3. /19 SEPTEMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Mc Trofim; Savatie și Dorimedont; Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Luarea Crucii și urmarea lui Hristos
Sf Mc Trofim; Savatie și Dorimedont
Viața Sf Mc Savatie
Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăţiei Romei, iar în Antiohia stăpânea Attic, care se numea şi Eliodor. Atunci se săvârşea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo şi locuitorii cetăţii, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beţii, dănţuiri şi toate lucrurile cele de desmierdare. Atunci au venit acolo din părţile din afară doi necunoscuţi, Trofim şi Savatie, bărbaţi dreptcredincioşi şi închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceştia văzând orbirea şi pierderea marii mulţimi de suflete, au suspinat cu greu şi, amestecându-şi cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: "Dumnezeule! Cel ce cu cuvântul din nefiinţă toate Le-ai alcătuit şi pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer şi scoate pe aceşti oameni din mâinile vrăjmaşului". Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dânşii, au cunoscut că nu fac parte din păgânătatea idolească, şi, prinzindu-i, i-au dus la stăpânitorul şi judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzându-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducând de faţă întâi pe Sfântul Trofim îl întrebă de nume, de viaţă şi de credinţă. Iar el a răspuns: "Numele meu este Trofim şi m-am născut din părinţi slobozi şi de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; până ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate şi neamul cel mai bun". Iar judecătorul a zis: "De care credinţă eşti?" Răspuns-a Trofim: "Iată, ţi-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sunt creştin, rob al lui Hristos şi lui Hristos jertfă vreau să fiu". Judecătorul a zis: "Dar eşti străin sau cetăţean?" Iar sfântul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: "Oare ai citit poruncile împărăteşti?" Răspuns-a sfântul: "Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credinţă şi între înşelăciunea diavolească este atâta deosebire pe cât între zi şi între noapte".
După aceste cuvinte, mâniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfântul Trofim, dezbrăcându-l, să-l întindă în patru părţi şi să-l bată fără milă. Şi l-au bătut mult pe mucenic, până s-a roşit pământul de sângele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate şi i-a zis: "Jertfeşte zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul". Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfântul Trofim: "Nu mi se cade mie nici a mă gândi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amândoi au acelaşi gând: să ucidă pe aceia care au hotărât să slujească cu dreaptă credinţă lui Dumnezeu".
La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mâniat şi a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt şi să-i rupă trupul. Şi îndată veniră de faţă speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuţite, cu care tăind trupul mucenicului şi strujindu-l până la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdând, grăia încet şi lin: "Doamne, ajută robului Tău". Iar judecătorul a zis către dânsul: "Unde este Hristos al tău, Trofime?" Iar el a răspuns: "Hristos al meu este cu toţi cei ce-L chiamă pe El în adevăr şi de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lângă dânsa ajutorul lui Dumnezeu".
După aceste chinuri îl aruncară pe Sfântul Trofim în temniţă, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savatie. Şi îndată a zis către dânsul judecătorul: "Nu te întreb pe tine de eşti creştin, ci spune mai întâi de ce rânduiala eşti", pentru că singur cuvântul creştin era aşa de urât acelui necurat, încât nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toţi, fiindu-i ochii sufleteşti aşa de întunecaţi nu suferea să caute cu dânşii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: "Nu te întreb pe tine de eşti creştin". Iar Sfântul Savatie a răspuns: "Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moştenirea, mărirea şi bogăţia îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează şi se cârmuieşte".Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneţ al muce-nicului ca o jignire, s-a mâniat şi l-a lovit peste obraz, zicându-i: "Na, să răspunzi precum te întreb eu! Şi mai înainte, până nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei şi le jertfeşte lor". Sfântul a ocărât pe zeii lor şi a râs de nebunia lor şi a dat pe faţă păgânătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spânzurat şi cu unghii de fier l-au strujit atât de mult, până ce au rămas oasele goale, cazând carnea şi cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încât chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dânsul, că toată carnea căzuse. Rămânând numai oasele spânzurate, îl dezlegară de pe lemn şi îndată Sfântul Savatie, în acele chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Mutându-se Sfântul Savatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzând speranţa că-l va întoarce spre păgânătate, a gândit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dânsul o scrisoare, înştiinţându-l despre Trofim, despre câte chinuri a răbdat, şi că s-a arătat mai tare decât cei care l-au chinuit şi că pe Hristos Unul îl cinsteşte şi pe ei ca pe nimic îi socoteşte.
Trimişii, luând scrisoarea, au scos pe sfânt din temniţă şi, după porunca prigonitorului, l-au încălţat cu încălţăminte de fier care avea în ea mulţime de piroane ascuţite, cu care să-l ducă încălţat pe cale. Şi luând ostaşii pe sfânt îl duceau şi îl sileau să meargă deopotrivă cu dânşii; ei pe cai, iar sfântul pe jos, în încălţămintea cea de fier, înţepându-i-se picioarele de piroane, mergea întrecând pe cei pedeştri şi călări şi se uda calea cu sfântul lui sânge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viaţa veşnică, unde cu câţi paşi a măsurat, atâtea răni noi a luat în picioare şi câte răni noi erau, atâtea dureri şi necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale şi pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.
Mergând trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Şi acolo ostaşii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfântul Trofim, şi, văzându-l, l-a întrebat: "Oare tu eşti Trofim?" Iar mucenicul a răspuns: "Trofim mă numesc şi sunt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se ruşinează niciodată". Iar Dionisie a zis: "Şi încă te afli tot în nesupunere şi pe Acel Hristos zadarnic şi în deşert Îl mai chemi; El la mulţi a fost pricinuitor al morţii. Dacă n-ai vrut mai întâi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dânsul şi jertfeşte idolilor ca, scăpând de muncile cele cumplite şi de moarte, să-ţi petreci zilele tale în pace". Viteazul Trofim a răspuns: "De moarte şi dacă aş vrea să scap, nu este cu putinţă, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăşi firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobândi viaţa aceea care fără de măsură este mai bună şi mai mare decât aceasta care este plină de răutăţi şi scurtă. Bunătăţile vieţii ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă şi urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorinţă sunt robit de viaţa aceea şi mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozeşti".
Atunci Dionisie, oftând de mânie, a poruncit ca să-l bată pe sfântul Trofim cu vine crude. Iar când îl bătea îi zicea prigonitorul: "Să zici numai cu buzele, Trofime: "voi jertfi zeilor" şi îndată te vei izbăvi din chinuri". Iar el, nesocotind bătăile şi cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oţet cu muştar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spânzurându-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcându-i răni lungi şi adânci, încât ieşeau râuri de sânge din ele. Iar el, răbdând, zicea în sine: "Multe-s necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul". Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: "Deşartă este nădejdea ta, Trofime, şi zadarnice gândurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutăţile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfeşte zeilor, şi îţi vei ajuta ţie". Iar sfântul, râzând de nebunia prigonitorului, a zis: "De Dumnezeul meu cel adevărat şi viu nu mă voi lepăda niciodată".
Dionisie a zis cu mânie către slujitori: "Mai groaznic să-l chinuiţi pe el". Şi se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfântul se rugă: "Caută din Cer, Dumnezeul meu, şi mă izbăveşte de cursa vânătorilor, că Tu eşti aşteptarea mea Doamne". Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oţet cu sare adăugindu-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: "Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu". Apoi, cu lumânări aprinse îi arse coastele, dar nici aşa nu s-a slăbit ostaşul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniţă.
Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întâi între sfetnici, creştin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergând adeseori în temniţă în taină la Sfântul Mucenic Trofim, îi spăla sângele, îi ştergea ranele cu pânze curate, şi-i lega umflăturile, având şi în toate grijă de dânsul.
Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urât de Dumnezeu care se numea "Dioscoria", adică ziua lui Castor şi a lui Polux, şi se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgânesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toţi mai mării şi sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzând că nu este cu dânşii şi Dorimedont, au trimis după dânsul ca să se veselească cu dânşii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dânsul: "Sunt creştin, şi nu mi se cade a veni la ospeţe păgâneşti!" Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebându-l pentru ce n-a venit cu dânşii la ospăţ, s-a înştiinţat că într-adevăr este creştin; însă, nevrând în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.
Deci, trimitea la dânsul pe oarecare din prietenii săi, îndemnându-l să se pocăiască şi să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuţime la dânşii, le-a zis: "Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii". Apoi iar tăcea şi s-a făcut ca un om ce nu aude şi nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a şezut prigonitorul la judecată, şi aducând de faţă pe Dorimedont, a zis către dânsul: "Omule înşelat, ce ţi-a fost ţie ieri că te-ai depărtat de zei şi n-ai împlinit poruncile împărăteşti? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinsteşti de toţi şi să ai între noi locul cel mai de pe urmă?" Răspuns-a sfîn-tul: "Cel ce iubeşte pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socoteşte toată cinstea şi slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decât alţii a se mândri, în haine de mult preţ a se îmbrăca, şi celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sunt vremelnice şi deşarte, despart pe om de Dumnezeu, şi mijlocesc gheena focului".
Chinuitorul se sârguia mult, cu îmbunări şi cu îngroziri, ca pe sfântul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace şi să-l spânzure şi cu ţepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Şi zicea nelegiuitul: "Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui". Iar sfântul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului său, şi batjocorea pe idolii păgâneşti şi cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decât acela cu ţepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfântul, şi îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce huleşte pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplându-se de mânie, cu unghii de fier au rupt faţa sfântului şi i-au dezrădăcinat dinţii lui; însă nici aşa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea gră-itoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, şi ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dânsul şi l-au pus pe cărbuni aprinşi. Iar el, ca pe nişte flori roşii umblând, se bucura în pătimirile sale, arătându-se gata să rabde mai multe şi mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniţă, iar pe Sfântul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spânzurându-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintâi. După aceasta cu ţepuşi înfocate i-au scos ochii, iar sfântul, pătimind, mulţumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniţă.
Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim şi pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mâncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească nişte fiare flămânde şi să hotărască ziua priveliştii. Sosind ziua aceea în care sfinţii erau să fie mâncaţi de fiare, a ieşit Dionisie cu toţi sfetnicii şi cu slugile sale la privelişte, şi s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, goi şi răniţi, fiindu-le tot trupul ca o rană.
Punându-i pe ei în privelişte, au dat drumul din cuşcă la o ursoaică; iar ea, cu mânie repezindu-se, alerga spre dânşii. Când s-a apropiat de ei, îndată minia fiarei a schimbat-o în blândeţe. Iar Sfântul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup şi cu Hristos să vieţuiască, a luat pe ursoaică de ureche şi o întărită pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfâşiat de dânsa; iar ea, ca şi cum se ruşina de el, îşi plecă şi-şi întorcea capul ei. Iar muncitorul se mânia mai mult decât fiara, şi singur întru sine se mânca, văzând pe sfinţi, nevătămaţi de acea ursoaică.
Apoi, a dat drumul din cuşcă asupra lor unui pardos, dar şi acela, ca un câine bucurându-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă şi acela a făcut tot ca şi cei dintâi, ară-tîndu-se ca un mieluşel blând. Apoi, s-a mâniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, şi-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărita pe fiară, ca pe acei doi creştini să-i mănânce. Şi când acela vrea să întărâte leul, îndată s-a repezit leul la dânsul şi a rupt pe stăpânul său. Deci, tot poporul văzând o minune ca aceea, se mira şi cunoştea puterea Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, şi cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, şi pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Şi aşa sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, după multe şi amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viaţa cea fără de moarte, adăugindu-se Sfântului Savatie, dănţuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toţi slăvit în veci. Amin.
Viața Sf Mc Dorimedont
Chinuitorul se sârguia mult, cu îmbunări și cu îngroziri, ca pe Sfântul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace și să-l spânzure și cu țepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui.
Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăției Romei, iar în Antiohia stăpânea Attic, care se numea și Eliodor. Atunci se săvârșea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo și locuitorii cetății, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beții, dănțuiri și toate lucrurile cele de desmierdare. Atunci au venit acolo din părțile din afară doi necunoscuți, Trofim și Savatie, bărbați dreptcredincioși și închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceștia văzând orbirea și pierderea marii mulțimi de suflete, au suspinat cu greu și, amestecându-și cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: „Dumnezeule! Cel ce cu cuvântul din neființă toate Le-ai alcătuit și pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer și scoate pe acești oameni din mâinile vrăjmașului”. Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dânșii, au cunoscut că nu fac parte din păgânătatea idolească, și, prinzindu-i, i-au dus la stăpânitorul și judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzându-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducând de față întâi pe Sfântul Trofim îl întrebă de nume, de viață și de credință. Iar el a răspuns: „Numele meu este Trofim și m-am născut din părinți slobozi și de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; până ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate și neamul cel mai bun”. Iar judecătorul a zis: „De care credință ești?”. Răspuns-a Trofim: „Iată, ți-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sunt creștin, rob al lui Hristos și lui Hristos jertfă vreau să fiu”. Judecătorul a zis: „Dar ești străin sau cetățean?”. Iar sfântul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: „Oare ai citit poruncile împărătești?”. Răspuns-a sfântul: „Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credință și între înșelăciunea diavolească este atâta deosebire pe cât între zi și între noapte”.
După aceste cuvinte, mâniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfântul Trofim, dezbrăcându-l, să-l întindă în patru părți și să-l bată fără milă. Și l-au bătut mult pe mucenic, până s-a roșit pământul de sângele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate și i-a zis: "Jertfește zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul". Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfântul Trofim: "Nu mi se cade mie nici a mă gândi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amândoi au același gând: să ucidă pe aceia care au hotărât să slujească cu dreaptă credință lui Dumnezeu".
La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mâniat și a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt și să-i rupă trupul. Și îndată veniră de față speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuțite, cu care tăind trupul mucenicului și strujindu-l până la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdând, grăia încet și lin: „Doamne, ajută robului Tău”. Iar judecătorul a zis către dânsul: „Unde este Hristos al tău, Trofime?”. Iar el a răspuns: „Hristos al meu este cu toți cei ce-L cheamă pe El în adevăr și de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lângă dânsa ajutorul lui Dumnezeu”.
După aceste chinuri îl aruncară pe Sfântul Trofim în temniță, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savatie. Și îndată a zis către dânsul judecătorul: „Nu te întreb pe tine de ești creștin, ci spune mai întâi de ce rânduiala ești”, pentru că singur cuvântul creștin era așa de urât acelui necurat, încât nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toți, fiindu-i ochii sufletești așa de întunecați nu suferea să caute cu dânșii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: „Nu te întreb pe tine de ești creștin”. Iar Sfântul Savatie a răspuns: „Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moștenirea, mărirea și bogăția îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează și se cârmuiește”. Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneț al muce-nicului ca o jignire, s-a mâniat și l-a lovit peste obraz, zicându-i: „Na, să răspunzi precum te întreb eu! Și mai înainte, până nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei și le jertfește lor”. Sfântul a ocărât pe zeii lor și a râs de nebunia lor și a dat pe față păgânătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spânzurat și cu unghii de fier l-au strujit atât de mult, până ce au rămas oasele goale, cazând carnea și cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încât chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dânsul, că toată carnea căzuse. Rămânând numai oasele spânzurate, îl dezlegară de pe lemn și îndată Sfântul Savatie, în acele chinuri și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Mutându-se Sfântul Savatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzând speranța că-l va întoarce spre păgânătate, a gândit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dânsul o scrisoare, înștiințându-l despre Trofim, despre câte chinuri a răbdat, și că s-a arătat mai tare decât cei care l-au chinuit și că pe Hristos Unul îl cinstește și pe ei ca pe nimic îi socotește.
Trimișii, luând scrisoarea, au scos pe sfânt din temniță și, după porunca prigonitorului, l-au încălțat cu încălțăminte de fier care avea în ea mulțime de piroane ascuțite, cu care să-l ducă încălțat pe cale. Și luând ostașii pe sfânt îl duceau și îl sileau să meargă deopotrivă cu dânșii; ei pe cai, iar sfântul pe jos, în încălțămintea cea de fier, înțepându-i-se picioarele de piroane, mergea întrecând pe cei pedeștri și călări și se uda calea cu sfântul lui sânge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viața veșnică, unde cu câți pași a măsurat, atâtea răni noi a luat în picioare și câte răni noi erau, atâtea dureri și necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale și pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.
Mergând trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Și acolo ostașii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfântul Trofim, și, văzându-l, l-a întrebat: „Oare tu ești Trofim?”. Iar mucenicul a răspuns: „Trofim mă numesc și sunt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se rușinează niciodată”. Iar Dionisie a zis: „Și încă te afli tot în nesupunere și pe Acel Hristos zadarnic și în deșert Îl mai chemi; El la mulți a fost pricinuitor al morții. Dacă n-ai vrut mai întâi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dânsul și jertfește idolilor ca, scăpând de muncile cele cumplite și de moarte, să-ți petreci zilele tale în pace”. Viteazul Trofim a răspuns: „De moarte și dacă aș vrea să scap, nu este cu putință, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăși firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobândi viața aceea care fără de măsură este mai bună și mai mare decât aceasta care este plină de răutăți și scurtă. Bunătățile vieții ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă și urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorință sunt robit de viața aceea și mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozești”.
Atunci Dionisie, oftând de mânie, a poruncit ca să-l bată pe sfântul Trofim cu vine crude. Iar când îl bătea îi zicea prigonitorul: „Să zici numai cu buzele, Trofime: „voi jertfi zeilor” și îndată te vei izbăvi din chinuri”. Iar el, nesocotind bătăile și cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oțet cu muștar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spânzurându-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcându-i răni lungi și adânci, încât ieșeau râuri de sânge din ele. Iar el, răbdând, zicea în sine: „Multe-s necazurile drepților și din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: „Deșartă este nădejdea ta, Trofime, și zadarnice gândurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutățile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfește zeilor, și îți vei ajuta ție”. Iar sfântul, râzând de nebunia prigonitorului, a zis: „De Dumnezeul meu cel adevărat și viu nu mă voi lepăda niciodată”.
Dionisie a zis cu mânie către slujitori: „Mai groaznic să-l chinuiți pe el”. Și se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfântul se rugă: „Caută din Cer, Dumnezeul meu, și mă izbăvește de cursa vânătorilor, că Tu ești așteptarea mea Doamne”. Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oțet cu sare adăugindu-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: „Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu”. Apoi, cu lumânări aprinse îi arse coastele, dar nici așa nu s-a slăbit ostașul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniță.
Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întâi între sfetnici, creștin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergând adeseori în temniță în taină la Sfântul Mucenic Trofim, îi spăla sângele, îi ștergea ranele cu pânze curate, și-i lega umflăturile, având și în toate grijă de dânsul.
Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urât de Dumnezeu care se numea „Dioscoria”, adică ziua lui Castor și a lui Polux, și se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgânesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toți mai mării și sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzând că nu este cu dânșii și Dorimedont, au trimis după dânsul ca să se veselească cu dânșii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dânsul: „Sunt creștin, și nu mi se cade a veni la ospețe păgânești!”. Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebându-l pentru ce n-a venit cu dânșii la ospăț, s-a înștiințat că într-adevăr este creștin; însă, nevrând în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.
Deci, trimitea la dânsul pe oarecare din prietenii săi, îndemnându-l să se pocăiască și să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuțime la dânșii, le-a zis: „Depărtați-vă de la mine toți lucrătorii fărădelegii”. Apoi iar tăcea și s-a făcut ca un om ce nu aude și nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a șezut prigonitorul la judecată, și aducând de față pe Dorimedont, a zis către dânsul: „Omule înșelat, ce ți-a fost ție ieri că te-ai depărtat de zei și n-ai împlinit poruncile împărătești? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinstești de toți și să ai între noi locul cel mai de pe urmă?”. Răspuns-a sfântul: „Cel ce iubește pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socotește toată cinstea și slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decât alții a se mândri, în haine de mult preț a se îmbrăca, și celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sunt vremelnice și deșarte, despart pe om de Dumnezeu, și mijlocesc gheena focului”.
Chinuitorul se sârguia mult, cu îmbunări și cu îngroziri, ca pe sfântul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace și să-l spânzure și cu țepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Și zicea nelegiuitul: "Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui". Iar sfântul fiind chinuit, chema numele Domnului Dumnezeului său, și batjocorea pe idolii păgânești și cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decât acela cu țepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfântul, și îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce hulește pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplându-se de mânie, cu unghii de fier au rupt fața sfântului și i-au dezrădăcinat dinții lui; însă nici așa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea grăitoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, și ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dânsul și l-au pus pe cărbuni aprinși. Iar el, ca pe niște flori roșii umblând, se bucura în pătimirile sale, arătându-se gata să rabde mai multe și mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniță, iar pe Sfântul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spânzurându-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintâi. După aceasta cu țepuși înfocate i-au scos ochii, iar sfântul, pătimind, mulțumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniță.
Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim și pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mâncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească niște fiare flămânde și să hotărască ziua priveliștii. Sosind ziua aceea în care sfinții erau să fie mâncați de fiare, a ieșit Dionisie cu toți sfetnicii și cu slugile sale la priveliște, și s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinții mucenici Trofim și Dorimedont, goi și răniți, fiindu-le tot trupul ca o rană.
Punându-i pe ei în priveliște, au dat drumul din cușcă la o ursoaică; iar ea, cu mânie repezindu-se, alerga spre dânșii. Când s-a apropiat de ei, îndată minia fiarei a schimbat-o în blândețe. Iar Sfântul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup și cu Hristos să viețuiască, a luat pe ursoaică de ureche și o întărâtă pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfâșiat de dânsa; iar ea, ca și cum se rușina de el, își plecă și-și întorcea capul ei. Iar muncitorul se mânia mai mult decât fiara, și singur întru sine se mânca, văzând pe sfinți, nevătămați de acea ursoaică.
Apoi, a dat drumul din cușcă asupra lor unui pardos, dar și acela, ca un câine bucurându-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă și acela a făcut tot ca și cei dintâi, arătându-se ca un mielușel blând. Apoi, s-a mâniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, și-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărita pe fiară, ca pe acei doi creștini să-i mănânce. Și când acela vrea să întărâte leul, îndată s-a repezit leul la dânsul și a rupt pe stăpânul său. Deci, tot poporul văzând o minune ca aceea, se mira și cunoștea puterea Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, și cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, și pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Și așa sfinții mucenici Trofim și Dorimedont, după multe și amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viața cea fără de moarte, adăugindu-se Sfântului Savatie, dănțuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toți slăvit în veci. Amin.
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Luarea Crucii și urmarea lui Hristos
Ev Marcu 8, 34 - 38; 9, 1
Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.
Ap Galateni 2, 16 - 20
Fraților, știind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat și noi înșine păcătoși, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Pentru că, de zidesc iarăși ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Fiindcă eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.
Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Despre deosebirea crucilor în viața celor ce se mântuiesc - Pr. Ilie Cleopa
Adevăratul creștin ortodox cinstește Crucea care s-a sfințit cu mâinile lui Hristos pe Golgota și se închină ei cu toată evlavia și smerenia. La fel cinstește și crucea cea nevăzută a suferințelor vieții în Hristos pe care a răbdat-o și Mântuitorul până la moarte, și încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfânta Evanghelie: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mântui pe pământ. Vă amintim că noi creștinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm și o purtăm și crucea spirituală care este suferința pentru fapta bună.
Dacă citim cu atenție în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvântat pe fii lui Iosif cu mâinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).
Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ținerea mâinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieșire 17, 11- 12).
Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche și prin semnul „T”, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată și prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămați pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat în chip văzut cu mâinile Sale pe copii: „Și luându-i în brațe i-a binecuvântat punându-Și mâinile peste ei” (Marcu 10, 16).
Iar despre binecuvântarea Apostolilor, la înălțarea Sa la cer, ne spune: „Apoi i-a dus afară spre Betania și, ridicându-Și mâinile Sale, i-a binecuvântat” (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvântarea în semnul crucii diaconi, preoți și episcopi prin rugăciune și punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoției este numită „punerea mâinilor preoției". Tot prin rugăciune și punerea mâinilor în chipul crucii împărtășeau Apostolii taina ungerii cu Sfântul Mir, numită „Pecetea Darului Sfântului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).
Cât privește Crucea nevăzută, spirituală și tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toții, aceasta este suferința și osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cât și pe cea nevăzută a suferințelor pentru a noastră mântuire, ne-a învățat și pe noi să răbdăm crucea vieții, zicând: „Cine rabdă până la sfârșit acela se va mântui” (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăște foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit și a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciți de la adevăr, adică pe sectanții care îi slujesc lui, să hulească și să urască Crucea lui Hristos. Căci precum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi amintește că prin ea a fost lovit și biruit.
Adevăratul creștin ortodox cinstește Crucea care s-a sfințit cu mâinile lui Hristos pe Golgota și se închină ei cu toată evlavia și smerenia. La fel cinstește și crucea cea nevăzută a suferințelor vieții în Hristos pe care a răbdat-o și Mântuitorul până la moarte, și încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar și aceasta să cunoască creștinul ortodox că crucea nevăzută a suferințelor Sale este de multe feluri și fericit este acel creștin care cu credință în Dumnezeu și cu multă răbdare își duce crucea suferințelor pe pământ în dragostea lui Hristos, spre mântuirea sufletului său.
Așa, de exemplu, unul este orb și rabdă toată viața cu mulțumire această suferință. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este șchiop și lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Și dacă suferă cu bărbăție această neputință și mulțumește lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl așteaptă bucuria cea fără de margini.
Alții duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este ușoară, deoarece multe și mari datorii au creștinii cei căsătoriți. De a crește pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-și ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă și prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum și Miercurea și Vinerea și lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decât a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămână.
Apoi de a duce viată în curățenie, în posturi, în Duminici și în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni și de a citi cât mai des Sfânta Scriptură și învățăturile sfinților lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfânt și multe alte îndatoriri pe care îi învață preoții în toate Duminicile și sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este ușoară nici crucea văduviei și a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viață în curățenie și cinste pe pământ, între care se numără și călugării.
Unii dintre aceștia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci și cu mintea și cu inima lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase și înșelătoare, de mare plată se vor bucura în veacul viitor. Atât călugării care au făgăduit să-și păzească fecioria până la moarte, cât și creștinii care voiesc să trăiască în feciorie și curățenie, au nevoie de post, de înfrânare la mâncări alese și vin și de trezvia minții, unită cu rugăciunea și cugetarea la moarte și la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minții, spre a-și păzi mintea și cele cinci simțiri de ispite, de gânduri rele și de prietenia cu fețe care pot pricinui sminteală și păcat.
Grea este crucea și celor săraci și necăjiți care trăiesc în lipsuri și sărăcie și se luptă cu multe nevoi ale vieții pământești. Și aceștia de își vor duce crucea suferinței cu smerenie, cu răbdare și cu mulțumire, mare plată îi așteaptă pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotștiutor și cunoaște răbdarea, necazul și suferința fiecăruia și va răsplăti tuturor după faptele lor.
Dreptul Iov zice: „O luptă este viața omului pe pământ” (Iov 7, 1). Sfântul Apostol Pavel zice: „În această luptă mare, aveți nevoie de răbdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zice: „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). De aceea suntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile și suferințele noastre, spre a ne duce Crucea până la sfârșit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredințați că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).
Acum, către sfârșitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un bolnav. Acesta a zăcut mai mulți ani și pierzându-și răbdarea în boală, cerea de la Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-și pierde sufletul său.
Un călugăr cu viață aleasă din Sfântul Munte Athos, fiind paralizat de mulți ani, începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputând suferi acea boală chinuitoare. Așa rugându-se, a venit la el un înger al Domnului și i-a zis: „Dumnezeu voiește să te curățe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mântuitorul decât calea Crucii care se face prin suferințe. Deci dacă vrei să te cureți de greșelile tale trebuie să mai zaci un an pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad".
Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferință pe pământ? Mai bine să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuțeala fulgerului îi duse sufletul său în chinurile iadului și plecă, zicând aceste cuvinte mângâietoare: „După trei ore voi veni la tine să te caut!" Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfâșietoare ale păcătoșilor care se chinuiau în gheenă și fețele înfricoșate ale diavolilor au adus asupra călugărului urgisit o groază și o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea și nu auzea decât suferințe, lacrimi și vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor luceau în întunericul fără margini al iadului.
Atunci chinuitul călugăr a început a plânge și a striga, însă nimeni nu răspundea la strigătele sale. Lui i se părea că de când a sosit acolo trecuseră sute de ani de suferință și aștepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul nu venea. Toți păcătoșii închiși în gheenă nu erau ocupați decât de moartea lor prea amară și groaznică și de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor infernală, își băteau joc de suferințele păcătoșilor.
În sfârșit, îngerul cu un zâmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr și-l întreabă: „Cum te afli, frate?". „Niciodată nu aș fi crezut că gura unui înger poate minți! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoți de aici după trei ore? Și iată, au trecut sute de ani în aceste suferințe groaznice! Ce zici tu?" A răspuns îngerul cu fața luminată: „O oră a trecut, de când te-am părăsit și mai ai încă două ore de stat aici!" „Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putință să fi trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe pământ ani, secole chiar până la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici! Fie-ți milă de mine!"
Zise îngerul: „Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor și a toată mângâierea, arată bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ți aduci aminte de acum înainte cât de grele și de mari sunt muncile gheenei; iar chinurile de pe pământ, oricât de groaznice ar fi, sunt numai umbră față de cele veșnice ale iadului” (Viața repausaților, București, 1899, p. 424-426).
Din această istorioară adevărată și din cele de mai înainte să înțelegem că nu este mântuire fără Cruce și fără suferință în această viață. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că „prin multe scârbe ni se cade a intra întru Împărăția Cerurilor".
Tot creștinul care dorește mântuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu dragoste și cu răbdare toate necazurile, scârbele și durerile vieții îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mântuirea lui. Zice Sfântul Isaac Sirul: „Precum focul curăță arama de rugină, așa boala curăță păcatul omului". De aceea este bine ca în toată suferința și întristarea să ne rugăm Preaânduratului Dumnezeu să ne ierte de păcate și să ne dea răbdare în necazuri și supărări, aducându-ne aminte că: „Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curățire de păcate".
Niciodată în viață nu putem răbda cât suntem datori pentru păcatele noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Și nici a răbda nu putem fără mila și ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis:„Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viață, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15, 4). Numai cu mila și cu ajutorul Lui putem în viață toate. Acest adevăr ni-l arată Sfântul Apostol Pavel care zice: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întărește” (Filipeni 4, 13).
Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea suntem datori în toată vremea și locul să cerem mila și ajutorul lui Dumnezeu și cu credință și nădejde, să așteptăm aducându-ne aminte de cuvântul care zice: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în El” (Psalm 33, 21). Amin.
(Arhim. Cleopa Ilie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu