4. / 7 SEPTEMBRIE 2021 - POEZIE
RALLY Alexandru (prenumele la nastere: Alexandru-Traian), se naste la 7 sept. 1897, Braila-m. 6 mart. . Poet si traducator.
Fiul lui Heraclie Ralli, functionar, compozitor amator si poet de Jb. franceza, si al Coraliei-Alexandrina (n. Pavlu). Scoala primara la Braila, Liceul „Gh. Lazar" din Bucuresti (bacalaureatul in 1916).
Dupa doi ani pe front, in primul razboi mondial, urmeaza studii universitare la Bucuresti, obtinind licenta in istorie si limba franceza (1921). in 1922 pleaca la Paris, ca bursier al Scolii romane de la Fontenay-aux-Roses, specializindu-se in literatura franceza medievala.
Se dedica acolo studiilor bibliografice si incepe elaborarea unei importante Bibliographie franco-roumaine (I Les oeuvres frangaises des auleurs roumains; II Les oeuvres frangaises relatives a la Roumanie), Paris, . Opera (neterminata) e scrisa in colab. cu sotia sa, Getta Elena Rally. Rally Alexandru se intoarce in tara in 1930, devenind secretar al Fundatiilor Culturale Regale, apoi director al Editurii „Cultura romaneasca".
A debutat in Actiunea (1915) cu o poezie tradusa din Tennyson. Debut editorial cu volum de poezii Studente. Luminite. Flori presate (1921). Se dedica apoi unei ample opere de traduce a poeziei franceze, din care editeaza 2 volum de Antologie lirica: I Ronsard; II Pleiada (1967, 1975). intr-un alt context, publica si traduce versiunii lui J. Bedier dupa Tristan si Iseut (1970).
Gravitind in anii debutului in medii moderniste moderate (colaborari la Flacara, la Lectura pentru toti a lui Lovinescu, la Sburatorul), Rally Alexandru a scris in tinerete o poezie discreta, cu vagi rezonante simboliste, intimista si livresca, in care universul studentiei, invocat adesea, este colorat mai ales de permanenta simbolica a cartilor, prezente in orele de jubilatie erotica, dar si in cele de deznadejde. Poetul se afirma mai ales prin intermediul traducerilor, inclusiv in placheta din 1921, unde domina simbolistii: Veriaine, Sully Prudhomme, Viel6-Griffin. incercarile lirice ale tineretii si exercitiile critice schitate ici-colo sint abandonate insa, in anii studiilor pariziene, pentru a se putea consacra bibliografiei franco-romane, realizata impreuna cu Getta Elena Rally. Reluind si adincind lucrarea lui G. Bengescu, autorii insereaza aici cartile unor autori francezi tratind despre romani, precum si pe cele ale autorilor romani publicate in limba franceza, inclusiv teze de doctorat, extrase, foi volante etc. Cuprinzind aproape sapte mii de pozitii, bibliografia a fost considerata ca „o opera exceptionala prin proportii, prin eruditie si prin utilitate" (Perpessicius ), „de un capital folos" (Al. A. Philippide ) si este inca nedepasita. Recomandata ca „un livre de courage, d'enthousiasme et de foi" de Mario Roques, in calduroasa sa prefata, aceasta prima parte trebuia urmata de o alta, care sa repertorizeze articolele din publicatii; ea n-a mai aparut insa. Abandonind curind o modesta activitate de conferentiar si eseist (despre paternitatea operei shakespeariene de pilda, la Fundatii, in 1924), Rally Alexandru isi consacra traducerilor cea mai mare parte a vietii si a eforturilor, in special unei proiectate antologii lirice a literaturii franceze, realizata in mare parte, din care n-au aparut insa decit primele doua volume, punind in valoare calitatile de poet si virtuoz versificator ale vechiului sonetist. Valoarea poetica a traducerilor este dublata de acuratetea lor filologica, volumele fiind insotite de note, indici, comentarii, si de laborioase prezentari ale chestiunilor de istorie literara, versificatie si limba poetica, tematologie s.a.
OPERA: Studente. Luminite - Flori presate. 1915-l921, Craiova, 1921; Bibliographie franco-raumaine. Premiere partie, I Les oeuvres francaises des auteurs roumains; II Les oeuvres francaises relatives a la Roumanie, pref. de Mario Roques, Paris, . Traduceri: Tristan si Iseut, Bucuresti, 1970; Antologie lirica, alcatuita, trad. si studiu de ~, pref. de S. Cioculescu, I Ronsard, Bucuresti, 1967; II Pleiada, Bucuresti, 1975. |
REFERINTE CRITICE: Al. Badauta, in Gindirea, nr. 11, 1925; I. Breazu, in Dacoromania, VII, 193l-l933; Perpessicius, Opere, V, 1972; Al. Philippide, in Viata Romaneasca, nr. 12, 1975; N. Scurtu, in Romania literara, nr. 13, 1986. |
Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, Bucureşti - d. 7 septembrie 1993, Bucureşti) a fost un membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist român, laureat al premiului Herder.
Important prozator român, pamfletar, jurnalist, scenarist, publicist, membru corespondent al Academiei Române.
A fondat şi condus revistele Săptămâna şi România Mare.
A înfiinţat, alături de Corneliu Vadim Tudor, partidul cu doctrină naţionalistă România Mare.
A debutat cu un volum de nuvele. A scris apoi romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Principele (volum ce a fost însoţit de mai multe volume intitulate Caietele principelui, un soi de şantier al creaţiei), Ianus (publicat postum).
A fost laureat al premiului Herder.
A lăsat şi un interesant Jurnal.
A fost căsătorit cu actriţa Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.
Opere publicate
Nuvele şi povestiri:
* Gloaba, 1955;
* Tripleta de aur, 1956;
* Oaie şi ai săi, 1958;
* Patru condamnaţi la moarte, 1959;
* Tereza, 1961;
* Prânzul de duminică, 1962;
* Vânzarea de frate, 1968;
* Martiriul Sfântului Sebastian, 1969;
* Miresele, 1975;
Romane:
* Balonul e rotund, 1956;
* Unsprezece, 1956;
* Groapa, 1957;
* Şoseaua Nordului, 1959;
* Facerea lumii, 1964;
* Princepele, 1969;
* Incognito I-IV, 1975 -1980;
* Săptămâna nebunilor, 1981;
Reportaje:
* Pe-un picior de plai, 1957;
* Cât în 7 zile, 1960;
* Cu o torţă alergând în faţa nopţii, 1972;
Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare:
* Jurnal, 1966;
* Măştile lui Goethe, 1967;
* Foamea de spaţiu, 1969;
* Jurnal în China, 1970;
* Caietele Princepelui I-VI, (1972-1981);
* O istorie polemică şi antologică a literaturii române, 1976;
Teatru:
* Să nu-ţi faci prăvălie cu scară, 1959;
* Labyrintul, 1967 etc.
Piesele sunt adunate în vol. Teatru;
Versuri:
* Osânda soarelui, 1968;
Traduceri din Faulkner, Th. Mann etc; Readuce in literatura romana opera lui Panait Istrati; Scenarii de film: seria Haiducilor.
Alerg prin oraş
Avril, cu nervi!
Umblă nebunul şi
salută fetele:
Omagiile mele!
Ele, lunare,
Lasă harfe blonde în văzduhul pur.
Pe un aeroport londonez
Au fost furate briliante
De către un gangster.
A mai căzut un avion
Pe o rută şi vine încă
Un uragan în Bangladesh...
Lovituri de stat,
Morţi şi răniţi pe şosele,
O bătrână vorbeşte singură
Şi strânge la piept o pâine,
Ambuscadă la stop,
Elevele rău
Şi-au mai scurtat fustele...
Într-un demodat Rolls
Trece ambasadorul englez...
:format(webp):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2019/09/14703485/1-george-cosbuc.jpg)
George Coşbuc s-a născut în Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi a fost un poet, critic literar, publicist (revista „Semănătorul”, „Viaţa Literară”), ocazional şi traducător român din Transilvania („Odiseea”, „Eneida”, „Divina Comedie”), membru titular al Academiei Române din anul 1916. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale se numără: „Nunta Zamfirei”, „Noi vrem pământ!”, ” Trei, Doamne, şi toţi trei”, „Paşa Hassan” sau „Iarna pe uliţă”.
Poezia sa aparţine patrimoniului cultural naţional şi, deşi este considerat un poet care a scris poezii care se recitau la serbările şcolare sau populare, creaţia sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvîrşit şi un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele şcolare nici în ziua de azi.
A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare a ţăranilor, e un precursor al mişcării poporaniste şi un tehnician desăvîrşit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice şi de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima.
A dat o versiune completă a poeziei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină şi a adaptat prin localizare la sufletul şi mediul ţărănesc Eneida şi Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) şi a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calităţi îl recomandă pentru poziţia pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simţul echilibrului şi faptul că a scos în evidenţă partea solară, idilică, a sufletului ţăranului român.
După moartea unicului său fiu, Alexandru Coşbuc, în vara anului 1915, în apropiere de municipiul Târgu Jiu, într-un accident de circulaţie, poetul a intrat în depresie şi nu a mai putut scrie. Locul în care a avut loc teribilul accident de circulaţie din urmă cu 100 de ani este cunoscut de toţi gorjenii ca „Fântâna lui Coşbuc“. Cu doar câteva luni înainte de a muri (9 mai 1918), George Coşbuc a mai scris o singură poezie: „Vulturul”.
GEORGE COȘBUC
| George Coșbuc | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1][2]  Hordou,  Imperiul Austriac | ||
| Decedat | (51 de ani)[1][2][3] București, România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Părinți | Sebastian Coșbuc, preot greco-catolic Maria Coșbuc, fiica parohului greco-catolic Avacum din Telciu | ||
| Frați și surori | 14 | ||
| Căsătorit cu | Elena, născută Sfetea | ||
| Copii | Alexandru (n. 1895 – d. 1915) | ||
| Cetățenie |  Austro-Ungaria Regatul României | ||
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma | ||
| Ocupație | lingvist poet traducător profesor jurnalist scriitor critic literar[*] jurist inginer | ||
| Pseudonim | C. Boșcu | ||
| Limbi | limba română | ||
| Studii | Universitatea Franz Joseph din Cluj | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1884 - 1918 | ||
| Mișcare/curent literar | semănătorism | ||
| Subiecte | muncile câmpenești, datinile atașate marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta țăranului, experiența tragică a războiului, momente din istoria poporului român | ||
| Specie literară | poezie, baladă, idilă, poem[*] | ||
| Operă de debut | Filosofii și plugarii (1884), sub pseudonimul C. Boșcu | ||
| Opere semnificative | 1889 - Nunta Zamfirei, 1893 - Moartea lui Fulger, 1896 - volumul Fire de tort, 1907 - Noi vrem pământ 1911 - traduce Divina comedie | ||
Influențe[ascunde] | |||
| Note | |||
| Premii | Premiul Năsturel-Herescu | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modifică date / text  | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
George Coșbuc (n. ,[1][2] Hordou, Imperiul Austriac – d. ,[1][2][3] București, România) a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Primii ani[modificare | modificare sursă]
George Coșbuc s-a născut în 1866, pe 20 septembrie, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.[4] Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii rurale, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac (cântăreț la biserică) Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.[5][6]
Poetul și-a început studiile la școala primară confesională greco-catolică din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii triviale (confesionale, greco-catolice) din Telciu, cea mai mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna aceluiași an, George Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud, perioadă de când datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale, precum Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Adalbert von Chamisso, Gottfried August Bürger și alții. La Gimnaziul superior (liceul, astăzi colegiu național) din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, unde se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel tânărul Coșbuc formându-și aici o temeinică bază pentru cultura sa.[7]
Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, George Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte. Publică în paginile revistei Muza someșeană (1882 - 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri din Friedrich Rückert, Sándor Petőfi și o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă.[8]
Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă cea latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, iar după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română, condusă de preotul unit Grigore Silași. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria vechilor greci, cele de traducere și interpretare din scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români din universitatea clujeană, timp în care își începe colaborarea la gazeta Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).[9]
În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare.[10] Continuă colaborarea la Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacția revistei și pentru a stabili cu el o eventuală colaborare de durată. Coșbuc publică și în coloanele revistei din Gherla Cărțile săteanului român, continuând în același timp să scrie la Tribuna precum povești și basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic și Lioara), fapt ce îl determină pe Slavici, să îl aducă cu orice preț la Sibiu, în redacția ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formația sa publicistică.[11]
Debutul literar[modificare | modificare sursă]
Despre începuturile sale literare însuși George Coșbuc mărturisește:
„Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.”
Referirea este făcută la revista de informare pedagogică și literară Școala practică, redactată de pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, George Coșbuc trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de versificație, cu solide studii umaniste de limba latină și greacă, filosofie și istorie filosofică, istoria literaturilor, poetică și prozodie, datează din perioada cursurilor Gimnaziului Fundațional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna anului 1880, când gimnazistul este primit ca membru al Societății de lectură a elevilor Virtus Romana Rediviva:
„Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile științifice ...”
Începând din octombrie 1882, membrii societății elevilor gimnaziști din Năsăud redactează publicația liceului, Muza Someșeană, un caiet manuscris, în care elevii publicau texte originale, traduceri și observații critice. Aici vor apărea primele poezii ale elevului George Coșbuc, altele urmând a fi citite de autor în ședințele societății, în total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a șasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectură "Virtus Romana Rediviva" îl alege ca președinte. Mai târziu, în numărul 47 din 18/30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea îi publică poezia Aș vrea să fiu, semnată tot C. Boșcu, purtând indicația „după Petöfi”.[10]
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava versificată Filosofii și plugarii.[9] Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei sibiene (nr. 183-190 din 5/17 decembrie - 8/28 decembrie 1884). George Coșbuc transmisese vasta compoziție din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere și Filosofie. Ioan Slavici, conducătorul Tribunei, își va reaminti mai târziu acest debut:
„Într-una din zile am primit la redacțiune, pentru foița Tribunei, un manuscript, curat și citeț, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boșcu și plicul fusese-n Cluj pus la poștă. Mi se părea lucru învederat, că acel Boșcu e-ncepător, student la universitatea din Cluj, și mă bucuram, căci n-o fi, poate, adevărat că ziua bună de dimineață se cunoaște, dar nu mai încape nici o îndoială, că cei în adevăr aleși chiar de la începutul lucrării lor își dau destoiniciile pe față. Mi-a plăcut snoava, am publicat-o și mi-am aprins paie-n cap.[12]”
Debutul editorial are loc prin apariția la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, a cinci broșuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în versuri (1887).
Credincios publicației în care și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulți ani, chiar și după ce se va stabili în București.
Gazetar la Sibiu[modificare | modificare sursă]
În august 1887, George Coșbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Ioan Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mișcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziției lui George Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, și către limbajul popular, orientată, în esență spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român.
Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacția Tribunei, alături de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toți oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată școală literară.[9]
„Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori ...[13]”
Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.
„La 1893, când am publicat «Balade și idile» eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această epopee.”
Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coșbuc, la 4 februarie 1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său Maiorescu va nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei Noi vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută și mai apreciată scriere a lui George Coșbuc.
Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, la 24 martie 1889, și îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui și varianta citită la Junimea spre sfârșitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă în Convorbiri literare, București, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaște o formă mai accentuată decât cea din Tribuna și mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate edițiile antume ale volumului Balade și idile.
- Familia lui George Coșbuc
Poetul însuși va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi.[14] Acum își orientează scrisul spre idilă și trece treptat de la simple versificări pe teme folclorice la creații originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor[9] , o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârșitul volumului Balade și idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.[15]
Perioada bucureșteană[modificare | modificare sursă]
Sosit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889, unde ardeleanul de curând sosit de dincolo de munți a citit din lucrările sale celor prezenți, alături de I.L. Caragiale. Spre sfârșitul lunii ianuarie, 1890, George Coșbuc este invitat, din nou, la o ședință a Junimii.
Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Junimea s-au păstrat, totuși, destul de reci, deși Maiorescu îi aprecia originalitatea și talentul, reținerile explicându-se doar politic.[15] Deși sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care și Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).
Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacția unor publicații (Lumea ilustrată).[18]
În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul Balade și idile a apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) și în Moftul român (2 iunie 1893), care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale:
„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc.[19][20]”
În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat eveniment literar, spre sfârșitul lunii august 1893, apărea o broșură (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc), scoasă la Iași de N. Lazu, prin care se contestă originalitatea unor poezii din volum. Intervenția lui Lazu, grefier judecătoresc la Piatra și fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoșani, a stârnit un adevărat proces literar pe o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu, printr-o intervenție în numele Convorbirilor literare apreciată de însuși Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului.[21] Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu într-o scrisoare din Berlin adresată lui Titu Maiorescu:
„M-a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar.”
În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici , revista Vatra[22]. În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.[21]
Pe la sfârșitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același timp, amarul unor calomnii, i se tipărește la București, în Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Autorul își însoțește cartea și cu câteva note, o exprimare a atitudinii sale fata de acuzația de plagiat, dar și o dezvăluire a existentei unui proiect de epopee:
„De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”
În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipărește în traducerea lui Coșbuc Eneida de Vergiliu. Colaborează la Povestea vorbei și la Literatură și artă română (București). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu Vlahuță, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naționalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară, colaborează la România ilustrată și Universul literar.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața literară, este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor (1906).
Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare (1907). Munca de tălmăcire în românește a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.
Publică în Luceafărul, Românul și Flacăra. Alături de Al. Vlahuță și M. Sadoveanu, Coșbuc îndrumă și organizează conferințele sătești.
Din 1908, revine frecvent în locurile natale.
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc suportă foarte greu lovitura[23] , se izolează, încetează să mai publice. Nicolae Iorga consemnează:
„O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”
Lovitura fatală, scria, mai târziu, Tudor Arghezi într-o tabletă, n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet.
La Academia Română[modificare | modificare sursă]
În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coșbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc. Vorbind în numele Secției literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:
„Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.”
Sunt amintite volumele Balade și idile, Fire de tort, traducerile:
„Din punct de vedere clasic - prin urmare esențialmente academic - Eneida și Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusă în strofe endecasilabice rimate, reprezintă o sforțare intelectuală de necrezut; în fine, Divina Comedie este cea mai perfectă versiune a acestei celebre poeme.”
Prima ședință la care poetul își face apariția e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea sub cupolă e primit cu aplauze și salutat de președintele C. I. Istrati:
„V-ați scoborât prin voința voastră la București, între noi, de pe înălțimile frumoase și românești ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicați la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului și distinsului nostru coleg George Coșbuc. Aplauzele cu care ați fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituțiune de a vă număra printre membrii ei.”
Răspunsul poetului:
„Îți mulțumesc întâi de toate d-tale, Domnule Președinte, pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoința să mă saluți și prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează li conduce opera Academiei ... Vă mulțumesc și dv, d-lor Membri, că m-ați găsit vrednic să fiu părtaș în mijlocul d-voastră, ca să fiu și eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei.”
Printre cei prezenți la ședință se află N. Iorga, B. Delavrancea, dr. Victor Babeș, dr. Gh. Marinescu.
Din ziarele care menționau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie următoarele despre drumul lui Coșbuc din Hordou la Academie:
„... cu atât mai anevoios, cu cât poetul țărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască și conștiința superiorității lui îl oprea de a-și face drum cu coatele, când era în drept să aștepte să i se deschidă cărarea de la sine.[24]”
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
.JPG)
La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, Vulturul.
„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte:
„Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”
În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coșbuc, afirmând printre altele:
„Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Opera[modificare | modificare sursă]
Tematică și particularități[modificare | modificare sursă]
După cum însuși a mărturisit-o, Coșbuc intenționa să realizeze o epopee, astfel încât „baladele” și celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, să capete „unitate și extensiune de epopee”. Deși nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creația sa natura românească, muncile câmpenești, datinile atașate marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta țăranului, experiența tragică a războiului, momente din istoria poporului român.
În descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel dintâi pastelist remarcabil în evoluția liricii românești), la Coșbuc obiectul evocării e omul pământului, peisajul având funcția de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în tradiția poemelor lui Vergiliu și ale lui Hesiod, cu ale sale Munci și zile. G. Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale relevând cadrul existențial și unele dintre îndeletnicirile țărănești tipice (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliță). Natura este plastică și, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări sufletești. Viziune artistică din Balade și idile este unitară, poemele impunându-se prin prospețime și prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea țărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de o grație firească semnele tulburării erotice, jocurile și capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între o candoare sufletească și o instinctivă tactică erotică. Imaginea, esențializată, a psihologiei și a comportamentului erotic este recompusă prin reacțiile, gesturile și replicile eroilor. Se detașează din idile o anume simplitate a situațiilor, extrase dintr-un cotidian țărănesc, stilizat cu grație și simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre lumea obiectivă și nu spre atmosfera subiectivă, vocația poetului în descrierea naturii este desenul, în forma unor notații simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranță și expresivitate în mobilitatea percepției. Coșbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger). Experiența tragică a războiului, momentele din istoria națională și revolta țăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastră etnică și a filosofiei implicate în atitudinea românească în fața vieții și a morții. Coșbuc a creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică și originală substanță poetică și artistică.
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Blestem de mamă, Sibiu, 1885;
- Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;
- Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;
- Draga mamei, Sibiu, 1886;
- Fulger, Sibiu, 1887;
- Balade și idile, București, 1893;
- Fire de tort, București, 1896;
- Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor, Craiova, 1995;
- Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1992; ediția Iași, 1997;
- Din țara Basarabilor, București, 1901;
- Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;
- Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;
- Cântece de vitejie, București, 1904;
- Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;
- Balade, București, 1913;
- Drumul iubirii, București, 1916;
- Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;
- Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;
- Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;
- Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;
- Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;
- Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu, București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1998;
- Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;
- Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998;
- Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;
- Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.
Conducător de reviste[modificare | modificare sursă]
Un rol de seamă în dezvoltarea culturii românești l-a avut G. Coșbuc și prin participarea sa la conducerea unor importante reviste, dovedind, în acest sens, o evidentă vocație publicistică. Experienței dobândite la Tribuna se va adăuga munca în redacția revistei Lumea ilustrată, publicație cu caracter enciclopedic, editată la București, bilunar în anul 1896. Din conducere fac parte: Coșbuc, D. Stănescu și I.I. Roșca.
La București, George Coșbuc a mai făcut parte și din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) și Viața literară. Înființată la 1 ianuarie 1894, la București, revista Vatra, concepută în descendența Daciei literare și a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896. Publicația, culturală și literară, de orientare tradiționalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc. Poetul era apreciat deja ca scriitor și acumulase și în munca de redacție o bogată experiență. În momentul constituirii definitive a colectivului redacției, Coșbuc era destinat să fie elementul de bază:
„Când noi, Caragiale, Coșbuc și eu, am luat cu C. Sfetea, înțelegerea să publicăm Vatra, ne puneam nădejdea în Coșbuc, pe care-l știam înzestrat cu multe și mari destoinicii și totodată și muncitor. ... Editorul rămânea deci răzămat numai în Coșbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coșbuc, numai el, și mai ales mulțumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită și azi cu plăcere.[25]”
Titlul simbolic al revistei, „organ literar pentru toți românii”, a fost ales de Coșbuc, după cum reiese din propriile mărturisiri, și indică, precum și articolul program (Vorba de acasă), intenția celor trei fondatori de a îndruma creația literară spre tradițiile comune ale vetrei strămoșești:
„Așa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la stabilitate și unitate, și în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie și unitate numai dacă vom ține, în toate lucrările noastre, seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea și de a simți, de firea lui, care e pretutindeni aceeași[26]”
Revista va promova literatura originală, izvorâtă direct din viața poporului năzuind a imprima literaturii un profund specific național, fără a exclude total traducerile de opere valoroase. Poetul a depus aici o intensă activitate redacțională, fiind principalul îndrumător al revistei. Aici i-au apărut cele mai reprezentative poezii, reunite apoi în volumul Fire de tort (1896): Mama, Ștefăniță Vodă, Lupta vieții, Pașa Hassan, Doina, Scara, Iarna pe uliță, Dragoste învrăjbită, Fata mamei, Noi vrem pământ, In opressores. Într-o rubrică intitulată Vorba ăluia, G. Coșbuc explica originea unor zicători și expresii populare despre care tot Slavici afirma: „Era înainte de toate rubrica Vorba ăluia în care dădea lămuriri nu numai interesante, ci totodată și instructive asupra zicătorilor românești”. Caracterul de revistă enciclopedică al Vetrei era asigurat și de alte rubrici redactate de G. Coșbuc, la acestea adăugându-li-se și traducerea unor Proverbe indice din literatura sanscrită și Hymnuri din Rig-Veda. Revista a avut și un supliment, Hazul, din care, în 1895, au apărut cinci numere. În 1897, de la nr. 21 la nr. 43, poetul acceptă conducerea publicației Foaie interesantă, publicație presămănătoristă, revistă săptămânală ilustrată, apărută la București (12 ianuarie - 2 noiembrie 1897), devenită după ce trece „sub îngrijirea d-lui G. Coșbuc”, „săptămânală literară-științifică, ilustrată”. Întemeiată în scopul „de a ține publicul nostru în curent cu cele mai interesante evenimente din țară și străinătate, de a-i oferi cunoștințe literare și artistice”, Foaie interesantă anticipează programul Semănătorului, o „foaie populară”, pentru orașe, spre deosebire de Albina (1897-1937) care se adresa în special satelor. G. Coșbuc semnează versuri și proză.
Semănătorul apare la 2 decembrie 1901. Directori (până în ianuarie 1903): Al. Vlahuță și G. Coșbuc. În editorialul intitulat Uniți, ca și în articolul lui Vlahuță, Primele vorbe, G. Coșbuc formula programul revistei:
„...promovarea unei literaturi care să stea în mijlocul istoriei și tradiției”, combaterea importului de literatură și de idei străine spiritului românesc, răspândirea în popor a culturii, necesitatea existenței unui ideal: „Ne strângem, cu credință și cu dragoste, în jurul aceluiași stindard, stindard de pace, de înseninare și de înfrățire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorțirea inimilor care tânjesc, pentru redeșteptarea avântului de odinioară în sufletele românești, pentru chemarea atâtor puteri risipire la o îndrumare mai sănătoasă, la sfânta grijă a întăririi și a înălțării neamului nostru.”
Revista avea să adune în jurul său pe Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Șt. O. Iosif, D. Anghel, I. Slavici, Octavian Goga, Ilarie Chendi, I. Agârbiceanu, Elena Farago, V. Pârvan și alții. Coșbuc și Vlahuță s-au retras după un an (decembrie 1902), revista fiind redactată, în continuare, de I. Chendi și Șt. O. Iosif, până la preluarea conducerii de către N. Iorga (1905-1906), care va reformula doctrina sămănătoristă întemeiată pe revalorificarea tradițiilor istorice și ale folclorului.
Ultima revistă sub direcția lui Coșbuc este Viața literară, înființată la 1 ianuarie 1906, în colaborare cu I. Gorun, la care secretar de redacție a fost I. Chendi. În articolul de fond Un prim cuvânt se propune editarea unei reviste care să ofere cititorilor „o icoană cât mai credincioasă și mai întreagă a vieții noastre literare și artistice în desfășurarea ei” și „să informeze publicul cititor despre tot ce este manifestare a vieții literare și artistice, prin cronici și bibliografii”. Publicația își propune să acorde prioritate talentului, și nu moralității în artă, idee susținută de Nicolae Iorga:
„Coloanele acestea se vor deschide tuturor scriitorilor noștri - și nici unul nu va găsi aici vreo constrângere a talentului său. Pe colaboratorii noștri noi nu-i vom întreba de curent sau program - îi vom întreba însă de talent.”
Până în luna mai, când nu va mai fi în conducerea revistei, Coșbuc va publica aici poeziile: Bordei sărac, O poveste veselă, Umbră, Tricolorul, Cuscri, precum și câteva pagini de proză.
Activitatea de traducător[modificare | modificare sursă]
Din perioada studiilor gimnaziale de la Năsăud, poetul și-a manifestat pasiunea pentru literatura clasică greco-latină, pentru valorile literaturii universale. La vârsta de numai 15 ani, Societatea Virtus Romana Rediviva i-a acordat un premiu la concursul literar pentru traducerea unei versiuni din Odiseea, din care va publica fragmentar în revistele literare românești începând cu anul 1902 și parțial, în 1918, la Casa Școalelor. Utilizând octava pe care marii creatori ai epopeii Renașterii (Boiardo, Ariosto, Tasso) o acreditaseră ca strofă epică prin excelență, Coșbuc a prezentat în limba română sensurile fundamentale ale poeziei homerice. Versiunea sa este o transcriere fidelă, de o rară expresivitate și fluiditate. A dat, de asemenea, echivalențe creatoare, în lexicul cel mai adecvat din opera lui Vergiliu (Bucolicele și Georgicele).
Un mare efort creator l-a constituit traducerea Eneidei, încununată cu Marele Premiu al Academiei, „Năsturel” (1897), obținut până la el numai de V. Alecsandri și de Al. Odobescu, pentru întreaga lor activitate literară. În ședința de la 9 aprilie 1897, N. Quintescu, Gr. G. Tocilescu, Gr. Ștefănescu și Spiru Haret susțin premierea lui Coșbuc, „traducerea Aeneis fiind o lucrare de mare merit”, „triumful absolut al unui talent consacrat”. În Antologia sanscrită Coșbuc a tradus, fragmentar, părțile cele mai reprezentative ale literaturii de meditație indiană (Rig Veda, Mahabharata, Ramayana). A tradus, de asemenea, din Don Carlos de Schiller și, din original sau prin intermediar german, fragmente ample după Sacontala lui Kālidāsa. Un rol important în activitatea de traducător al lui Coșbuc îl are tălmăcirea Divinei Comedii, pe care Tudor Vianu o caracteriza drept „opera cea mai de seamă a măiestriei sale poetice”. După un început de traducere după o versiune germană, Coșbuc a învățat singur limba italiană, a călătorit în Italia (1912), și-a alcătuit o vastă bibliotecă dantescă, reluând, după original, traducerea integrală, la care a lucrat mai mult de cincisprezece ani.
O primă versiune românească integrală a Infernului a fost pregătită pentru tipar mai întâi în 1902 și apoi în 1906, asupra acestor versiuni revenind în 1907, când încheiase și traducerile din Purgatoriul și Paradisul. Toate îndreptările unor imperfecțiuni stilistice și completarea unora dintre lacunele existente au continuat până în toamna anului 1911, când Coșbuc a întreprins demersuri pentru publicarea întregii traduceri a Divinei Comedii, „una din cele mai expresive traduceri pe care le cunoaște lumea”. Poetul George Coșbuc a fost, în același timp, și un original exeget, creator lucid și îndrăzneț al unui sistem personal de interpretare, prin La Tavola ronda, comentariu scris în limba italiană, „mic monstru de erudiție și de ambiție culturală”.
Postum, în 1925, 1927 și 1931 apare traducerea celor trei părți ale Divinei Comedii, bardul năsăudean impunându-se, în acest domeniu al activității sale de traducător, ca un întemeietor. Traducerile sale sunt o deschidere spre universalitatea limbajului poetic românesc.
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Vergiliu, Aeneis, București, 1896; ediția (Eneida), îngrijită și prefață de Stella Petecel, București, 1980; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 2000, Georgice, București, 1906;
- Byron, Mazepa, Craiova, 1896;
- Antologie sanscrită, Craiova, 1897;
- Kalidasa, Sacontala, București, 1897; ediția București, 1959; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 1999;
- Carmen Sylva, Valuri alinate, București, 1906; ediția București, 2003;
- Terențiu, Parmeno, București, 1908;
- Schiller, Don Carlos, București, 1910;
- Dante, Divina Comedie, I-III, ediție îngrijită de Ramiro Ortiz, București, 1924-1932; ediție îngrijită și prefață de Alexandru Balaci, București, 1954-1957; în Opere alese, VII-VIII, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985; ediția Iași, 2000;
- Homer, Odiseea, I-II, ediție îngrijită de I. Sfetea și Ștefan Cazimir, prefață de Ștefan Cazimir, București, 1966.
Omagieri[modificare | modificare sursă]
Filatelie[modificare | modificare sursă]
La 15 august 1943, serviciile poștale ale României au emis o marcă poștală cu valoarea nominală de 91+109 lei, purtând portretul lui George Coșbuc, spre stânga; marca poștală face parte din seria „Caritate pentru refugiații din Transilvania”.
În 1966, la 100 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, serviciile poștale din România, au pus în circulație, în seria Aniversări culturale o marcă poștală, cu valoarea nominală de 5 bani, care reprezintă un portret al poetului.
Numismatică[modificare | modificare sursă]
La 12 decembrie 2016, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, o monedă de argint, cu titlul de 999‰, într-un tiraj de 200 de exemplare.[27] Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, iar greutatea este de 31,103 g.[27] Întregul tiraj al emisiunii este de calitate proof, iar cantul monetei este zimțat.[27] Moneda are putere de circulație în România.[27]
Nu te-ai priceput
Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mai placut,
Ca eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ti-am fost draga, stiu eu bine,
Dar, sa-mi spui, tu te-ai temut.
Si eu toate le-am facut,
Ca sa poti sa-mi spui odata,
Sa ma-ntrebi:"Ma vrei tu, fata?"
Si plângeam de suparata
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca-s mândra si n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde stii? În cale
Ti-am umblat si-n deal si-n vale,
Si-oriunde te-am stiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Sa ma-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Si plângea durerea-n mine
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Am fost rea si n-as fi vrut
Sa te las , ca alta fata,
Sa ma strângi tu sarutata?
Dar m-ai întrebat vreodata?
Ma-nvingea sa te sarut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chip catam cu viclenie
Sa te fac sa-ntrebi, si mie
Mi-a fost luni întregi mânie
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca de m-ai fi cerut
Mamei tale nora-n casa,
N-as fi vrut sa merg? E, lasa!
Ca de-o fata cui-i pasa,
Nu se ia dupa parut!
De-ntrebai, ai fi vazut!
Tu sa fi-nceput iubitul,
Ca-i faceam eu ispravitul -
Tu cu pâinea si cutitul
Mori flamând, nepriceput!
Rea de plata
Ea vine de la moara;
Si jos în ulicioara
Punându-si sacul, iaca
Nu-l poate ridica.
- "Ti-l duc eu!" - "Cum?" - "Pe plata!"
Iar ea, cuminte fata,
Se si-nvoieste-ndata.
De ce-ar si zice ba?
Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumatate
Cer plata, trei saruturi.
Dar uite, felul ei:
Sta-n drum si se socoate,
Si-mi spune câte toate,
Ca-s scump, ca ea nu poate,
Ca prea sunt multe trei!
Cu doua sa-nvoieste,
Iar unul mi-l plateste,
Cu altul sa-mi ramâie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am sa-l vad cât veacul!
Si iata-ma, saracul,
Sa-i duc o postie sacul
Pe-un singur sarutat!
La oglinda
Azi am sa-ncrestez în grinda -
Jos din cui acum, oglinda!
Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.
Iata-ma! Tot eu, cea veche!
Ochii? Hai, ce mai pereche!
Si ce cap frumos rasare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Si la ureche
Uite-o floare.
Asta-s eu! Si sunt voinica!
Cine-a zis ca eu sunt mica?
Uite, zau, acum iau seama
Ca-mi sta bine-n cap naframa
Si ce fata frumusica
Are mama!
Ma gândeam eu ca-s frumoasa!
Dar cu-mi nu! Si mama-mi coasa
Sort cu flori, minune mare -
Nu-s eu fata ca oricare:
Mama poate fi faloasa
Ca ma are.
Stii ce-a zis si ieri la vie?
A zis: - "Ce-mi tot spun ei mie!
Am si eu numai o fata,
Si n-o dau sa fie data;
Cui o dau voiesc sa-mi fie
Om odata".
Mai stiu eu! Si-asa se poate!
Multe stiu, dar nu stiu toate.
Mama-mi da învatatura
Cum se tese-o pânzatura,
Nu cum stau cei dragi de vorba
Gura-n gura.
N-am sa tes doar viata-ntreaga!
Las' sa vad si cum sa leaga
Dragostea - dar stiu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, ma prind feciorii draga
Si pe mine!
Ca-s subtire! Sa ma frânga
Cine-i om, cu mâna stânga!
Dar asa te place dorul:
Subtirea, cu binisorul
Când te strânge el, sa îti strânga
Tot trupsorul.
Bratul drept daca-l întinde
Roata peste brâu te prinde
Si te-ntreaba: "Draga, strângu-l?"
Si tu-l certi, dar el, natângul,
Ca raspuns te mai cuprinde
Si cu stângul.
Iar de-ti cere si-o gurita -
Doamne! Cine-i la portita?
Om sa fie? Nu e cine!
Hai, e vântul! Uite-mi vine
Sa vad oare cu cosita
Sta-mi-ar bine?
O, ca-mi sta mie-n tot felul!
Sa ma port cu-ncetinelul:
Uite salba, brâu, si toate!
Si cosite cumparate,
Stai, sa-nchei si testemelul
Pe la spate.
Uite ce bujor de fata -
Stai sa te sarut odata!
Tu ma poti, oglinda, spune!
Ei, tu doara nu te-i pune
Sa ma spui! Tu ai, surata,
Gânduri bune.
De-ar sti mama! Vai, sa otie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am sa fiu tot fata,
Voi fi si nevast-odata:
Las' sa vad cât e de bine
Maritata.
Ca mi-a spus bunica mie
Ca nevasta una stie
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna -
Si ma mir eu ce-o sa fie
Asta una!
Brâu-i pus! Acum, din lada
Mai ieu sortu! O sa-mi sada
Fata cum imi sta nevasta?
Aolio! Mama-n ograda!
Era gata sa ma vada
Pe fereastra.
Ce sa fac? Unde-mi sta capul?
Grabnic, hai sa-nchid dulapul
Sa ma port sa nu ma prinda,
Salba jos! Si-n cui oglinda!
Ce-am uitat? Închisa usa
De la tinda.
Intra-n casa? O, ba bine,
Si-a gasit niste vecine,
Sta la sfat? toata-s vapaie!
Junghiul peste piept ma taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!
Subtirica din vecini
Ea mergea capsuni s-adune,
Fragi s-adune -
Eu sedeam pe prag la noi.
Ea, ca sarpele prin foi,
Vine-ncet, pe ochi îmi pune
Mâinile ei mici si moi,
În ureche-o vorba-mi spune,
Râde lung si fuge-apoi.
Pieptul plin cu mâna-l tine,
Strâns îl tine,
Ca-i piept tânar oi mereu
Ar salta, si-n salt e greu.
Sta pe loc si-i pare bine,
Bate-n palme: - "Te stiu eu:
Nu mai viu! De viu la tine,
Ma saruti si nu mai vreu!"
Eu o chem si-i spui de toate,
Multe toate,
Multe bune si-n zadar.
- "Nu-mi faci capul calindar!
Nu te cred si nu sa poate!"
Eu ma-torc: - "Ei du-te dar!"
Capul mi-l proptesc pe coate,
Stau pe prag, pe gânduri iar.
Stând aoa, un brat ridica,
Blând ridica,
Parul meu, pe frunte dat.
Când ma-nalt ramân mirat.
- "Te-ai întors?" Si, suptirica,
Ea pe piept mi s-a lasat
Si zâmbea cu-n fel de frica:
-"Raule, te-ai suparat?"
Numai una
Pe umeri pletele-i curg râu -
Mladie ca un spic de grâu,
Cu sortul negru prins la brâu,
O pierd din ochi de draga.
Si când o vad, îngalbinesc;
Si când n-o vad, ma-nbolnavesc,
Iar când merg altii de-o petesc,
Vin popi de ma dezleaga.
La vorba-n drum, trei ceasuri trec -
Ea pleaca, eu ma fac ca plec,
Dar stau acolo si-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Asa cum e saraca ea,
As vrea s-o stiu nevasta mea,
Dar oameni rai din lumea rea
Îmi tot închid cararea.
Si câte vorbe-mi aud eu!
Toti fratii ma vorbesc de rau,
Si tata-i suparat mereu,
Iar mama, la icoane,
Matanii bate, ?ine post;
Ma blastema: "De n-ai fi fost!
Esti un netot! Ti-e capul prost
Si-ti faci de cap, Ioane!"
Îmi fac de cap? Dar las' sa-mi fac!
Cu traiul eu am sa ma-npac
Si eu am sa traiesc sarac,
Muncind batut de rele!
La frati eu nu cer ajutor,
Ca n-am ajuns la mila lor -
Si fac ce vreau! ai n-am sa mor
De grija sortii mele!
Ma-ngroapa fratii mei de viu!
Legat de dânsa, eu sa stiu
Ca am urâtei drag sa-i fiu?
Sa pot ce nu sa poate?
Dar cu pamântul ce sa faci?
Si ce folos de boi si vaci?
Nevasta daca nu ti-o placi,
Le dai în traznet toate!
Ori este om, de sila cui
Sa-mi placa tot ce-i place lui!
Asa om nici vladica nu-i
Si nu-i nici împaratul!
Sa-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e draga una si-i a mea:
Decât sa ma dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!
POEZII PATRIOTICE:
Decebal către popor
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!
De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
Noi vrem pământ!
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!
De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!
Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!
N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!
Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!
N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
Scumpă țară românească
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoșească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!
Şi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca naintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.
Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!
 Membru titular al Academiei Române |
|---|
| Iosif Vulcan | |
 Publicistul Iosif Vulcan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 31 martie 1841 Holod, Bihor, Regatul Ungariei |
| Decedat | 8 septembrie 1907, (66 de ani) Oradea, Austro-Ungaria |
| Înmormântat | Cimitirul Olosig din Oradea |
| Cauza decesului | cauze naturale (Nefrită[*]) |
| Părinți | Viktória și Nicolae Vulcan |
| Naționalitate |  România |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma |
| Ocupație | publicist, scriitor |
| Activitate | |
| Educație | Universitatea Eötvös Loránd |
| Alma mater | Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta |
| Cunoscut pentru | A fost fondatorul revistei Familia |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor – d. 8 septembrie 1907, Oradea) a fost un publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut într-o veche familie greco-catolică. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al episcopului Samuil Vulcan, întemeietorul școlii de la Beiuș, care astăzi îi poartă numele. Mama sa se numea Irinyi Viktória, sora lui Irinyi János și Irinyi József, provenit dintr-o familie nobilă maghiară (Iriny, rom. Irina un sat în județul Satu Mare). Studiile primare le urmează în comuna Leta Mare, unde se mută cu familia în 1844. Din 1851 urmează studiile medii la Gimnaziul Premonstratens din Oradea. La sfatul tatălui său, se înscrie la facultatea de drept a Universității din Budapesta. Preotul Nicolae, tatăl lui Iosif Vulcan, s-a născut la Șinca Veche în anul 1805 și a decedat în Leta Mare în anul 1879. Pe Iosif Vulcan cariera de avocat nu-l satisface însă, deorece îndrăgea literatura. Primele sale încercări literare apar în publicația Federațiunea, patronată de Alexandru Roman. În luna iunie a anului 1865 Iosif Vulcan întemeiază revista Familia, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania.
În februarie 1866 Iosif Vulcan primește la sediul redacției, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuți, o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permițându-și însă o modificare, și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv, Iosif Vulcan este considerat "nașul literar" al celui mai mare poet român.
Pe lângă activitatea sa literară, Iosif Vulcan a fost și unul dintre promotorii teatrului românesc în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1870, alături de deputații români din Parlamentul Ungar, Iosif Vulcan a pus bazele Societății pentru crearea unui fond de teatru român. Creată în contextul politic al Transilvaniei, care la acea dată se afla în componența Imperiului Austro-Ungar, Societatea a jucat un rol important nu doar în evoluția dramaturgiei românești, ci și în relațiile dintre români și maghiari. Prin articolul publicat în 1869, denumit „Să fondăm teatru național!”[1], Iosif Vulcan a atras de partea idealului teatral o mulțime de transilvăneni dornici de manifestări artistice românești. Până în 1907 el a participat la fiecare adunare generală a Societății care avea ca scop strângerea de capital pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania.
În structura organizațională a Societății, el a fost fie secretar, fie mai târziu, vice-președinte, fiind până la urmă, figura centrală a acesteia. Animat de ideea că teatrul românesc este o „școală de cultură națională”[2], care are rolul de a educa, el s-a străduit nu doar să îl promoveze, ci și să producă piese originale, românești, care să poată fi jucate pe scenă. În demersul său cultural a fost însoțit de multe alte nume sonore precum Iosif Hodoș, Vincențiu Babeș, Alexandru Mocioni, Petru Mihali.
Tot la inițiativa lui, revista „Familia” a devenit organul de presă reprezentativ pentru această Societate.
Fondatorul revistei Familia a scris poezii („Lira mea”, 1882), piese de teatru („Ștefan Vodă cel Tânăr”, „Gărgăunii Dragostei”, „Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare istorică („Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane și traduceri. La data de 8 septembrie 1907 s-a stins din viață și a fost înmormântat în cimitirul Olosig din Oradea. În anul 2009 mormântul său a fost mutat în cimitirul Rulikowski, unde se află în prezent.
Muzeul memorial[modificare | modificare sursă]
În anul 1965, cu prilejul organizării festivităților de aniversare a unui veac de la apariția revistei Familia, în Oradea a fost inaugurat Muzeul memorial Iosif Vulcan. Muzeul este situat în centrul orașului, strada cu același nume, foarte aproape de malul Crișului Repede, de care îl desparte doar un mic parc, în care se află și statuia lui Iosif Vulcan.
Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]
POEZII:
Poezia la sate
Sunt aici în Leta Mare,
Beu din apa Letei, dar
Orişicîtă încercare
Să fac versuri, e-n zadar;
Căci de cumva prind a scrie
Vreo mică poezie,
Caut so-ntrerup de loc,
Căci deloc nu am noroc...
Palid fiind de mînia,
Nu pot scrie poezia!
Cînd aş sta să scriu mai bine,
Şi am idei de a lucra,
Ce năpastă-atunce vine
Un fecior ce-mi zice-aşa:
"Domnişorule, pofteşte,
Ca să dăm la porci mălaiu!"
Merg şi cînd re-ntors, fireşte,
Nu mai ştiu ce plănuiam
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!
Cînd uşoară fantezia
Mi-arată un cer plăcut,
Şi eu pînă de a scrie
Toate cîte am văzut:
Un viţel ce e prin curte,
Vine ca să-mi facă curte,
Şi mi-o spune băunînd,
Cum că dînsul e flămînd.
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!
Şi cînd iar mă pun la masă,
Şi a scrie începui:
Iată-o cloşcă vinen-n casă
Cu vreo douăzeci de pui,
Şi-mi făcu zgomot foarte mare,
Apoi cînd voiesc să-i scot,
Cloşca chiar pe masă sare,
Varsă tinta mea de tot.
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!
NICOLAE VULOVICI
| Nicolae Vulovici | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Calafat, Dolj, România |
| Decedat | (39 de ani) Sânmartin, Comitatul Ciuc, România |
| Cetățenie | Regatul României |
| Ocupație | poet jurnalist traducător personal militar[*] |
| Gradul | căpitan |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Medalia pentru bărbăție și credință Ordinul național „Steaua României” Medalia „Răsplata Muncii” |
| Modifică date / text | |
Nicolae Vulovici (n. , Calafat, Dolj, România – d. , Sânmartin, Comitatul Ciuc, România)[1] a fost unul dintre principalii poeți-militari români creatori de versuri cu tematică militară și patriotică[2]. A fost ofițer de carieră în Armata României și a servit în mai multe unități militare din Craiova,[3] Fălticeni[4] și Piatra Neamț,[5] ajungând până la gradul de căpitan.[6]
A decedat la scurt timp după intrarea României în Primul Război Mondial,[1] fiind primul căzut la datorie dintre ofițerii Regimentul 15 Infanterie „Războieni”,[7][8] unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie „Roman”.[9]
Primii ani; familia; prietenii[modificare | modificare sursă]
S-a născut la Calafat în anul 1877, părinții săi fiind Ștefana și Petre Vulovici. A urmat cursurile școlii primare și ale liceului în orașul natal.[10]
La 6 mai 1912 s-a căsătorit cu Elena Ghițescu din Rădășeni, cu care însă a avut o căsnicie nefericită.[11]
A fost legat printr-o prietenie durabilă de scriitorul Ion Agârbiceanu,[11] pe care l-a cunoscut în anul 1906, atunci când a călătorit în Transilvania cu prilejul sărbătorilor societății ASTRA, dedicate împlinirii a 18 secole de la cucerirea Daciei de către romani.[12]
Cariera militară[modificare | modificare sursă]
Începând de la 1 iulie 1898 a urmat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din București, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1900, cu gradul de sublocotenent, în arma geniu, după care, în perioada 1900-1901, a urmat cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, fiind clasificat ultimul din promoția sa (32 din 32 absolvenți). Din acest motiv, a fost transferat în arma infanterie, fiind introdus în controalele armatei pe ultimul loc al promoției 1900, arma infanterie, după ultimul dintre absolvenții Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie, clasificați în ordinea mediilor de absolvire.[3]
A fost repartizat la Regimentul Rovine No. 26 din garnizoana Craiova, cu gradul de sublocotenent.[3][5][10] După ce a fost avansat ca locotenent la 1 octombrie 1906,[5][6] în anul 1908 a fost transferat la Regimentul Suceava No. 16 din Fălticeni.[4][6][10] A fost avansat căpitan la 1 aprilie 1912 și transferat după câteva luni la Regimentul Războieni No. 15 din Piatra Neamț.[5][6] Aici a comandat una dintre companiile regimentului (a 12-a), avându-l ca și comandant de pluton în Campania din Bulgaria din 1913 pe locotenentul de rezervă Mihail Sadoveanu.[13]
A fost împușcat în frunte la Miercurea Ciuc (în maghiară Csíkszereda) la 8 septembrie 1916 în timpul Ofensivei Armatei Române în Transilvania,[14] în timp ce comanda compania a 4-a[15] aflată în batalionul de avangardă al regimentului.[16]
În ziua respectivă Brigada 13 Infanterie (Divizia a 7-a), din a cărui organică făcea parte Regimentul 15 Infanterie „Războieni”, înaintase spre orașul Miercurea Ciuc pentru a-l prelua printr‑o manevră de dublă învăluire, realizată în cooperare cu Brigada 15 Infanterie din Divizia a 8-a.[8]
A decedat în serviciul de ambulanță, în imediata apropiere a satului Sânmartin (în maghiară Csíkszentmárton). Pentru o perioadă scurtă a fost înmmormântat în Cimitirul Eroilor din Miercurea-Ciuc, fiind mutat după război la Craiova.[15] A fost decorat cu Medalia Răsplata Muncii clasa a II-a în 1906, Medalia pentru bărbăție și credință clasa a II-a în 1910,[5] iar post-mortem cu Ordinul național „Steaua României”. A fost avansat – tot post-mortem - la gradul de maior.[6][10]
Activitatea poetică[modificare | modificare sursă]
A debutat literar în Gazeta Nouă din Craiova în anul 1901.[10] În perioada 1903-1904 a contribuit la editarea revistei lunare Noua Revistă Olteană din Craiova, împreună cu căpitanul Ștefan Braborescu (actorul de mai târziu), iar din anul 1905 a colaborat la revista sămănătoristă Ramuri[17], unde a făcut parte din comitetul de redacție, împreună cu Emil Gârleanu. A publicat și în Sămănătorul, Neamul românesc literar, Junimea literară,[1] Patria, Reporterul, Universul, Cazarma, Foaia Ilustrată, Frăția românească, Fluierașul, Calendaru Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, Almanahul Societății Scriitorilor Români, Viața literară, Zorile.[10]
A fost unul dintre principalii poeți români creatori de versuri cu tematică militară și patriotică.[2] Versurile scrise de el au avut ca scop creșterea moralului trupelor[18] și sunt o expresie a avântului și a credințelor sale ostășești.[19] Tematica și conținutul poeziilor au fost inspirate din istoria României, pe prim plan fiind situat Războiul de la 1877.[14]
Volume antume:
- Vitejești, 1905[1] (1906 după o altă sursă) – republicat în 1925 și 1978.[10]
- Stihuri oțelite, 1909[1][10] (1910 după o altă sursă), carte apărută la Fălticeni.[14]
A semnat traduceri (inclusiv cu pseudonimul Nepeve) din Petőfi și Prudhomme.[10]
In memoriam[modificare | modificare sursă]
În perioada interbelică, la Sânmartin a fost ridicat în amintirea lui de către unul dintre despărțămintele Societății Astra, un monument.[20]
O stradă din Craiova îi poartă numele.[21]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu