7. /21 SEPTEMBRIE 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP
WALTER SCOTT
| Sir Walter Scott | |
 Sir Walter Scott (1771-1832) (portret de Henry Raeburn, 1822) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Poreclă | Border Minstrel  |
| Născut | 15 august 1771 Edinburgh, Scoția |
| Decedat | 21 septembrie 1832 Melrose, Scoția |
| Înmormântat | Dryburgh Abbey[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Părinți | Walter Scott[*][2][3] Anne Rutherford[*][2][3] |
| Căsătorit cu | Charlotte Carpenter (Charpentier) |
| Număr de copii | 4 |
| Copii | Charlotte Sophia Scott[*][2] Anne Scott[*][2] Charles Scott[*][2] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Marii Britanii Regatul Unit |
| Etnie | Scoțieni |
| Ocupație | romancier istoric poet avocat |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1801 - 1832 |
| Mișcare/curent literar | Romantism |
| Operă de debut | Tales of Wonder |
| Opere semnificative | „Ivanhoe” Seria „Waverley” „Rob Roy” |
| Note | |
| Premii | Fellow al Societății Regale din Edinburgh[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Sir Walter Scott (n. ,[4][5][6][7] Edinburgh, Regatul Marii Britanii – d. ,[4][5][6][7] Abbotsford House(d), Scoția, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un scriitor scoțian prolific și un poet popular în Europa în timpul vieții sale.
Se poate spune că Scott a fost primul autor de limbă engleză care a avut o carieră internațională în timpul vieții, cu mulți cititori din întreaga Europa, Australia și America de Nord. Poeziile și proza lui sunt încă citite și multe din scrierile lui rămân scrieri de referință atât pentru literatura engleză, cât și pentru literatura scoțiană. Printre operele sale celebre se numără "Ivanhoe", "Rob Roy", "The Lady of The Lake", "Waverley", "The Heart of Midlothian" și "The Bride of Lammermour". Există un număr de traduceri ale operelor lui Sir Walter Scott în limba română. Rămâne indubitabil optimul Albionului,
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la 15 august 1771 la Edinburg, ca al nouălea copil al unui consilier juridic cu același nume. La vârsta de 2 ani are un atac de paralizie infantilă nu prea grav dar este trimis la ferma bunicului său unde va asculta legende și basme despre trecutul Scoției. În 1778, însănătoșit, urmează cursurile Școlii superioare din Edinburg dar are și profesor particular acasă. Studiază opera lui Shakespeare iar la școală învață limba latină, traducând versuri din Virgiliu sau Horațiu. Tatăl său îl pune să facă practică pentru cariera de magistrat, dar el frecventează și cluburi literare. În 1790 se înscrie la Universitatea din Edinburg pentru a deveni avocat. Termină Universitatea în 1792 și profesează ca avocat în Edinburg. În 1797 se căsătorește cu Charlotte Margarete Charpentier. Doi ani mai târziu scrie câteva poeme care vor apărea în 1801 în culegerea Tales of Wonder (Povestiri miraculoase). Peste un an tipărește primele două volume din Minstrelsy of the Scottisch Border (Balade de la granița Scoției) unde valorifică bogata sa activitate de culegător de folclor scoțian. În 1805 publică cu mare succes The Lay of the Last Ministrel (Balada ultimului menestrel). Tot în acel an încearcă să scrie romanul istoric Waverley dar renunță la sfatul unui prieten. În 1806 este numit secretar al Curții Supreme a Scoției și publică volumul de succes Ballads and Lyrical Pieces (Balade și piese lirice). Publică în 1808 volumul Marmion - A Tale of Floden Field (Marmion - Poveste despre bătălia de la Flodden). Tot în acel an devine patron al firmei conduse de John Ballantyne dar va avea o grămadă de probleme financiare din cauza acestei edituri. În 1814 publică anonim la editorul Constable romanul istoric Waverley on it is Sixty Years Since (Waverley, sau În urmă cu șaizeci de ani). Peste un an apar poemele The Lord of the Isles (Stăpânul insulelor) și The Field of Waterloo (Câmpul de la Waterloo) și romanul anonim Guy Mannering and the Astrologer (Guy Mannering și Astrologul). Face cunoștință cu Byron. În 1816 apare tot anonim romanul The Antiquary (Amatorul de antichități) și o serie de povestiri istorice adunate împreună sub denumirea Tales of My Landlord (Povestirile unui proprietar). Peste un an, tot anonim, publică poemul Harold the Dauntless (Harold Neîmblânzitul) cu care se încheie activitatea poetică a lui Walter Scott. Tot în 1817 termină romanul Rob Roy care este publicat la sfârșitul an ului. Walter Scott va ceda în 1818 editorului Constable drepturile în exclusivitate asupra romanelor din seria Waverley pentru suma de 12000 lire necesare pentru întreținerea domeniului său Abbotsford (Vadul Stareților) pe care-l cumpărase în 1811 (pe malul râului Tweed). În 1819 apar romanele The Bride of Lammermoor (Mireasa din Lammermoor) și A Legend of Montrose (O legendă despre Montrose) precum și marele său succes Ivanhoe.
În 1820 George al IV-lea îl numește baron și îi apare romanul The Monastery (Mănăstirea). Peste trei ani apar Quentin Durward și St. Ronan's Well (Izvorul Sf. Ronan) - ultimul fiind singurul său roman inspirat de evenimente din actualitate. În 1825 editura Ballantyne and Co și librăriile hurst and Robinson falimentează și-l lasă dator cu uriașa sumă de 130.000 de lire pe care se angajează s-o achite treptat.
Soția sa moare în 1826, Walter Scott continuând să lucreze intens pentru a-și plăti datoriile: apare romanul Woodstock, or The Cavalier. A Tale of the Year Sixteen Hundred and Fifty-one (Woodstock sau monarhistul). În toamna aceluiași an se duce la Londra și apoi la Paris pentru a se documenta în privința unei viitoare cărți despre Napoleon. În 1827 recunoaște că este autorul seriei de romane Waverley. În iunie 1827 apare în nouă volume The Life of Napoleon Buonaparte (Viața lui Napoleon Bonaparte). În 1828 achită doar 40000 lire din datoriile sale și publică romanul St. Valentine's Day or The Fair Maid of Perth (Ziua Sf. Valentin sau Frumoasa din Perth). În 1829 apare primul volum din History of Scotland (Istoria Scoției) și Anne of Geierstein din seria Waverley.
Suferă de o ușoară paralizie în februarie 1830 și de un atac de apoplexie în noiembrie pentru ca peste un an să paralizeze. Totuși va publica încă două romane: Count Robert of Paris (Contele Robert din Paris) și Castle Dangerous (Castelul primejdiilor).
La sfatul medicilor, face o croazieră în Mediterana, se oprește pe insula Malta și apoi la Neapole. Peste un an, în 1832 se duce la Roma, trece prin Florența, Veneția, München, Ulm, Frankfurt și Nijmegen, unde suferă un nou atac de apoplexie foarte grav. Este dus la Londra, apoi la Casa Abbotsford, unde moare pe 21 septembrie.
Lucrări[modificare | modificare sursă]
Seria Waverley[modificare |modificare sursă]
- Waverley (1814)
- Guy Mannering (1815)
- The Antiquary (1816)
- Rob Roy (1817)
- Ivanhoe (1819)
- Kenilworth (1821)
- The Pirate (1822)
- The Fortunes of Nigel (1822)
- Peveril of the Peak (1822)
- Quentin Durward (1823)
- St. Ronan's Well (1824)
- Redgauntlet (1824)
- Tales of the Crusaders, conține The Betrothed și The Talisman (1825)
- Woodstock (1826)
- Chronicles of the Canongate, a doua serie, The Fair Maid of Perth (1828)
- Anne of Geierstein (1829)
Tales of My Landlord[modificare |modificare sursă]
- prima serie The Black Dwarf și Old Mortality (1816)
- a doua serie, The Heart of Midlothian(1818)
- a treia serie, Logodnica din Lammermoor(The Bride of Lammermoor) și A Legend of Montrose (1819)
- a patra serie, Count Robert of Paris și Castle Dangerous (1832)
Tales from Benedictine Sources[modificare | modificare sursă]
- The Monastery (1820)
- The Abbot (1820)
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Translations and Imitations from German Ballads (1796)
- The Minstrelsy of the Scottish Border(1802–1803)
- The Lay of the Last Minstrel, include Breathes There the Man (uneori cunoscută ca My Native Land sau Patriotism) ca Canto Sixth I (1805)
- Ballads and Lyrical Pieces (1806)
- Marmion, include Young Lochinvar (1808)
- The Lady of the Lake (1810)
- The Vision of Don Roderick (1811)
- The Bridal of Triermain (1813)
- Rokeby (1813)
- The Field of Waterloo (1815)
- The Lord of the Isles (1815)
- Harold the Dauntless (1817)
Mai multe poezii scurte de Scott, uneori bine cunoscute sub formă de cântece, inițial nu au fost separate, ci părți ale unor poeme mai lungi sau intercalate în romanele lui, în povestiri sau drame.
Colecții de povestiri[modificare |modificare sursă]
- Chronicles of the Canongate, prima serie (1827). Culegere de trei povestiri: The Highland Widow, The Two Drovers și The Surgeon's Daughter.
- The Keepsake Stories (1828). Culegere de trei povestiri: My Aunt Margaret's Mirror, The Tapestried Chamber și Death Of The Laird's Jock.
Altele[modificare | modificare sursă]
- Eseu introductiv a The Border Antiquities of England and Scotland (1814–1817)
- The Chase (tradusă) (1796)
- Goetz of Berlichingen (tradusă) (1799)
- Paul's Letters to his Kinsfolk (1816)
- Provincial Antiquities of Scotland (1819–1826)
- Lives of the Novelists (1821–1824)
- Essays on Chivalry, Romance, and DramaSupliment la ediția a 24-a din 1815 a Encyclopædia Britannica
- Halidon Hill (1822)
- The Letters of Malachi Malagrowther (1826)
- The Life of Napoleon Buonaparte (1827)
- Religious Discourses (1828)
- Tales of a Grandfather, prima serie (1828)
- History of Scotland, 2 volume (1829–1830)
- Tales of a Grandfather, a doua serie (1829)
- The Doom of Devorgoil, include Bonnie Dundee (1830)
- Essays on Ballad Poetry (1830)
- Tales of a Grandfather, a treia serie (1830)
- Letters on Demonology and Witchcraft(1830)
Traduceri în română[modificare | modificare sursă]
- Scott, Walter. LOGODNICA DIN LAMMERMOOR. Tradus de Ioana Deleanu. București, 1943: Editura Contemporană. p. 474.;
- Walter Scott, traducere Ștefan Dimulescu, prefață de Adrian Isac, Frumoasa din Perth, București, Editura Minerva, 1975; Biblioteca pentru toți 844-5;
- Walter Scott, traducere Petre Solomon, Ivanhoe, București, Editura Tineretului, 1955;
- Walter Scott, Rob Roy, trei ediții
- Walter Scott, traducere Anda Teodoreanu, Mireasa din Lammermour, București, Editura Eminescu, 1972;
- Walter Scott, traducere Ștefan Dimulescu, Quentin Durward, Editura Queen, Editura Oltenia, Craiova, 1992;
OCTAVIAN PALER
20 de Citate Octavian Paler care te vor pune pe ganduri
1. Am observat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.
2. Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc.
3. Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât până şi nefericiţii nu sunt solidari între ei.
4. Eu îmi iubesc ţara, dar din iubirea mea face parte şi disperarea mea de a vedea ce trăim şi cum trăim.
5. Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
6. Politica nu are principii. Are numai interese.
7. Nu dispreţui lucrurile mici. O lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric.
8. Dragostea e o luptă între doua suflete şi între două trupuri în care uneori nu e niciun învingator, alteori nu e niciun învins.
9. Să nu crezi că poţi stabili cursul iubirii. Dacă te consideră vrednic, îţi va îndrepta ea cursul.
10. Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.
11. Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.
12. Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
13. Defectele mele sunt principala mea calitate. Defectelor mele le datorez puţinul cât l-am făcut eu în această viaţă.
14. Iremediabilă este numai greșeala de a te lăsa strivit
15. Timpul e o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul.
16. Măsurarea vieţii omului nu este în funcţie de timp, ci de buna ei folosire, doar o viaţă trăită pentru alţii este o viaţă care merită trăită.
17. Un om care trăieşte în spiritul valorilor ce sprijină viaţa nu va încerca să dovedească nimic; nici sfinţenia, nici bunătatea, nici puterea sa. De aceea oamenii de acest calibru trâiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii, s-ar putea să-i întâlnim, iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viaţa.
18. Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune etichetă, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.
19. Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai.
20. Vai de cel care după ce deschide uşa camerei seara nu are cui spune: “Bună seara”.
ARTHUR SCHOPENHAUER
| Arthur Schopenhauer | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Gdańsk, Polonia-Lituania |
| Decedat | (72 de ani)[5][1][2][3] Frankfurt am Main, Free City of Frankfurt(d), Deutscher Bund |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Frankfurt[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (insuficiență respiratorie) |
| Părinți | Heinrich Floris Schopenhauer[*] Johanna Schopenhauer[*] |
| Frați și surori | Adele Schopenhauer[*] |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | ateism |
| Ocupație | profesor universitar[*] filozof scriitor muzicolog[*] traducător |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
Arthur Schopenhauer (pronunția germană: ˈaʁtʊʁ ˈʃoːpn̩haʊ̯ɐ), (n. ,[1][2][3][4] Gdańsk, Polonia-Lituania – d. ,[5][1][2][3] Frankfurt am Main, Free City of Frankfurt(d), Deutscher Bund) a fost un filozof german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman. Este cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa din 1818 Lumea ca voință și reprezentare (extinsă în 1844), unde caracterizează lumea fenomenelor ca un produs al unei voințe metafizice oarbe și insațiabile.[6][7] Construind la idealismul transcendental al lui Immanuel Kant, Schopenhauer a dezvoltat un sistem etic ateist și metafizic, care respinge ideile contemporane ale idealismului german.[8] A fost printre primii gânditori din filozofia occidentală care a împărtășit și a afirmat aspecte semnificative ale filozofiei asiatice, ca asceza și noțiunea de lume ca aspect. Opera sa a fost descrisă ca o manifestare exemplară a pesimismului filosofic.
Deși opera sa nu a reușit să obțină o atenție substanțială în timpul vieții sale, Schopenhauer a avut un impact postum în diferite discipline, inclusiv filozofie, literatură și știință. Scrierile sale despre estetică, morală și psihologie au influențat gânditorii și artiștii de-a lungul secolelor XIX și XX. Printre cei care au citat influența sa s-au numărat filosofii Friedrich Nietzsche, Ludwig Wittgenstein și Anthony Ludovici, oamenii de știință Erwin Schrödinger și Albert Einstein, psihanaliștii Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, și scriitori ca Lev Tolstoi, Thomas Mann, George Bernard Shaw, Joaquim Maria Machado de Assis, Jorge Luis Borges, și Samuel Beckett.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Începutul vieții[modificare | modificare sursă]
Arthur Schopenhauer s-a născut pe 22 februarie 1788 la Danzig (la vremea acea parte din Uniunea statală polono-lituaniană, astăzi Gdańsk, Polonia), pe Heiligegeistgasse (cunoscută în prezent ca Św. Ducha 47), fiu al Johannei Schopenhauer și al lui Heinrich Floris Schopenhauer.[9]. Niciunul dintre ei nu era foarte religios, susținând Revoluția franceză, și fiind republicani, cosmopolitiști și anglofili. Când Danzig a devenit parte din Prusia în 1793, Heinrich s-a mutat la Hamburg - un oraș liber cu o constituție republicană, protejat de Marea Britanie și Olanda împotriva agresiunii pruse - deși firma sa a continuat să tranzacționeze în Danzig, unde au rămas majoritatea familiilor lor extinse. Adele, singura soră a lui Arthur s-a născut la 12 iulie 1797.
În 1797, Arthur a fost trimis în Le Havre ca să trăiască doi ani cu familia asociatului de afaceri al tatălui său, Grégoire de Blésimaire. Părea să se bucure de șederea lui acolo, a învățat să vorbească franceză fluent și a început o prietenie cu Jean Anthime Grégoire de Blésimaire, colegul său, care a durat o mare parte din viața lor. Încă din 1799, Arthur a început să cânte la flaut. În 1803 s-a alăturat părinților săi înntr-un tur prin Olanda, Marea Britanie, Franța, Elveția, Austria și Prusia; a fost mai ales un tur de plăcere, deși Heinrich a vizitat și unii dintre colegii săi de afaceri. Heinrich i-a oferit fiului său posibilitatea de a alege - putea să stea acasă și să înceapă pregătirile pentru învățământul universitar sau putea să călătorească cu ei și apoi să-și continue educația de comerciant. Ulterior, Arthur a regretat profund alegerea sa pentru că și-a găsit antrenament de negustor ca fiind plictisitor.
În 1805, Heinrich a murit înecându-se într-un canal lângă casa lor din Hamburg. Chiar dacă e posibil ca moartea sa să fie accidentală, soția și fiul său au crezut că aceasta a fost sinucidere, pentru că a era predispus la un comportament nonsociabil, anxietate și depresie, care a fost deosebit de pronunțat în ultimele sale luni de viață. Arthur a arătat o stare de spirit similară încă din tinerețe și a recunoscut adesea că a moștenit-o de la tatăl său; au existat, de asemenea, alte câteva cazuri de probleme serioase de sănătate mintală în partea familiei tatălui său. Mama lui Johanna a fost descrisă în general ca vioasă și sociabilă. În ciuda greutăților, lui Schopenhauer părea să-i placă de tatălui său și mai târziu l-a menționat mereu într-o lumină pozitivă.
Arthur a petrecut doi ani ca comerciant în onoarea tatălui său mort și din cauza propriilor îndoieli cu privire la a fi prea bătrân pentru a începe o viață de savant. Cea mai mare parte a educației sale anterioare a fost instruirea practică de comercianți și a avut probleme cu învățarea limbii latine, care era o condiție necesară pentru orice carieră academică. Mama sa s-a mutat, împreună cu fiica ei, Adele, la Weimar - la vremea aceea centrul literaturii germane - ca se bucura de viața socială între scriitori și artiști. Arthur și mama sa nu erau într-o relație bună. Într-o scrisoare adresată lui, ea a scris: „Ești insuportabil și împovărat, și e foarte greu de trăit cu tine; toate calitățile tale bune sunt umbrite de conceperea ta și devin inutile lumii pur și simplu pentru că nu poți să-ți oprești înclinația de a vedea găuri în alți oameni.”[10] Arthur și-a părăsit mama și, chiar dacă a murit 24 de ani mai târziu, nu s-au mai întâlnit niciodată. Unele dintre părerile negative de mai târziu ale filozofului despre femei pot fi înrădăcinate în relația sa tulburată cu mama sa. Arthur a locuit la Hamburg alături de prietenul său Jean Anthime, care studia de asemenea ca să devină negustor.
După ce a renunțat la ucenicia sa de comerciant, cu oarecare încurajare din partea mamei sale, s-a dedicat studiilor la gimnaziul Gotha (Gymnasium illustre zu Gotha) din Saxa-Gotha-Altenburg, bucurându-se și de viața socială în rândul nobilimii locale cheltuind sume mari de bani, ceea ce a provocat îngrijorare mamei sale frugale. A părăsit gimnaziul după ce a scris o poezie satirică despre unul dintre lectori. Deși Arthur a susținut că a plecat voluntar, o scrisoarea a mamei sale indică faptul că a fost expulzat.
Educația[modificare | modificare sursă]
S-a mutat la Weimar, dar nu a locuit cu mama sa, care a încercat chiar să-l descurajeze din a veni, explicându-i că nu o să se înțeleagă foarte bine. Relația lor s-a deteriorat și mai mult din cauza diferențelor de temperament. Și-a acuzat mama ca fiind iresponsabilă din punct de vedere financiar, flirtoasă și că vrea să se recăsătorească, ceea ce el considera o insultă în memoria tatălui său. Mama sa, în timp ce-i mărturisește dragostea față de el, l-a criticat brusc fiind lipsit de dispoziție, fără tact și argumentativ - și l-a îndemnat să-și îmbunătățească comportamentul, astfel încât să nu-i înstrăineze pe oameni. Arthur s-a concentrat pe studiile sale care mergeau acum foarte bine și i-a plăcut și viața socială obișnuită, cum ar fi balurile, petrecerile și teatrul.
Opera[modificare | modificare sursă]
În 1811 pleacă la Berlin, unde audiază cursurile lui Friedrich Schleiermacher și ale lui Johann Gottlieb Fichte. Se transferă la Jena și, în 1813, obține titlul de Doctor în Filozofie cu dizertația "Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului rațiunii suficiente" (Über die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde). În același an întâlnește la Weimar pe Goethe, cu care discută teoria acestuia asupra culorilor. În lucrarea apărută după aceea, "Despre vedere și culori" (Über das Sehen und die Farben, 1816), expune propria sa concepție în acest domeniu, în contradicție cu opiniile lui Goethe.
În 1819, primește însărcinarea de a ține cursuri la Universitatea din Berlin, unde preda și Hegel, care era în acel timp figura dominantă a filozofiei germane, acum criticat vehement de Schopenhauer. Opera principală a lui Schopenhauer, "Lumea ca voință și reprezentare" (Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819) apare în același an. Predă ca docent la Universitatea din Berlin până în anul 1831, când, din cauza unei epidemii de holeră, a cărei victimă a fost Hegel, se refugiază la Frankfurt am Main, unde va trăi retras până la sfârșitul vieții ca filozof liber. Aici începe studiul filozofiei budiste și hinduiste precum și al misticilor creștinismului primitiv, fiind influențat în special de Meister Eckhart și Jakob Böhme. În acest timp îi apar lucrările "Voința în natură" (Über den Willen in der Natur, 1836), "Cele două probleme de bază ale eticii" (Die beiden Grundprobleme der Ethik, 1841), aforismele grupate în Parerga und Paralipomena (1851).
Viața ulterioară[modificare | modificare sursă]
Opera filozofică[modificare | modificare sursă]
Lumea ca voință și reprezentare[modificare | modificare sursă]
Sub influența lui Platon și a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situează în problema teoriei cunoașterii pe poziția idealismului. Dar în cadrul acestei concepții, Schopenhauer își susține propriile sale vederi și combate filozofia lui Hegel. Bazat pe achizițiile științelor naturale, dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepției. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare. El nu este totuși întru totul de acord cu Kant, care considera că "lucrul în sine" (das Ding an sich) ar fi mai presus de orice experiență senzorială și în consecință nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală și ca impuls spre procreare. Această teorie asupra "primatului voinței" reprezintă ideea centrală a filozofiei lui Schopenhauer și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate, o influență crescândă asupra gândirii filozofice.
Estetismul[modificare | modificare sursă]
Concepțiile lui Schopenhauer asupra literaturii și artei sunt o consecință directă a pesimismului său și a influenței filozofiei budiste. Voința este un impuls existențial care nu dă nici o satisfacție, dimpotrivă, creând permanent noi necesități ce nu pot fi în întregime satisfăcute, devine o sursă de suferință. De aceea nu poate exista o fericire de durată; viața este o vale a plângerii, plină de dureri. La un nivel superior, însă, omul se poate sustrage dictatului Voinței, reușind să se elibereze. Eliberarea de suferință se realizează prin negarea Voinței, care poate fi obținută prin contemplația artistică sau prin asceză, renunțare și meditație. Prin artă, omul scapă de sub dominația Voinței și devine un "subiect pur și pasiv al cunoașterii".El a fost numit al doilea Buddha.
Concepții asupra moralei[modificare | modificare sursă]
În timp ce omul se poate elibera doar temporar de cătușele Voinței prin contemplația artistică, concepția etică a lui Schopenhauer dă soluția negării durabile a Voinței. Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în "milă" singura modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi (Über die Grundlage der Moral, 1840). Metafizica lui Schopenhauer poartă eticheta budismului; tot astfel etica sa este impregnată de concepția budistă asupra lumii și de misticismul creștin.
Influențele filozofiei lui Schopenhauer[modificare | modificare sursă]
La apariția operelor sale, Schopenhauer nu s-a bucurat de o atenție deosebită. Mai târziu însă, mulți s-au revendicat de la gândirea sa. În domeniul filozofiei, Schopenhauer a exercitat o influență deosebită asupra gândirii lui Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran. În literatură, se recunoaște influența lui Schopenhauer asupra operelor lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann sau Michel Houellebecq. În psihologie ideile sale au fost preluate de Eduard von Hartmann și Sigmund Freud.
CITATE:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu