, București – d. 24 februarie 2014, Frankfurt am Main, Germania) a fost un bariton român.
Biografie artistică
Baritonul Nicolae Herlea s-a născut în București, la 28 august 1927.
A studiat la Conservatorul din București cu profesorul Aurelius Costescu-Duca. Mai târziu a participat la Roma, la cursuri de specializare la Academia di Santa Cecilia, cu maestrul Giorgio Favaretto.
A debutat în 1951 pe scena Operei Naționale din București cu rolul Silvio din spectacolul Paiațe și a rămas angajat, ca prim-bariton al acestei scene.
Tot în 1951 a câștigat Premiul întâi la concursurile internaționale de la Geneva, Praga și Bruxelles. Aceste mari succese au fost urmate de apariția sa pe cele mai mari scene ale lumii: a cântat la Scala din Milano, la Opera Națională din Praga, la Teatrul Balșoi din Moscova și Opera Națională din Berlin. În perioada 1964-1967 a fost membru al Operei Metropolitan din New York. De asemenea a avut apariții și pe scenele americane din Boston, Cleveland, Detroit etc.
Repertoriul său bogat cuprinde roluri de seamă din creația universală; a fost Figaro în Bărbierul din Sevilia de Rossini (rol pe care l-a interpretat de aproximativ 550 de ori), lordul Ashton în Lucia di Lammermoor de Donizetti, Rigoletto în Rigoletto de Verdi, Escamillo în Carmen de Bizet, Oneghin în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Igor în Prințul Igor de Borodin, Scarpia în Tosca de Puccini. Vocea sa, caldă, egală pe întregul ambitus, exprimă cu naturalețe și avânt o întinsă gamă de sentimente.[necesită citare] Calitățile sale vocale sunt susținute de un autentic talent actoricesc.[necesită citare]
A cântat în compania multor artiști consacrați ai operei, printre care se numără: Montserrat Caballé, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Placido Domingo, Joan Sutherland, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Ghiaurov, Nicolai Ghiuselev , Giulietta Simionatto, James McCracken, Carlo Bergonzi, Fiorenza Cosotto, Nicolai Gedda, Luigi Alva, Ivan Petrov.
A fost președintele Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée și a predat cursuri de specializare, pentru masterat, la Academia de Muzică din București. Moare la 24 februarie 2014 la vârsta de 86 de ani în urma unor complicații datorate vârstei înaintate.
Premii și distincții
Dintre multele premii și distincții naționale și internaționale, se pot menționa:
- Medalia de Aur și Marele Premiu la Festivalul Primăverii de la Praga în 1954;
- Laureat al Concursului Internațional de Canto de la Geneva în 1955;
- Medalia de Aur și Marele Premiu la Concursul de Canto de la Verviers în 1957;
- Titlul de "Artist al Poporului" primit în 1962;
- Medalia de Aur "Giuseppe Verdi" în 1963 (Milano);
- Cheia orașului Detroit;
- Premiul de Stat în 1964;
- Ordinul Meritul Cultural în 1968;
- Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”[5]
- Ordinul Muncii în 1974;
- Ordinul Tudor Vladimirescu în 1981;
- Ordinul național „Steaua României” în grad de Comandor (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[6]
Înregistrări
Înregistrări video:
- "Tosca" la Tokio cu Montserrat Caballé și Giseppe Di Stefano (1975)
- "Andrea Chenier" / TV-Film 1971 / Cornel Stavru tenor, Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Nicolae Herlea bariton
- "La Forza del Destino" / TV-Film / Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
- "Rigoletto" / TV 1984 / Silvia Voinea soprană, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
- "Il Barbiere" / Film 1983 / Silvia Voinea soprană, Valentin Teodorian tenor, Nicolae Herlea bariton
- "La Traviata" / TV 1984 / Vasile Moldoveanu tenor, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton. Și rolul Violettei Valery cine il joaca ??? Probabil Eugenia Moldoveanu
- "Un Ballo in Maschera" / Film 1987 / Silvia Popp soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
- "Lucia Di Lammermoor" / Film 1985(?) / Silvia Voinea soprană, Florin Georgescu tenor, Nicolae Herlea bariton
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu