2. /28 SEPTEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

B. Decese; Sărbători

Decese

·        48 î.Hr. - Generalul roman Pompei (Cnaeus sau Pompei cel Mare, n. 26 septembrie 106 î.Hr.), este asasinat din ordinul regelui Ptolemeu al Egiptului.

Gnaeus Pompeius Magnus – foto: ro.wikipedia.org

Gnaeus Pompeius Magnus, sau Cnaeus Pompeius Magnus (29 septembrie 106 î.Hr.-28 septembrie 48 î.Hr.), a fost un general și om de stat roman. Dupa bătălia de la Pharsalos în Tesalia din 9 august 48 î.Hr., in care a fost infrant de Iulius Cesar, Pompei s-a refugiat în Egipt, unde a fost asasinat din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea Theos Philopator.

·    935 - Sfantul Venceslas I al Boemiei (Václav in ceha), moare asasinat de fratele sau Boleslav cel Crud.

Statuia Sfântului Venceslau din Catedrala Sf. Vitus din Praga. Capul statuii a fost realizat după măsurarea craniului lui Venceslau – foto: ro.wikipedia.org

Venceslau I (c. 907 &ndash 28 septembrie 935), Wenceslas I sau Venceslau cel Bun, a fost ducele (kníže) Boemiei din anul 921 și până la asasinarea sa în anul 935, în urma unui complot pus la cale de fratele său, Boleslau cel Crud. Martiriul său și popularizarea sa de către mai mulți biografi i-au creat rapid o reputație de bunătate și eroism, ce a determinat ridicarea sa la rangul de sfânt și declararea post-mortem ca rege, iar astăzi este considerat patronul spiritual al Cehiei. El este subiectul cântecului „Good King Wenceslas”, colindă cântată de Ziua Sfântului Ștefan.

·         1197: A murit Henric al VI-lea (noiembrie 1165), rege al Germaniei in 1190, imparat al Imperiului Romano-German din 1191 si  rege al Siciliei  prin căsătorie din  1194 până la moartea sa. Devenise cel mai puternic monarh de la Marea Mediterana, primind tribut din partea Imperiului Bizantin.  A murit pe  neașteptate îla Messina, in Sicilia, bolnav de malarie, în timp ce pregătea o cruciadă.

·         1582: Iancu Sasul, domn al Moldovei

·         1654: A incetat din viata Matei Basarab, domn al tarii Romanesti (1632-1654), sub carmuirea caruia va fi imprimata “Pravila de la Govora“. 

·         1702: Robert Spencer, al II-lea Conte de Sunderland (n. Paris 5 septembrie 1641 - d. Althorp 28 septembrie 1702) a fost un militar, om de stat și diplomat englez. Din cauza sarcasmului și al temperamentului său și-a câștigat o reputație de avocat nemilos în timpul monarhiei absolutiste și și-a făcut numeroși dușmani. În 1688 a fost nevoit să fugă în străinătate, dar mai târziu a fost reabilitat și s-a întors în patrie. După standardele de la curte din timpul Restaurării, viața sa privată a fost în afara scandalulilor

A fost fiul lui Henry Spencer, I conte de Sunderland și al soției acestuia Lady Dorothy Sidney. Tatăl său a murit în timpul Războiului Civil Englez, luptând pentru cauza regalistă, astfel la vârsta de trei ani a moștenit titlurile tatălui său, devenind baron Spencer Wormleighton și conte de Sunderland^[2]. A intrat în armata britanică și a avut rangul de căpitan, în Regimentul de cavalerie al prințului Rupert, nepotul regelui Carol I al Angliei. S-a căsătorit cu Anne Digby, fiica Lordului Bristol, în 10 iunie 1665 și mai târziu, a fost trimis ca ambasador la Madrid, în perioada 1671-1672. Apoi a fost ambasador la Paris (1672-1673) și în Provinciile Unite (1673). Întors la Londra, a fost admis ca Gentleman of the Bedchamber, până în 1679. Apoi a făcut parte din Consiliul Privat al Angliei și în 1679 a devenit Secretar de Stat al Departamentului de Nord; în același timp a fost trimis ca ambasador extraordinar la Paris

Robert Spencer, portret de Carlo Maratta

În 1681, a fost demis de către Carol al II-lea deoarece s-a opus la succesiunea la tron a Ducelui de York Iacob; Carol a fost revoltat de votul lui Sunderland pentru Excluzion Bill (Legea de excludere), pe care l-a descris ca fiind "sărutul lui Iuda"^[4]. Doar intervenția amantei regelui, Louise de Kérouaille i-a permis să se întoarcă pe scene politică. Intermitent, între 1682-1688, Sunderland a fost Secretar de Stat al Departamentului de Sud, Lord Locotenent de Warwickshire și Lord Președinte al Consiliului. În 1687, sub domnia lui Iacob al II-lea, s-a convertit la catolicism și a devenit cavaler al Ordinului Jartierei. Chiar dacă s-a bucurat de încrederea lui Mary de Modena, curând a devenit incomod sub proaspătul monarh, Iacob al II-lea. A rămas zdruncinat de reacția ostilă din partea publicului, când a depus mărturie la procesul Celor șapte nemuritori. Când Sunderland i-a cerut lui Iacob să se despartă de amanta lui Catherine Sedley, Contesă de Dorchester, regele i-a răspuns că nu știa că Sunderland era confesorul lui și pe viitor să-și vadă de propriile afaceri. A fost demis sumar în 1688 cu cuvintele Ah, iertare...sper că îi veți fi mai credincios viitorului stăpân, decât ați fost cu mine

Sunderland a fugit la Utrecht, în Olanda și i-a scris lui Sir John Churchill, I Conte de Marlborough, un proeminent om de stat englez, cerându-i să "facă lucrurile mai ușoare pentru un om în situația mea". În ciuda grosolăniei notorie și a temperamentului său, Sunderland a avut capacitatea de a-și face prietenii de durată, iar unii din prietenii săi, cum ar fi John Evelyn și Thomas Tenison, erau influenți în noul regim. Sora lui Dorothy Savile, vicontesă Halifax s-a căsătorit cu George Savile, I Marchiz Halifax, consilier a lui William al III-lea, și, deși el și Sunderland nu erau apropiați, Halifax s-a simțit obligat din solidaritate familială, să pledeze cauza lui Sunderland.^[6] Prin 1691 i s-a permis să se întoarcă în Anglia și destul de repede a început să participe la ședințele Camerei Comunelor. Apoi regele William al III-lea l-a vizitat la reședința sa din Althorp, Northamptonshire, pentru a discuta despre afacerile publice. Sunderland l-a sfătuit în selectarea miniștrilor și mai târziu a efectuat o reconciliere între William al III-lea și cumnata acestuia, Anne. A fost un consilier influent și l-a influențat pe William al III-lea să accepte numai Wighs (liberali) în guvernul său. William nu a fost tulburat de ultimii ani petrecuți în serviciul lui Iacob al II-lea de Sunderland, deoarece a înțeles că Sunderland era un om care nu ierta niciodată și l-a apreciat pentru sinceritatea sa și dorința de a exprima chiar adevăruri nedorite. Kenyon sugerează că grosolănia notorie a lui Sunderland l-a atras pe William, care detesta lingușirile și era el însuși deseori nepoliticos^[7].

În timp ce viața sa privată a fost fără prihană, în iarna 1687-1688, Sunderland a fost implicat într-un scandal când soțul fiicei sale Elizabeth, Lord Clancarty, a fugit din Turnul Londrei. El a găsit-o pe Elizabeth, pe care nu o văzuse din 1684 și a convins-o să consume căsătoria. Din păcate servitorii l-au alertat pe fratele ei Charles, care l-a arestat pe Clancarty. Sunderland a fost jenat, dar se pare că regele a fost amuzat și mai târziu a permis cuplului să plece în Germania^[8]. Sunderland s-a retras în cele din urmă din viața publică în decembrie 1697 și a trăit retras la Althorp, unde a murit în 1702. I-a succedat singurul fiu care i-a supraviețuit, Charles Spencer, al III-lea conte de Sunderland

Robert Spencer a fost căsătorit cu Anne Digby și a avut un mariaj fericit. În ciuda presupusei sale lipse de principii politice, Sunderland a fost un soț și un tată devotat. A avut cel puțin cinci copii^[10]:

• Robert Spencer (1666-1688)
• Anne Spencer (1667-1690), s-a căsătorit cu James Douglas, al IV-lea duce de Hamilton.
• Isabella Spencer (1668-1684)
• Elizabeth Spencer (1671-1704), s-a căsătorit cu Donough MacCarthy, al IV-lea conte de Clancarty
• Charles Spencer (1674-1722), a fost al III-lea conte de Sunderland.

Se consideră că cel puțin alți doi copii au murit tineri.

Robert Spencer, al II-lea Conte de Sunderland

Părinți Henry Spencer, I conte de Sunderland Lady Dorothy Sidney Frați și surori Dorothy Savile, Viscountess Halifax[*]  Căsătorit cu Anne Digby Copii Charles Spencer, 3rd Earl of Sunderland[*]

* 1851: Prințul Wilhelm al Prusiei (3 iulie 1783 - 28 septembrie 1851) a fost al patrulea fiu și al șaselea copil al regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a celei de-a doua soții, Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt.

A fost general de cavalerie în armata prusacă.

La 12 ianuarie 1804, la Berlin s-a căsătorit cu Maria Ana de Hesse-Homburg și a avut opt copii:

• Friederike (1805–1806)
• Irene (1806)
• Tassilo (1811–1813)
• Adalbert (1811–1873)
• Tassilo (1813−1814)
• Elisabeta (1815–1885)
• Waldemar (1817–1849)
• Maria (1825–1889)

Prințul Wilhelm l Prusiei

Părinți Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt  Frați și surori Julie von Brandenburg[*] Marianne von the Mark[*] Wilhelmine a Prusiei Frederica Charlotte a Prusiei Prințesa Augusta a Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Prințul Louis Carol al Prusiei Alexander Mark[*] Friedrich Wilhelm, Count Brandenburg[*] Hendrik van Pruisen[*] Gustav Adolf Ingenheim[*]  Căsătorit cu Maria Ana de Hesse-Homburg Copii Prințul Adalbert Prințesa Elisabeta Prințul Waldemar Maria, regină a Bavariei

·         1876:  A decedat  Costache Negri, diplomat roman unionist,  participant la Revoluţia de la 1848; (n. la 14 mai 1812, la Iasi). Tatal sau era Petrache Negrea, vel aga, mama, Smaranda, nascuta Donici. Este al doilea din cei cinci copii ai familiei. Incepe sa invete acasa cu un dascal grec si continua scoala la Curtea domnitorului Ioan Sandu Sturdza, a carui sotie era matusa mamei lui. In 1821, familia sa se refugiaza la Chisinau unde continua sa invete la Scoala Mitropoliei. Scriitor patriot si poet ocazional,compune  poezii de dragoste transpuse in epoca pe muzica, poezii de inspiratie folclorica. A scris cateva fabule, proza din ciclul Venetia, nuvela neterminata Manastirea, schita satirica neterminata Memoriile unei parechi de foarfici. Cunoscand bine franceza, italiana, germana, engleza,a  tradus din Byron, Schiller.

De asemenea a scris scrisori, cu valoare documentara, in care se vede moralist, sensibil, inclinat spre natura.  1832: Pleaca sa studieze medicina. Viziteaza Viena, Paris, Berlin, Venetia, Florenta, Napoli. 1845: Face o calatorie in Anglia. In 1848 este la Paris si inmaneaza Guvernului Provizoriu tricolorul romanesc, facut se pare de el, iar in  1851 este ales in Moldova si parcalab de Covurlui, si in 1854, este numit sef al Departamentului Lucrarilor Publice. In 1855 este trimis la Viena pentru a sustine cauza Principatelor, dupa care este agent al tarii la Constantinopol. 1856: Revenit la Iasi, este ales in Comitetul Unirii. 1857:  Deputat de Galati si Vicepresedinte al Adunarii Ad-hoc. 1858: Renunta la candidatura la domnie in favoarea lui Cuza si ramane un sfetnic apropiat al acestuia. 1859: Este plecat din nou la Constantinopol pentru a face recunoscuta investirea lui Cuza. Complotul care a dus la rasturnarea lui Cuza l-a determinat sa iasa din viata politica. 1876: La 28 septembrie, la Targu Ocna, judetul Bacau, s-a stins din viata  din cauza unei pneumonii,   A fost inmormantat la Manastirea Raducanu din Targu Ocna.

• 

  Bustul lui Costache Negri, amplasat în Parcul Trandafirilor din Suceava
   
• 

  Bustul lui Costache Negri din parcul oraşului Vatra Dornei
   
• 

  Mormântul lui Costache Negri lângă biserica fostei mănăstiri Răducanu din Târgu Ocna

·         1891: Herman Melville (n. 1 august 1819, New York - d. 28 septembrie 1891, New York) a fost un scriitor și eseist american, cunoscut mai ales pentru romanul său Moby Dick, care l-a făcut celebru postum.

Povestitor captivant, rapsod al peisajului marin și exotic, creator de tipuri umane de puternică vitalitate, a scris romane inspirate din viața indigenilor insulari din mările Sudului, evocând relațiile dure dintre oamenii mării sau aspirația eroului romantic către un ideal inaccesibil.

De asemenea, a fost un maestru al povestirilor și ale jurnalelor de călătorie. Opera sa poetică, valorificată postum, de celebrare a unor bătălii și eroi din Războiul Civil, de evocare a peisajului marin sau de meditație lirico-filozofică asupra vieții, îl situează printre poeții reprezentativi de limbă engleză ai secolului al XIX-lea.

Herman Melville s-a născut pe 1 august 1819 la New York. Tatăl lui, Allan Gansevoort Melvill, era scoțian și mama sa, Maria, era olandeză, ambii cu origini aristocratice. Falimentul tatălui îl silește să întrerupă studiile școlare la vârsta de 15 ani. În amintirile sale afirma că gustul pentru aventuri l-a dobândit ascultând povestirile tatălui său Allan despre valuri marine monstruoase, înalte cât un munte, despre catarge de corăbii care se rupeau ca surcelele în bătaia furtunilor, despre peripețiile unei călătorii pe mare către Le Havre sau Liverpool. După moartea tatălui în 1832, familia se mută la Lansingburg, pe fluviul Hudson, unde tânărul Herman studiază la Albany Classical School. Lui Melville îi place însă să călătorească și în anul 1835. ^[2] se îmbarcă pe un vas ancorat în portul orașului New York, traversează oceanul Atlantic, ca elev matelot până la Liverpool, vizitează Londra și se întoarce cu aceeași navă. În romanul Redburn: His First Voyage (Redburn: Prima sa călătorie), publicat în 1848, s-a inspirat din această experiență.

Câțiva ani își asigură existența dând lecții particulare ca meditator. Impresionat de lectura cărții Two Years Before the Mast (Doi ani la catarg) de Richard Henry Dana, apărută în 1840, Melville se îmbarcă din nou ca marinar și, pe 1 ianuarie 1841, părăsește portul New Bedford, statul Massachusetts, pe bordul balenierei Acushnet în direcția Oceanului Pacific. Ajuns la Insulele Marchize, părăsește nava. Impresiile din călătoria efectuată constituie tema povestirilor Taipi (1846) și Omoo (1847). După ce stă câtva timp în Insulele Societății, ajunge la Honolulu iar de aici, pe bordul fregatei americane United States, ajunge în toamna anului 1844 la Boston. Și experiența acestei călătorii va face obiectul unei povestiri, White Jacket: or, The World in a Man-of-War (Redingota albă sau lumea de pe o navă de război, 1850).

În 1847, Melville se căsătorește la Boston cu Elizabeth Shaw. Vor locui împreună în New York City până în anul 1850, când cumpără o fermă în Pittsfeld. În anul următor apare romanul Moby Dick, carte care nu a atras la început atenția publicului. Între anii 1857 și 1870 are diverse ocupații la școlile din regiune și ține un ciclu de conferințe pe tema aventurilor din mările sudului. Mai târziu lucrează ca agent vamal al orașului New York. Herman Melville moare pe 28 septembrie 1891, după o boală de câteva luni, fiind înmormântat în cimitirul Woodlawn din cartierul Bronx (parte a orașului New York).

Opera:

Romane

• 1846, Taipi: A Peep at Polynesian Life;
• 1847, Omoo: A Narrative of Adventures in zhe South Seas, ("Omoo: Relatarea aventurilor din Oceanul indian");
• 1849, Redburn: His First Voyage ("Redburn: Prima lui călătorie");
• 1849, Mardi: and a Voyage Thither ("Mardi și o călătorie până acolo");
• 1850, White-Jacket: or The World in a Man-of-War ("Tunica albă sau lumea pe un vas de război");
• 1851, Moby Dick, roman alegoric, epopee a spiritului uman în încleștarea dramatică cu forțele naturii;
• 1855, Israel Potter: His Fifty Years of Exile;
• 1857, The Confidence Man: His Masquerade.

Povestiri

• 1853: Bartleby, the Scrivener; a Story of Wall Street ("Bartleby copistul, o poveste de pe Wall Street")^[3]
• 1856: The Piazza Tales ("Povestiri de pe verandă");
• 1924 (postum): Billy Budd Sailor: An Inside Narrative, adaptat de compozitorul Benjamin Britten pentru o operă lirică.

Poezii

• 1866: Battle Pieces: And Aspects of the War ("Poezii despre bătălii și viziuni de război");
• 1876: Clarel: A Poem and Pilgrimage in the Holy Land;
• 1888: John Marr and Other Sailors ("John Marr și alți marinari");
• 1891: Timolcon.

Herman Melville

* 1891: Prințesa Ida Matilda Adelaide de Schaumburg-Lippe (28 iulie 1852 – 28 septembrie 1891) a fost soția lui Heinrich al XXII-lea, Prinț Reuss de Greiz.^[1] A fost mama Herminei Reuss de Greiz, a doua soție a lui Wilhelm al II-lea, ultimul împărat german.

A fost fiica lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe și a soției acestuia, Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont. Printre frații ei se includ: Georg, Prinț de Schaumburg-Lippe și Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe, soțul Prințesei Viktoria a Prusiei.

Ida și frații ei au fost crescuți foarte simplu; s-a spus că "știa mai multe despre bucătărie decât multe femei de rang mai mic" ^[2] Ida a fost, de asemenea, bine educată, și era în măsură să susțină discuții despre filosofie și știință cu oameni învățați din principatul său

La 8 octombrie 1872, Ida s-a căsătorit cu Heinrich al XXII-lea, Prinț Reuss de Greiz, Prințul suveran de Reuss.^[1][3][4] Ei au avut următorii copii:

• Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz (1878–1927)
• Prințesa Emma (1881–1961) căsătorită în 1903 cu graful Erich von Ehrenburg (1880–1930)
• Prințesa Marie (1882–1942) căsătorită în 1904 cu Freiherr Ferdinand von Gnagnoni (1878–1955)
• Prințesa Caroline (1884–1905) căsătorită în 1903 cu Wilhelm Ernst, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (1876–1923)
• Prințesa Hermine (1887–1947) căsătorită prima dată în 1907 cu Prințul Johann Georg de Schoenaich-Carolath (1873–1920); a doua oară în 1922 cu fostul kaiser Wilhelm al II-lea (1859–1941)
• Prințesa Ida (1891–1977) căsătorită în 1911 cu Christoph Martin III. zu Stolberg-Roßla (1888–1949)

Ida a murit la 28 septembrie 1891, la vârsta de 39 de ani, la Schleiz

Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe

Prințesă Reuss de Greiz

Părinți Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Hermine de Waldeck și Pyrmont  Frați și surori Adolf de Schaumburg-Lippe Georg Princess Hermine of Schaumburg-Lippe[*]  Căsătorită cu Heinrich al XXII-lea, Prinț Reuss de Greiz Copii Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz Prințesa Emma Prințesa Marie Caroline, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Hermine, împărăteasă germană și regină a Prusiei Prințesa Ida

·         1895: A încetat din viaţă chimistul şi biologul Louis Pasteur; a descoperit natura infecţioasă a unor boli ale omului şi animalelor (antraxul, pesta aviară) ; (n. 27 decembrie 1822).

Pasteur s-a născut în 1822 la Dole, un sat mic din regiunea Jura din Franța. În 1825, familia s-a mutat la Marnoz, și apoi, în 1830, la Arbois. În timp ce studia la colegiul din Arbois, și-a descoperit un talent pentru pictură. S-a mutat la Paris, dar s-a reîntors la Arbois, dezamăgit de experiența sa artistică în capitala franceză, și și-a luat bacalaureatul în litere (în 1840) și apoi, după un eșec, în 1842, și pe cel în științe matematice. Apoi, în 1843, a fost admis la École Normale Supérieure la Paris, pe care a absolvit-o în 1847, susținând două teze, una de chimie și alta de fizică;

Întreprinde cercetări de cristalografie și descoperă fenomenul de izomerie. Este numit profesor la noua Facultate de Științe din Lille, unde face o descoperire capitală, și anume demonstrează că levurile din drojdia de bere sunt ființe vii care provoacă procesul de fermentație. Prin lucrările (1858-1864) sale infirmă pentru totdeauna teoria generației spontane. Începând din 1865, studiază o maladie care decima viermii de mătase și reușește să identifice fluturii bolnavi și să le distrugă ouăle, înainte ca întreaga crescătorie să fie infestată.

În acest timp, în Germania, Robert Koch demonstrase experimental că un anumit tip de microbi provoacă o anumită maladie specifică. Pasteur este cucerit de acest nou domeniu al biologiei și reușește să izoleze germenul numit apoi stafilococ. În următorii ani se declanșează o adevărată cursă între Germania și Franța în această ramură a științei care se va numi microbiologie. Împreună cu colaboratorii săi, Pasteur pune la punct un vaccin împotriva holerei, pe care îl aplică cu succes în 1881.

Cercetările sale asupra turbării încep în 1880. Pasteur constată că măduva spinării de animal infectat uscată ar putea împiedica apariția acestei grave îmbolnăviri. După multiple încercări de a obține un preparat cu calități de vaccin și după multe ezitări, Pasteur face prima încercare la un copil mușcat de un câine turbat. La 6 iunie 1885, începe prima serie de injecții și, trei luni mai târziu, copilul este salvat.

Louis Pasteur este considerat pe bună dreptate unul din binefăcătorii omenirii. După moartea sa, survenită la 28 septembrie 1895, se odihnește într-o criptă din institutul care îi poartă numele.

Louis Pasteur

Părinți Jean-Joseph Pasteur[*][1]  Căsătorit cu Marie Pasteur[*] (din 29 mai 1849)[1] Marie Anne Laurent[*][1]  Copii Marie-Louise Pasteur[*][1]

·          1899: A încetat din viaţă pictorul simbolist italian Giovanni Segantini, reprezentant al curentului Art Nouveau; (n.15 ianuarie 1858).

·         1902 - A murit scriitorul francez Emile Zola, fondatorul mişcării naturaliste în literatură (n.02.04.1940).

·         1907: Frederic I (Frederick Wilhelm Ludwig; 9 septembrie 1826 – 28 septembrie 1907) a fost al șaselea Mare Duce de Baden din 1856 până în 1907.

Frederic s-a născut la Karlsruhe la 9 septembrie 1826. A fost al treilea fiu al lui Leopold, Mare Duce de Baden (1790–1852) și a soției acestuia, Sofia a Suediei (1801–1865), fiica regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei.

Frederic I și soția sa Louise de Baden

A devenit moștenitor prezumptiv al Marelui Ducat după decesul tatălui în 1852^[1] și la ascensiunea fratelui său sub numele de Marele Duce Ludovic al II-lea. Datorită problemelor de sănătate mintală ale fratelui său, el a fost regent ad interim de Baden în perioada 1852-1855 și a luat titlul de Marele Duce în 1856. Fratele său, Ludovic al II-lea, a murit în 1858.

Frederic a fost considerat un susținător relativ liberal al monarhiei constituționale. În timpul domniei sale a fost introdusă opțiunea de căsătorie civilă în Baden, precum și alegeri directe pentru Camera inferioară a Parlamentului de Baden în 1904.

Marele Duce a avut un rol esențial în istoria mișcării sioniste. În 1896 Marele Duce s-a întâlnit cu Theodor Herzl (fondatorul sionismului politic) prin cunoștința comună, reverendul William Hechler, și l-a ajutat pe Herzl în obținerea unei audiențe la nepotul său, împăratul german. După unele insistențe din partea Marelui Duce, împăratul a acceptat în cele din urmă audiența care a avut loc în Palestina, la 28 octombrie 1898, în timp ce Kaiserul era în pelerinaj în Palestina.

Frederic I a fost prezent la proclamarea Imperiului german la Versailles în 1871,^[2] el fiind singurul ginere al împăratului și unul dintre suveranii unui teritoriu german.

A murit la reședința sa de vară de pe insula Mainau în sudul Germaniei, la 28 septembrie 1907, la vârsta de 81 de ani. Astăzi, Mainau este deținută de Fundația Lennart Bernadotte, creată de strănepotul lui Frederic, contele Lennart Bernadotte (1909–2004).

În 1856, s-a căsătorit cu Prințesa Louise a Prusiei, fiica lui (atunci a prințului moștenitor) Wilhelm I și a soției acestuia, Augusta de Saxa-Weimar. Cuplul a avut trei copii:

• Marele Duce Frederick al II-lea de Baden (9 iulie 1857 - 9 august 1928); căsătorit cu Prințesa Hilda de Luxembourg; fără moștenitori.
• Regina Victoria a Suediei (7 august 1862 - 4 aprilie 1930); căsătorită cu regele Gustav al V-lea al Suediei, au avut moștenitori.
• Prințul Ludwig de Baden (12 iunie 1865 - 23 februarie 1888); a murit necăsătorit, fără moștenitori.

Prin fiica sa este strămoșul actualului monarh al Suediei, Carl XVI Gustaf al Suediei.

Frederic I

Marele Duce Frederic I de Baden Părinți Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei  Frați și surori Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Maria Ludovic al II-lea Prințul Wilhelm de Baden Karl von of[*]  Căsătorit cu Prințesa Louise a Prusiei Copii Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden Victoria, regină a Suediei Prințul Ludwig

·         1918: Eduard von Keyserling, scriitor german (n. 1855)

·         1921: A murit la Bucuresti,  Petru Grădişteanu, publicist şi om politic liberal (ca deputat şi senator a iniţiat câteva proiecte de legi, printre care legea privind organizarea şi administrarea teatrelor, adoptată în 1877). A fost  preşedinte al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” (Liga culturală); membru de onoare al Academiei Române din 1883; (n. 24 februarie 1839, Bucuresti).

* 1928: Pierre Henri Puiseux (n. 20 iulie 1855, Paris – d. 28 septembrie 1928) a fost un astronom și alpinist francez. Fiul său, Robert (1892-1991), a fost co-director al Michelin & Cie, apoi președinte al societății Citroën (1950-1958).

Fiu al matematicianului și astronomului Victor Alexandre Puiseux, Pierre Henti Puiseux s-a născut în Paris, la 20 iulie 1855. Și-a făcut studiile la École normale supérieure din Paris.

A obținut agregația de matematici în 1878 și a devenit astronom la Observatorul din Paris în 1885. A lucrat și conferențiar de matematici la Facultatea de Științe din Paris.

A fost ales membru al Academiei Franceze de Științe (secția astronomie) în 1912.

Fotografie a Lunii luată de Puiseux & Loewy în 1894.

Lucrările lui Pierre Puiseux se referă la aberația luminii, asteroizi, dinamica Lunii și, în colaborare cu Maurice Lœwy, a lucrat la un proiect pe care nu a reușit să-l încheie, Carte du Ciel (în română: „Harta Cerului”). A creat un atlas fotografic al Lunii cu 6.000 de imagini luate de el însuși și de Lœwy.

Craterul Puiseux de pe Lună îi poartă numele. Craterul Puiseux se află pe marginea Mării Humorum, exact vizavi de craterul Loewy.

Pierre Puiseux, precursor împreună cu tatăl său al alpinismului fără ghid și membru fondator al „Clubului Alpin Francez” (în franceză: Club alpin français), a realizat în 1887 primul parcurs al laturii de nord-nord-vest a vârfului Grande Casse (în Massif de la Vanoise), împreună cu tatăl său, Victor Puiseux, însoțiți fiind de Amédée Crochet și de Joseph Amiez, după ce escaladaseră vârful Mont Blanc fără ghid, în 1880.

Pierre Henri Puiseux

* 1930: Leopold Maximilian Joseph Maria Arnulf, Prinz von Bayern (n. 9 februarie 1846 - d. 28 septembrie 1930) a fost al doilea fiu al lui Luitpold, Prinț Regent al Bavariei (1821–1912) și al soției lui, Arhiducesa Augusta de Austria (1825–1864). A fost Generalfeldmarschall în armata germană și austro-ungară pe fronul de est în Primul Război Mondial.

Prințul Leopold cu logodnica sa, Arhiducesa Gisela de Austria, 1872.

Prințul Leopold a intrat în armata bavareză la vârsta de 15 ani și a devenit locotenent la 28 noiembrie 1861.^[1] Prima sa luptă a avut loc în cadrul războiului austro-prusac din 1866 unde el a comandat o baterie de artilerie la Kissingen și Rossbrunn.

În 1870, regele Ludwig al II-lea al Bavariei, l-a trimis pe Leopold pe câmpurile de luptă din Franța, unde armata bavareză se lupta alături de armata prusacă în războiul franco-prusac. A servit în regimentul 3 bavarez de artilerie. A fost promovat la rang de maior în decembrie 1870.^[2] Pentru actele sale de curaj împotriva inamicului el a primit Crucea de Fier clasele 1 și 2, cavaler al ordinul militar de merit clasa 1, cavaler al Crucii Ordinului militar Max Joseph, cea mai înaltă distincție militară bavareză și decorații de la mai multe alte state germane.

În anii de după război, Prințul Leopold și-a petrecut cea mai mare parte a timpului călătorind, a vizitat Africa, Asia și alte țări din Europa. S-a căsătorit la 20 aprilie 1873 la Viena cu verișoara sa de gardul doi, Arhiducesa Gisela a Austriei, fiica împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Leopold a rămas în armata bavareză și în cele din urmă a fost promovat la rangul de mareșal (Generalfeldmarschall) la 1 ianuarie 1905.^[2] S-a retras din serviciul activ în 1913.

Prințul Leopold al Bavariei

Prințul Leopold al Bavariei, 1917 Părinți Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Arhiducesa Augusta de Austria  Frați și surori Theresa de Bavaria Prince Arnulf of Bavaria[*] Ludwig al III-lea al Bavariei  Căsătorit cu Arhiducesa Gisela a Austriei Copii Prințesa Elisabeta Prințesa Auguste Prințul Georg Prințul Konrad

* 1943: Samuel Ruben (născut Charles Rubenstein, 5 noiembrie 1913 – d. 28 septembrie 1943) a fost un chimist american, cunoscut pentru descoperirea izotopului carbon-14 împreună cu Martin Kamen.

Fiul lui Herschel și al Friedei Penn Rubenstein și-a scurtat numele în Ruben în 1930. Tânărul Sam s-a împrietenit cu vecinul Jack Dempsey și a activat în clubul local de box, după care, după ce familia s-a mutat dincolo de Golf, la Berkeley, a practicat baschetul la Liceul Berkeley (Berkeley, California). După ce a absolvit facultatea de chimie de la Universitatea California, Berkeley, și-a continuat studiile acolo și a primit un doctorat în chimie fizică în mai 1938. A fost numit imediat instructor la catedra de chimie, și a devenit asistent universitar în 1941.

Împreună cu colegul său, Martin Kamen, doctor de la Universitatea Chicago și cercetător în chimie și fizică nucleară și lucrând sub supravegherea lui Ernest O. Lawrence de la Laboratorul de Radiații Berkeley, a încercat să elucideze calea urmată de carbon în fotosinteză încorporând izotopul radioactiv de durată scurtă Carbon-11 (11CO2) în numeroase experiențe efectuate între 1938 și 1942. Ajutat și de ideile și colaborarea lui C. B. van Niel, de la Stația Marină Hopkins de la Universitatea Stanford, a înțeles că reducerea dioxidului de carbon poate apărea și în întuneric și poate implica procese similare cu cele întâlnite la bacterii. Această interpretare punea sub semnul întrebării teoria veche de o sută de ani a lui Adolf von Baeyer privind reducerea fotochimică a dioxidului de carbon absorbit de clorofilă, după care s-au ghidat zeci de ani Richard Willstätter, A. Stoll, și alții în căutarea formaldehidei.

În sute de experimente cu Carbon-11 produs din deuteroni și în altele cu bor-10 efectuate de Martin Kamen în ciclotronul de 37 de țoli din Laboratorul de Radiații, Ruben și Kamen, împreună cu alți colaboratori din domeniile botanică, microbiologie, fiziologie și chimie organică, au căutat calea dioxidului de carbon în plante, alge și bacterii. La început, rezultatele obținute, perturbate de absorbția produselor de reacție pe reziduuri proteice, nu au relevat calea carbonului în fotosinteză, dar au reușit să trezească interesul oamenilor de știință din toată lumea aflați în căutarea unor răspunsuri la întrebări despre procese metabolice, declanșând o revoluție în biochimie și medicină.

Experimentele efectuate de Ruben cu apa grea, H₂O¹⁸, pentru a obține gaz ¹⁸O₂ au arătat că oxigenul gazos produs în fotosinteză provine din apă. Împreună cu predicția fizicii nucleare privind un „izotop radioactiv de carbon cu viață lungă”, Ruben și Kamen au urmat mai multe piste care puteau duce la identificarea izotopului Carbon-14. După mai multe tentative eșuate, Martin Kamen a colectat rezultatele unui bombardament asupra grafitului efectuat timp de 120 de ore în ciclotron și s-a grăbit cu ele la „Rat House”, clădire de lângă Catedra de Chimie și de lângă ciclotron, unde își avea Sam Ruben biroul. La ora 8 AM, pe 27 februarie 1940, Sam Ruben a demonstrat fără echivoc că sursa de radioactivitate era izotopul Carbon-14.

Energia redusă a izotopului Carbon-14 îngreuna măsurătorile într-atât încât nu s-au efectuat experimente cu indicatori pentru C-14 decât în 1942 când Sam Ruben i-a dat tot carbonatul de bariu cu C-14 tânărului profesor de chimie Andrew Benson care și-a început lunga serie de experimente de fixare a ¹⁴CO₂ pentru a determina calea carbonului în fotosinteză. Abia în 1949, chimistul Willard Libby a folosit-o pentru a inventa datarea cu carbon radioactiv.

Ruben a fost recrutat pentru a face cercetări în scopul susținerii efortului de război în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și a devenit interesat de mecanismul fosgenului ca gaz otrăvitor. Cu fosgen cu C-11 (¹¹COCl₂) pregătit de Benson, ei au studiat combinația dintre fosgen și proteinele din plămâni. După ce Benson a plecat de la Berkeley în iulie 1943, Ruben a murit la 28 septembrie 1943 în urma unei otrăviri accidentale cu fosgen suferite în ziua anterioară.

* 1947: Elisabeth von Gutmann (n. 6 ianuarie 1875 – d. 28 septembrie 1947) a fost Prințesă consort a Liechtensteinului prin căsătoria cu Franz I, Prinț de Liechtenstein.

Elisabeth s-a născut la Viena, Austro-Ungaria ca fiică al lui Wilhelm Isak, Ritter von Gutmann, și a celei de-a doua soții, Ida Wodianer.^[1] Tatăl ei era om de afaceri evreu din Moravia care deținea o firmă de cărbune. A fost înnobilat în 1878 de către împăratului Franz Joseph I. Între 1891-1892 a fost președinte al Comunității israelite vieneze.

Elisabeth s-a căsătorit la Viena cu baronul maghiar Géza Erős of Bethlenfalva (1866-1908). La 7 august 1908, el a murit de tânăr; nu au avut copii.

În 1914, ea l-a întâlnit la fondul de ajutor pentru militari pe Prințul Franz de Liechtenstein. Fratele Prințului Franz, Prințul Johann al II-lea nu a aprobat relația. La 11 februarie 1929 Prințul Franz i-a succedat fratelui său sub numele de Franz I, fratele său nefiind căsătorit și neavând copii. La 22 iulie 1929 Elisabeth și Franz I s-au căsătorit la Viena. Nu au avut copii.

Deși Liechtenstein nu a avut oficial partid nazist, o mișcare de simpatie nazistă a fost în fierbere timp de ani de zile în cadrul partidului Uniunea Națională.^[2]

La începutul anului 1938, chiar după anexarea Austriei în cadrul Germaniei, Prințul Franz I de Liechtenstein în vârstă de 84 de ani a abdicat, numindu-l regent și succesor pe vărul său de gradul trei, Franz Josef al II-lea, Prinț de Liechtenstein, care avea 31 de ani.

Elisabeth a trăit în Pasul Semmering până la anexarea Austriei de către Germania Nazistă, apoi a plecat în exil în Elveția, unde a murit la Vitznau în 1947.

Elisabeth

Părinți Wilhelm von Gutmann[*]  Frați și surori Moritz von Gutmann[*] Rudolf von Gutmann[*]  Căsătorită cu Baron Géza Erős de Bethlenfalva Franz I, Prinț de Liechtenstein

·         1953: Edwin Powell Hubble (n. 20 noiembrie 1889, Marshfield, Missouri – d. 28 septembrie 1953, San Marino, California) a fost un astronom și cosmolog american, fondatorul astronomiei extragalactice.

A schimbat profund înțelegerea felului în care trebuie să concepem Universul prin demonstrarea existenței altor galaxii, altele decât cea a noastră, Calea Lactee.

Hubble a descoperit, de asemenea, modul corect de aplicare al "Efectului Doppler" la expansiunea Universului, numit specific în astronomie și cosmologie "Deplasarea spre roșu". Efectul observat de el în modificarea spectrul electromagnetic al galaxiilor stabilea o proporționalitate între variația spectrului electromagnetic al unei anumite galaxii și depărtarea acesteia de planeta noastră, Pământ. Această proporționalitate, care a devenit cunoscută ca Legea lui Hubble, a definit și a măsurat expansiunea universului.

Hubble este adesea creditat incorect cu descoperirea efectului deplasării spre roșu, efectul Doppler, în cazul galaxiilor, dar acest fenomen fusese observat de alți astronomi în anii 1910, incluzând pe Vesto Slipher de la Lowell Observatory. Slipher raportase observarea efectului de deplasare spre albastru, dar și cel al deplasării spre roșu în spectrul galaxiilor spirală, indicând mișcarea brațelor acestora către și înspre Pământ, aceste deplasării fiind dovada indirectă a rotației acestor galaxii.^[4] În aceeași perioadă de timp, alte măsurători ale deplasărilor spre roșu și analize ale semnificației acestora au fost realizate de James Keeler la observatorele astronomice Lick și Allegheny, respectiv de William Campbell, la același Lick Observatory.

Edwin Powell Hubble

* 1964: Adolph „Harpo” Marx (mai târziu Arthur „Harpo” Marx) (23 noiembrie 1888 – 28 septembrie 1964) a fost un actor american de comedie.

Născuți în New York, Frații Marx au fost copii unei familii de evrei imigranți din Germania.

Filmografie:

Cu Chico, Groucho și Zeppo:

• Humor Risk (1921)
• Nuci de cocos (1929)
• Biscuiți pentru animale (1930)
• The House That Shadows Built (1931)
• Frații Marx - Agenți secreți (1931)
• Frații Marx la colegiu (1932)
• Supă de rață (1933)

Cu Chico și Groucho:

• O noapte la operă (1935)
• O zi la curse (1937)
• Room Service (1938)
• La circ (1939)
• Frații Marx în Vest (1940)
• The Big Store (1941)
• O noapte la Casablanca (1946)
• Love Happy (1949)
• Istoria omenirii (1957)

Harpo Marx
Date personale Născut 23 noiembrie 1888 New York City, Statele Unite Decedat 28 septembrie 1964 (75 de ani) Los Angeles, California, Statele Unite Părinți Sam Marx[*] Minnie Marx[*]  Frați și surori Groucho Marx Zeppo Marx Chico Marx Gummo Marx  Căsătorit cu Susan Fleming (m. 1936–1964; moartea sa)

·         1966: A murit compozitorul Ioan Danielescu; (n. 29 decembrie 1884, Ploiesti). Eminentul profesor, compozitor si dirijor Ioan Cristu Danielescu, a inceput in  anul 1900 studiile muzicale la Conservatorul din Bucuresti, beneficiind de indrumarea unor straluciti maestri ai scolii muzicale romanesti din acea vreme. Pana la sustinerea examenului de capacitate, tanarul profesor I.C. Danielescu a predat gratuit muzica in diverse scoli din Municipiul Ploiesti, in vara anului 1904 reusind sa constituie un cor de aproape 500 de elevi, care in ziua de 2 iulie 1904, cu prilejul comemorarii a 400 de ani de la trecerea in eternitate a marelui voievod al Tarii Moldovei- Stefan cel Mare si Sfant, a sustinut in aer liber un splendid concert-spectacol. In urma promovarii examenului de capacitate si pana la pensionare (1945), profesorul I.Danielescu s-a impus printre cei mai renumiti profesori de muzica din aceasta straveche urbe, cu deosebire la prestigiosul Liceu „Sf.Petru si Pavel”, precum si la Scoala Normala si Liceul de fete „Spiru Haret” din Ploiesti. Dintre numerosii sai elevi, au avut fericirea de a-l avea dascal, maestrii: Dumitru D. Botez si Paul Constantinescu, istoricul si criticul literar Valeriu Rapeanu, profesorul emerit Paul D.Popescu, au remarcat in cuvinte elogioase calitatile sale de pedagog si de animator al vietii corale ploiestene. Paralel cu prestigioasa sa activitate didactica, profesorul I.Cr. Danielescu, se afirma puternic realizand peste 150 de lucrari in domeniul muzicii de teatru, muzicii pentru voce si pian si cu deosebire in domeniul muzicii corale unde ramane „Unul dintre clasicii acestui gen muzical”. Cateva titluri  au devenit permanente in repertoriul genului: „Se intorc eroii” (1913); „Frunza verde de sulfina” (1920); „Sus pe Arges ” – suita pentru cor mixt (1950), „Pe Valea Prahovei” (1956) si in mod exceptional corul mixt „Vointa Neamului”, un adevarat imn ce rasuna si astazi cu aceeasi intensitate pentru pacea si suveranitatea tarii, compus in preajma Marii Uniri de la 1918. Profesorul I.Cr. Danielescu s-a impus si printr-o neobosita activitate de dirijor, la pupitrul Societatilor corale: „Doina Prahovei”, „Freamatul codrului” etc., cu care a sustinut numeroase concerte in Ploiesti, in judet si in turnee intreprinse in diverse zone ale tarii. Manifestari omagiale au avut loc   – cu ocazia atribuirii titlului de Profesor emerit, iar in 1996, cu ocazia comemorarii a 30 de ani de la trecerea sa in  vesnicie, s-a dezvelit o placa omagiala, asezata in fata casei, in care a trait si creat renumitul profesor, compozitor si dirijor, eveniment onorat de conducerea Uniunii Compozitorilor in frunte cu presedintele acestei institutii si reputatul scriitor si om politic Mircea Ionescu Quintus. Tot in acea zi (8 dec.1996), o placa omagiala s-a dezvelit si pentru distinsul sau fiu, compozitorul, dirijorul si profesorul Nelu Danielescu (n. 1919, Ploiești – d. 16 noiembrie 1971), unul dintre fondatorii Teatrului de Revista din Ploiesti.

* 1966: André Breton (n. 18 februarie 1896, Tinchebray, Franța, - d. 28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí (printre alții). Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.

André Breton s-a născut la Tinchebray (Orne) ca fiu al unui negustor. Și-a petrecut copilăria pe meleagurile britanice începând să scrie de mic poeme - l-a cunoscut pe poetul Paul Valéry. A studiat medicina și mai târziu psihiatria, datorită căreia, în 1921, l-a cunoscut pe Sigmund Freud. În timpul primului război mondial, l-a cunoscut pe Jacques Vaché, un dadaist înfocat.

André Breton

·         1970: John Roderigo Dos Passos (14 ianuarie, 1896 – 28 septembrie, 1970) a fost un dramaturg, poet, jurnalist și traducător american. Este cel mai bine cunoscut ca autor al Trilogiei S.U.A. (în original U.S.A. Trilogy) ce cuprinde volumele: Paralela 42, 1919 și Marile afaceri.

John Dos Passos

* 1970: Gamel Abdel Nasser (Gamal 'Abd al-Naser "Gamal Abdul Nasir",în arabă "protector") جمال عبد الناصر n. 15 ianuarie 1918, Alexandria´ în Egipt, după unii în Sudan,; d. 28 septembrie 1970, Cairo) a fost ofițer și prim-ministru (1954-1956), președinte (1956-1970) și lider al Republicii Arabe Unite (1958-1961). A purtat două rǎzboaie cu Israelul în 1956 și în 1967.

În 1939 la scurt timp după ce a trecut examenul de bacalaureat, Nasser a intrat în armată în Sudan ca voluntar. În cursul războiului, Nasser și Anwar Sadat împreună cu un alt prieten Ally, au intrat în contact cu agenții Axei și au plănuit un puci ce ar fi urmat să coincidă cu o ofensivă italiană, și care putea duce la îndepărtarea forțelor britanice din Egipt, dar planul nu a fost executat. Nasser a început să formeze un grup militar de ofițeri tineri la care s-au alăturat alți egiptieni naționaliști care deja încercaseră câteva forme de revoluție.

Pentru 23 iulie 1952 Nasser a plănuit lansarea unei lovituri de stat cu un grup de ofițeri și, în aceea noapte, grupul de ofițeri au preluat controlul puterii în toate clădirile guvernamentale, stațiile de radio, de poliție, și armată în Cairo. Membrii complotului Nasser l-au numit pe Muhammad Naguib președinte, care era cunoscut în Egipt ca eroul din 1948 în războiul Arabo Israelian. Noul guvern instalat imediat a fost recunoscut de Regatul Unit cu o condiție, de a se respecta proprietatea cetățeniilor britanici din Egipt, altfel Regatul Unit nu îl va recunoaște și va interveni, Nasser și participanții la complotul revoluționar au permis ca Statele Unite ale Americii să-i dea adăpost regelui Farouk și întregii sale familii, fără umilire și cu onoare. După asumarea puterii, Nasser își formează guvernul egiptean de "ofițeri liberi", Ali Maher devine prim-ministru. ""Ofițerii liberi"" participanți la complotul Nasser au constituit adevărata putere în Egipt, cu Neguib ca șef al statului, iar Nasser vice-șef al statului. Deoarece consiliul revoluționar avea deja o ideologie puternică, membrii lui l-au demisionat prin forță pe Ali Maher în 7 decembrie 1952, sub motiv că nu acceptase reformarea în drept a statului. Naguib a preluat întreaga putere ca prim ministru.

În iunie 1953, Naguib anunță în mod oficial desființarea monarhiei și s-a proclamat ca președintele Egiptului După aceasta Naguib și Nasser intră în conflict. Pe 23 februarie 1954 Naguib demisionează din ambele posturi ca președinte și prim-ministru.

Comandamentul consiliului revoluționar l-a proclamat pe Nasser ca prim ministru, iar Naguib a fost pus în arest la domiciliu. Comandamentul consiliului revoluționar a dialogat cu Naguib, și o mare parte din cetățeni au demonstrat în favoarea lui Naguib, rezultatul acestei demonstrații, consiliul i-a permis lui Naguib de a se întoarce ca președinte, și să se indroducă noi alegeri libere, pentru un nou prim-ministru și un nou președinte, eventual Nasser a preluat ambele puteri.

Nasser nu și-a pierdut timpul și imediat în octombrie 1954 l-a scos cu forța pe Naguib din funcție, Nasser s-a proclamat dictatorul militar al Egiptului. Nasser a rămas conducătorul Egiptului vreme de 15 ani.

Imediat după ce Nasser a devenit șeful statului, a semnat un contract cu Regatul Unit, permisiunea ca forțele militare britanice să stea în Suez ,dar și forțe civile. Această perioadă i-a dat Egiptului întreaga independență, și a luat sfârșit tensiunea între Egipt și Regatul Unit. Nasser a cerut în schimb un ajutor financiar de 40 de milioane de dolari pentru dezvoltare, de la americani și britanici.

În 1955 Nasser a primit 40-60 de milioane de dolari pentru construcția Aswan. Nasser în 26 iulie 1955 anunță naționalizarea Canalului de Suez. Atât Josip Broz Tito cât și Jawaharlal Nehru îi previn pe Nasser că naționalizarea canalului va provoca occidentul, vor fi reacții grave, totuși Nasser era convins ca Regatul Unit nu va interveni militar, și era anunțat că este foarte posibil ca Israelui să reacționeze. Consiliul de securitate al S.U.A a adoptat rezoluția lui Nasser, iar Nasser era deja sigur că Suezul nu va fi invadat.

Nasser a greșit deoarece la 29 octombrie forțele militare al Israelului au intrat în peninsula Sinai, iar la 31 octombrie forțele britanice și franceze au intrat în zona canalului de Suez, Dwight Eisenhower și guvernul american a cerut retragerea celor trei țări, la 5 noiembrie 1956, U.R.S.S au dat un ultimatum retragerii trupelor străine.

După criza legată de Canalul Suez, Egiptul s-a eliberat de presiunile occidentului imperialist și a avut o relație politică strânsă cu Uniunea Sovietică care a aprobat o investiție de circa o treime din costul barajului Aswan. Sute de tehnicieni sovietici au luat parte la această construcție. Construcția începe la 1 ianuarie 1960 și a fost completată în 1970. Barajul Aswan, numit Lacul Nasser în onoarea lui Nasser, a produs putere electrică de 2.1 gigawati.

Aswanul nu a fost unicul rezultat al acestei relații dintre Egipt și U.R.S.S. Sub influența sovietică, Nasser a introdus în Egipt sistemul de economie socialist. Nasser a fost decorat cu Ordinul Lenin.

Cu trei ani înainte de moartea sa în 1967, Nasser a intrat în conflict cu Israelul, ce a dus la Războiul de șase zile. După înfrângerea suferită de Egipt, Nasser a demisionat, dar a fost rechemat de populația egipteană în mod masiv și a continuat în această funcție până la decesul său.

Nasser a murit de infarct la 27 septembrie 1970, la Cairo, la o conferință cu liderii arabi despre masacrul din Iordania, unde au foști uciși mii de palestinieni, operațiune numită "Septembrie Negru din Iordania".

A facut parte din Statele Nealiniate razboiului rece alaturi de Tito, Nehru, Ceausescu, lumea est-asiatică: Coreea, China, Vietnam, militand pentru pace între cele doua blocuri, lagărul socialist al Pactului de la Varsovia și lumea liberă, OTAN.

In prezent Egiptul recunoaște existența juridică a Israelului având legaturi economice, de prietenie și culturale stranse.

Gamel Abdel Nasser جمال عبد الناصر

Căsătorit cu TahiaKazem Copii Khalid Abdel Nasser[*]

·         1978: Ioan Paul I (Albino Luciani, 17 octombrie 1912 – 28 septembrie 1978) a fost papă al Bisericii Catolice între 26 august și 28 septembrie 1978, pontificatul său fiind unul dintre cele mai scurte din istorie. Vezi și anul celor trei papi.

Ioan Paul I
Date personale
Nume la naștere	Albino Luciani
Născut	17 octombrie 1912[1][2]  Canale d'Agordo, Regatul Italiei
Decedat	28 septembrie 1978 (65 de ani)[1][2]  Statul Cetății Vaticanului
Înmormântat	Vatican Grotto[*]
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Religie	Biserica Romano-Catolică
Ocupație	preot catolic[*] scriitor
Activitate
Început de pontificat	26 august 1978
Final de pontificat	28 septembrie 1978
Predecesor	Paul al VI-lea
Succesor	Ioan Paul II
Semnătură
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Papa Ioan Paul I (în latină Ioannes Paulus PP. I), născut Albino Luciani (17 octombrie 1912 – 28 septembrie 1978), a fost papă al Bisericii Romano-Catolice și suveran al Orașului Vatican între 26 august 1978 și 28 septembrie 1978. Pontificatul său, cuprinzând numai 33 zile, a reprezentat unul dintre cele mai scurte pontificate din istoria papalității, dând naștere celui mai recent “an al celor trei papi”. În contrast cu acest fapt, cel care i-a urmat și care i-a împărtășit titulatura papală, Papa Ioan Paul al II-lea, urma să dețină unul dintre cele mai lungi pontificate din istoria papalității. Întrucât a murit prea devreme pentru a putea lăsa în urma sa o moștenire de substanță în ceea ce privește viața și dezvoltarea Bisericii, Papa Ioan Paul I este adesea comparat, datorită prieteniei sale cordiale și a smereniei de care dădea dovadă, cu “Bunul Papă Ioan”, popularul papă Ioan XXIII. Ioan Paul I a fost primul papă din istorie care și-a ales un nume dublu, prin aceasta realizând un act de onoare în cinstea celor doi predecesori ai săi direcți, Papa Ioan XXIII și Papa Paul VI. Totodată, el a fost primul, și până în momentul de față singurul, papă care a utilizat formula “întâi” în titulatura oficială a numelui său.

Albino Luciani (papa care zâmbea totdeauna) s-a născut la data de 17 octombrie 1912, în Forno de Canale (actualul oraș Canale d'Agordo), în provincia Belluno, regiunea Venetto, în nordul Italiei. A fost fiul lui Giovanni Luciani și al soției sale Bortola Tancon. A avut o soră, pe nume Nina, și un frate pe nume Edoardo. A fost educat la seminariile minor și major ale diocezei de Belluno și ordinat ca preot al Bisericii Romano-Catolice la data de 7 iulie 1935. Ulterior, lui Luciani i-a fost conferit titlul de doctor în Teologie Sacră al Universității Pontificale Gregoriene din Roma. A slujit ca vice-rector al seminarului diecezan din 1937 și până în 1947, totodată predând noțiuni de teologie dogmatică, teologie morală, drept canonic și artă sacră.

În anul 1948 a fost numit pro-vicar general și în 1958 vicar general al diocezei sale, înainte de a fi numit episcop de Vittorio Veneto, în anul 1958, de către papa Ioan al-XXIII-lea. Ca episcop, a participat la toate sesiunile Conciliului II Vatican (1962-1965). La data de 15 decembrie 1969 a fost numit patriarh al Veneției de către papa Paul VI, începând să conducă eparhia în mod efectiv începând cu data de 3 februarie 1970. În cadrul Consistoriului din 5 martie 1973, papa Paul VI l-a ridicat la rangul de cardinal.

Ioan Paul I a fost o persoană tăcută, modestă, cu un simț al umorului extrem de amical. În cadrul mesajului din cadrul slujbei Angelus (“Îngerul Domnului”) din 27 august, rostit în prima sa zi de pontificat, el a impresionat întreaga lume prin prietenia sa naturală. O altă trăsătură de caracter ce i-a impresionat pe catolici a fost smerenia sa deosebită, un prim exemplu constând în rușinea pe care a simțit-o atunci când papa Paul VI și-a luat stola și a așezat-o pe umerii lui Luciani, în timp ce acesta era cardinal. Ioan Paul I își amintește acest moment în primul său Angelus: “Papa Paul VI m-a făcut să înroșesc până la rădăcinile firelor de păr, în prezența a 20.000 de oameni, pentru că și-a dat jos stola și a așezat-o pe umerii mei. Niciodată nu am înroșit atât de mult”.

La conclav au participat 111 cardinali, dintre aceștia aproximativ 100 (în funcție de sursă) au votat pentru cardinalul Albino Luciani.

La doar 33 de zile după alegere, Papa Ioan Paul I a murit subit. Vaticanul a declarat oficial că papa a murit de infarct miocardic^[3], diagnostic care însă nu este bazat pe rezultatul unei autopsii. Lipsa unei autopsii a condus la apariția unor teorii ale conspirației^[4] privind decesul papei, în ciuda faptului că neefectuarea unei autopsii este practica obișnuită la Vatican în cazul decesului unui papă, și chiar legea Vaticanului interzice efectuarea acestei operațiuni.

* 1981: Rómulo Ernesto Betancourt Bello (n. 22 februarie 1908, Guatire, Venezuela - d. 28 septembrie 1981, New York SUA), cunoscut ca „părintele democrației venezuelane” a fost un om politic de stânga, anticomunist^[6], președintele Venezuelei în anii 1945-1948 și 1959-1964.

Rómulo Betancourt

* 1985: André Kertész (franceză: [kɛʁtɛs]; n. 2 iulie 1894 la Budapesta - d. 28 septembrie 1985 la New York City), născut Kertész Andor, a fost un fotograf de origine maghiară, cunoscut pentru contribuțiile sale inovatoare la compoziția fotografică și eseul foto.

În primii ani ai carierei sale, unghiurile camerei și stilul, atunci-neortodoxe au împiedicat activitatea sa să obțină o recunoaștere mai largă. Kertész nu a simțit că a câștigat recunoașterea la nivel mondial pe care ar fi meritat-o. Astăzi, el este considerat una dintre figurile marcante ale fotojurnalismului.

Așteptat de familia sa pentru a lucra ca broker, Kertész urmărit fotografiile independent ca un autodidact, iar munca sa timpurie a fost publicată în primul rând în reviste, o piață importantă în acei ani. Acest lucru a continuat până mult mai târziu în viața lui, când Kertész încetat acceptarea comisioane. El a servit pentru scurt timp în Primul Război Mondial și s-a mutat la Paris în 1925, pe atunci capitala artistică a lumii, împotriva voinței familiei sale. La Paris, a lucrat în Franța primul ilustrat revista numita UV. Implicat cu mulți artiști tineri imigranți și mișcarea Dada, el a avut un succes critic și comercial.

Din cauza persecuțiilor germane împotriva evreilor și amenințarea de-al Doilea Război Mondial, Kertész a decis să emigreze în Statele Unite în 1936, unde a trebuit să reconstruiască reputația sa prin muncă comandat. În anii 1940 și 1950, el a oprit de lucru pentru reviste și a început să se realizeze o mai mare succes internațional. Cariera sa este în general împărțit în patru perioade, pe baza unde lucra și munca sa a fost cel mai proeminent cunoscut. Ele sunt numite perioada maghiară, perioada franceză, perioada americană și, spre sfârșitul vieții sale, perioada internațională.

André Kertész

* 1988: Elli Alexiu (uneori Ellē; în greacă Έλλη Αλεξίου, transliterat: Elli Alexiou, n. 22 mai/3 iunie 1894,^[2] Heraklion, Grecia – d. 28 septembrie 1988,^[2] Atena, Grecia^[3]) a fost o scriitoare, dramaturgă și jurnalistă greacă.^[4]

Fiică a unui editor și publicist, Alexiu s-a născut în Heraklion, Creta. Ea a predat limba franceză la un liceu^[5] și a fost activă în plan politic, aderând la Partidul Comunist în 1928 și făcând parte din Frontul de Eliberare Națională (mișcarea de rezistență greacă) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.^[4] După război, ea a primit o bursă din partea guvernului francez și a studiat la Paris.^[4] I-a fost retrasă cetățenia greacă în 1950 și a trăit în exil, până când i s-a restituit cetățenia în anul 1965.^[4]

Alexiu a scris povestiri și romane despre experiența ei ca profesoară de școală și viața ei ca exilat politic în Ungaria și România.^[4] Sora ei mai mare, Galatea, a fost prima soție a romancierului grec Nikos Kazantzakis.

·         1989: Dictatorul filipinez Ferdinand Marcos a murit in exil, dupa trei ani de la alungarea sa din tara in urma unei revolte populare conduse de Corazon Aquino. 

·         1991: A încetat din viaţă Miles Davis, cântăreţ de jazz, compozitor şi conducător de orchestră (n. 26 mai 1926).

* 1993: Dumitru Pavlovici (n. 26 aprilie 1912 – d. 28 septembrie 1993) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938 (Franța).

·         1996: Fostul presedinte prosovietic al Afganistanului, Mohammad Najibullah este torturat si asasinat de talibani

·         2000 - A decedat Pierre Elliott Trudeau, om politic canadian , fost prim-ministru al Canadei; (n.18.10.1919).

·         2003: A încetat din viaţă regizorul, scriitorul, scenaristul şi producătorul american de origine greacă, Elia Cazan (Kazanjoglous); laureat în 1999 al Premiului Oscar pentru întreaga activitate; (n. 7 septembrie 1909).

·         2004: Geo Dumitrescu (n. 17 mai 1920, București - d. 28 septembrie 2004) a fost un poet, traducător și scriitor român.

A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie, impunându-se în lumea literară încă din primul an de studii. Debutează, în 1941, la doar douăzeci și unu de ani (cu placheta Aritmetică). Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu pușca, conținând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta inițial titlul Pelagra) fusese scris în timpul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariția. A fost și un talentat gazetar, profesiune căreia i s-a dedicat încă din tinerețe, când a fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare și reviste literare, printre care Flacăra, „Almanahul literar” (Cluj), „Gazeta literară” (devenită „România literară”). A mai colaborat și la alte publicații, începând cu „Vremea”, „Curentul literar”, „Kalende”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața românească” și continuând cu revistele „Contemporanul” și „Luceafărul”. Rubrica Atelier literar, susținută ani la rând, rămâne ca un model de orientare a debutanților, cu o generoasă exigență. A fost director al revistei „România literară”.

Poeme:

• Aventuri lirice (1963)
• Nevoia de cercuri (1966)
• Jurnal de campanie (1974)
• Africa de sub frunte (1978)
• Versuri (1981)
• Aș putea să arăt cum crește iarba (1989)
• Libertatea de a trage cu pușca și celelalte versuri (1994)
• Câinele de lângă pod (1997)
• Poezii, ediție completă și definitivă (2000)
• Biliard = Billard, ediție revăzută (2001)

·         2004: Liviu Comes, muzicolog român (n. 1918)

·         2006:  Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. 16 august 1920, Lădești, județul interbelic Vâlcea – d. 28 septembrie 2006, Paris) a fost un critic literar, publicist și poet român, care a trăit în Franța începând cu 1947. A fost căsătorit cu Monica Lovinescu.

O dată cu studiile universitare, a debutat în ziaristică, în 1939, la ziarul Timpul, unul din cele mai importante cotidiane bucureștene din acea vreme. Între 1940 și 1944 colaborează la principalele reviste literare și la săptămânalul Vremea, cu o rubrică intitulată "Caiete franceze", în care îi prezintă pe scriitorii francezi din rezistența împotriva ocupației naziste. Din anul 1943 deține o rubrică asemănătoare în ziarul Ecoul și colaborează la revistele Kalende și Preocupări literare. În 1942, propria sa revistă literară, Albatros, este suprimată de cenzură pentru tendințele ei democratice. După război, Virgil Ierunca scoate revista Agora împreună cu Ion Caraion, revistă de cultură internațională, care este suprimată deja după primul număr de cenzura comunistă, din cauza unui articol al lui Titus Ștefănescu-Priboi intitulat Echinox, în care dădea ca exemple de platitudine a gândirii pasaje din scrierile lui Stalin.

Virgil Ierunca părăsește țara în 1947, primind o bursă din partea guvernului francez. Bursa purta numele cunoscutului scriitor anticomunist Arthur Koestler^{[necesită citare]}, autorul cărții "Zero și Infinit". Din 1951 și până în 1974 este redactor al emisiunilor în limba română ale Radiodifuziunii franceze și lucrează în același timp la "Centre national de la recherche scientifique" (CNRS), la secția de filozofie și estetică. Colaborează la două emisiuni culturale ale postului de radio "Europa Liberă": "Actualitatea Culturală Românească" și "Povesta vorbei" (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate).

În denunțarea dictaturii comuniste din România, Ierunca ia parte activă ca secretar de redacție la apariția ziarului Uniunea Română, editat la Paris de generalul Nicolae Rădescu, la care colaborează și Grigore Gafencu. Scrie numeroase articole în publicațiile românești din exil, în special în revista România, organul Comitetului Național Român de la Washington, editat de Constantin Vișoianu. În volumul Pitești (1981) denunță experiența comunistă a terorii, folosită ca instrument de distrugere psihică. De când se află în Franța, Virgil Ierunca a redactat o serie de reviste literare, ca Luceafărul (1948-1949), al cărei director a fost Mircea Eliade, Caiete de dor (1951-1957), Ființă românească (1963-1968), Ethos (care apare din anul 1973). Într-o serie de publicații din exil, a deținut rubrica intitulată „Antologia rușinii”, în care erau dați la iveală intelectuali din România aserviți slugarnic regimului comunist. Producțiile literare ale lui Virgil Ierunca figurează în mai multe antologii de poezie, printre care cea alcătuită de Vintilă Horia. Pentru activitatea sa democrată și anticomunistă a fost distins cu medalia "Iuliu Maniu", iar pentru cea literară cu Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Artă și Știință (1987). În 1994, biroul de la Paris al postului de radio Europa Libera a fost desființat, stârnind protestele a mii de ascultători din România.

Cărți:

• Fenomenul Pitești (Editura Humanitas, București, 1990; reeditat în 2007);[1]
• Românește (Ed. Humanitas, București, 1991; reeditat în 2005);
• Subiect și predicat (Ed. Humanitas, București, 1993);
• Dimpotrivă (Ed. Humanitas, București, 1994);
• Semnul mirării (Ed. Humanitas, București, 1995);
• Trecut-au anii (Ed. Humanitas, București, 2000);
• Poeme de exil (Ed. Humanitas, București, 2001);
• Antologia rușinii după Virgil Ierunca (Ed. Humanitas, București, 2009).

·         2007: Savel Stiopul, regizor și scenarist român (n. 1926)

·         2009 - A decedat publicistul Marius Grozea, redactor-şef la Radio România Tineret între anii 1990 - 1991; în 2004, câştigă Premiul Clubului Român de Presă, la secţiunea Talk-Show Radio, cu emisiunea "Maraton Blue Jeans"

·         2012: A murit Alexandru George (numele adevărat: George-Alexandru Georgescu), critic, istoric literar, eseist, prozator şi traducător; (n. 1930).

·         2014: A decedat Î.P.S. Nicolae Corneanu, arhiepiscop al Timişoarei, mitropolit al Banatului (din 1962). Între anii 1942-1946 a urmat Facultatea de Teologie la București. În aceeași perioadă a urmat cursurile Facultății de Filologie și a celei de Litere. In 1949 și-a susținut teza de doctorat si a devenit profesor suplinitor la Academia Teologică Ortodoxă Română din Caransebeș. Între anii 1956-1958 a fost profesor de limbile greacă și franceză la Seminarul Teologic „Ioan Popasu” din Caransebeș, iar în 1959 conferențiar la Institutul Teologic din Sibiu, unde a predat teologia simbolică și limba greacă. A conferențiat la Oxford, la Universitatea Humboldt din Germania și la Fundația „Pro Oriente” din Viena. Începând din 1949 a activat în administrația Mitropoliei Banatului ca secretar și consilier. La 15 decembrie 1960 a fost ales episcop al Episcopiei Aradului. La 17 februarie 1962 a fost ales arhiepiscop al Timișoarei și Caransebeșului și mitropolit al Banatului. Înscăunarea sa a avut loc la 4 martie 1962. Odată cu reînființarea în 1994 a Episcopiei de Caransebeș, funcția de episcop de Caransebeș a fost preluată de Emilian Birdaș. Interimar, IPS Nicolae Corneanu a mai fost locțiitor de mitropolit al Ardealului (câteva luni în 1967) și locțiitor de mitropolit al Olteniei (în anii 1967-1968). Nicolae Mihail Corneanu (n. 21 noiembrie 1923, Caransebeș – d. 28 septembrie 2014, Timișoara), a fost  arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului din 1962 până în 2014. În anul 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A fost printre primii ierarhi ortodocși români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea regimului comunist.   In 2007, o ezoluție a  CNSAS confirma  că Nicolae Corneanu a fost colaborator al poliției politice comuniste și că a furnizat, între 1950 și 1988, informații despre „dușmanii poporului”. În schimb, Securitatea l-ar fi ajutat să avanseze în ierarhia bisericească. A fost criticat si pentru faptul ca la ceremonia de sfințire a bisericii greco-catolice „Sfânta Maria Regina Păcii și a Unității”, care a avut loc la 25 mai 2008, a plecat din mijlocul enoriașilor prezenți și a urcat la altar, unde a cerut permisiunea de a se împărtăși. Ca răspuns, excelența sa, monseniorul Francisco-Javier Lozano, nunțiul apostolic în România, conform tradiției, i-a dat în mână ÎPS Nicolae Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul cu Sângele Domnului, din care Înalt Preasfinția Sa Nicolae s-a împărtășit singur. BOR și-a arătat rezervele față de acest gest, considerînd că, deși ortodocșii și catolicii își recunosc reciproc unele taine, „comuniunea potirului” nu este acceptabilă. Această împărtășire a determinat protestul Patriarhiei Ruse prin vocea mitropolitului Kirill, cerând Bisericii Ortodoxe Române „să exprime un punct de vedere în legătură cu acest eveniment”.  Au protestat de asemeni mari duhovnici, precum și călugării de la Muntele Athos, care au solicitat caterisirea ÎPS Nicolae.  În protestul lor aceștia l-au acuzat pe ÎPS Nicolae că s-ar fi împărtășit cu ereticii, ceea ce a determinat proteste vehemente. ÎPS Bartolomeu Anania a luat de asemeni poziție împotriva ÎPS Nicolae. La ședința Sfântului Sinod   programată pentru 8-9 iulie 2008, in plenul Sinodului, ÎPS Nicolae și-a recunoscut vina și „și-a cerut iertare și a fost iertat”. Anterior, cazul a fost dezbătut de Comisia canonică, juridică și pentru disciplină, condusă de ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei și Bucovinei in ctimpul careia a fost adoptată o soluție de compromis: mitropolitul Banatului și-a făcut mea culpa în plenul Sinodului,  care i-a acordat ca urmare iertarea, însă a interzis categoric pe viitor împărtășirea clericilor și laicilor ortodocși în alte Biserici creștine, precum și concelebrarea Liturghiei, a Sfintelor Taine sau a ierurgiilor cu slujitori ai altor culte, sub pedeapsa unor sancțiuni canonice severe.

* 2015: Ignacio Zoco Esparza (31 iulie 1939 – 28 septembrie 2015) a fost un fotbalist spaniol care a jucat pentru Real Madrid pe postul de mijlocaș defensiv, echipă cu care a câștigat zece trofee

* 2016: Șimon Peres (în ebraică שִׁמְעוֹן פֶּרֶס, în transcripție oficială: Shimon Peres, născut Szymon Perski; n. 2 august 1923^[1] Wiszniew, Polonia, astăzi Belarus - d. 28 septembrie 2016 Ramat Gan^[2]) a fost un om politic social-democrat israelian, președinte al Israelului între15 iulie 2007 - 24 iulie 2014.

Activ din tinerețe în mișcarea social-democrată din țara sa, Peres a fost un colaborator apropiat al fondatorului Israelului, David Ben Gurion. La 29 ani a fost numit director general al Ministerului Apărării (în continuare, în 1959-1965 ministru adjunct al apărării), funcție în care a jucat un rol însemnat la înființarea Campusului de cercetări nucleare de la Dimona și a Industriei aviatice israeliene. În anul 1959 a fost ales prima dată ca deputat în Knesset din partea partidului MAPAI,și de atunci a servit ca parlamentar vreme de 48 ani, atât ca reprezentant al coaliției guvernamentale, cât și al opoziției, ceea ce a fost o cifră record.

Peres a fost în trecut președinte al Partidului Muncii vreme de 15 ani (1992-1977) (cea mai lungă perioadă din istoria acestui partid) și în această calitate, a devenit prim ministru al Israelului de două ori: 13 septembrie 1984 - 20 octombrie 1986 și 5 noiembrie 1995 - 18 iunie 1996. În anul 1994-1986 a fost prim ministru vreme de doi ani din patru, în virtutea acordului de rotație dintre Partidul Muncii și Partidul Likud condus de Itzhak Shamir. În noiembrie 1995- mai 1996 a fost prim ministru în urma asasinării primului ministru și colegului său de partid, Itzhak Rabin și a fost urmat de Binyamin Netanyahu, care l-a învins în alegerile pentru al 14-lea Knesset. Peres a servit ca ministru de externe în al doilea guvern condus de Itzhak Rabin și a fost printre promotorii „Procesului de pace de la Oslo”, o serie de contacte diplomatice între Statul Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care au dus la acorduri care au fost semnate apoi în public la Oslo. Din acest motiv în anul 1994 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace împreună cu Itzhak Rabin și Yasser Arafat. Ca urmare a acordurilor de la Oslo s-a încheiat apoi acordul de pace dintre Israel și Iordania. Peres a ocupat funcții ministeriale în 12 guverne israeliene: a fost de două ori ministrul apărării (1974-1977 și 1995-1996), de trei ori ministru de externe (1986-1988, 1992-1995 și 2001-2001), ministru de interne (1984), ministru de finanțe (1988-1990), ministrul telecomunicațiilor (1970-1974), ministrul transporturilor (1970-1974), ministrul integrării imigranților (1969-1970), ministrul pentru dezvoltarea Neghevului și a Galileii (2005-2007), ministrul dezvoltării regionale (1999-2001), ministrul cultelor (1984), ministrul informațiilor și pentru legături cu Diaspora (1974). În ziua de 13 iunie 2007 a fost ales de Knesset în funcția de președinte al statului, funcție pe care a îndeplinit-o până în 2014.

Shimon Peres s-a născut în 1923 sub numele Szymon Perski într-o familie de evrei din târgul Wiszniew, pe atunci în Polonia, în plasa Wołożyn din voievodatul Novgródek, actualmente Vișneva în Belarus, raionul Volojin, regiunea Minsk.Tatăl său Itzhak (Icchak) Perski (1896-1962), originar din Volojin, era un comerciant înstărit de lemne, descendent al rabinului Haim din Volojin. Mama sa, Sara, născută Meltzer, era bibliotecară și profesoară de limba rusă. În casa părintească se vorbea idiș, rusă și ebraică. La școală Peres a învățat în limba polonă. În copilărie educația lui a fost mult influențată de bunicul său matern, reb Tzvi Hersz Meltzer, și el din Volojin, absolvent al vestitei ieșive din acel orășel, și care a fost ucis în Holocaust. La vârsta de 4 ani, copilul a fost luat la Radyn, pentru a fi binecuvântat de renumitul rabin Hafetz Haim care i-a urat o viață îndelungată. Bunicul l-a introdus pe nepot în Gemara (Talmud), dar și în literatura clasică universală, inclusiv clasici rusi ca Lev Tolstoi și Fiodor Dostoievski, precum și în cea ebraică.

Familiile părinților săi, inclusiv unchiul său Michael, au fost omorâți de naziști împreună cu ceilalți două mii de locuitori ai târgului.În cuvântarea ținută de Peres cu ocazia jurământului în parlament ca președinte al Israelului, el a evocat cu simpatie figura bunicului său, care i-a creat universul copilăriei, dar care în vremea Holocaustului s-a numărat printre ultimii dintre evrei, care au fost duși la sinagoga de lemn a comunității, unde li s-a dat foc, în vreme ce purtau pe umeri șalurile de rugăciune (talit). După cum a povestit Peres, bunicul l-a petrecut la gară când a plecat în Palestina (Țara lui Israel), și la despărțire i-a cerut ca „întotdeauna să rămână evreu și om”

În anul 1931 tatăl familiei, Itzhak „Getzl” Persky a emigrat primul în Palestina. După trei ani în 1934 i s-au alăturat soția și cei doi băieți, Shimon și Gershon (Gigi). Itzhak Perski s-a înrolat ca voluntar în armata britanică și a participat la efortul de război contra Germaniei naziste în Libia și în Grecia. În vremea războiului familia a rămas vreme de cinci ani fără vești de la tată, care, între timp a căzut în captivitatea germană, din care a fugit de două ori -odat in Grecia, și a doua oară în Germania.^[4] Shimon Peres și-a petrecut copilăria la Tel Aviv, unde a învățat la școala elementară „Balfour” condusă de Yehuda Harari. la 14 ani a fost primit la Școala agricolă de la Ben Shemen, în regim de internat. Aceasta instituție, care avea un bun renume, nu îi pregătea, totuși, pe elevii ei pentru examenele de bacalaureat ci pentru împlinirea aspirațiilor sioniste de promovare a agriculturii și autoapărării. O mică parte dintre elevi erau veniți din Diaspora. Peres s-a evidențiat în școală prin calitățile sale de a se exprima în scris și de a ține cuvântări, și a publicat articole în gazeta școlii sub pseudonimul Ben Amotz. În 1941 el a plecat în kibuțul Geva, unde a urmat o instrucție agricolă pentru a lua parte, mai apoi, în 1942 la întemeierea unei așezări cooperatiste agricole numite Alumot, cu statutul de „kvuțá”. Acolo a muncit în grajdul de vite, ca cioban și la casieria așezării. La 1 mai 1945 s-a însurat la Ben Shemen cu Sonia Gelman, fiica profesorului de tâmplărie de la Școala internat din localitate, în care învățase și care terminase serviciul militar în armata britanică.

În anii 1941-1944 Peres a fost unul din secretarii Mișcării „Hanoar Haoved” (Tineretul muncitor). În aceste împrejurări calitățile sale au atras atenția unuia din fruntașii social democrați, Levi Eshkol, care l-a chemat să îndeplinească sarcini de logistică în cadrul forțelor „Haganá”, principala organizație paramilitară de apărare a evreilor din Palestina.

Din 1947 Peres a început să lucreze sub oblăduirea lui David Ben Gurion și a lui Levi Eshkol la comandamentul Hagana, ocupându-se de probleme de cadre și aprovizionare. După proclamarea Statului Israel, și întemeierea Armatei de apărare a Israelului (Tzahal) au fost definite și separate atribuțiile armatei , condusa de seful statului major generalul Yaakov Dori și cele ale Ministerului Apărării condus de Ben Gurion. S-a hotărât ca departamentul în care lucra Peres să rămână în cadrul Ministerului Apărării. Din acest motiv Peres nu a mai fost recrutat în armată și nu a îndeplinit niciodată o funcție militară. Mulți au fost de părere că aceasta i-a dăunat în cursul vieții. Itzhak Rabin și poetul și cupletistul popular Haim Hefer, de pildă, care au luptat în rândurile forțelor subterane de elită Palmah din cadrul Haganá nu au văzut niciodată cu ochi buni avansarea lui Peres în funcții înalte în ciuda faptului că nu a participat la lupte, ceea ce simțeau ca un afront. Rabin considera că era de nepermis ca Peres să fie numit ministru al apărării, dat fiind că nu a servit în armată.

Peres a știut în iunie 1948 de hotărârea lui Ben Gurion de a scufunda vasul cu arme „Altalena” al organizației Etzel (Irgun) care ar fi încălcat legile tânărului stat.După trecerea multor ani, Peres i-a mărturisit lui Menahem Beghin, comandantul Irgunului, că Ben Gurion a fost indus în eroare, când a luat această decizie. Într-un interviu el amintit numele lui Israel Galili, ca fiind cel care a condus negocierile cu Irgunul în acele zile.

în aprilie 1949 Peres a fost numit șef al Departamentului Naval al Ministerului apărării, ocupându-se de chestiuni de buget, finanțe, aprovizionare și cercetare. În același an a fost numit șef al reprezentanței Ministerului Apărării al Israelului în Statele Unite. În această calitate a acționat împreună cu prietenul său Al Schwimmer în domeniul achiziționării de echipament și muniții pentru aviația militară israeliană. Peres l-a convins pe Schwimmer, care era proprietarul unui hangar pentru reparații de avioane să emigreze în Israel și să înființeze și în Israel un hangar asemănător, care va purta numele de „Institutul guvernamental de control al avioanelor”, și care a pus bazele companiei de stat „Industria aviatică” israeliene. Peres a rămas în Statele Unite până în 1952 și, în acest timp, a învățat la cursurile serale ale Universității New School din New York

Întors în Israel în 1952, Peres a devenit director adjunct al Ministerului Apărării. La începutul lui octombrie 1953 Ben Gurion, pe atunci prim ministru și ministru al apărării, a anunțat ca intenționează să demisioneze. Ben Gurion a decis să separe funcțiile pe care le deținuse, și să predea conducerea guvernului lui Moshe Sharett, iar Ministerul Apărării lui Pinhas Lavon, la început de facto, iar mai apoi în mod oficial. Cu o zi înainte de a demisiona, la 6 decembrie 1953 Ben Gurion l-a numit pe Shimon Peres director general al Ministerului Apărării, iar pe Moshe Dayan în funcția de șef al Statului Major. Peres avea atunci 30 ani. În fața noului prim ministru Sharet cu atribuții slăbite și cu vederi moderate și conciliatoare, triumviratul activist format din ministrul Lavon, Peres și generalul Dayan reprezentau un factor de contrapondere. Din acel moment calea lui Dayan și a lui Peres spre posturi dintre cele mai înalte in stat se arăta deschisă.

Șimon Peres este autor a 11 cărți, printre care:

• The Next Step (1965)
• David's Sling (1970) (ISBN 0-297-00083-7)
• And Now Tomorrow (1978)
• From These Men: seven founders of the State of Israel (1979) (ISBN 0-671-61016-3)
• Entebbe Diary (1991) (ISBN 965-248-111-4)
• The New Middle East (1993) (ISBN 0-8050-3323-8)
• Battling for Peace: a memoir (1995) (ISBN 0-679-43617-0)
• For the Future of Israel (1998) (ISBN 0-8018-5928-X)
• The Imaginary Voyage: With Theodor Herzl in Israel (1999) (ISBN 1-55970-468-3)
• Ben Gurion: A Political Life

Shimon Peres שמעון פרס

Shimon Peres, președinte al Israelului (2007-2014), fotografie din 2007 Părinți Yitzhak Perski[*]  Căsătorit cu Sonya Gelman (1945–2011) Copii Zvia Yoni Hemi Al 9-lea Președinte al Israelului În funcție 15 iulie 2007 – 24 iulie 2014 Prim-ministru Golda Meir Precedat de Moshe Katzav Succedat de Reuven Rivlin Prim-ministru al Israelului În funcție 4 noiembrie 1995 – 18 iunie 1996 Interimat: 4 – 22 noiembrie 1995 Președinte Ezer Weizman Precedat de Itzhak Rabin Succedat de Benjamin Netanyahu În funcție 13 septembrie 1984 – 20 octombrie 1986 Președinte Chaim Herzog Precedat de Yitzhak Shamir Succedat de Itzhak Shamir În funcție 22 aprilie 1977 – 21 iunie 1977 Interimat Președinte Ephraim Katzir Precedat de Itzhak Rabin Succedat de Menachem Begin Ministru al Afacerilor Externe al Israelului În funcție 7 martie 2001 – 2 noiembrie 2002 Locțiitor Michael Melchior Prim-ministru Ariel Sharon Precedat de Shlomo Ben-Ami Succedat de Benjamin Netanyahu În funcție 14 iulie 1992 – 22 noiembrie 1995 Locțiitor Yossi Beilin Eli Dayan Prim-ministru Itzhak Rabin Precedat de David Levy Succedat de Ehud Barak În funcție 20 octombrie 1986 – 23 decembrie 1988 Prim-ministru Itzhak Shamir Precedat de Itzhak Shamir Succedat de Moshe Arens Ministru al Apărării În funcție 4 noiembrie 1995 – 18 iunie 1996 Precedat de Iitzhak Rabin Succedat de Itzhak Mordechai În funcție 3 iunie 1974 – 20 iunie 1977 Prim-ministru Itzhak Rabin Precedat de Moshe Dayan Succedat de Ezer Weizman Ministru al Finanțelor În funcție 22 decembrie 1988 – 15 martie 1990 Prim-ministru Itzhak Shamir Precedat de Moshe Nissim Succedat de Itzhak Shamir Premii Premiul Nobel pentru Pace (1994) Ordinul Sfântul Mihail și Sfântul Gheorghe în grad de Mare Cruce[*] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Knight Commander of the Order of the British Empire[*] Premiul Félix Houphouët-Boigny pentru Pace[*] (1993) Four Freedoms Award - Freedom from Fear[*] Medalia Philadelphia pentru Libertate[*] Premiul Steiger[*] Honorary doctor of the University of Liège[*] (1998) ...mai multe... Partid politic Mapai (1959–1965) Rafi (1965–1968) Partidul Muncii din Israel (1968–2005) Kadima (2005–present)

Sărbători

• În calendarul ortodox: +) Sf Cuv Hariton Mărturisitorul; Sf Proroc Baruh; Sf Cuv Neofit Zăvorâtul din Cipru. 
  

  Preacuviosul părintele nostru Hariton Mărturisitorul- foto: doxologia.ro

  Preacuviosul părintele nostru Hariton Mărturisitorul (gr. greacă Χαρίτων: “harul”) n. pe la anii 270 în Iconum, Asia Mică – m. pe la 350 în Lavra Faran, Palestina), a fost un ascet și sihastru sfânt creștin, întemeietorul monahismului lavriot în deșertul Iudeii – partea de sud a Palestinei. Prăznuirea sa este în 28 septembrie în Biserica Ortodoxă 

• Ziua internațională a dreptului de a ști. La 28 septembrie în tot mai multe țări se marchează Ziua internațională a dreptului de a ști, pentru a conștientiza cetățenii că au dreptul de a pune întrebări autorităților și, de asemenea, au dreptul de a primi răspunsuri la întrebările adresate.

• Ziua mondială de luptă împotriva rabiei

  La 28 septembrie, în fiecare an, statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite marchează Ziua mondială de luptă împotriva rabiei, urmărind creşterea gradului de conştientizare a acestei boli, dar şi pentru marcarea morţii chimistului şi microbiolog francez Louis Pasteur, care a dezvoltat primul vaccin împotriva rabiei. Decizia Alianţei Mondiale pentru Controlul Rabiei, pentru marcarea acestei zile, a fost luată cu scopul de a informa populaţia despre riscul de îmbolnăvire şi de a oferi informaţii asupra modului de prevenire şi asupra modalităţilor prin care cetăţenii şi instituţiile pot ajuta la eliminarea principalelor surse de îmbolnăvire cu această boală la nivel mondial.

• Ziua limbii cehe

  Ziua limbii cehe este sărbătorită în România la 28 septembrie. A fost instituită prin Legea nr. 130 din 8 octombrie 2014, care stipulează că, în fiecare an, la această dată, se organizează manifestări culturale dedicate acestei sărbători, în localităţile în care trăiesc membri ai comunităţii şi în instituţiile de învăţământ în care se predă limba cehă ca limbă maternă. De asemenea, la organizarea acestor evenimente pot contribui şi autorităţile centrale şi locale. Propunerea legislativă a fost iniţiată de deputatul Uniunii Democratice a Slovacilor şi Cehilor din România (UDSCR), Merka Adrian Miroslav, care susţinea că “o naţiune există, în primul rând, datorită limbii”, astfel instituirea Zilei limbii cehe ar reprezenta un “eveniment semnificativ” pentru cehii din România.