4. /2 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
Deces: 2 octombrie 1971
Descendent dintr-o familie originara din Oltenia, Alexandru Colorian s-a nascut in Bucuresti, la 18 martie 1896.
Licentiat in drept, va profesa avocatura in Bucuresti. In 1913, cu sprijinul lui Eugeniu Sperantia, infiinteaza revista Sarbatoarea eroilor (1913—1914), Ia care scriu Al. Ma-ccdonski, I. Minulescu, E. Sperantia, M. Cruceanu, D. Karnabatt, Dragos Protopopescu etc.
Adevaratul sau debut este insa legat de Viata noua, unde colaboreaza neintrerupt 12 ani. Intre 1924—1928, este redactor literar la ziarul cotidian indreptarea, unde publica sub semnatura, sau sub diverse pseudonime (San. D. Trisian, Al. Oltescu, S. Palos, Vladimir Sandu). Face parte din comitetul de redactie al revistei indreptar (1930/31), infiintata de poetul I. M. Rascu. Cunoscut fi ca editor de opere eminesciene (1940—1943).
OPERE (poezii) :
Simple fantezii pentru toamna, versuri. Buc, 1926 ;
Preludii in zori, poeme, Buc, 1928 ; 1917,
poeme de razboi, urmate de ciclul Basmul mortii. Buc, 1936 ;
Inscriptii pentru Balcic, editie de lux. Buc, 1937 ;
Exil, poeme, cuprinzind si ciclul Inscriptii pentru Balcic, Buc, 1938 ;
Stampe italice, Buc, 1939 ;
Poema eterna (Basmul copilariei. Basmul iubirii, Basmul mortii), Buc, 1941 ;
Poeme alese, 1913—1943, Buc, 1943.
Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : Sonata, Vom retrai, Exil postum. Drumetul, Apoteoza, Leviathan (Preludii in zori, 1928) ; In memo-riam Ovidiu Densusianu (Exil, 1938) ; Baletul (Poema eterna, 1941).
ALEXANDRU COLORIAN - DISCURS PENTRU NARCIS
| Miron Radu Paraschivescu | |
 Poetul Miron Radu Paraschivescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 2 octombrie 1911 Zimnicea, România |
| Decedat | 17 februarie 1971 (60 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Căsătorit cu | de 5 ori |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România  |
| Ocupație | poet, eseist, publicist |
| Pseudonim | MRP |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Facultatea de Litere din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1929 - 1971 |
| Specie literară | poezie, eseu |
| Operă de debut | 1941 - volumul „Cântice țigănești” |
| Opere semnificative | „Laude”, „Declarația patetică” |
| Note | |
| Premii | Premiul de Stat |
Modifică date / text  | |
Miron Radu Paraschivescu (n. 2 octombrie 1911, Zimnicea — d. 17 februarie 1971, București) a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de Munte.
Viața și opera[modificare | modificare sursă]
După studii medii și superioare de artă plastică la Cluj-Napoca și București și după studii de filologie la Facultatea de Litere din București, Miron Radu Paraschivescu desfășoară o susținută activitate redacțională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter» (Poezia, I, 159) etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredințează că Miron Radu Paraschivescu, „a debutat în cercurile de avangardă și a susținut în articole agresive radicalizarea liricii românești” (SSra, I, 14). După un debut de „mare succes“, în 1941, cu Cântice țigănești (cu mai multe ediții „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică și alte remarcabile volume de versuri:
- Laude (1953),
- Laude și alte poeme (1959),
- Declarația patetică (1960 – volum reunind poeme dintre anii 1935 și 1948),
- Poezii (1961 – în colecția Cele mai frumoase poezii),
- Versul liber (1965),
- Tristele (1968),
- Scrieri, I – II (1969),
- Ultimele (1971) etc.
La mijlocul anilor 1960 a redactat suplimentul literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”, unde a publicat pe unii scriitori de avangardă (Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov etc.) care nu erau agreați de către revistele literare ale vremii.[2][3]
A fost căsătorit de cinci ori.[4]
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
În „deschiderea“ primului volum al Scrierilor, se află ciclul Primele, reunind poeme scrise între anii 1926 și 1932, cu o interesantă dedicație: «Scumpilor mei prieteni de la revista Unu care a găzduit o bună parte din aceste debuturi» (PScr, I, 5), „debuturi“ despre care Eugen Simion notează, între altele: «Din câmpul poetic avangardist vin unele imagini mai crude (marea verde ascunde „convulsii de epilepsie“, ochii ce se scurg „precum albușuri de ou“, carnea femeii este un arc voltaic); de la ermeticii solemni și muzicali, tânărul Miron Radu Paraschivescu deprinde gustul pentru tăcerile verticale, luminile vesperale, taie articulațiile dintre versuri și trece ideile prin marmora unui poem rece, sculptural» (SSra, I, 14). După ciclul «Primele», poetul nu așază Cântice țigănești (1941), cum s-ar fi așteptat istoricul literar, ci Declarația patetică (1960), deoarece poemele de sub acest titlu «au fost scrise între anii 1934 și 1948)» (PScr, I, 41); „această ordine“ i se impune poetului prin „titlul programatic“ și prin faptul că «în genere este vorba de o poezie politică, directă sau ascunsă în parabole transparente», versurile „respirând un aer conspirativ“, „evitând sistematic marile teme abstracte ale poeziei“ și vorbind «într-un limbaj cât se poate de exact și de prozaic despre mântuirea omului prin luptă, despre pâinea unanimă și (după Paul Eluard) despre grădina suspendată a creierului» (SSra, I, 15). Tot aici aflăm și o amplă Ars poetica, datând din 1943, anunțând – după cum observă mai întâi Eugen Simion – «refuzul purismului, refuz din care tinerii poeți de după război vor face un program» (ibid., p. 16). Este vorba, de fapt, despre „programul resurecțional“ datorat în mare măsură și acestei interesante Ars poetica, pusă de Miron Radu Paraschivescu și sub un incitant motto: „Ți-au murit bărbații, poezie...“ – Madeleine Andronescu. Și nu este întâmplătoare publicarea acestei Ars poetica de Miron Radu Paraschivescu, în anul 1960, an al primului pas hotărât al poeziei românești de ieșire / smulgere din conul de umbră al stalinismului cultural; este anul debutului editorial al lui Nichita Stănescu și al altor câțiva reprezentanți ai noii sale promoții lirice antiproletcultiste; pentru generația Labiș–Stănescu–Sorescu, devine un adevărat manifest incendiar, mobilizând-o spre „marea explozie lirică“ din anii 1964 și 1965:
„Domnilor poeți, / mi-e rușine cu voi când mi-aduc aminte că o cucoană / se văita public și pascal / că nici un vers de-al vostru, nici o imagine / n-au făcut-o să amețească măcar o singură dată. / Și voi aveți, doară, în exploatare / razele lunii, / stelele pălinde / și alte asemenea vanilii și arome. // Dar n-ați crezut, maimuțoilor, niciodată / în dogoarea aspră, de fier și de foc / a gândului pe care ți-l dă țeava revolverului / lipit de tâmpla voastră / care nici palidă n-a mai ajuns să fie. // Mi-e rușine cu voi, domnilor poeți, / pentru săraca voastră neputință, / pentru că n-ați făcut decât să vă gâdilați cu floricele de stil, / fără să credeți niciodată, înrăit, / că doar un singur vers v-ar putea costa o viață. // Da, știți și voi: la vie c'est la poésie. / Ce frumos se spune / și ce libidinos o faceți ! / Alunecoși prin viață / ca și în poezie, / voi n-ați ars, domnilor poeți, / în nici una ! // Să vă fie rușine măcar de frumoasa Madeleine, / fosta nevastă a cel puțin doi presupuși poeți, / care n-au știut s-o facă să se simtă pătrunsă / de versul lor lubric, lunecos ! // (...) // Hai, domnilor poeți, genialilor ! / Icniți-vă o dată, pentru cea din urmă oară, / adunați-vă sculele betege, / lira, piculina, flautul, flașneta, / și-ncingeți, dacă nu puteți altfel, / dacă nu știți zările noi, / cel mai pâlpâitor cântec al deșănțatei voastre morți ! // Hai, decadenților, / scoateți-vă gunoaiele, duhorile, / stârvurile de mult putrezite, / să faceți măcar să trăsnească văzduhul de miasme. / Tot ar fi ceva ! // (...) // Ce știți voi, trâmbițași de degeaba și de comandă, / dar dezertori mereu unei supreme legi / nebănuită vouă, pe veci necunoscută, / voi, ce habar n-aveți de legea de fier și de foc / a poeziei din măruntaiele voastre ? / (Dacă o asemenea lege ar putea dăinui / în șubredele voastre oseminte !) // O, știu bine că nu știți nimic. / De aceea vă poftesc să luați aminte: / nu vorbesc cu voi, poeți consacrați, / cu salbe de imagini, bijuterii ciobite, / maimuțoi, marțafoi și papagali ! // Vorbesc cu prietenii mei, mai înalți, / mai tari și mai strașnici decât mine / fiindcă vin după tristețea, după scrâșnetul și deznădejdile mele: / cu poeții cei tineri / ai tinerei noastre vârste de fier...”
(PScr, I, 92 sqq.). Addenda la „Declarația patetică“ reunește cinci poeme politice în tonalități whitmaniene – Patrice, Dulceața de zmeură, Ella Fitzgerald, Colind și Greva generală – scrise între anii 1961 și 1968. Abia după Addenda sunt antologate poemele din Cântice țigănești (1941), poeme care, prin reeditările din 1957 și 1958, au păstrat nestins jarul poeziei, transmițându-l generației resurecționale. Pentru că, după cum cu îndreptățire subliniază și Ov. S. Crohmălniceanu, «mai evident transpare fondul rafinat, modernist, din care țâșnește lirica de inspirație socială, protestatară, a poetului în Cântice țigănești. Ele veneau să celebreze o populație care, la data respectivă, era supusă exterminării rasiale. Miron Radu Paraschivescu își lua ca model vestitul Romancero gitan al poetului Federico García Lorca, „privighetoarea Spaniei“, asasinat mișelește de falangiștii lui Franco. Cum existența nomadă a țiganilor a fost considerată mereu un simbol al libertății, gestul autorului căpăta o și mai accentuată semnificație politică antifascistă. Balada Cântic de poterași înfățișează chiar o urgie criminală dezlănțuită din senin asupra șatrei» (CrohL, II, 543); poemul Cântic de poterași este chiar dedicat «memoriei lui Federico García Lorca, privighetoarea Spaniei»:
„Negre toate sunt pe ei: / flinta scurtă, caii zmei, / sufletul și ochiul strâmb, / cizma-naltă în carâmb, / capul împietrit, de plumb. // (...) // La Costică din Hotar, / ciocnesc paharele rar, / ciocnesc bărdace de var, / plâng viorile nebune, / vântul li se-ncurcă-n strune, / și prin noaptea tot mai noapte, / vântul gol șuieră șoapte. // Picaseră la chindie / Sân-Pietru și cu Ilie / gătiți ca de sindrofie; / între cer și-ntre câmpie / și-au pierdut, zorind să vie, / aurita lor tichie. // Dar dacă e chef, să fie: / s-or găsi în țigănie / talere de jar, o mie ! // Maica Domnului, și ea, / printre stelele-albine / s-a-mpuns într-un mărăcine, / într-un galbin țep de stea, / într-o lacrimă de foc, / și cam șchiopăta la joc. // Țanțoș călca-n urma lor / starostele spoitor. // Luna nouă sta pe zare, / o lebădă plutitoare. // (...) // Peste cheful țigănesc, / arnăuți se năpustesc; / plâng, sub iuțile copite, / scânteioarele strivite. / Vine potera călare, / neagră ca de-nmormântare; / negru sunt, larmă nu fac, / dar pe unde trec e jale, / c-au țesut un zodiac / din fum negru de pistoale. // A rămas acu pustie / veselita țigănie. // Și sparg boarea nopții reci / poterașii, patruzeci. // (...) // Și potera, neagră fiară, / lasă-n urmă foc și pară: / a mai mândră dintre fete / avea țâțele tăiete; / celelalte, despletite, / alergau înnebunite / și-nfloreau văzduhu-n drum / negri trandafiri de fum...”
(PScr, I, 252 sqq.). Țigănia / șatra – ca topos – cunoaște tensionarea între roșu (Eros) și negru (Thanatos) ca limite „tragic-spectrale / existențiale“. În balada Rică, „obiectivul mironparaschivesc“ țintit, din „periferie“, din Țigănia de Obor, se relevă de fapt în „opusul pol“, în „elita“, în „centrul“ unui București al anilor 1940 – 1941, proiectându-i țigănia – spațiu-capcană: cine-i respectă legile nescrise supraviețuiește, cine nu le respectă cade sub jungherul Sorții „migratoare“, aidoma protagonistului:
„Bate-un vânt pe ulicioară / peste inima amară, / bate-un vânt prin țigănie / peste inima pustie, / (...) / Poci, tu, vântule, să treci, / că focul lor n-o să-l seci, / și nici lacrămile lor, / după Rică din Obor ! // Îl făceau toți zurbagiu, / dar altul ca el nu știu: / ăl mai prima barbugiu, / cuțitar, caramangiu, / ca un fante de spatiu. / că nu era nici o fată / de el neamurezată, / nici nevastă cu bărbat / să nu-l fi râvnit la pat. / Și-avea ochii de migdale, / de cătau la el cu jale; / și-avea ghiersul cântător, / de cătau la el cu dor, / Rică – fante de Obor. // (...) // N-avea pe lume păreche: / purta cercel la ureche / și-avea degetu-nflorat / cu-o piatră de matostat. // (...) // Uite-l, ăsta era Rică: / el de nimeni n-avea frică, / de nimeni nu se ferea, / cât este lumea de rea ! // Și cum venea într-o seară / senină, de primăvară, / un țigan mai mărunțel / se tot da pe lângă el: / „Dă, bă Rică, o țigare !“ / Când căta prin buzunare, / parșivul, cu mâna scurtă, / i-a băgat cuțitu-n burtă. / Rică s-a-ndoit nițel, / da' l-a muclit pe mișel, / de-a sunat și baba-n el. // (...) // Ieșea luna dintr-un nor / roșie ca un bujor / și bătea un vânt de seară, / subțirel, pe ulicioară, / ca un plânset în suspine. // Dar Salvarea nu mai vine... / // Rică s-a lăsat pe vine / și s-a-ntins pe îndelete, / rezimat de un părete. / (...) / Și când a sosit Salvarea / din el mai ardea țigarea. // (...) // Cântă-l, ghiers, și du-l departe / pe Rică – fante de Moarte !”
(PScr, I, 209 sqq.). După Cîntice țigănești, volumul I al Scrierilor lui Miron Radu Paraschivescu lasă cale liberă pentru Laude și alte poeme (1959) în care «nu mai găsim nici retorica whitmaniană din primele poeme, nici lirismul sentimental din Cântice»; «versul se clasicizează, anecdota și morala pătrund în poem»; «ereticul Miron Radu Paraschivescu străbate și el, fără revoltă, deșerturile literaturii sfătoase, „înaripate“ (cum o numește critica momentului), scriind, pe teme curente, poeme didactice și reflexive, fără originalitate» (SSra, I 24), după cum certifică Eugen Simion. Dar printre textele ce se constituie în tributul dat și de Miron Radu Paraschivescu proletcultismului – Cântarea României, Cinci toasturi de ziua partidului etc. – se ivesc și câteva caligrafii, memorabile poeme ale roadelor:
„Când vreau să prind în fiece cuvânt / Tot ce-i frumos și spornic pe pământ, / Cum aș putea uita să spun vreodată / De lirica și rumena tomată ? // Mai mândre cum aceste pătlăgele / N-au nici curcanii-n salba lor mărgele; / Cireașa doar, sau strugurii sub soare / Pot cuteza cu ea să se măsoare. // (...) // Și află taina-n carnea-i străvezie: / Putere-i doar ce-i și lumină vie.”
(«Laudă tomatei» – PScr, I, 309 sq.);
„Privește acest măr: e mai aprins / Decât obrazul tinerei fecioare, / Al cărei braț gingaș ți l-a întins / Ca ramura din pom, fremătătoare. // Sămânța prinsă-n carnea lui adâncă / Îi împlinește calma strălucire, / Când el, tăcut, spre lume își aruncă / Acea egală, pașnică privire / A unui astru viu care străbate, / Pe largi orbite, biruite spații, / Născând prin sine timpurile toate / Sub semnul unei certe gravitații, // Asemeni mumei tinere ce știe / Că-n arcuirea pântecului poartă / Durata unui timp ce o să vie / prin coapsa ei, boltită ca o poartă.”
(«Mărul» – PScr, I, 311); începe să se releve «un fond clasic de inspirație ce va ieși la iveală în întregime de-abia în ultimele volume de versuri; până atunci, Miron Radu Paraschivescu dă sugestia creației obscure și laudă, în modul liric al lui Pillat (dar și al lui Anton Pann din poema poamelor !), sângele transparent, noblețea miezului roșu și, ca un veritabil spirit clasic, sacralizează plăcerea de a mușca din pulpa fructului răcoros» (SSra, I, 25). Cu Versul liber (1965) „se închide“ primul volum de Scrieri. Prefața-manifest, Majuscule, reliefează în fața generației resurecției poetice un foarte interesant program de acțiune estetico-literară: «Cartea de față nu vrea câtuși de puțin să fie un exemplu rău pentru tineri; dimpotrivă, sper ca ei să nu găsească nimic altceva de învățat din ea, în afară, poate, de un surd protest împotriva rutinei. Dacă aș visa să le dau un sfat tinerilor poeți, este acesta: să evite rutina care se strecoară pe furiș în numele ordinei. Dar să caute ordinea, singura care le poate asigura cucerirea neîntreruptă asupra lor înșiși. La noi se practică mult acuma versul liber, acela a cărui apariție îl îngrozea pe Mallarmé, făcându-l să exclame pietrificat: „Ils ont touché au vers !...“ Și genialul meșter avea dreptate. Mă îndoiesc dacă, pornind de la refuzul oricărei discipline a artei, vom putea ajunge la esența ei. Esența e un miez ascuns ce pretinde o tehnică și un exercițiu prin care să fie descoperit și stăpânit.» (PScr, I, 371). În continuare, Miron Radu Paraschivescu invocă pe Raymond Radiguet ce «declara că poezia „ține mai mult de precizie decât de vag“», definindu-i „și limitele și esența“, un recurs la «matematica limbajului (ritm, cezură, accent, rimă) prin care vechea și eterna poetică avea să ne transmită atâtea emoții captate». «Dar – spune în continuare Miron Radu Paraschivescu – geometria formei ascunde uneori în severitatea ei și o raclă perfectă, cum e chihlimbarul pentru insecte: emoția închisă-n versul riguros riscă să fie sacrificată rigorii însăși. Și atunci se scorni un alt limbaj, al preciziei neglijente – dacă pot spune astfel – din versul liber, chemat să restituie la lectură miezul emoției vii. Căci aparenta lui libertate obligă în fond la o și mai aspră rigoare: înregistrarea exactă a mișcărilor sufletului, împinsă până la reconstituirea grafică a unui sentiment; printre cuvinte, aparent înlănțuite la-ntâmplare, el trebuie să palpite ritmic și viu ca și în răsuflare. Ideea poetică va fi atunci o rezultantă firească a vieții, mai mult sugerată decât rostită. Iată ce mi se pare a fi actualitate în poezie. (...) Poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus, dar nou în poezie e sentimentul pe care el îl încearcă-n descoperirea și formularea lor, care ne și face să-l credem pe cuvânt, ca și cum ar fi descoperit aceste lucruri pentru-ntâia oară. Actualitatea poeziei va fi așadar în autenticitatea formulării, în restituirea intactă, dar înnobilată de o idee, a fiorului trăit.» (PScr, I, 372). Oricât de mare ar fi ispita versului liber, poetul trebuie „să-și facă mâna“ spre a nu transcrie «decât necesarul, dispensându-se de cuvinte până la a păstra din ele numai montura unei emoții în protocolul versului»; ajuns aici, «atunci poate că poetului îi e îngăduită și marea aventură a versului liber; sigur e că prin vers liber am vrut să înțeleg, în primul rând, liber de orice vorbărie; în el actualitatea se realizează nu prin obiectivarea emoției, ca-n cel clasic, ci printr-o maximă personalizare.» (ibid.). Nu trebuie uitat faptul că lecția aceasta de „anatomie“ a versului liber și „volumul-aplicație“, Versul liber, de Miron Radu Paraschivescu, din 1965, se relevă chiar în orizontul temporal al „marii explozii lirice“ datorate noii generații Labiș–Stănescu–Sorescu; și în afară de prefața-program, Majuscule, reprezentanții generației resurecționale și-au mai însușit în 1965, din Versul liber, de Miron Radu Paraschivescu:
(1) „condiția“ ca în fața „unităților“ („cărămizilor-cuvinte“) ca „materiale pentru poem“, „comutative“, „dislocative“, spiritul trebuie să fie mereu neliniștit-creator întru posibila „infinire“ a diversității de forme;
(2) „senilitatea consacrată“ este sortită prăbușirii și valoarea reală se asociază numai tinereții, rămânând unica „vârstă-portaltoi“ pentru adevăr (cf. Ora de psihologie);
(3) geometria / cristalul poemului să sugereze „opusul“ – câlțoșenia, haoticul etc. – și invers (cf. Poemul neîntrerupt al tinereții noastre);
(4) incisivitatea frazei banale poate suplini metafora;
(5) misia poetului este: ca „antipoezia“ mediului înconjurător să fie sublimată în Poezie, el, Poetul, în calitate de Creator, mulțumindu-se a fi Marele Păgubos, «cel care pierde în planul vieții materiale pentru a întreține lumina pură a creației» (SSra, I, 28), „eternitatea cucerindu-se“ «doar în paguba clipei» (cf. Balada păguboșilor – PScr, I, 483 – 488);
(6) oracol-poemul (cf. Cinci poeme ale omului cu mască – PScr, I, 477 sqq.);
(7) parabolic-poemul (cf. Dispariția soarelui – PScr, I, 442 – 448);
(8) poeții – sunt negația, tăcerea creatoare de sunete, sublimul paradox, fiindul nefiindului («ei nu sunt, ei încep să fie / doar de acolo de unde lucrurile încep să se sfârșească» – Poeții / PScr, I, 390), umbra „râului lucrurilor“;
(9) poeții tineri trebuie să știe că «o voluptate conștientă e cel mai sever ascetism» (Poeților tineri – PScr, I, 456);
(10) poetul „agitator și duhovnic“ mai trebuie să fie și «spionul libertății noastre» (cf. Spionaj – PScr, I, 500);
(11) poezia banalului / cotidianului;
(12) poezia reificării ens-ului uman (cf. Dimineața – PScr, 394) etc.
Scrieri II „antologhează“ – din 1968 – Tristele (despre care Eugen Simion afirmă că «deconspiră un Miron Radu Paraschivescu clasicizant, voluptos cu măsură, degustător din vinul meditației calme» – SSra, I, 29) și traducerile poetului din lirica universală, îndeosebi, din poeții „de stânga“: San Juan de la Cruz, Charles Pégui, Max Elskamp, Rainer Maria Rilke, Federico García Lorca, Robert Desnos, Arthur Rimbaud, Louis Aragon, Stefan George, Iannis Ritsos, Julian Tuwim și Nikolai Tihonov.
Permanenta stare de insurgență a lui Miron Radu Paraschivescu pare să își aibă temeiul în adevărul conținut / exprimat de stihurile-i: Nu cred în libertate cât nu e-a tuturor (Ultimele) și Nu suntem anonimi în veșnicie (Ultimul asediu / Tristele – PScr, II, 84; cf. TGrp, 128 – 134).
Bate luna în fereşti…
Mihai Eminescu
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?…
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.”
(Romanţă)
Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmânt,
Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.”
(Suvenir)
Singur ca Hamlet
Sau ca Filip în Escorial
Privindu-se-n nesfârşite oglinzi:
Cine e cu mine
Să mă ajute şi mai continue?
Desculţe şi mute
Voi
Săracelor versuri
Răsuflet al meu
Gâfâit
Lacrimi
Şi strigăt
Culese de pe buzele lumii
Şi replămădite
Una cu mine
Copii ai mei
Aproape legitimi
Fiindcă-nvestite
Cu numele meu.”
(Copii)
* Cântice ţigăneşti
* Pâine, pământ şi ţărani
* Cântare României
* Laude, Bucureşti
* Laude şi alte poeme
* Declaraţia patetică
* Poezii , 1961;
* Declaraţia patetică. Cântice ţigăneşti. Laude şi alte poeme , 1963;
* Bâlci la Râureni, Bucureşti, 1964;
* Versul liber, Bucureşti, 1965;
* Drumuri şi răspântii, Bucureşti, 1967;
* Tristele, Bucureşti, 1968;
* Scrieri, vol. I-II, Bucureşti, 1969, vol. III-IV, ediţie îngrijită de George Zarafu, Bucureşti, 1974-1975;
* Poeme, Bucureşti, 1971;
* Ultimele, prefaţă de Marin Preda, Bucureşti, 1971;
* Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Ioan Adam, Bucureşti, 1973;
* Amintiri, Bucureşti, 1975;
* Journal d’un heretique, traducere de Claude Jaillet, prefaţă de Virgil Ierunca, Paris, 1976; ediţia (Jurnalul unui cobai. 1940-1954), ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu, prefaţă de Vasile Igna, Cluj Napoca, 1994;
* Povestind copiilor, Bucureşti, 1990;
* Poeme, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ilie Constantin, Iaşi, 2000.
* Konstantin Simonov, Apărarea Moscovei, Bucureşti, 1944;
* Nikolai Tihonov, Istorisiri din Leningrad, Bucureşti, 1944;
* Mihail Şolohov, Şcoala urii, Bucureşti, 1944;
* Jean Richard Bloch, Toulon, Bucureşti, 1945;
* A.S. Puşkin, Basme…, cu ilustraţii de Th. Kiriacoff-Suruceanu, Bucureşti, 1945, Ruslan şi Ludmila, Bucureşti, 1951;
* Tălmăciri după opt poeţi europeni, cu portrete de Mircea Alitanti, Bucureşti, 1946;
* Claude Roy, Parisul răsculat, Bucureşti, 1946;
* Maxim Gorki, Univesităţile mele, Bucureşti, 1948;
* N.A. Nekrasov, Poeme alese, Bucureşti, 1953, Gerul, moşu cu nasu roşu, Bucureşti, 1955, Opere alese, I-III, Bucureşti, 1955-1959, Femeile ruse. Decembristele, Bucureşti, 1956;
* Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământ în Lituania, prefaţă de Olga Zaicik, Bucureşti, 1956, Poezii, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Vlaicu Bârna şi Virgil Teodorescu), Poezii, Bucureşti 1959;
* Juliusz Slowacki, Ceasul meditării, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1962;
* Giuseppe Ungaretti, Poezii, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Alexandru Balaci);
* Andre Malraux, Calea regală, Bucureşti, 1971.
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!
Să nu fie boală rea,
care-n tine sa nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cânte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parsiv, din ţigănie,
că m-ai omorât de vie,
când m-ai luat din casa fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.
Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lasat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţâi,
să-mi săruţi ţâţa şi gura
şi să-mi stingi din sân arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’nalt, balan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!
când am dus-o pe cărare;
da’ şi eu – ce minte proastă! –
n-am bunghit că e nevastă.
O fi fost ea ca zambila,
dar mersei mai mult cu sila.
Şi pe urmă n-aş mai spune…
Era noaptea de tăciune,
felinarele s-au stins,
licuricii s-au aprins.
Într-un colţ, când făcea fâţe,
îi scap mâna pe la ţâţe,
şi treceau prin ea fiori
ca miresmele prin flori.
Poci să nu pici în ispită,
mândră cum era gătită?!
Că rochia îi strălucea
de să bagi briceagu-n ea.
Era noaptea de tăciune,
pomii-nalţi, din altă lume,
şi se-auzea prin vâlcele
cum urlă câinii la stele,
Trecurăm şi peste iaz,
am mai sărit un pârleaz
şi-am culcat-o-ntr-o grădină,
lâng-un pom, la rădăcină.
Mi-am scos de la gât cravata,
şi-a lepădat rochia, fata.
Scot cuţitul din curea,
ea, cămaşa cu dantea.
Nici crinul, pe ochii mei!
n-are piele ca a ei;
nici un diamant de-ar fi,
ca ea tot n-ar străluci.
Şoldurile ei, prin deşte
îmi scăpau, să zici că-i peşte;
şolduri mici, de fată mare,
când de foc, când de răcoare.
De când mama m-a făcut,
aşa drum n-am mai bătut;
călăream pe luna plină,
trupul ei de ciută lină.
D-apoi cum m-a dezmierdat,
poci să spui, când eşti bărbat?
că doară n-oi fi candriu
nicio taină să nu ţiu!
Iubită şi sărutată,
plină de ţărână toată,
am purtat-o binişor,
pân-acasă, sub pridvor.
Dimineaţa, pe răcoare,
avea-n ochi mărgăritare.
Eu, ca un ţigan ce sunt,
am obraz şi am cuvânt
Dar pe cinste i-am făcut
o cutie de cusut;
şi dintr-ale mai frumoase:
galbină, şi de mătase.
Da’ nu m-am îndrăgostit,
numai unde m-a minţit:
muiere de om cu stare,
zicea că e fată mare
când am dus-o pe cărare.
Grădina e-acum o cireadă
Lăuză, cu uger pline:
Dogorile n-au să-i mai cadă
În creștet: nici, roiuri, albine.
Își umple cu dulci fructe poala
O fată, sub crăngile joase
Prin care, o clipă, beteala
Fugarelor plete jucase.
Astfel încărcată, își este
Ei însăși materna icoană,
Dar tânărul piept dă de veste.
Că toamna ei încă-i departe
Iar rodul grădinii emană
Doar taina de care-o desparte
Rica de Miron Radu Paraschivescu
Miron Radu Paraschivescu - Tristă e viața de mort
| Paul Goma | |
 Scriitorul Paul Goma | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4] Mana, comuna Vatici, județul Orhei, Basarabia, Regatul României |
| Decedat | (84 de ani)[3] Paris, Île-de-France, Franța |
| Cauza decesului | COVID-19[5] |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | România Republica Moldova |
| Ocupație | scriitor |
| Partid politic | Partidul Comunist Român |
| Limbi | limba română[1] limba franceză |
| Studii | Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1966 - 2020 |
| Specie literară | roman, eseu, memorialistică |
| Operă de debut | 1. 1966 - povestirea „Când tace toba” 2. 1971 - romanul „Ostinato” |
| Opere semnificative | „Ostinato”, „Ușa noastră cea de toate zilele” |
| Note | |
| Premii | „Chevalier dans l'ordre des Arts et des Lettres”, 1986 |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Paul Goma (n. ,[2][3][4] Mana, raionul Orhei, Ținutul Orhei, România – d. ,[3] Paris, Île-de-France, Franța) a fost un scriitor român și disident anticomunist. Pentru opoziția sa împotriva regimului comunist a fost arestat și bătut; datorită popularizării internaționale a cazului său, a putut să părăsească țara și s-a stabilit în Franța, unde a fost unul dintre membrii marcanți ai exilului românesc.[6]
A refuzat în 1980 cetățenia franceză și a rămas multă vreme apatrid.[7][8] A stârnit dezaprobare pentru publicarea de texte antisemite,[9] anticolegialicești/diarist antiliterare în care, deși nu nega ororile comise împotriva evreilor, le justifica drept răzbunări legitime.[10]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învățători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.
În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost reținut opt zile la Securitate și exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane arestate și anchetate sub acuzația de anticomunism. A reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953.
În 1954 a susținut simultan examenele de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM). În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov și după înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM, după care a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”.[necesită citare] În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1963.
Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.
Din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania Federală, la editura Suhrkamp, a fost propus în 1971 pentru excludere din PCR, în care se înscrisese în august 1968. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).
În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.
În ianuarie 1977, Goma a trimis o scrisoare de solidarizare cu Charta 77 a cehoslovacilor, apoi o scrisoare deschisă lui [[Nicolae Ceaușescu și, pe 8 februarie, o scrisoare deschisă adresată Conferinței de la Belgrad, semnată de peste 420 de persoane. Pentru aceste trei scrisori în care se cerea guvernului României respectarea drepturilor omului și care au fost difuzate de Radio Europa Liberă și de presa occidentală a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate dar eliberat la intervențiile din Occident, repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International.
Exilul[modificare | modificare sursă]
La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilului, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din România. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unei tentative de asasinat - unui atac cu colet-capcană - pusă la cale de regimul de la București.
Paul Goma a fost exclus în 1977 din Uniunea Scriitorilor din România.
Goma a fost cetățean român,[11] conform unei informări a Ministerului de Interne.
Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și eurosceptic și în 1980 a refuzat cetățenia franceză dar, scriitorul Andrei Țurcanu a anunțat joi, 25 aprilie 2013, că Paul Goma a primit cetățenia Republicii Moldova.[12][13]
Activitatea literară și civică[modificare | modificare sursă]
A publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă romanul Ostinato și a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.
În august 1968 a avut loc lansarea volumului Camera de alături. În acel an, Goma a făcut cerere de aderare la Partidul Comunist Român și-n august 1968, la Uniunea Scriitorilor a avut loc ședința de primire în Partidul Comunist Român a unor scriitori, Mariana Costescu, Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Păunescu, Alexandru Ivasiuc și Paul Goma.[necesită citare]
În 1969, la Uniunea Scriitorilor a fost criticat pentru publicarea romanul „Ostinato” în Occident.
În aprilie 1970, a predat romanul Ușa editurii Cartea Românească, fiind respins de Marin Preda și Mihai Gafița, după ce Alexandru Ivasiuc „decodificase” două personaje din carte ca fiind cuplul Ceaușescu.[necesită citare] Manuscrisul romanului a fost expediat în Occident.
În octombrie 1971, a apărut în limba germană, publicat de editura vest-germană Suhrkamp, romanul Ostinato, lansat la târgul de carte de la Frankfurt. Goma a apărut la stand cu acest roman și cu titulatura de „carte interzisă în România”. Ca reacție, Dumitru Popescu a propus excluderea lui Goma din PCR, pentru că „a pus în mâna dușmanului o armă cu care să lovească în patria noastră”.[necesită citare] Îl anatemizează Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru, dar îl apără Mihail Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu și Darie Novăceanu.[necesită citare]
În 1972, a apărut tot la Suhrkamp ediția germană a romanului Ușa, în 1974 ediția franceză la editura Gallimard. Cu aceste cărți, Paul Goma intră în circuitul european, dar și în conflict deschis cu autoritățile comuniste de la București, conflict culminat cu mișcarea „Carta 77” și soldat cu arestarea și detenția sa la penitenciarul Rahova.
După 1989 i s-au publicat și în România o parte din cărți. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.
„Săptămâna roșie”[modificare | modificare sursă]
În 2002, Paul Goma a publicat eseul „Săptămâna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască (variantă care a fost atenuată în edițiile ulterioare) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, ca urmare a ultimatumului sovietice din iunie 1940”. Autorul ia apărarea lui Ion Antonescu stabilind o legătură cauzală și cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 (momentul declanșării războiului împotriva URSS) de regimul antonescian împotriva evreilor și ceea ce autorul numește „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent”.
Conform surselor parțial menționate mai jos, Săptămâna roșie nu este un studiu istoric, ci un manifest politic de reinterpretare a istoriei. Potrivit acestor critici, eseul se bazează pe surse, din care Goma alege numai citatele care îi pot susține tezele și care aruncă asupra unei întregi populații evreiești (250.000 de evrei basarabeni) responsabilitatea câtorva grupuri de militanți comuniști. Politologii și jurnaliștii care comentează Săptămâna roșie apreciază că lucrarea face uz de antisemitism și se plasează în literatura negaționistă în cadrul categoriei de scrieri care „trivializează prin comparație”.[14] Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române[15] și în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu.[16][17]
În fața acestor critici, Paul Goma a încercat să-și amelioreze lucrarea, sporind sursele și renunțând la anumite aproximații: eseul a fost revizuit de câteva ori între anii 2002 și 2005. Prima ediție tipărită a apărut la Editura Museum din Chișinău (2003), a doua la Criterion Publishing House, București (2003), iar a treia la Editura Vremea, București (2004).
Activitatea politică[modificare | modificare sursă]
Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus.[18]
Este considerat drept negaționist al Holocaustului din România și din cauza opoziției sale față de Raportul Comisiei Wiesel.[19]
Deces[modificare | modificare sursă]
Pe 18 martie 2020, Paul Goma a fost internat la spitalul La Pitié Salpêtrière din Paris, infectat cu coronavirus și a murit în noaptea din 24 spre 25 martie 2020.[20]
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Camera de alături (1968)
- Ostinato (1971)
- Ușa noastră cea de toate zilele (1972)
- Gherla (1976)
- În cerc (1977)
- Garda inversă (1979)
- Culorile curcubeului '77 (1979)
- Patimile după Pitești (1981)
- Chassé-croisé (1983)
- Soldatul câinelui (1991)
- Bonifacia (1986) [21]
- Din Calidor (1987)
- Roman intim (1989)
- Arta refugii (1990)
- Astra (1992)
- Sabina (1991)
- Adameva (1995)
- Amnezia la români (1995)
- Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995)
- Justa (1995)
- Jurnale [Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare, Jurnal de noapte lungă} (1997-2004)
- Jurnal de apocrif (1999)
- Garda inversă (1997)
- Altina – grădina scufundată (1998)
- Alte jurnale (1998)
- Jurnalul unui jurnal (1998)
- Scrisuri (1972-1998)
- Infarct (2001)
- Basarabia (2002)
- Săptămâna roșie, 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii, ed. I-VIII (2003-2010)
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- „Chevalier dans l'ordre des Arts et des Lettres”, 1986
- Cetățean de onoare al orașului Timișoara din 2007 [22]
- Premiul Academiei de Științe a Moldovei pentru diaspora „Paul Goma”, 2015
În amintirea lui Paul GOMA
| B. Fundoianu / Benjamin Fondane | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 14 noiembrie 1898 Iași |
| Decedat | 3 octombrie 1944 Lagărul de exterminare Auschwitz (astăzi Oświęcim, Polonia) |
| Naționalitate | română , franceză  |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța România |
| Religie | ateism[1] |
| Ocupație | filosof, poet, dramaturg, critic literar, cineast, |
| Pseudonim | Benjamin Fundoianu (altele: Benjamin Fondane, F. Benjamin, Diomed, Dio, Funfurpan, I. Hașir, Isaac Laquedem, Const. Meletie, Mielușon, I. G. Ofir, Al. Vilara, Alex. Vilara, Von Doian) |
| Limbi | limba germană limba franceză[2] limba română |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | neoromantism, modernism, simbolism, avangardă, expresionism, suprarealism, constructivism |
| Specie literară | filosofie, poezie, biografie, eseu, odă, dramă în versuri |
| Note | |
| Premii | Mort pour la France[*] |
| Prezență online | |
| Site web Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
B. Fundoianu,[3][4][5] alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin [Barbu][6] Wexler [ortografiat și Wechsler]), (n. 14 noiembrie 1898, Iași – d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască, asociat cu mișcările românești de avangardă, dintre care expresionismul și suprarealismul erau predominante.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Perioada românească[modificare | modificare sursă]
A fost fiul comerciantului Isaac Wechsler din Ținutul Herța, Regatul României. A început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste românești și evreiești. Dar adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai târziu, în revista de orientare simbolistă și modernistă Viața nouă, editată de Ovid Densușianu. Este începutul unei susținute activități de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula.
Citește mult, cu fervoare, cu o receptivitate și o siguranță a judecății critice ieșită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini și cărți din Franța. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural și literar românesc ca și de cel european, în special francez.
După trei ani de studii la Facultatea de Drept din Iași, se stabilește la București.
Perioada franceză[modificare | modificare sursă]
În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieții și dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice românești", intitulat Priveliști, îi apare în 1930, după plecarea din țară. A tradus în franceză versuri din creația lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Minulescu.
Integrat unui alt spațiu cultural, poetul va publica în Franța sub numele de Benjamin Fondane. Rămâne același comentator pasionat și receptiv al vieții literare, iar semnătura lui va apărea frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud.
Viața sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deși va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluția spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara anului 1924, cu filosoful rus Lev Șestov, precum și cu scrierile lui Friedrich Nietzsche și Søren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conștiința nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora), Faux Traité d'Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora) și Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire și experiența abisului, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), sunt alte trei opere de meditație, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
Creația poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantômes (1980), titlul fiind ales chiar de autor și trimis soției sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea aceasta conținea indicații precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariția lui tragică, alcătuit din câteva cicluri separate de versuri Ulysse, l'Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de grație sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speță al filosofului neliniștit, interogativ, care caută soluții pe care nu le va afla nicicând.
În timpul ocupației germane a Franței este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunț cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închiși în lagărul de la Drancy, de unde câțiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, Exerciții de admirație, Stephane Lupasco, Paulhan, au obținut eliberarea sa, dar nu și pe a Linei, care nu avea încă cetățenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportați la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.
Opera[modificare | modificare sursă]
Opere în limba română[modificare | modificare sursă]
- Tăgăduința lui Petru, Editura Chemarea, Iași, 1918,
- Imagini și cărți din Franța, Editura Socec, 1922,
- Priveliști, poeme, Editura Cultura Națională, 1930
Opere în limba franceză (selecție)[modificare | modificare sursă]
- Ulysse, Les Cahiers du Journal des poètes, Bruxelles, 1933
- Rimbaud le Voyou, Éditions Denoel et Steele, 1933
- La conscience malheureuse, Éditions Denoel et Steele, 1937
- Faux Traité d'Esthétique, Éditions Denoel et Steele, 1938
- Baudelaire et l'expérience du gouffre, Éditions Seghers, 1947 (postum)
Traduceri din limba franceză[modificare | modificare sursă]
Vezi programul Restitutio Benjamin Fondane, coordonat de Luiza Palanciuc și Mihai Șora, de editare integrală a operei, la Editura Polirom.
POEZII:
Corespondențe
Eu sunt ca un sălbatec, prăpăstios castel,
Din care cavalerul e dus în cruciadă.
Se năruie clădirea și stâlpii stau să cadă.
Și-au prins rugină roibă lăcățile de-oțel.
Ah, surlele sonore din zilele de pradă!
S-a ros desenul sumbru pe vechi tapițerii
Și-au devenit postume chitarele truvere.
Prin bolți, ruina-și cântă fatalul "miserere".
Și nu mai ies la geamuri virginele zglobii.
Ah, nopțile nebune de patimi și plăcere!...
Departe, ceru-i roșu ca sângele de brav.
Departe-s oști în zale și lupte-nsângerate...
Târziu, o gheunoaie a prins grăbit a bate;
Și-i miros de carnagiu și plângere de sclav.
Ah, clopotele păcii în inimi picurate!...
Cohorți de foi dansează prin goluri de cavou;
Fotolurile-așteaptă și sapă-n ziduri carii,
În lunga așteptare sunt înțelesuri varii
Și liniștea se umple de nălucit ecou.
Ah, oștile sosite cu flamuri la fruntarii!
Femeie luminoasă
Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,
dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,
dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
şi carnea ca oricare gândire mai zămoasă.
Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc,
aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer şi să-l macin,
pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.
Şi vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc, cu umbra la brâu şi soare-n ceafă —
grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă;
aş vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macin
şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi,
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,
în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.
Rondel de toamnă
Îţi plânge toamna în priviri
Şi-ţi moare leneş la fereastră,
În odăiţa ta albastră
Pliveşti bolnavii trandafiri.
Tu stai pe gânduri şi te miri,
Frumoasă pasăre sihastră.
Îţi plânge toamna în priviri
Şi-ţi moare leneş la fereastră.
În cripta sfintelor iubiri
Te poartă lin iubirea noastră.
Şi te-ofileşti, precum în glastră
Se sting bolnavii trandafiri –
Îţi plânge toamna în priviri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu