miercuri, 8 septembrie 2021

 2. /11 SEPTEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători


DECESE

  • 1888: Domingo Faustino Sarmiento, politician argentinian, al 7-lea președinte al Argentinei (n. 1811)
  • 1914: Mircea Constantin Demetriade (de asemenea întâlnit ca Demetriad, Dimitriade, Dimitriadi sau Demitriadi; 2 septembrie 1861 – 11 septembrie 1914) a fost un poet, dramaturg și actor român, unul dintre primii animatori ai mișcării simboliste locale. Născut în Oltenia într-o familie actoricească, el a renunțat în mare măsură la o carieră similară pentru a deveni scriitor boem. Este asociat și a fost inspirat de Alexandru Macedonski, bazându-se pe influențe romantice timpurii la revista Literatorul. Mai târziu, a integrat împrumuturi de la Charles Baudelaire și Arthur Rimbaud, doi dintre autorii pe care Demetriade îi va traduce în limba română.  
    Mircea Demetriade
    (Demetriad)
    Mircea Demetriade.jpg
    Date personale
    Născut2 septembrie 1861
    Decedat (53 de ani)
    Naționalitateromână
    CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiepoet, dramaturg, jurnalist, critic literar, actor
    PseudonimM. C. Dimitriade, Mircea des Métriades, Ali-Baba, Demir, Dimir, D. Mir
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor1880–1914
    Mișcare/curent literarSimbolism
    Parnasianism
    Specie literarăpoezie lirică, sonet, fabulă, comedie, literatură fantastică, dramă istorică, dramă în versuri, vers liber, eseu
  • 1932: Anatol conte Bigot de Saint-Quentin, botezat Anatole (n. 7 martie 1849, Viena – d. 11 septembrie 1932, Jadova, România Mare), a fost un ofițer de cavalerie din Armata Comună a Austro-Ungariei cu gradul de general de cavalerie (anterior Feldzeugmeister), șambelan imperial, adevărat consilier secret imperial și mare postelnic al Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen din familia Bigot de Saint-Quentin.  
    Elena de Flondor

    Anatol s-a născut dintr-o familie nobilă franceză din Picardia, pomenită deja în secolul al XIV-lea. Bunicul său a fost Feldmarschalleutnantul și din 1840 divizionar la Sibiu François-Louis (Franz Ludwig) conte Bigot de Saint-Quentin (n. 25 noiembrie 1774, Marmoutier – d. 15 septembrie 1854, Viena), bunica Elise baroneasa von Ysselbach (n. 3 noiembrie 1779 - d. 17 ianuarie 1853). Tatăl său, maiorul imperial August (* 20 martie 1804, Radom – d. 18 decembrie 1848, Ciucea care a căzut tânăr pe timpul revoltei maghiare în bătălia de la Ciucea, mama sa a fost baroneasa Henriette Isabella von Podstatzki-Prussinowitz und Thonsern (n. 11 iulie 1816 – d. 30 martie 1903). Unchiul a fost renumitul general de cavalerie imperial habsburgic, Karl August Leopold (n. 12 iunie 1805, Neuburg an der Donau – d. 8 septembrie 1884, Kwassitz, Moravia), între altele și general comandor al Voivodinei sârbești și al Banatului timișean precum scriitor, pe care l-a moștenit.[1][2]

    Ulteriorul general s-a căsătorit la 3 iulie 1898 în Cernăuți cu Elena de Flondor (n. 22 noiembrie 1866, Cernăuți - d. 31 ianuarie 1930, Viena), strănepoata cavalerului Nicolae de Wassilko (n. 1759 - d. 1809) care moștenise de la tatăl ei George (1839-1917), căsătorit cu Aglaia de Goian, moșia Mega, iar Anatol a mai cumpărat moșiile din Jadova de la vărul Elenei, preotului-paroh Iancu de Goian.[3] Soții au avut 3 copii: Douglas (n. 19 aprilie 1899 - d. 10 septembrie 1982), entomolog austriac, căsătorit cu Elisabeth von Wagner (1904-1985), Desideria (n. 2 iulie 1900 – d. 15 martie 1999), căsătorită cu Francisc conte Marenzi de Tagliuno i Talgate și Frederic Gheorghe (n 4 octombrie 1906, Bratislava - d. 16 februarie 2000, Viena), inginer cu diplomă, căsătorit în 1953 la București cu profesoara Florica Mihăilescu (n. 10 aprilie 1910, Buzău - d. 8 martie 1987, București, înmormântată în Buzău). Familia s-a stins pe linia masculină, după ce numai Desideria a avut copii.  

    • Anatol de St. Quentin ca căpitan
    Stema contilor Bigot de St. Quentin

    După ce a absolvit Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, una dintre cele mai prestigioase din Europa, tânărul Anatol a fost transferat pe 1 mai 1869 ca locotenent la regimentul K.u.K. de dragoni „Prinz Eugen von Savoyen” nr. 13 sub comanda Feldmarschalleutnant-ului baron Dobrženský von Dobrženitz. În anul 1883, pe atunci căpitan, a fost onorat cu titlul de șambelan imperial, iar pe ziua de 1 mai 1892 a fost numit maior și adjutant de aripă al împăratului Franz Joseph al Austriei.[6]

    La 1 noiembrie 1895, după trei ani și jumătate serviciu direct pentru împărat, a devenit locotenent-colonel și însărcinat cu comanda interimară de divizie la regimentul dragoni nr. 11, apoi, la 1 mai 1897, cu comanda regimentului K.u.K. boem de dragoni nr. 7 „Herzog von Lothringen“ (Duce de Lorena). În acest post a fost avansat la gardul de colonel în ziua de 1 noiembrie al anului.[7]

    La 17 martie 1903 a fost numit mare postelnic al Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen, ulteriorul Feldmareșal și concomitent adevărat consilier secret.[8] În această funcție a fost avansat la gradul de Generalmajor (1. Mai 1904).[1] Cu prilejul vizitei arhiducelui Friedrich la Londra pe care generalul îl însoțise în exercitarea atribuțiilor sale, a fost decorat cu Marea cruce al Ordinului Regal Victorian de către regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit (11 iunie 1904).[9]

    În sfârșit, la 1 mai 1908, a urmat desemnarea de Feldmarschalleutnant, iar pe 1 ianuarie 1913 a fost onorat cu titlul de general de cavalerie și trimis la pensie).[1] Anatol s-a retras după acea la Jadova unde a administrat moșiile până la moartea sa la 11 septembrie 1932. Fiul său mai tânăr Frederic (Friedrich) a preluat administrația moșiilor din Jadova până la ocuparea sovietică conform Pactului Ribbentrop-Molotov și răpirea Bucovinei de Nord în 1940.  

    Generalul a fost un ofițer mult decorat, între altele cu:[10]

  • 1941 - A murit comunistul bulgar Cristian Rakovski , de profesie medic, cominternist de frunte care a activat în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic (n. 1873).

    Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist şi apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România şi în Rusia, politician şi diplomat sovietic - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

    Cristian Rakovski – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

    Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist şi apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România şi în Rusia, politician şi diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveţia, Germania, Franţa, Rusia şi România, apoi în conducerea Cominternului. A deţinut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, şi apoi între anii 1920 – 1923 funcţia de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat şi ca ziarist şi eseist. La bătrâneţe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste.

    Între anii 1905 -1917, Rakovski a deținut un rol de vârf în mișcarea social-democrată română, alaturi de veteranul Constantin Dobrogeanu – Gherea. Ca membru în conducerea Comitetului Central Executiv al Sovietelor Frontului Românesc, al Flotei Marii Negre și al districtului militar Odessa) cu sediul la Odessa, Rakovski a luat parte la organizarea unei încercări nereusite de puci comunist la Iași contra regelui Ferdinand I al Romaniei, și a unor acțiuni militare ale unor unități revoluționare bolșevice (formate, între altele, din foști prizonieri și dezertori din rândurile armatei române) contra României.

    A deținut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919,, și apoi între anii 1920-1923,funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. La bătrânețe, în URSS, a căzut victimă „marii terori staliniste”. A fost arestat in 1938, iar după invadarea U.R.S.S. de către Germania , Rakovski a fost împușcat, în pădurea Medvedvski lângă Oriol, la 11 septembrie 1941, din ordinul direct al sefului serviciului secret sovietic, Beria , conform dorinței lui Stalin, alături de alți 156 deținuți politici, între care Olga Kameneva și Maria Spiridonova (fostă lideră socialist-revoluționară), precum și Bessonov și dr. Pletniov, dintre cei care fuseseră „judecați” împreună cu el în 1937-1938.

  • 1947: Alice Keppel, metresă a regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit (n. 1868)
  • 1971: Nicolae Bănescu (n. 16 decembrie 1878, Călărași - d. 11 septembrie 1971, București) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române.  
    Logo of the Romanian Academy.png Membru titular al Academiei Române
    Nicolae Bănescu
    Date personale
    Născut[1] Modificați la Wikidata
    Decedat (92 de ani)[1] Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațieistoric 










  • 1971 - A murit in urma unei boli cardiace, Nikita Sergheevici Hruşciov, politician comunist sovietic, lider al Partidului Comunist din fosta URSS si fost prim-ministru al acestei ţări; (n. 17 aprilie 1894).

    Nikita Hrușciov In Vienna 1961- foto preluat de pe en.wikipedia.org

    Nikita Hrușciov In Vienna 1961- foto preluat de pe en.wikipedia.org

    A fost iniţiatorul “dezgheţului” si a destalinizarii în politica internă şi externă sovietică. La 25 februarie 1956, Hruşciov a ţinut aşa-numitul „Discurs Secret”, într-o şedinţă închisă a Congresului, limitată la delegaţii sovietici. Timp de patru ore, el a demolat reputaţia lui Stalin. Hruşciov le-a spus delegaţilor: „Stalin şi-a demonstrat într-o întreagă serie de cazuri intoleranţa, brutalitatea şi abuzul de putere … adesea alegea calea represiunii şi anihilării fizice, nu doar împotriva unor duşmani adevăraţi, ci şi împotriva unor indivizi care nu comiseseră nicio crimă împotriva partidului sau împotriva guvernului sovietic”.

    Sub Hruşciov, tribunalele speciale (denumite troika) conduse abuziv de agenţiile de securitate sovietice au fost abolite. După reformele hruscioviste, nimeni nu mai putea fi pus sub acuzare pentru o infracţiune politică, nici măcar în tribunalele obişnuite, fără aprobarea comitetului local de Partid. Această aprobare se obţinea rareori şi în timpul lui Hruşciov nu au mai avut loc procese politice majore, şi în total cel mult câteva sute de procese politice minore. În schimb, disidenţilor li se impuneau alte sancţiuni, între care pierderea slujbei sau a poziţiei universitare, sau excluderea din Partid.

    În timpul conducerii lui Hruşciov, s-a introdus spitalizarea forţată a celor ce prezentau „pericol social”, pentru pretinse boli mintale. Conform dizidentului Roy Medvedev, care a scris o analiză timpurie a anilor în care Hruşciov a fost la putere, „teroarea politică, ca metodă cotidiană de guvernare, a fost înlocuită de Hruşciov cu mijloace administrative de represiune”. N.S.Hrusciov fost inlaturat de la putere în octombrie 1964, fiind pensionat. Şi-a scris memoriile, iar benzile de magnetofon pe care erau înregistrate acestea au fost scoase clandestin din ţară şi publicate parţial în Occident în 1970.

  • 1974: Ion Popescu-Sibiu (n. 1901, Sibiu - 11 septembrie 1974, București) a fost un medic, psihiatru și psihanalist. A fost unul dintre fondatorii psihanalizei după Sigmund Freud în România.  
    Ion Popescu-Sibiu
    Date personale
    Născut1901 Modificați la Wikidata
    Sibiu, Austro-Ungaria Modificați la Wikidata
    Decedat (73 de ani) Modificați la Wikidata
    București, RS România Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiepsihoterapeut[*]
    psihiatru Modificați la Wikidata
    Activitate
    Alma materUniversitatea din București  
  • 1978: Octavian Buhociu (n. 20 octombrie 1919, Crăiești, județul Covurlui (interbelic), azi județul Județul Galati[1] - d. 11 septembrie 1978, Bochum, Germania) a fost un filozof al istoriei, etnograf și folclorist originar din România, care a trăit în Franța și Germania.  A urmat studii superioare la Universitatea din București, unde a fost licențiat în litere (1947) și filosofie (1948) cu teza, "Filosofia istoriei lui Titu Maiorescu".

    S-a refugiat în Franța unde a continuat studiile la Sorbona (Paris), obținându-și doctoratul în anul 1958 cu tezele, Le folklore roumain de printemps [2] (Primăvara în folclorul românesc) și Filosofia Istoriei lui A. D. Xenopol. A fost secretar general al Centrului românesc de cercetări din Paris și redactor al buletinului editat de această prestigioasă instituție. A editat și condus revista de gândire, artă și literatură Semne apărută la Paris între 1960 și 1963 și a colaborat la numeroase reviste și ziare, printre care se pot menționa, Drum, Carpații, Vestitorii, Căminul, ... ș.a.m.d.

    A fost profesor universitar de limba română la Facultatea Ruhr-ului din Bochum – Dortmund, din Germania, unde a predat folclor românesc, respectiv limba și literatura română.  

    SCRIERI

  • 1982: Wifredo Lam, pictor, litograf, sculptor și ceramist cubanez (n. 1902)
  • 1985: Ion Frunzetti (n. 20 ianuarie 1918, Bacău – d. 11 septembrie 1985, București) a fost un critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român.  Ion Frunzetti a fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 - 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea (aici publică primele sale epigrame în revista "Flori de crâng"), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov[1] și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă "13" și sonetul "Nevroză" obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei. Liceul reușește să-l termine în orașul Timișoara unde-și dă bacalaureatul în anul 1936 după care publică poezii în câteva reviste locale, cum au fost: Crai nou, Fruncea, Colț de țară.[2]

    Frunzetti se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și în paralel între anii 1936 - 1937 face studii la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1940 își susține teza de licență în estetică sub conducerea lui Tudor Vianu, teză care a fost intitulată Problema tragicului în artele plastice și care a fost distinsă cu magna cum laude. Încă de pe băncile facultății, Frunzetti este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, care era pe atunci condusă de către George Oprescu. În perioada 1936 - 1937, devine titular al cronicii plastice a revistei "Vremea" la recomandarea lui Francisc Șirato. Lucrează asiduu la revista "Semne" publicând cronici plastice, eseuri, recenzii sub pseudonimul Mircea Vuian sau Valeriu Morjan. Tot acum, începând din această perioadă, își începe o colaborare fructuoasă cu cele mai notabile periodice culturale ale timpului cum au fost Revista Fundațiilor Regale,Viața românească unde a a făcut parte o vreme din redacție, Universul Literar unde a folosit pseudonimele F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona sau Menale.[2]

    Ion Frunzetti a publicat în anul 1942 eseuri dedicate operei lui Lucian Blaga și, în același an, a început să-și facă teza de doctorat nefinalizată niciodată intitulată Tipologia ornamenticii populare românești, sub directa îndrumare a lui I.D. Ștefănescu și George Oprescu. Părți din această teză au apărut începând din anul 1940 în revista Viața Românească. În perioada 1944 - 1946 îndeplinește funcția de asistent al Catedrei de Estetică a Facultății de Litere din București condusă de Tudor Vianu.[2]

    Scrie volumul de poezii "Maree" pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul "Victoria" condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 - 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu.[2]

    Alexandru Ciucurencu îl susține, în anul 1954, să-și reia activitatea de critic de artă, semnând în publicații de profil numeroase cronici de artă, articole și sinteze precum și prefețe ale unor cataloage cum a fost cel al Pavilionului Românesc la bienalele organizate în Veneția acelor timpuri. În plus, Ion Frunzetti a participat la numeroase emisiuni de televiziune și radiofonice.[2]

    În 1956 obține funcția de asistent, ulterior lector și conferențiar al Institutului de Arte Plastice "N. Grigorescu" din București unde începând din anul 1975 va deține șefia catedrei de istoria și teoria artei. În 1971 și 1972 ajunge director al Editurii Meridiane, iar în perioada 1972 - 1975 a fost director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici.  

    CĂRȚI

    • Disparate, București, Editura Meridiane, 2002
    • Studii critice, București, Editura Fundației Culturale Române (Colecția Antropologie culturală), 2000.
    • În căutarea tradiției, București, Editura Meridiane, 1998.
    • Scrieri, I, II - Constanța, Editura Europolis, 1997.
    • Arta românească în secolul XIX, București, Editura Meridiane, 1991.
    • Pegas între Meduză și Perseu (vol. I: Gâlceava și împăcarea văzului cu lumea; vol. II: Formă și semn), București, Editura Meridiane, 1985.
    • Țărmurile clipei, Buc., 1983;
    • Dimitrie Paciurea - București, Editura Meridiane, 1971;
    • Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
    • Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
    • Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
    • Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
    • Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941;

    FONDATOR

    A fondat în 1938, împreună cu George Petcu, Laurențiu Fulga, Magda Isanos, Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Sofia Manolescu[3], Virgil Carianopol, Ion Siugariu și alții, Gruparea scriitorilor tineri.

    TRADUCĂTOR

    Ion Frunzetti a tradus din engleză, spaniolă, rusă capodopere ale literaturii universale precum:

  • 1994: Jessica Alice Tandy (n. 7 iunie 1909, Londra, Marea Britanie — d. 11 septembrie 1994, Connecticut, Statele Unite ale Americii) a fost o actriță americană de teatru și film de origine britanică, laureată a premiului Oscar în anul 1990 pentru rolul Daisy Werthan din filmul Șoferul doamnei Daisy, regizat de Bruce Beresford.  

    FILMOGRAFIE SELECTIVĂ

  • 2003: John Ritter, actor american (n. 1948)
  • 2007: Ioan Mihăilescu (n. 24 martie 1949, Agapia, Neamț – d. 11 septembrie 2007, București) a fost un sociolog, prof. dr. la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității din București și rector al Universității.
  • 2010: Bernard Ștef (n. 22 octombrie 1916, Lăscud, Mureș - d. 11 septembrie 2010, Blaj) a fost un călugăr asumpționist român, deținut politic, scriitor.

    După noviciatul asumpționist din Beiuș a urmat studiul teologiei la Metz. În data de 27 iulie 1941 episcopul Vasile Aftenie l-a hirotonit preot în biserica mănăstirii asumpționiste de la Blaj.

    A fost arestat în 27 iulie 1951, odată cu lotul de preoți din județul Mureș (interbelic). Ancheta la Securitatea din Târgu Mureș a durat până în februarie 1952, când întreg lotul a fost transferat la penitenciarul din Cluj, în vederea judecății, care a avut loc în 18 aprilie 1952, în Vinerea Mare, când a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru instigare publică contra statului. Fiind apt de muncă, a fost trimis cu alți preoți la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

    A fost eliberat din închisoare în octombrie 1955.[1]

    În 31 ianuarie 1990 s-a întors la Blaj, stabilindu-se lângă Casa Domnului, fosta mănăstire asumpționistă, transformată în sediu al unei parohii ortodoxe. După refuzul Bisericii Ortodoxe Române de a restitui mănăstirea, s-a stabilit într-o garsonieră pe str. Popa Șapcă, ulterior într-o casă din Piața 1848. A desfășurat o bogată activitate pastorală. A reorganizat de asemenea viața călugărilor asumpționiști, ocupându-se de noile vocații și pregătirea pentru profesiune sau hirotonire, fiind superiorul (egumenul) mănăstirii.

  • 2011: Andy Whitfield (n. 17 iulie 1972, d. 11 septembrie 2011) a fost un actor și model galez-australian.

    Înainte de a deveni actor, Whitfield a lucrat ca inginer. El a apărut în mai multe seriale de televiziune australiene, cum ar fi Opening Up, All Saints, The Strip, Packed to the Rafters și Fiicele lui McLeod. El a obținut primul său rol important în filmul australian supranatural Gabriel. Whitfield este cel mai bine cunoscut pentru rolul său principal din serialul de televiziune din 2010 : Spartacus: Blood and Sand, care este filmat în Noua Zeelandă. El joacă rolul lui Spartacus, un soldat condamnat să lupte ca un gladiator și care în cele din urmă conduce o revoltă împotriva romanilor. Whitfield, de asemenea, va apărea într-un viitor thriller-ul australian The Clinic, stabilit pentru lansare în 2010 și care s-a filmat în Deniliquin.  

    Andy Whitfield
    Andy Whitfield by Gage Skidmore.jpg
    Date personale
    Născut17 iulie 1972
    Amlwch, Țara Galilor
    Decedat (39 de ani)
    Sydney, Australia
    Cauza decesuluicauze naturale[*] (Limfom) Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuVashti Whitfield(2001-2011)
    Număr de copii2 Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Australia (converted).svg Australia
    Flag of Wales (1959–present).svg Țara Galilor Modificați la Wikidata
    Ocupațieactor, model
    Activitate
    Alma materSheffield Hallam University[*]
    Ani de activitate2004 -2011
    Roluri importanteSpartacus: Blood and Sand
  • 2013 - A decedat actorul, cantaretul si compozitorul italian Enrico Sbriccoli (cunoscut cu numele de scena Jimmy Fontana), nascut la 13 noiembrie 1934. A fost autorul cantecelor cu un larg succes international ” Il mondo” si „Che sarà”.
  • 2015: Oana Ioachim, actriță română de teatru și film (n. 1967)
  • 2017: Abdul Halim de Kedah, al 14-lea șef de stat al Malaeziei și al 27-lea sultan de Kedah (n. 1927)

SĂRBĂTORI

  • Cuv. Teodora din Alexandria; Cuv. Eufrosin, bucătarul (calendar ortodox)
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

PERIOADA ROMANTICĂ 8. louis spohr

 PERIOADA ROMANTICĂ 8. Louis Spohr