4. /21 SEPTEMBRIE 2021 - POEZIE
ELENA VĂCĂRESCU
| Elena Văcărescu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născută | 21 septembrie 1864 București , Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești | ||
| Decedată | 17 februarie 1947 (la 83 de ani) Paris, Franța | ||
| Înmormântată | Cimitirul Bellu  | ||
| Naționalitate | română  | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța România | ||
| Ocupație | poet, prozator, memorialist, romancier, dramaturg, traducător | ||
| Limbi | limba română limba franceză[1] | ||
| Activitatea literară | |||
| Activă ca scriitoare | secolul al XIX-lea - secolul al XX-lea | ||
| Specie literară | memorii, poezie | ||
| Operă de debut | 1886, Chants d'Aurore | ||
| Note | |||
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] prix Archon-Despérouses[*] prix Jules-Favre[*][2] | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modifică date / text  | |||
Elena Văcărescu (n. ,[3] București, România – d. ,[3][4] Paris, Franța) a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris.
A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de Regele Carol I și de guvern.[5]
Biografie
S-a născut la București într-o seară de început de octombrie (3 octombrie 1864), într-o foarte veche și vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). Își petrece copilăria și adolescența la vatra Văcăreștilor de lângă Târgoviște. („Dintre toate locurile unde au viețuit poeții, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și vraja unei amintiri”). Primește o educație aleasă. Prin 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în țară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franța, unde se distinge în viața literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886 publicând la Paris volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea.[6]
În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită de către regele României ca secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare. Ca urmare, în anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu.[6]
Moare la Paris, la 17 februarie 1947, și este înhumată în cripta familiei Văcăreștilor din cimitirul Bellu. Ea a lăsat moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreștilor.[6]
Opera
Versuri originale
- Chants d'Aurore (Cântecele zorilor) (1886)
- L'âme sereine (Cu inima senină) (1896)
- Lueurs et Flammes (Licăriri și văpăi) (1903)
- Le Jardin passioné (Grădina dorului) (1908)
- La Dormeuse éveillée (Visând cu ochii deschiși) (1914)
Prelucrări folclorice
- Le Rhapsode de la Dâmbovița (Rapsodul Dâmboviței) (1889)
- Nuits d'Orient (Nopți orientale) (1907)
- Dans l'or du soir (În auriul înserării) (1927)
Romane
Memorialistică
- Memorial sur le mode mineur (Memorial la modul minor) (1946)
- Le Roman de ma vie (Romanul vieții mele)
Teatru
Ediții românești
Aprecieri critice
Nicolae Iorga
„Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi.”
Camil Petrescu
„N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (...). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (...) O asemenea personalitate onorează două literaturi.”
Șerban Cioculescu
„Așa cum se-ntreba cândva Tudor Arghezi, cum de-a-ncăput în el țara întreagă, ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă.”
Ion Stăvăruș
„Deocamdată în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor - poeți (nepoată a lui Iancu, autorul "Primăverii amorului"), Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului Testament al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului.”
POEZII:
Mi-am pus iubirea
În tot ce-i alb mi-am pus iubirea mea:
Zăpezi şi flori plăpânde din livadă,
Dar florile-ncepură a cădea
Şi în april nu mai găseşti zăpadă.
În tot ce-i dulce dragostea mi-am pus:
Privire, voce, inimi, sărutare.
Dar tu-mi surâzi şi când eu vin, te-ai dus;
Dulceaţa de-a iubi, înşelătoare.
Cum suflă pe sub uşă vânt de gheaţă,
Lugubra-i spaimă, moartea şi-o gemu;
Mi-am pus iubirea-n lucrurile fără viaţă
Morminte, flori care-au căzut, şi tu.
Sonet
Ce năzuiesc în tine să aflu nu-i beţie,
Nici potolirea vreunui dor greu, nesăbuit.
Vezi, mâna mea nu arde când mâna ta o-mbie,
Nici fruntea-mi nu-i fierbinte când gura ţi-a simţit.
Eu nu ştiu dacă bolta-i de-azur sau plumburie,
Căci ochii-mi mângâierea din ochii-ţi n-au cerşit;
Dar inima-mi, în preajmă-ţi e-n dulce lenevie,
De parcă tot ce-odată dorise s-a-mplinit.
Neîndoios, mulţi poate cerca-vor să citească
În inima ta, carte ce n-am deschis-o eu.
Tu le vei da extaze, delire şi-ncântări,
Ducându-i, lin, de mână, pe dulci şi verzi cărări.
Ci eu, calmu-ţi zâmbet, aş prefera mereu,
Un paradis, departe, ca-n visuri, să-mi mijească!
Mâna ta
Simt dulce mâna-ţi dragă în mâinile-mi febrile!
Lin, degetele tale le-ating, de catifea,.
Năvalnice extaze mă copleşesc, subtile,
Şi fire nevăzute mă-nlănţuie de ea.
Când simt că tremur, mâna-ţi nădejdea îmi trezeşte,
Şi soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospeşte,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.
Când sufăr, câteodată, de mângâiere plină,
O simt cum se aşează pe fruntea-mi, ca un scut.
Şi fruntea-mi ce spre mâna-ţi, pioasă, se înclină,
Roşeste, ca în ziua întâiului sărut.
Atunci, trecuta vană splendoare parcă-nvie;
Aş vrea să-mpart cu tine şi drumul cel mai greu,
Spre orice ţel, prin noaptea cu bezna ei pustie,
Doar de-aş putea de mână să mi te ţin mereu!
Dragoste eternă
Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început
Şi până-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.
Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Şi până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urma-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.
Iar mai departe, sub ţărâna, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenuşa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub paşi mă vor simţi vibrând.
CLAUDIA MILIAN
MILLIAN-MINULESCU Claudia, se naste la 21 febr. 1887, Bucuresti - moare in 21 sept 1961, Bucuresti.
Poeta.
Fiica inginerului de origine greaca Ion Millian si a Mariei (n. Negoescu).
Studii primare si liceale la Bucuresti si Ploiesti, in capitala urmeaza apoi Scoala de Belle-Arte si Conservatorul de Arta Dramatica.
Debut publicistic in 1906 (in revista Lumina, Ploiesti) si editorial in 1914 cu volum Garoafe rosii. Alte voi.: Cintari pentru pasarea albastra (1922), intregire (1936).
A fost casatorita cu publicistul Christea N. Dumitrescu-Cridim; dupa divort, s-a recasatorit (11 apr. 1914) cu poetul Ion Minulescu. Pentru merite in promovarea relatiilor culturale romano-franceze a fost decorata cu,.Palmes academiques".
M.-M. s-a aflat sub mirajul modei simboliste, contribuind la impunerea poeziei de aceasta factura, dar nereusind sa-si individualizeze vocea lirica.
A ilustrat latura optimista, cu inclinatie spre euforie, a simbolismului, al carei principal exponent a fost Ion Minulescu.
Poezia ei indica o atractie permanenta spre voluptate, privita ca potentiala „invingatoare de nevroze" (Voluptate).
Modul in care a obiectivat conventia poetica simbolista este lipsit de inovatie. Gasim in poezia sa atit „strategia" retorica a simbolistilor, cit si decorurile (parcuri, gradini, alcovuri), personajele (bacante, satiri, amante perverse), starile maladive (ftizie), „nervii" (plins nervos, iubiri nervoase), preponderenta perceptiei olfactive (parfumuri, miresme, arome) si preferinta tipica simbolistilor pentru mister, enigma, bizarerie. Ceea ce, in preajma primului razboi mondial, a atras atentia asupra poetei a fost o fronda feminina, surprinzatoare prin tratarea cu nonsalanta a rigorilor impuse de traditionala pudoare. Frivolitatea din cartea de debut s-a estompat dupa primul razboi mondial, autoarea nereusind sa supravietuiasca artistic modei simboliste. Volumul reprezentativ ramine, de aceea, Garoafe rosii (1914), care cuprinde cel mai bun text al poetei: Pisicile. „Templul profan" (organizat dupa preceptele „Bibliei barbare" de care vorbise si Ion Minulescu) s-a dovedit prea ispititor si, in ciuda unui trecator gest de revolta din Cintari de fecioara („Privesc cum dorm uitati de vremuri/ in cadrul lor tacuti si tristi -/ Hipnotizati in pacea mortii -/ Cum dorm toti Zeii simbolisti"), sterilizator.
Ca dramaturg (a semnat si cu pseudonimul Dim. Serban) a inregistrat unele succese pasagere, fara a se impune. Dupa cel de-al doilea razboi mondial a publicat carti de memorialistica si traduceri din literaturile franceza si rusa.
| OPERE: Garoafe rosii. Bucuresti, 1914; Cintari pentru pasarea albastra. Bucuresti, 1922; intregire. Bucuresti, 1936; Despre Ion Minulescu, Bucuresti, 1968; Cartea mea de aduceri aminte, ed., pref. si note de M. Gafita, Bucuresti, 1973; Cartea a patra, versuri, pref. de M. Gafita, Bucuresti, 1974; Cintari pentru pasarea albastra, versuri, ed., pref. si fisa biobibliografica de Elena Piru, Bucuresti, 1975; Vreau sa traiesc, piese de teatru si cronici dramatice, ed., pref. si bibliografie de Nina Stanculescu, Bucuresti, 1983. |
| REFERINTE CRITICE: VI. Streinu, in Cugetul romanesc, nr. 8-9, 1922; O. Densusianu, in Vieata noua, nr. 11, 1923; E. Isac, in Adevarul literar, 4 febr. 1923; Lucian Blaga, in Adevarul literar, nr. 111, 1923; P. Paltanea, in Mercure de France, I-IV, 1925; Ion Pillat - Perpessicius, Antologia poetilor de azi, II, 1928; E. Lovinescu, Ist. Ut. cont., III, 1927; M. Hovici, Claudia Millian, 1938; G. Calinescu, Istoria; C. Ciopraga, in Cronica, nr. 28, 1974; I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 8, 1977; Adriana Iliescu, Poezia simbolista romaneasca, 1985. POEZII: GAROAFE ROȘII Garoafe roșii, crenelate - Amfore cu parfum de mosc, Pecetii de rubin și sânge - Eu vă iubesc și vă cunosc, Prin voi, garoafelor bizare, În funduri roșii de corolă, Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară Otrăvitoarea ei fiolă... Eu vă iubesc și vă cunosc De mult tulburătorul mosc... În roșu-apusului de soare Voi puneți pete de culoare, Voi înfloriți în fundul mării În lungi ciorchine de mărgean Și pe obrajii de ftizie Muriți în fiecare an... Vă poartă-actrițele pe gură Și hetairele pe sâni, Vă leagănă pe coif cocoșii, Și-n răni v-au încrustat strămoșii, Iar eu vă port pe veci în minte, Vă port în păr și pe vestminte, Pe perne de atlaz brodate... Garoafe roșii, crenelate! Eu vă iubesc și vă cunosc De mult tulburătorul mosc! Prin voi, garoafelor bizare, În funduri roșii de corolă, Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară Otrăvitoarea ei fiolă... Prin voi am plâns întâia dată - Obsesie însângerată! Toamnă Te uiți cum mușcă toamna din verdele pădurii, Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă - Cu leziuni de unghii și picături de sânge? Și-n mine bate-o frunză, ciudată și firavă, Ce sub capriciul vremei se leagănă și plânge... Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte Și cum își distilează parfumul diafan, Pe mobile și statui, pe stofe și covoare, Și-ntrezăresc pădurea culcată pe divan, Alăturea de mine, cum tremură și moare.. Respiră încăperea arome vegetale: De paltin, de mesteacăn, de brad și de arțar... Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată, Beau sufletul pădurii și-aud bătând mai rar, În peisagiul vieții, o frunză-ntârziată. VOLUPTATE NEVROZAȚILOR Plecați spre țări de voluptate, Învingătoare de nevroze Și de iubiri fatale; Plecați spre zările pătate De violete echimoze Și de motive pale... Plecați departe-n fund de zări: Acolo unde forma moare Și nu-s conture crude; Plecați spre voluptoase țări, În care nu-i apus de soare Și plânsul nu se-aude... Acolo unde-n colori șterse, În armonia de penumbre, Palpită viața întregei firi, Și unde-amantele perverse Visează în alcovuri sumbre, Înamorate de satiri... Acolo-s templele deschise Și candelabrele aprinse Cu untdelemn de trandafiri; Acolo se îmbată-n vise Fecioarele cu buze-ntinse, Cerșind nervoasele iubiri! Acolo-s flori și poezie, Și râs și cântece barbare, Și nu-i femeie să nu crează, Cu idolatra-i fantazie: O clipă în beția care Omoară, dar reînviază! În parcul albelor cununi, În țara aceea depărtată, Plecați, triști visători, plecați! Dând foc în urmă la minciuni, Uitați credința de-altădată! Și-apoi, voi, palizi nevrozati, Plecați!
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu