9. /30 SEPTEMBRIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
DAVID OHANESIAN
| David Ohanesian | |
 David Ohanesian, foto: Mihai Cosma | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  |
| Decedat | (80 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | cântăreț de operă |
| Activitate | |
| Tipul de voce | Bariton |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
David Ohanesian (n. 6 ianuarie 1927, București - d. 30 septembrie 2007, București) a fost un bariton român, de etnie armeană care, alături de Octav Enigărescu și Nicolae Herlea, a făcut parte din triada de aur a celor mai mari baritoni ai României.
În decursul carierei sale artistice a jucat în peste 2.000 de spectacole de operă, interpretând peste 40 de roluri și primind numeroase premii și distincții. A cântat pe marile scene ale lumii, alături de alți mari interpreți ca Luciano Pavarotti, Montserrat Caballe, Placido Domingo, Leontyne Price sau Birgit Nilsson. A rămas memorabilă interpretarea sa în rolul Oedip, din opera cu același nume de George Enescu, care i-a adus renumele de cel mai apreciat Oedip al secolului al XX-lea.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Studii muzicale[modificare | modificare sursă]
David Ohanesian a fost admis, în anul 1948, la Conservatorul din Cluj (în prezent Academia de Muzică Gheorghe Dima) pe care l-a absolvit în 1953, la clasa profesorului Aurel Costescu-Duca.
Cariera artistică[modificare | modificare sursă]
După absolvirea Conservatorului, David Ohanesian a devenit prim solist al Operei Române din Cluj-Napoca.
În perioada 1958-1977, a fost prim solist al Operei Române din București.
Între 1968-1977 a fost artist invitat la Opera din Hamburg.
Lucrări publicate[modificare | modificare sursă]
- Patima muzicii, Editura muzicală, București, 1986 (împreună cu Iosif Sava)
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Misterele Bucureștilor (1983)
- Colierul de turcoaze (1986)
- În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- Titlul de artist emerit
- Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”[2]
- Ordinul național „Steaua României” în grad de Comandor (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[3]
- Titlul de Doctor honoris causa al Academiei de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca (1999)
- Titlul de Doctor Honoris Causa al Universității "Babeș-Boyai" din Cluj-Napoca
- Titlul de Doctor Honoris Causa al Universității "Ovidius" din Constanța (noiembrie 2006)
- Premiul Maestro, acordat de Uniunea Criticilor Muzicali și Forumul Muzical Român, la Gala Premiilor Criticii Muzicale pentru 2006 (pentru vocea sa de granit și temperamentul său de mare tragedian)
Decesul[modificare | modificare sursă]
David Ohanesian a fost înmormântat în Cimitirul Armenesc din București. La înmormântarea lui David Ohanesian au fost prezenți, printre alții, ambasadorul Republicii Armenia la București, Yeghishe Sargsyan.[4]
David Ohanesian - Rigoletto, Acel bătrân m-a blestemat
David Ohanesian - Floare verde lămâiță
MOZART - Die Zauberflote
Flautul fermecat (conform titlului original Die Zauberflöte) este o operă în două acte, a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart, pe un libret scris în limba germană de Emanuel Schikaneder. Premiera absolută a operei a avut loc la Viena, la Burgtheater, la data de 30 septembrie 1791, sub conducerea muzicală a compozitorului.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
Fiind urmărit de un monstru, prințul Tamino își pierde cunoștinta. Cele trei doamne îl salvează dar, la trezirea sa, păsărarul Papageno se laudă că el a făcut-o. Doamnele reapar, nu numai pentru a-l pedepsi pe păsărar pentru minciună, dar și pentru a încredința lui Tamino portretul fiicei Reginei Nopții, pe care acesta va trebui să o salveze de temutul Sarastro. Însăși Regina vine să întărească această rugăminte. Tamino primește ca armă un flaut fermecat, iar Papageno un joc de clopoței. În tărâmul lui Sarastro, Pamina suferă din cauza paznicului Monostatos, care o dorește. Papageno apare și îi spune că Tamino o va salva. De la un preot, Tamino află că Sarastro nu este un tiran, ci un mare învățat.Cei doi tineri se vor întâlni, dar gărzile îl conduc pe Tamino la Sarastro. Acesta îi explică lui Tamino că Pamina este protejată de el împotriva influenței nefaste a Reginei. Cei doi nu se vor putea uni decât după ce vor trece prin Templul Încercărilor.
Actul II[modificare | modificare sursă]
În fața preoților, Sarastro arată că Tamino și Pamina sunt sortiți unul altuia. Prima încercare este tăcerea, pe care Tamino o învinge, nu însă și Papageno(Papagheno). Regina Nopții vrea s-o convingă pe Pamina să-l ucidă cu un pumnal pe Sarastro, dar ea refuză. Între timp, lui Papageno, o bătrână oribilă îi oferă să bea apă, spunând că-i este iubită. La sunetul flautului, Pamina se apropie și, neînțelegând tăcerea lui Tamino, se crede părăsită. Preoții anunță o a doua încercare, sfătuindu-i pe cei doi tineri să-și ia rămas bun. Pentru că Papageno a greșit, are de ales între bătrânică sau pedeapsă. Resemnat, acceptă căsătoria și are surpriza să vadă, alături de el, o încântătoare Papagena. Paminei, care vrea să se sinucidă, trei mesageri îi spun că Tamino o iubește, oprind-o de la gestul fatal. Probele care urmează vor fi trecute de amândoi - Apa și Focul. În sunetul flautului, ei le înfruntă victorioși, în aclamațiile triumfătoare ale întregii asistențe. Papageno, rămas singur, vrea să se spânzure, dar cei trei mesageri îl sfătuiesc să cânte din clopoței. Deîndată Papagena reapare spre fericirea lui. Degeaba mai încearcă Regina Nopții să se răzbune. Întreaga ei suită va fi înghițită de întunericul etern. Într-o strălucitoare lumină, Tamino și Pamina sunt primiți de Sarastro, care îi unește în sunetele vocilor celeste.
Compoziție[modificare | modificare sursă]
Opera a reprezentat culminarea unei perioade în care Mozart s-a implicat tot mai mult în trupa teatrală a lui Schikaneder, care din 1789 era compania rezidentă la Theater auf der Wieden. Mozart era prieten apropiat al unuia dintre cântăreții-compozitori ai trupei, tenorul Benedikt Schack (primul Tamino), și a contribuit la compozițiile trupei, care erau adesea scrise în colaborare. Participarea lui Mozart s-a intensificat odată cu contribuțiile sale la opera în colaborare Der Stein der Weisen (Piatra filosofală), incluzând duetul ("Nun liebes Weibchen", Catalog Köchel 625/592a), printre alte pasaje. Precum Flautul fermecat, Der Stein der Weisen era o operă de basm și poate fi conderată un fel de precursor; aceasta punea în mare masură aceeași distribuție în roluri similare.
Libretul pentru Flautul fermecat, scris de către Schikaneder, este considerat de către specialiștii din domeniu ca a fi bazat pe mai multe surse. Unele dintre operele literare actuale în Viena din zilele lui Schikaneder care ar fi putut folosi ca și surse de inspirație includ romanul cavaleresc Yvain, de Chrétien de Troyes, romanul Sethos, de Jean Terrason, și eseul „Despre misterele egiptenilor”, de Ignaz von Born. Libretul este, de asemenea, o continuare a unei serii de opere de basm produse în acea perioadă de trupa lui Schikaneder, incluzând și o adaptare a Singspiel-ului Oberon, al lui Sophie Seyler, dar și Der Stein der Weisen. Pentru rolul lui Papageno în special, libretul se inspiră din tradiția Hanswurst a teatrului vienez popular. Mulți specialiști recunosc, de asemenea, influența francmasoneriei.
În procesul compunerii operei, este evident faptul că Mozart a avut în vedere aptitudinile cântăreților plănuiți pentru premieră, printre care erau atât virtuoși, cât și actori comici obișnuiți, puși să cânte pentru acea ocazie. Așadar, liniile vocale pentru Papageno- cântate de Schikaneder însuși- și Monostatos (Johann Joseph Nouseul) sunt adesea enunțate primele prin corzi, cântărețul putând să-și găsească tonul, și sunt adesea dublate de instrumente. În contrast, cumnata lui Mozart, Josepha Hofer, care a jucat în premieră rolul Reginei nopții, a avut, evident, prea puțină nevoie de asemenea ajutor; deși acest rol este cunoscut pentru dificultatea sa. În ansamblu, Mozart a combinat măiestrit nivele diferite ale abilităților vocale.
Desfășurările vocale ale celor doi cântăreți originari, pentru care Mozart și-a croit muzica, au adus dificultăți pentru mulți cântăreți care le-au recreat rolurile. Ambele arii ale Reginei nopții, „O zittre nicht, mein lieber Sohn” și „Der Hölle Rache kocht in meinem Herzen", includ sunetul fa3, rar întâlnit în genul de operă. În cealaltă parte a spectrului, rolul lui Sarastro, jucat în premieră de Franz Xaver Gerl, înclude un excentric Fa din octava mare, pe alocuri.
Premiera[modificare | modificare sursă]
Opera a apărut în premieră la Viena, în 30 septembrie 1791, la Freirhaus-Theater auf der Wieden. Mozart a dirijat orchestra, Schikaneder însuși a jucat rolul lui Papageno, iar rolul Reginei nopții a fost jucat de cumnata lui Mozart, Josepha Hofer.
Prima publicare[modificare | modificare sursă]
În 28 decembrie 1791, la trei săptămâni și jumătate de la moartea lui Mozart, văduva acestuia, Constanze, s-a oferit să trimită un manuscris al Flautului fermecat la curtea electorală de la Bonn. Nikolaus Simrock a publicat acest text în prima ediție completă (Bonn, 1814), susținând că este „conform cu dorința lui Mozart".
Teme[modificare | modificare sursă]
Flautul fermecat se remarcă prin elementele sale masonice, deși unii specialiști susțin ca influența masonică ar fi exagerată. Schikaneder și Mozart erau francmasoni, precum și Ignaz Alberti, cel care a gravat și printat primul libret. Opera este, de asemenea, influențată de filosofia iluministă, și poate fi văzută ca și o alegorie care susține absolutismul luminat. Regina nopții reprezintă o formă periculoasă de obscurantism sau, după unii, pe romano-catolică Împărăteasa Maria Theresa - care era împotriva masoneriei; sau însăși Biserica romano-catolică, care era, de asemenea, puternic împotrivită masoneriei. Antagonistul ei, Sarastro, simbolizează suveranul iluminat, care conduce conform principiilor bazate pe rațiune, înțelepciune și natură. Povestea în sine ilustrează educarea omenirii, progresul dinspre haos (șarpele), prin superstiție religioasă (Regina și Doamnele), către iluminarea raționalistă (Sarastro și Preoții), prin încercare (Tamino) și eroare (Papageno), pentru a face într-un final „Pământul un regat ceresc și muritorii precum zeii” („Dann ist die Erd’ ein Himmelreich, und Sterbliche den Gottern gleich”); acest cuplet fiind cântat la finalul ambelor acte.
Audiențele moderne găsesc urmele proeminente de misoginism și rasismul nepăsător din Flautul fermecat ca și problematic. Sarastro o descrie pe Regina nopții ca uzurpatoare a puterii îndreptățite a bărbaților, și presupusa ei isterie răzbunătoare „feminină" se opune rațiunii demne, „masculine", a lui Sarastro. Pe de altă parte, antagonistul perfid Monostatos este prezentat ca și un Maur (African).
MOZART - DIE ZAUBERFLÖTE - The Magic Flute - Full
BIZET - Les Pecheurs de perles
Pescuitorii de perle (Les pêcheurs de perles, titlul original în franceză) este o operă compusă de Georges Bizet, pe un libret de M. Carre și E. Carmon.
Premiera a avut loc la 30 septembrie 1863, la „Teatre Liric” din Paris.
Acțiunea operei[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
Pe una din plajele insulei Ceylon, pescuitorii se pregătesc pentru muncă, îndemnând fecioarele să alunge prin dansul lor spiritele rele. Zurga este ales conducător al castei. Sosește Nadir, vechi prieten al lui Zurga și împreună își amintesc trecutul și dragostea lor comună pentru o dansatoare sacră. Odinioară au renunțat amândoi la ea, pentru a nu-și compromite prietenia. Conform tradiției, este adusă în mijlocul comunității o tânără fecioară ce va trebui să domolească marea cu cântecul său. După preceptele religioase, tinerei cu fața acoperită i se cere un jurământ de castitate. Fecioara este chiar Leila, fata de care Nadir și Zurga au fost îndrăgostiți.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Marele preot Nurabad îi reamintește Leilei de îndatoririle pe care le are față de comunitate. Ca să-și demonstreze hotărârea de respectare a jurământului, Leila îi povestește cum mai de mult și-a riscat viața ca să salveze un fugar. Drept răsplată, acesta i-a dăruit un colier. După plecarea lui Nurabad, Leila începe rugăciunea. Nadir îi întrerupe cântecul sacru. Cei doi tineri se hotărăsc să se revadă în acel loc, în fiecare seară. Dar preotul îi descoperă, îi denunță poporului și lui Zurga. Când își dă seama cine este Leila, Zurga este orbit de gelozie, condamnând la moarte pe cei doi trădători. În acel moment începe furtuna și pescuitorii sunt cuprinși de teama că marea furioasă se va răzbuna pe ei.
Actul III[modificare | modificare sursă]
Zurga este chinuit de gândul că nu și-a putut stăpâni furia, trimițând astfel la moarte un prieten drag și femeia pe care o iubește. Leila îl imploră pe Zurga să o omoare pe ea dar să-l cruțe pe Nadir. Zurga nu se lasă înduplecat. Nurabad sosește să pregătească execuția. Leila dorește ca după moartea sa, colierul primit de la fugarul pe care l-a salvat să fie dus mamei sale. Zurga recunoaște colierul, dându-și seama că Leila, copil fiind, i-a salvat viața. Se hotărăște la rândul său, sa îi elibereze pe cei doi condamnați, chiar cu prețul vieții sale. În timp ce Nurabad, alături de întreaga comunitate, pregătește moartea trădătorilor, Zurga dă foc satului pentru a deruta oamenii, care fug înspăimântați. Nurabad descoperă că Zurga i-a salvat pe cei doi îndrăgostiți. Neavând nici o scăpare, Zurga se omoară în fața lui Nurabad.
GEORGES BIZET - LES PÊCHEURS DE PERLES - Orchestre National de Lille
GERSHWIN - Peggy and Bess
Synopsis
ACT I
Catfish Row, a tenement neighborhood of Charleston, South Carolina, in the 1920s. The inhabitants of Catfish Row are relaxing after a day’s work. Clara sings a lullaby to her baby. The drug-dealer Sportin’ Life, Clara’s husband Jake, and some of the other men are playing craps under the disapproving eye of the religious Serena. Jake sings a lullaby of his own to the baby.
The disabled beggar Porgy arrives and is about to join the game when Crown and his partner Bess appear. The loudmouthed Crown joins the dice game. Drunk and high on drugs, he loses, starts a fight, and kills Robbins with a cotton hook. Before the police arrive, Crown runs off to hide, telling Bess that he’ll be back for her. The community shuns Bess as they await the arrival of the police. Sportin’ Life offers to take her to New York with him, but she refuses. Only Porgy is sympathetic to her: He offers her shelter and his protection, which she accepts.
In her room the following evening, Robbins’s widow Serena leads the mourners at her husband’s funeral. A collection is being taken to meet the cost of the burial. Porgy and Bess enter, and Bess offers Serena a contribution which at first she refuses thinking it must be Crown’s money. She finally accepts is when it is explained that it is Porgy’s.
The police officers arrive and accuse Peter the Honeyman of the murder. Fearing what might happen, he tells them that Crown was responsible but is himself promptly arrested as a material witness.
Serena convinces the undertaker to bury Robbins for less than his usual fee. Bess leads everyone in an exultant spiritual.
A month later, Jake and the other fishermen are mending their nets. Porgy compares his life to theirs. Sportin’ Life enters, but before he has an opportunity to peddle any of his “happy dust,” Maria, the matriarch of Catfish Row, chases him away. “Lawyer” Frazier sells Bess a divorce, even though she and Crown were never married.
Everyone is preparing to leave for a church picnic on Kittiwah Island. Sportin’ Life asks Bess again to come to New York with him and tries to give her more dope, which she refuses. Porgy threatens him and chases him off. He and Bess reflect on their newfound happiness. Porgy insists that Bess should go to the picnic without him. At first, she refuses, not wanting to leave him alone, but eventually, she yields to his persuasion and joins the others as they set off.
On Kittiwah Island, the evening of the same day, Sportin’ Life describes his own cynical view of religion to some of the revelers, until Serena chastises them for being taken in by his stories. The steamboat whistle announces that its time to leave, and everyone starts to pack up their belongings. Bess hurries along until Crown, who has been hiding on the island since the Robbins murder, calls out to her. He wants Bess to come with him, but she explains that she now has a new life with Porgy. Crown forces her to stay with him.
ACT II
In Catfish Row, at dawn a week later, fishermen leave for a day’s work at sea despite a storm warning. Bess is heard talking deliriously from Porgy’s room. She has been feverish and ill since returning from Kittiwah Island. Peter, released from police custody that morning, advises Porgy to take her to hospital, but Serena would rather pray for her recovery. Her prayers are answered: Bess emerges into the courtyard, free of the fever. She explains to Porgy that she wants to stay with him but that when Crown returns, she’ll be forced to go back to him. Porgy tells her that she doesn’t have to go with Crown, and he and Bess reaffirm their love for each other. The wind begins to rise and the hurricane bell sounds.
At dawn the following day, everyone cowers together in Serena’s room, and they pray for deliverance from the storm. Suddenly, there’s a knock at the door: It’s Crown seeking shelter and looking for Bess. She won’t go with him, insisting that she belongs to Porgy alone. He mocks Porgy and the frightened townspeople and counteracts their prayers for deliverance with a vulgar song. At the storm’s height, Clara sees Jake’s boat has overturned and rushes out to save her husband. Bess calls for one of the men to go after her. Crown is the only one to respond.
In Catfish Row the following night, the storm has passed. The women grieve for those who have been lost, including Jake, Clara and, it is assumed, Crown. Sportin’ Life appears, mocks their weeping, and hints that Crown is still alive. Bess is seen at a window lulling Clara’s baby to sleep. Under the cover of darkness, Crown steals in and approaches Porgy’s door. But Porgy is ready for him, strikes the first blow, and kills him.
The next afternoon, the detective returns to Catfish Row, accompanied by the coroner. They are investigating Crown’s murder, but their questioning of Serena and two other women draws a blank. They go to Porgy’s room and tell him he must come with them and identify Crown’s body. Horrified that he must look at Crown’s face, Porgy refuses to go and has to be dragged off.
Taking advantage of Porgy’s absence, Sportin’ Life tries to convince Bess that Porgy will be locked up for certain, and he attempts to lure her away to a new life. When Bess spurns him, he forces some dope on her and leaves more outside her door as he leaves.
A week later, the inhabitants of Catfish Row greet each other at the beginning of another day. Porgy returns from jail in jubilant mood: He distributes gifts that he has bought with money he won playing games of crap in jail. He is unaware of his friends’ discomfort as he calls out for Bess. Eventually, Serena and Maria tell him that Bess has gone to New York with Sportin’ Life. Hearing this, Porgy decides to follow her: He cannot live without Bess.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu