4. /11 SEPTEMBRIE 2021 - POEZIE
ȘT. O. IOSIF
| Ștefan Octavian Iosif | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Brașov, Austro-Ungaria |
| Decedat | (37 de ani)[1][3] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Părinți | Ștefan Iosif Paraschiva Mihălțeanu |
| Căsătorit cu | Natalia Negru (–) |
| Copii | Corina (1905 - 1916) |
| Naționalitate | română  |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | lingvist traducător poet |
| Limbi | limba română[2] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1897 - 1913 |
| Mișcare/curent literar | simbolism |
| Specie literară | poezie lirică |
| Operă de debut | Versuri, 1897 |
| Opere semnificative | Poezii, Credințe |
| Note | |
| Premii | ale Academiei Române în anul 1902 și 1906 |
Modifică date / text  | |
Ștefan Octavian Iosif (n. , Brașov, Austro-Ungaria – d. ,[1][3] București, România) a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.[4]
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în ziua de 11/23 octombrie 1875.[4][5] Era fiul lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu și nepoata lui G. Munteanu, profesor și literat, primul traducător în românește al Suferințelor tânărului Werther. A urmat studiile gimnaziale la Brașov și cele liceale la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895.[5][6] A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie la București (1895 și 1903), dar nu a reușit să-și ia licența.[5]
A îndeplinit funcții administrative minore, precum copist la Ministerul de Domenii, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului Theodor Aman, încercând să-și suplimenteze veniturile din lecții particulare, din colaborarea la diverse periodice și din vânzarea propriilor volume. A fost redactor, încă de la înființare, al revistei Sămănătorul (1901) a lui Nicolae Iorga, a colaborat și la Adevărul, Adevărul ilustrat, Convorbiri literare, Cumpăna (al cărei fondator este, alături de Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel și Ilarie Chendi), Curierul literar, Epoca, Epoca literară, Familia, Floare albastră, Literatură și artă română, Pagini literare, Ramuri, Viața, Viața Românească ș. a.[5]
A debutat cu poezie în Revista școalei din Craiova, în anul 1892, cu poezia Izvorul. A primit premii ale Academiei Române pentru volumele Poezii, în anul 1902 și Credințe, în anul 1906.[5]
Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români.
Prietenia cu Dimitrie Anghel[modificare | modificare sursă]
Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau - structural vorbind - niște visători și niște romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.
Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează cu sentința pronunțată pe 21 iunie 1911. Natalia Negru se recăsătorește la 3 noiembrie 1911, cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare[7], după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit aproape încă 50 de ani.
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
Șt. O. Iosif suferea de sifilis și consuma alcool. A murit la spital Spitalul Colțea, în urma unui atac de congestie, la 22 iunie 1913.[8]
Opera[modificare | modificare sursă]
- Versuri (1897),
- Patriarhale (1901),
- Romanțe din Heine (1901),
- Poezii (1902),
- Din zile mari (1905),
- Credințe (1905),
- Cântece (1912).
- Cântec de primăvară
Galerie[modificare | modificare sursă]
POEZII:
Câmpul libertății
Un zvon din sat în sat strabate
Si da poporului curaj,
El pleaca-n valuri tulburate
Si se îndreapta catre Blaj.
Sunt preoti si mireni, cu totii
Mânati de-acelasi ideal ?
În fruntea tuturora motii,
Mândria mândrului Ardeal.
Ei simt ca-ntâia oara-i leaga
Un dor adânc de neam întreg,
Alearga toti sa-l înteleaga ?
Si cât de bine-l înteleg!
Caci bat cincizeci de mii de piepturi,
Si-n ele inimi românesti
Cari striga: "Libertate! Drepturi
Pe plaiurile stramosesti!..."
O, sfânta zi de sarbatoare!
Popor voinic din vai si lunci,
Te-om mai vedea odata oare
Precum te-ai aratat atunci?
Povestea vremii ne învata
Ca orice rana are leac,
Dar o-ntâmplare-asa mareata
Zbucneste-o data la un veac!
Dedicație
M-apropiu din nou de dumbrava cea sfânta,
Sa cad în genunchi la stravechiul altar.
O dragoste veche din nou ma framânta:
Îmi freamata frunza, iar apele-mi cânta,
Si toate ca-n vis îmi apar.
Ah, iar sunt copilul nebun de-altadata!
O floare, un flutur m-opreste din mers.
Tot gândul mi-e farmec, simtirea mi-e beata,
Caci inima iarasi porneste sa-mi bata
Si bate-n cadenta de vers!
La arme!
Veniţi, viteji apărători ai ţării!
Veniţi, căci sfânta zi a răsărit:
E ziua mare a reînălţării
Drapelului de gloanţe zdrenţuit!
Veniţi din toate unghiurile zării,
Să cucerim ce-avem de cucerit!
La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!
La arme, pentru neam şi pentru rege!
Când Patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!
Ce credeţi voi, noroade nesătule,
Că nu ne poartă grijă Cel-de-Sus!
N-am înfruntat noi năvăliri destule
Din miazănoapte, răsărit şi-apus!
Adună-ţi, rege, oştile şi du-le
La biruinţă-aşa cum le-ai mai dus!
La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!
La arme, pentru neam şi pentru rege!
Când Patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!
Cu-al nostru sânge-am scris al nostru nume
În cartea gloriosului trecut:
Şi mulţi duşmani ar vrea să ne sugrume,
Dar până când mai stau Carpaţii scut
Acel ce ne va şterge de pe lume
Să ştie toţi că încă nu-i născut!
La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!
La arme, pentru neam şi pentru rege!
Când patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!
Să ştie toti că un popor nu moare
Când veacuri a luptat necontenit —
Şi-i scris în cartea celor viitoare
Că va să vină ceasul preamărit,
Când mândru străluci-va-ntre popoare
Ca soarele, aici, în răsărit!
La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!
La arme, pentru neam şi pentru rege!
Când Patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!
Toamnă
Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la feresti,
Tu, suflet plin de griji si de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i povesti...
El povesteste despre moarte foi
Pe care le goneste ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morti, si ti le arunca-n geamuri,
El stânge crini, si roze, si zambile,
El frânge ramuri,
Si plânge, si se tânguieste zile
Întregi si nopti întregi, necontenit.
Acuma stins si parca ostenit
Abia suspina,
Ca plânsul violinei în surdina,
Apoi îsi schimba fara veste tonul
Si-uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Si suiera, si fluiera, si vuie,
Si vâjâie, si hohota, si geme
Într-un amestec înfiorator
De bocet, si de vaiet, si blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolita vreme,
Ce vac senin fusese pâna ieri!
Ai fi crezut ca firea amagita
De visul cald al somnoroasei veri,
Asa bogata-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit...
Vazând fugita
Vicleana vara care-o amagise,
Acum, când întelege adevarul,
Se zbate ca o mama parasita
Si-n deznadejdea ei îsi smulge parul!...
MIRCEA CONSTANTIN DEMETRIADE
(de asemenea întâlnit ca Demetriad, Dimitriade, Dimitriadi sau Demitriadi; 2 septembrie 1861 – 11 septembrie 1914) a fost un poet, dramaturg și actor român, unul dintre primii animatori ai mișcării simboliste locale. Născut în Oltenia într-o familie actoricească, el a renunțat în mare măsură la o carieră similară pentru a deveni scriitor boem. Este asociat și a fost inspirat de Alexandru Macedonski, bazându-se pe influențe romantice timpurii la revista Literatorul. Mai târziu, a integrat împrumuturi de la Charles Baudelaire și Arthur Rimbaud, doi dintre autorii pe care Demetriade îi va traduce în limba română.
| Mircea Demetriade (Demetriad) | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 2 septembrie 1861 Ocnele Mari, Vâlcea, România |
| Decedat | (53 de ani) Bacău, România |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, dramaturg, jurnalist, critic literar, actor |
| Pseudonim | M. C. Dimitriade, Mircea des Métriades, Ali-Baba, Demir, Dimir, D. Mir |
| Limbi | limba română |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1880–1914 |
| Mișcare/curent literar | Simbolism Parnasianism |
| Specie literară | poezie lirică, sonet, fabulă, comedie, literatură fantastică, dramă istorică, dramă în versuri, vers liber, eseu |
POEZII:
Amorul meu
Amorul meu, un tânăr cu cearcăne sub pleoape,
Cu ochi, abisuri negre voind în ei să-ngroape
Lumină, fericire şi cântece şi pace,
În el melancolia asunsă stă şi zace.
Amorul meu, un tânăr cu fruntea fulgerată
De gestul unei patimi pe veacuri nempăcată,
Un gest frumos şi totuşi teribil ca misterul,
Un gest ce pe-a lui frunte a pus înroşit fierul.
Amorul meu, un tânăr zâmbind în râs sardonic,
Şi totuşi părând frate cu zeul cel Ionic,
În mână ţine facla întoarsă spre pământ,
Şi Tanatos şi Eros în sufletul meu sunt.
Amorul meu, un munte, un Moloh, mă dăramă.
Zadarnic i-arunc jertfe în pântece de-aramă;
Copii, iluzii, visuri... că el: de-i mistuieşte,
Mai mult în mine arde, mai mult mă chinuieşte.
Amorul meu satan e, orgoliu, gelozie
Cu ochi pierduţi pe tine ! Oh, rai ce zâmbişi mie,
El vrea ca să zdrobească în tine şi trecutul:
Să fie viitorul, fiind, el, începutul.
Pastel alb
Făr’ de idei şi făr’ de scop, nehotărât,
Un gol arid, nelocuit, păstrez în mine;
Un cer murdar, meschin, urât,
Ce-nchide-n nori apusul vis şi-a lui lumine.
Şi orişicând dacă-aş voi, şi orişicând
Norii să-i sparg, lacrimi şuvoi din ei să cadă,
Zadarnic cerc... gerul vrăşmas tot îngheţând,
Cad fulgi... pustiul prins e de zăpadă.
Decolorat deasupra mea ţi-l port de-acum
Albastrul cer ce mi-a zâmbit, copilărie;
Că astăzi griji, necaz şi ani mă duc pe-un drum
Lipsit cu tot de ideal şi de tărie.
Ca iarna alb, deşi timid e-nsufleţit,
Şi sub zăpezi plin de curaj tiptil se ţine,
Din ochii tăi ce cu amor m-au aţintit,
Un ghiocel prevestitor de vremi senine.
Spleen
Ale mele zile sunt pustiuri cari
Rătăcesc în ele roze caravane;
Câte visuri blonde, albe, suverane,
Câţi emiri fatidici dar cu muşchii tari,
Călărind pe negri, nobili armăsari,
Şi cămile câte au trecut duşmane
Prin nisipu-n flăcări şi cu doruri vane,
Eldorado,-n fine ca să le răsari?
Şi câţi lei de-orgoliu au răcnit sub soare?
Ocean de sânge, aur şi vâltoare;
Însă după zile, zile au urmat,
Iar pustiul creşte şi pustiu-i unul,
Pe când caravane câte-a spulberat
Sau le-a prins în munţii de nisip Simunul!
ION FRUNZETTI
| Ion Frunzetti | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 ianuarie 1918 Bacău, România |
| Decedat | 11 septembrie 1985, (67 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Părinți | Constantin Frunzetti, Ana Pandele |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | antropolog cultural, critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar |
| Pseudonim | Mircea Vuian, Valeriu Morjan, F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona, Menale |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București, Facultatea de Drept a Universității din București |
| Pregătire | Anton Holban, Nicolae Tonitza, Stavru Tarasov |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1934 - 1985 |
| Mișcare/curent literar | Gruparea scriitorilor tineri |
| Subiecte | poezie, eseu, cronică de artă |
| Operă de debut | 1934 - sonetul Nevroză în revista "13" |
| Opere semnificative | Volumul de versuri Maree |
| Modifică date / text | |
Ion Frunzetti (n. 20 ianuarie 1918, Bacău – d. 11 septembrie 1985, București) a fost un critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Ion Frunzetti a fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 - 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea (aici publică primele sale epigrame în revista "Flori de crâng"), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov[1] și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă "13" și sonetul "Nevroză" obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei. Liceul reușește să-l termine în orașul Timișoara unde-și dă bacalaureatul în anul 1936 după care publică poezii în câteva reviste locale, cum au fost: Crai nou, Fruncea, Colț de țară.[2]
Frunzetti se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și în paralel între anii 1936 - 1937 face studii la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1940 își susține teza de licență în estetică sub conducerea lui Tudor Vianu, teză care a fost intitulată Problema tragicului în artele plastice și care a fost distinsă cu magna cum laude. Încă de pe băncile facultății, Frunzetti este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, care era pe atunci condusă de către George Oprescu. În perioada 1936 - 1937, devine titular al cronicii plastice a revistei "Vremea" la recomandarea lui Francisc Șirato. Lucrează asiduu la revista "Semne" publicând cronici plastice, eseuri, recenzii sub pseudonimul Mircea Vuian sau Valeriu Morjan. Tot acum, începând din această perioadă, își începe o colaborare fructuoasă cu cele mai notabile periodice culturale ale timpului cum au fost Revista Fundațiilor Regale,Viața românească unde a a făcut parte o vreme din redacție, Universul Literar unde a folosit pseudonimele F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona sau Menale.[2]
Ion Frunzetti a publicat în anul 1942 eseuri dedicate operei lui Lucian Blaga și, în același an, a început să-și facă teza de doctorat nefinalizată niciodată intitulată Tipologia ornamenticii populare românești, sub directa îndrumare a lui I.D. Ștefănescu și George Oprescu. Părți din această teză au apărut începând din anul 1940 în revista Viața Românească. În perioada 1944 - 1946 îndeplinește funcția de asistent al Catedrei de Estetică a Facultății de Litere din București condusă de Tudor Vianu.[2]
Scrie volumul de poezii "Maree" pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul "Victoria" condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 - 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu.[2]
Alexandru Ciucurencu îl susține, în anul 1954, să-și reia activitatea de critic de artă, semnând în publicații de profil numeroase cronici de artă, articole și sinteze precum și prefețe ale unor cataloage cum a fost cel al Pavilionului Românesc la bienalele organizate în Veneția acelor timpuri. În plus, Ion Frunzetti a participat la numeroase emisiuni de televiziune și radiofonice.[2]
În 1956 obține funcția de asistent, ulterior lector și conferențiar al Institutului de Arte Plastice "N. Grigorescu" din București unde începând din anul 1975 va deține șefia catedrei de istoria și teoria artei. În 1971 și 1972 ajunge director al Editurii Meridiane, iar în perioada 1972 - 1975 a fost director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici.[2]
Opera literară: Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941; Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943; Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945; Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957; Dragostele aceleaşi inimi, Buc., 1967; Ţărmurile clipei, Buc., 1983; Pegas între Meduza şi Perseu, Buc., 1985; Scrieri, I-II, îngr. Florica Cruceru, pref. Amelia Pavel, Constanţa, 1997;
În căutarea tradiţiei, îngr. Florica Cruceru, pref. Dan Grigorescu, Buc., 1998; Disparate, îngr. Florica Cruceru, pref. Ruxandra Demetrescu, Buc., 2002.
Cărți[modificare | modificare sursă]
- Disparate, București, Editura Meridiane, 2002
- Studii critice, București, Editura Fundației Culturale Române (Colecția Antropologie culturală), 2000.
- În căutarea tradiției, București, Editura Meridiane, 1998.
- Scrieri, I, II - Constanța, Editura Europolis, 1997.
- Arta românească în secolul XIX, București, Editura Meridiane, 1991.
- Pegas între Meduză și Perseu (vol. I: Gâlceava și împăcarea văzului cu lumea; vol. II: Formă și semn), București, Editura Meridiane, 1985.
- Țărmurile clipei, Buc., 1983;
- Dimitrie Paciurea - București, Editura Meridiane, 1971;
- Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
- Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
- Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
- Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
- Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941;
Fondator[modificare | modificare sursă]
A fondat în 1938, împreună cu George Petcu, Laurențiu Fulga, Magda Isanos, Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Sofia Manolescu[3], Virgil Carianopol, Ion Siugariu și alții, Gruparea scriitorilor tineri.
Traducător[modificare | modificare sursă]
Ion Frunzetti a tradus din engleză, spaniolă, rusă capodopere ale literaturii universale precum:
- Franz Jakobsen, "Barbara", Buc., 1942 (în colaborare cu C. Frunzetti);
- Arthur Rimbaud, "Iluminările, precedate de poeme din Primele versuri", Buc., 1945;
- Louis Golding, "Porți ferecate", Buc., 1946;
- Cervantes, "Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales)", Buc., 1949 (colaborare cu Savin Bratu); reed. Buc., 1957 (colaborare cu Edgar Papu);
- Boris Gorbatov, "Generația mea", Buc., 1949 (colaborare cu E. Hariton);
- L.N. Tolstoi, "Război și pace", I-IV, Buc., 1949-55 (colaborare cu N. Parocescu),
- L.N. Tolstoi, "Povestiri din Sevastopol", Buc., 1955 (colaborare cu E. Antonescu);
- F.M. Reșetmikov, "Oameni din Podlipnaia", Buc., 1954 (colaborare cu Maria Bistrițeanu);
- Heinrich Mann, "Supusul", Buc., 1954 (colaborare cu Ioan D. Gherea);
- Victor Hugo, "Oamenii mării", Buc., 1955 (colaborare cu M. Ariel); ediția a 2-a, Buc., 1968 (în colaborare cu Fanny Milton Lehrer);
- "Proză satirică spaniolă", Buc., 1955;
- Shakespeare, "Comedia erorilor", în "Opere", I, Buc., 1955 (colaborare cu Dan Duțescu); "Zadarnicele chinuri ale dragostei", în "Opere", III, Buc., 1956 (colaborare cu Dan Grigorescu); "Totu-i bine când sfârșește bine", în "Opere", VIII, Buc., 1960, "Sonete", pref. trad., Buc., 1964;
- W.M. Thackeray, "Bâlciul deșertăciunilor", I-II, Buc., 1956 (colaborare cu Constanța Tudor);
- Tirso de Molina, "Don Gil de Ciorap-Verde", Buc., 1957 (colaborare cu Eugen Schileru);
- Feodor Gladkov, "Cimentul", Buc., 1960 (colaborare cu E. Antonescu);
- "Isprăvile unor vântură-lume. Proză picarescă spaniolă", Buc., 1961;
- Ezekiel Mphahlele, "Pe Second Avenue", Buc., 1967.
- Don Quijote de la Mancha de Cervantes (1965, împreună cu E. Papu),
- Război și pace de Lev Tolstoi (1959, în colaborare cu N. Parocescu).
Toate tăcerile-s zimțuite de carii, toate tăcerile.
Cele mai dragi ni le macină, ni le toacă
Inima, berzele, mitralierele
O, cum m'ar mai vrăji cântecul neclintirilor,
Nemairăsunătoarelor viorilor
Păduri adormite, a Albei-ca-Zăpada
Vieți a noastre! O, să'nșele corvada
Trecerii clipelor și risipirilor
Ciocănitorilor...
Toate tăcerile scumpe-s dințate de mori:
Macină sângele dragostea. Macină carii misterele.
Linișei morții, și 'ngenunchierile
Frunții le macină, - ciocănitori,
Mitralierele.
.............................
Mi-tra-li-e-re-le!
(August 1944)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu