2. /28 OCTOMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

B. Decese; Sărbători

Decese

·         1138: Boleslaw al III-lea, duce de Polonia (n. 1086)

·         1225: A murit poetul si istoricul japonez Jien;  (n. 1155).

·         1412: Margareta I, regină a Danemarcii, Norvegiei și Suediei (n. 1353)

* 1599: Petru Rácz I. (n. ? – d. 28 octombrie 1599, Șelimbăr, jud. Sibiu) a fost nobil de origine română, o personalitate aproape legendară a familiei Rațiu (în grafie maghiară Rácz) din Transilvania medievală, cu rădăcini vechi de la începutul sec. al XIV-lea.

Petru Rácz a fost un curtean respectat, traducător, diplomat, reprezentant al împăratului Rudolf II în Rusia și la Sublima Poartă și reprezentantul principelui Transilvaniei Ștefan Báthory la a doua înscăunare a voievodului Moldovei, Alexandru Lăpușneanu. Pentru meritele sale a fost răsplătit de către împărat și principii Transilvaniei cu mai multe titlturi nobiliare cu predicatul: Rácz I. (întâi); de Tӧvis (Teiuș), jud. Alba; de Nagylak (Noșlac), jud. Alba; de Galgó (Gâlgău), jud. Sălaj. A fost căsătorit cu domnița Zamfira, fiica logofătului Ioan Norocea de Pitești și Szaszsebes (Sebeș, jud. Alba). Mama sa, domnița Stana, a fost fiica domnitorului Mircea Ciobanul, stră-stră-nepot al lui Mircea cel Bătrân, și a doamnei Chiajna, fiica lui Petru Rareș și nepoată a lui Ștefan cel Mare.

Ajuns căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, Petru și-a pierdut viața în bătălia de la Șelimbăr, jud. Sibiu. A fost înmormântat în biserica românească din Teiuș, ctitorită împreună cu soția sa. Mormintele celor doi ctitori au existat în biserică, acum greco-catolică, până în anul 2001, când au fost desființate, iar lespezile de mormânt au fost scoase afară. Mărturii stau: tabloul votiv din sec. al XVII-lea și pisania originală dăltuită în piatră, în limba slavonă cu blazonul Rácz de Galgó ^[1] și numele lui Mihail Rácz II., al treilea ctitor al bisericii.

Mutarea lespezilor de mormânt a fost considerată ilegală de către istorici și a stârnit controverse.

Membrii familiei Rácz s-au împărțit în două mari ramuri: cea de Galgó (Gâlgău), maghiarizată, și cea de Tӧvis (Teiuș), românească. Ambele au jucat un rol important în istoria Transilvaniei ^[3].

Din ramura de Galgó (Gâlgău) a făcut parte Claudia Rhédey de Kiss Rhéde, stră-străbunica M.S. Regina Elisabeta a II a Marii Britanii.

Din ramura românească de Tӧvis (Teiuș), stră-strănepotul lui Petru, Ștefan (Istvan) Rácz (Ratz, Raț), a fost unul din cei doi epitropi laici care împreună cu Episcopul Atanasie Anghel și toți membrii sinodului au semnat în anul 1700, actul de înființare a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică^[4]. A îndeplinit mai multe funcții administrative importante, a fost primar de Alba Iulia, capitala Principatului Transilvaniei. Ulterior, în timpul ocupației habsburgice a fost guvernatorul Olteniei. Fiul acestuia, Ioan Ratz (Raț) de Mehadia, prefectul districtelor Lugoj, Caransebeș și Lipova, a restaurat în 1726 biserica mănăstirii ortodoxe din Lugoj, din care mai există azi doar Turnul Sf. Nicolae. Ramura românească a familiei cu predicatul de Nagylak (Noșlac), s-a stabilit la Turda și dăinuie și în ziua de azi. Membrii ei au jucat un rol important în viața politică, culturală, economică și bisericească din Transilvania și din România.

În anul 2010 mai mulți membri ai familiei Rațiu au adresat un memoriu către academicianul Nicolae Edroiu, prin care au tras „un semnal de alarmă cu privire la cele ce se petrec la biserica greco-catolică monument istoric din Teiuș, ctitorie a Rățeștilor, unde mormintele ctitorilor au fost înlăturate, iar reabilitarea lăcașului pune în pericol alte vestigii importante

Petru Rácz I.

Petru Rácz I. și Zamfira Logofăt de Pitești. Tablou votiv (sec. XVII), Biserica Greco-Catolică din Teiuș, jud. Alba Căsătorit cu Zamfira Logofăt de Pitești Copii Adam, Eva

·         1676: A murit scriitorul francez Jean Desmarets;  (n. 1595). A fost prezentat cardinalului Richeieu, iar romanul sau  L’Ariane aparut în 1632 a dus la admiterea sa oficială într-un cerc de scriitori care se întâlnea in casa lui  Valentin Conrart. Acest cerc a constituit nucleul din care s-a dezvoltat  mai târziu Academiea Franceza, Desmarets devenit primul sau cancelar. Jean Desmarets, Sieur de Saint–Sorlin, a fost  membru fondator al Academiei Franceze din 1634. La cererea Richelieu că a început să scrie teatru. În acest gen a produs o comedie privită in epoca de contemporanii sai drept  o capodoperă, ”LesVisionnaires” (1637) , o  tragedie, ”Erigone” (1638); și”Scipion” (1639), o tragedie în versuri. În ultimii săi ani Desmarets s-a dedicat în principal creerii unui număr de poezii religioase.El a fost un adversar al Janseniștilor.

·         1688: A murit (se pare otravit), Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti (1678-1688). In aceiasi zi a urcat pe tronul Tarii Românesti Constantin Brâncoveanu, care a domnit pana la 27 martie 1714); (n. 1640). Era membru al ilustrei familii bizantine a Cantacuzinilor, care a dat mai mulți domni ai Țării Românești și ai Moldovei, fiind fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și frate al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino. În calitate de conducător al statului muntean aflat sub vasalitatea turcilor, a participat alături de armatele otomane la asediul Vienei din 1683. A negociat însă cu imperialii trecerea Țării Românești în tabăra creștină, năzuind la poziția de protector al creștinilor din peninsula Balcanică, habsburgii promițându-i tronul imperial al unui Constantinopol eliberat de păgâni. De o mare importanță a fost activitatea sa în domeniile economic și literar. A introdus porumbul în Țara Românească, care la scurtă vreme a ajuns hrana de bază a țării. A dat ajutor la înființarea mai multor ateliere de tipărit (tiparnițe), iar sub auspiciile sale a apărut în 1688 faimoasa Biblie românească de la București.    Textul acestei prime traduceri, numită şi „Biblia de la Bucureşti”, a fost definitivat de către un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu, la 10/20 noiembrie 1688. Serban Cantacuzino este ctitorul bisericilor Fundenii Doamnei și Mânăstirii Cotroceni. 

Șerban Cantacuzino (Copie după portretul de la Mânăstirea Hurezi) – foto: ro.wikipedia.org

·         1703: John Wallis (n. 23 noiembrie 1616, Ashford, Regatul Angliei – d. 28 octombrie 1703, Oxford, Regatul Angliei) a fost un matematician și teolog englez. A studiat la Cambridge, după care a îmbrățișat cariera ecleziastică. La 33 de ani a devenit profesor de geometrie la Oxford.

A fost un admirator al matematicii grecești, editând o parte din operele lui Arhimede (sec. 3 î.Hr.), Aristarh (sec. 3 î.Hr.), Ptolomeu (sec. 2 d.Hr.) și Eutocius (sec. 6 d.Hr.). Lui i se datorează crearea învățământului pentru surdomuți.

Contribuțiile aduse în matematică sunt numeroase și însemnate: a introdus (în 1657) exponenții negativi; a considerat numerele pozitive și cele negative ca opuse, respectiv, între ele; a dat diverse interpretări numerelor pur imaginare și complexe; a dedus divizibilitatea binoamelor; a înțeles (încă din 1656) faptul că 0! trebuie considerat egal cu 1; a exprimat prin cuvinte (în 1658) importantele formule privind numărul divizorilor unui număr și suma lor.

De asemenea, a cercetat diferite sisteme de numerație, a studiat transformarea fracțiilor ordinare în numere zecimale și invers; a expus proprietățile principale ale numerelor zecimale periodice; a cunoscut că extragerea rădăcinilor pot conduce la numere zecimale neperiodice infinite; s-a ocupat cu fracțiile continue și a dat legea formării resurselor; a dat (în 1656) prima definiție a noțiunii de limită, introducând pentru prima dată un simbol pentru infinit, și a considerat egalități, a găsit formula care redă numărul pi sub forma celebrului produs infinit de numere naturale.

A descoperit (în 1656) triunghiul caracteristic (cum l-a denumit G. Leibniz, în 1684) atât de utilizat în calculul infinitezimal; a expus o metodă nouă pentru rectificare; a efectuat cuadraturi (înainte de descoperirea calculului integral); a introdus abscisele negative. În trigonometrie, a studiat (în 1670) semnele sinusului în cele patru cadrane; a desenat sinusoida și secantoida.

De la Wallis ni s-au transmis denumirile de interpolare și de mantisă (1656, respectiv, 1657).

John Wallis

Copii Anne Blencowe[*]

·         1704: John Locke, filozof englez (n. 1632)

·         1708: Prințul George al Danemarcei și Norvegie, Duce de Cumberland (daneză prins Jørgen, hertug af Cumberland; 2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708) a fost soțul reginei Anna a Marii Britanii.

Prințul George

Portret de Michael Dahl, c. 1705 Părinți Frederic al III-lea al Danemarcei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Ulrica Eleonora a Danemarcei Prințesa Ana Sofia a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Ernestine a Danemarcei Prințesa Frederica Amalia a Danemarcei Christian al V-lea al Danemarcei Ulrik Frederik Gyldenløve[*]  Căsătorit cu Anna a Marii Britanii Copii Prințul William, Duce de Gloucester

·         1740: Ana Ivanovna (rusă Анна Иоанновна, Anna Ioannovna) (7 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1693 – 28 octombrie [S.V. 17 octombrie] 1740) a domnit ca Ducesă de Courland din 1711 până în 1730 și ca Împărăteasă a Rusiei din 1730 până în 1740.

Ana a fost fiica lui Ivan al V-lea al Rusiei și nepoată de frate a țarului Petru cel Mare. S-a căsătorit cu Frederick Wilhelm, Duce de Courland în noiembrie 1710 însă în ianuarie 1711, în urma unui atac cerebral, soțul ei a murit.

După ce țarul Petru al II-lea a murit fără moștenitori, Consiliul Suprem Regal, dominat de facțiunile Golițin și Dolgoruky, i-au eliminat de la succesiune pe Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare, și pe nepotul acesteia, Karl Peter Ulrich, pe motiv că atât Elisabeta cât și Ana (mama lui Karl Peter Ulrich), se născuseră în afara căsătoriei.

Consiliul a examinat descendenții lui Ivan al V-lea. Ecaterina, fiica cea mare, nu a fost acceptată din cauza soțului ei, Ducele de Mecklenburg, care nu prezenta încredere. Sora ei, Ana, văduva Ducelui de Courland, a fost considerată ușor de manevrat politic.

Consiliul Suprem Regal i-a oferit Anei tronul cu anumite condiții. Ea nu avea voie să se recăsătorească, nici să numească un succesor iar Consiliul va continua să conducă afacerile guvernului.

La 25 februarie 1730 ea a semnat condițiile, apoi a rupt documentul și și-a anunțat intenția de a domni autocratic. Mai mulți adepți ai lui Dolgorukyau au fost exilați sau executați. Dmitri Golițin a fost în cele din urmă condamnat la închisoare pe viață.

Mulți istorici au caracterizat domnia Anei drept Bironovscina (era Biron), o perioadă de guvernare represivă și rapace, dominată de germani. Istoricul rus Kliucevski din secolul XIX a scris că "...Rusia a fost năpădită de nemți la fel cum se împrăștie gunoiul dintr-un sac cu găuri, au infestat curtea, s-au îngrămădit în jurul tronului și au înșfăcat posturile cele mai bine plătite din administrație." Cercetările recente ruse relevă însă că de fapt procentul de generali străini din armata rusă a scăzut în timpul domniei Anei.

Deși Biron era iubitul Anei și Mare Șambelan, el nu a depus nici un efort să învețe limba rusă sau să se informeze despre afacerile guvernului. Politica represivă a guvernului a fost condusă de ruși iar obiectivele politicii externe au fost în mare parte aceleași ca în vremea domniei lui Petru I.

În 1732 Sankt Petersburg a devenit din nou capitală. Primii ani de domnie ai Anei au fost marcați de pierderi de recolte și epidemii, care au dus la un declin al veniturilor din taxe.

Domnia nu a fost lipsită de reforme constructive. Marina a fost reabilitată. În 1736 s-au înființat brigăzi de pompieri la Moscova și Sankt Petresburg iar în 1740 s-a creat serviciul de poștă. Începând cu 1736, nobililor li s-a permis să-și dividă din nou moșiile între moștenitori. S-au luat măsuri de încurajare a creșterii economice.

Politica externă era dominată de Osterman, care a menținut relații bune cu Austria. În Războiul pentru succesiune din Polonia (1733-1736) care a început odată cu moartea lui August al II-lea al Poloniei, rușii l-au alungat pe Stanisław Leszczyński, alesul majorității electorilor și l-au înscăunat rege pe August II de Saxonia. Franța a fost atrasă în acest război deoarece Stanisław era socrul regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

Ana a patronat artele într-o manieră oarecum selectivă. A recrutat prima trupă de teatru permanentă, un grup de actori italieni de elită din care făcea parte și mama lui Casanova și i-a dat permisiunea lui Jean-Baptiste Lande să întemeieze prima școală de balet din Rusia.

Biron care a devenit Duce de Courland în 1737, spera să-și consolideze poziția căsătorindu-și fiul cu nepoata Anei, Ana Leopoldovna. În 1731 împărăteasa a decretat că tronul va fi moștenit de copilul Anei Leopoldovna, indiferent de sexul copilului. Ea l-a ales pe Anton Ulrich, Duce de Brunswick-Wolfenbuteel drept soț al nepoatei sale și cei doi s-au căsătorit în 1739. Țarina a fost încântată în 1740 când Ana a născut un fiu, Ivan. Ea l-a desemnat pe Ivan moștenitorul ei, pe Biron regent iar Elisabeta a fost obligată să-i jure credință lui Ivan.

Împărăteasa care fusese diagnosticată ca având un ulcer al rinichilor a murit la 17 octombrie 1740 la vârsta de 47 de ani.

Ana

Împărăteasă și Autocrată al tuturor Rusiilor

Părinți Ivan al V-lea al Rusiei[2][1][3][4] Praskovia Saltykova[*][2][1][3]  Frați și surori Tsarevna Praskovya Ivanovna of Russia[*] Ecaterina Ivanovna a Rusiei Maria Ivanovna[*] Theodosius I.[*]  Căsătorită cu Frederick Wilhelm, Duce de Courland

* 1776: Prințesa Sofia de Saxa-Hildburghausen (Ernestine Friederike Sophie; 22 februarie 1760, Hildburghausen – 28 octombrie 1776, Coburg), a fost Prințesă de Saxa-Hildburghausen prin naștere și, prin căsătorie, a devenit Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Ernestine Friederike Sophie a fost fiica Ducelui Ernest Frederic al III-lea de Saxa-Hildburghausen (1727–1780) și a celei de-a treia soții, Prințesa Ernestine de Saxa-Weimar (1740–1786). Nașii ei au fost cuplul regal danez, regele Poloniei și regenții caselor de Saxa-Coburg, Saxa-Weimar, Mecklenburg și Württemberg.

La 6 martie 1776, ea s-a căsătorit la vârsta de 16 ani, la Hildburghausen, cu Prințul ereditar (mai târziu Duce) Francis Frederick Anthony de Saxa-Coburg-Saalfeld. La acel moment Francis era îndrăgostit de următoarea lui soție Augusta de Reuss-Ebersdorf, însă el nu a putut rupe logodna cu Sophie.

Sofia a murit de gripă șapte luni mai târziu, la 28 octombrie 1776. Cuplul nu a avut copii.

Prințesa Sofia

Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld

Sofia de Saxa-Hildburghausen Părinți Ernest Frederic al III-lea Ernestine de Saxa-Weimar  Frați și surori Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Q20668820[*]  Căsătorită cu Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld

·         1792: John Smeaton, inginer englez (n. 1724)

·         1818: Abigail Adams (n. Smith, 11 noiembrie 1744 — d. 28 octombrie 1818) a fost soția lui John Adams, al doilea Președinte al Statelor Unite ale Americii, și mama lui John Quincy Adams, al șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii. Ea a fost prima a doua doamnă a SUA și a doua primă doamnă SUA.

Abigail Adams s-a născut în Weymouth, Massachusetts la 11 noiembrie 1744, fiind fiica reverendului William Smith și a lui Elizabeth (n. Quincy) Smith. Instruită în întregime acasă, Abigail a devenit o cititoare avidă de istorie. S-a căsătorit cu John Adams în 1764 și a născut 6 copii:

• Abigail ("Nabby") (1765-1813)
• John Quincy Adams (1767-1848)
• Susanna Boylston (1768-1770)
• Charles (1770-1800)
• Thomas Boylston Adams (1772-1832)
• Al șaselea copil, Elizabeth, s-a născut mort în 1777.

În anul 1774, a început o corespondență intensă cu soțul său, pe când acesta participa la Congresul Continental din Philadelphia, descriindu-și viața de zi cu zi și discutând cu inteligență despre afacerile publice din timpul Revoluției americane^[1]. A continuat să scrie scrisori rudelor și prietenilor în timpul șederii în Europa (1784 - 1788) și la Washington DC (1789 - 1801), în timpul carierei diplomatice și prezidențiale a soțului său.

Abigail Adams

Abigail Adams de Benjamin Blythe, 1766 Căsătorită cu John Adams Copii John Quincy Adams Abigail Adams Smith[*] Charles Adams[*] Thomas Boylston Adams[*]

* 1831: Jean Florimond Boudon de Saint-Amans (n. 24 iunie 1748, Agen – d. 28 octombrie 1831, Agen) a fost un naturalist francez care s-a preocupat în cărțile sale de botanică, agricultură, cultura antică și antichități. Abrevierea numelui său în cărțile științifice este St.-Amans.

Tânărul Jean Florimond a intrat la vârsta de 18 ani în regimentul de infanterie din Vermandois, în cadrul căruia a participat la întreprinderi militare în Caraibe (1767-1769).^[4] În 1773, el a părăsit armata, s-a căsătorit pe 22 iunie al anului cu o moștenitoare bogată, Marie Gertrude de Guilhem de Lallié (n.1754, cu care a avut 7 copii) și s-a mutat înapoi în orașul natal Agen.^[5] La 1 ianuarie 1776 a fondat acolo, împreună cu 8 prieteni, societatea științifică La Société des Sciences, Belles-Lettres et Arts d’Agen.

Ca om politic, el a fost numit consul al Agen-ului în 1779 și 1783, iar în 1791 comisar al regelui Ludovic al XVI-lea cu misiunea formării unui departament Lot-et-Garonne. Deși respins ca nobil în 1793, el totuși a fost numit numai un an mai târziu membru al consiliului de administrație al agriculturii în Ministerul de Interne, înainte de a fi stabilit membru al Consiliului Central de Educației și, în 1796, a devenit profesor de istorie naturală la École Centrale de la Lot-et-Garonne. Ca profesor de botanică, el a creat o grădină botanică în Agen, pentru a oferi posibilități de a extinde cultivarea plantelor, pentru a prezenta-o agricultorilor, funcționarilor de sănătate, farmaciștilor precum botaniștilor, dând astfel și tuturor cetățenilor posibilitatea de a dobândi cunoștințe. În anul 1800, data înființării departamentului, Boudon de Saint-Amans a fost ales președinte al Consiliului general de Lot-et-Garonne, o funcție pe care a deținut-o până la moartea sa în 1831

Opere:

• Le Spectateur Champêtre Editura Noubel, Agen 1784
• Fragmens d'un voyage sentimental et pittoresque dans les Pyrénées ou Lettre écrite de ces montagnes, Editura Devilly, Metz 1789 [2]
• Rapport fait au conseil du département de Lot-et-Garonne sur les maladies carbunculaires auxquelles les bestiaux sont sujets, principalement dans les années pluvieuses, nr. 1, Agen, 1792
• Rapport fait au conseil du département de Lot-et-Garonne sur les maladies carbunculaires auxquelles les bestiaux sont sujets, principalement dans les années pluvieuses, nr. 2, Agen, 1794
• Traité élémentaire sur les plantes les plus propres à former les prairies artificielles, Editura V.e Noubel et fils aîné, Agen 1795, [3] (și Paris 1797)
• Philosophie entomologique : ouvrage qui renferme les généralités nécessaires pour s'initier dans l'étude des insectes, Editura R. Noubel, Agen 1798 [4]
• Description abrégée du département de Lot-et-Garonne, Editura R. Noubel, Agen 1800 [5]
• Voyage agricole, botanique et pittoresque, dans une partie des Landes de Lot et Garonne, et de celles de la Gironde, Editura Prosper Noubel, Agen 1818
• Flore agenaise; ou, Description méthodique des plantes observées dans le département de Lot-et-Garonne et dans quelques parties des départemens voisins, Editura Prosper Noubel, Agen 1821 [6]
• Essai sur les antiquités du département de Lot-et-Garonne, Editura Prosper Noubel, Agen 1859 [7]

Jean Florimond Boudon de Saint-Amans

·         1861 - A murit poetul Nicoara Moise. Este primul roman din Imperiul Austriac care a avut o pregatire scolara de rang universitar (n.1774).

·         1888: Prințesa Helena de Nassau (germană Prinzessin Helene Wilhelmine Henriette Pauline Marianne von Nassau-Weilburg; 18 august 1831 – 28 octombrie 1888) a fost fiica lui William, Duce de Nassau și prima soție a lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.

Helena s-a născut la Wiesbaden, Ducatul de Nassau ca al nouălea copil al Ducelui de Nassau (1792–1839) și al celei de-a doua soții, Prințesa Pauline de Württemberg (1810–1856), care era fiica Prințului Paul de Württemberg. A fost rudă îndepărtată a familiei regale britanice atât prin tată cât și prin mamă, ambii descendenți ai regelui George al II-lea al Marii Britanii.

Printre nepoții ei se numără:

• Pauline, Prințesă de Wied (1877–1965), ultimul membru al Casei de Württemberg.
• Wilhelmina a Țărilor de Jos (1880–1962), regină a Țărilor de Jos.
• Prințesa Alice, Contesă de Athlone (1883–1981)
• Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (1884–1954), ultimul Duce de Saxa-Coburg și Gotha.
• Josias, Prinț Ereditar de Waldeck și Pyrmont (1896–1967)
• George Louis, Prinț de Erbach-Schönberg (1903–1971)

Prințesa Helena s-a căsătorit la 26 septembrie 1853 la Wiesbaden cu George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.^[1]

Au avut șapte copii:

• Prințesa Sophie (27 iulie 1854 – 5 august 1869); a murit de tuberculoză la 15 ani.
• Prințesa Pauline (19 octombrie 1855 – 3 iulie 1925) s-a căsătorit cu Alexis, Prinț de Bentheim și Steinfurt.
• Prințesa Marie (23 mai 1857 – 30 aprilie 1882) s-a căsătorit cu regele Wilhelm al II-lea de Württemberg.
• Prințesa Emma (2 august 1858 – 20 martie 1934) s-a căsătorit cu regele Willem al III-lea al Țărilor de Jos. Actuala familie olandeză descinde din această căsătorie.
• Prințesa Helena (17 februarie 1861 – 1 septembrie 1922) s-a căsătorit cu Prințul Leopold, Duce de Albany.
• Prințul Friedrich (20 ianuarie 1865 – 26 mai 1946), ultimul prinț de Waldeck și Pyrmont s-a căsătorit cu Prințesa Bathildis de Schaumburg-Lippe.
• Prințesa Elisabeta (6 septembrie 1873 – 23 noiembrie 1961) s-a căsătorit cu Alexander, Prinț de Erbach-Schönberg.

Helena de Nassau

Prințesă de Waldeck și Pyrmont

Părinți Wilhelm, Duce de Nassau Prințesa Pauline de Württemberg  Frați și surori Prințesa Maria de Nassau Prințesa Therese de Nassau-Weilburg Sofia de Nassau Nikolaus Wilhelm de Nassau Prince Moritz Wilhelm of Nassau-Weilburg[*] Adolf, Mare Duce de Luxemburg  Căsătorită cu George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Copii Prințesa Sophie Pauline, Prințesă de Bentheim Marie, Prințesă de Württemberg Emma, regină a Țărilor de Jos Helena, Ducesă de Albany Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont Elisabeta, Prințesă de Erbach-Schönberg

·         1914: Prințesa Adelgunde a Bavariei (germană Adelgunde Auguste Charlotte Caroline Elisabeth Amalie Marie Sophie Luise von Bayern; 19 martie 1823 – 28 octombrie 1914) a fost fiica regelui Ludwig I al Bavariei și a reginei Therese de Saxa-Hildburghausen. S-a căsătorit cu Francisc al V-lea, Duce de Modena.

Adelgunde a Bavariei

Ducesă de Modena și Reggio

Părinți Ludovic I al Bavariei Theresa de Saxa-Hildburghausen  Frați și surori Prințesa Mathilde a Bavariei Prințesa Hildegard a Bavariei Prințesa Alexandra a Bavariei Otto al Greciei Maximilian al II-lea al Bavariei Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Prințul Adalbert al Bavariei  Căsătorită cu Francisc al V-lea, Duce de Modena Copii Prințesa Anna Beatrice Theresia Maria

·         1916 - A murit Cleveland Abbe, fondatorul american serviciului meteorologic al SUA (n.03.12.1838).

·         1917: Prințul Christian de Schleswig-Holstein (Frederick Christian Charles Augustus; 22 ianuarie 1831 – 28 octombrie 1917) a fost un minor prinț german care a devenit membru al familiei regale britanice prin căsătoria cu Prințesa Elena a Regatului Unit, al cincilea copil și a treia fiică a reginei Victoria a Regatului Unit și a Prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha.

Prințul Christian s-a născut la Augustenborg, Danemarca. A fost al doilea fiu al lui Christian, Duce de Augustenborg și a soției acestuia, Contesa Lovisa-Sophie Danneskjold-Samsøe.

Prințul Christian

Prințul Christian a fost probabil, prin descendență, cel mai înalt prinț danez al familiei regale daneze a generației sale. Familia sa a aparținut Casei de Oldenburg, casa regală care numără toate dinastiile regale medievale scandinave, printre strămoșii săi îndepărtați. Mama sa aparținea unei vechi familii daneze (Danneskiold-Samsoe) iar bunica paternă, Louise Auguste a Danemarcei, a fost prințesă regală. Bunicul patern,

În septembrie 1865, în timp ce vizita Coburg, Prințesa Elena l-a întâlnit pe Prințul Christian. Cuplul s-a logodit în decembrie același an. regina Victoria și-a dat consimțământul pentru căsătorie cu condiția ca cei doi tineri să locuiască în Marea Britanie. Nunta a avut loc la Castelul Windsor la 5 iulie 1866. Cu șapte zile înainte de nuntă, regina i-a garantat ginerelui ei calificarea de Alteță regală. Ca fiu mai mic al unui Duce conducător, absența angajamentelor externe i-au permis Prințului să rămână permanent în Marea Britanie - principala preocupare a reginei.^[1]

Christian și Elena erau veri de gradul trei prin descendența de la Frederick, Prinț de Wales. Relațiile dintre Elena și cumnata ei Alexandra (soția Prințului de Wales) au rămas încordate iar Alexandra nu era pregătită să-l accepte pe Christian (care de asemenea era văr de gradul trei cu Alexandra) ca văr sau frate.^[2][3]

Christian era cu 15 ani mai mare decât soția sa iar la nuntă un oaspete a comentat că parcă Elena se căsătorea cu unchiul ei.^[4] Cuplul și-a petrecut prima noapte la Casa Osborne înaintea lunii de miere de la Paris, Interlaken și Geneva.^[5]

Elena și Christian au fost devotați unul celuilalt și au trăit o viață liniștită în comparație cu surorile Elenei.^[6] După căsătorie și-au stabilit reședința la Cumberland Lodge; când stăteau la Londra, locuiau la Palatul Buckingham.^[7] Cuplul a avut șase copii: Christian Victor în 1867, Albert în 1869, Elena Victoria în 1870 și Marie Louise în 1872. Ultimii doi fii au murit la vârste fragede; Frederick Harold la opt zile după naștere, în 1876 și un fiu născut mort în 1877.

Prințul Christian

Prințul Christian de Schleswig-Holstein

Părinți Christian, Duce de Augustenborg Countess Louise Sophie of Danneskiold-Samsøe[*]  Frați și surori Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein  Căsătorit cu Prințesa Elena a Regatului Unit Copii Prințul Christian Victor Albert, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Elena Victoria Prințesa Marie Louise Prințul Harold

·         1924: A murit la Paris, actorul francez de origine română Eduard de Max (numele real: Eduard Alexandru Max); (n. 14 februarie 1869, la Iaşi). A fost fiul doctorului în medicină Emil Max, cel mai cunoscut ginecolog al vremii sale și membru al mișcării Junimea din Iași iar mama sa, născută Romalo, era rudă apropiată cu Elena Cuza. După absolvirea Conservatorului de Arta din Paris, a debutat cu succes la Paris în rolul Poetului din „Noaptea de octombrie” de Alfred de Musset. Au urmat peste 300 de roluri pe mari scene ale lumii din Paris, Londra, Bruxelles, Roma, Atena, București, Cairo, Madrid, Buenos Aires, Rio de Janeiro, New York, Geneva etc. A lucrat exclusiv în cinematografia franceză fiind considerat unul dintre cei mai de seamă tragedieni ai timpului său. În 1904, o trupă franceză în frunte cu Eduard de Max și Maria Ventura a dat o serie de reprezentații pe scena Teatrului Național București. A devenit  Societar al Comediei Franceze alături de românii Elizabeth Nizan, Jean Yonnel și Maria Ventura la data de 1 ianuarie 1918. Eduard de Max a fost cel care a intermediat accesul marelui actor Tony Bulandra pe scenele teatrului francez. Între 1908 și 1912, Eduard de Max apare în filmele companiei franceze „Film d’art”. În 1913 primește un important rol în adaptarea celebrului roman al lui Alexandre Dumas, „Cei trei muschetari” (1913).

·         1925: Françoise de Orléans (Françoise Marie Amélie; 14 august 1844 – 28 octombrie 1925) a fost membră a Casei de Orléans prin naștere și Ducesă de Chartres prin căsătorie.

La 11 iunie 1863, la Kingston upon Thames, Anglia, s-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Robert, Duce de Chartres. Robert și Françoise au avut 5 copii:

• Prințesa Maria de Orléans (1865–1909), care în 1885 s-a căsătorit cu Prințul Valdemar al Danemarcei, fiul regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
• Prințul Robert d'Orléans (1866–1885).
• Prințul Henri de Orléans (1867–1901).
• Prințesa Marguerite d'Orléans, care în 1896 s-a căsătorit cu Marie-Armand-Patrice de Mac-Mahon, al 2-lea Duce de Magenta, fiul lui Patrice de Mac-Mahon, Duce de Magenta.
• Prințul Jean d'Orléans, "Duce de Guise" și pretendent orleanist la tronul Franței ca "Jean al III-lea", care în 1899 s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Isabelle d'Orléans (1878–1961), fiica Prințului Filip, Conte de Paris.

Prințesa Françoise a murit la castelul Saint-Firmin la vârsta de 81 de ani.

Françoise de Orléans

Ducesă de Chartres

Părinți François d'Orléans, prinț de Joinville Prințesa Francisca a Braziliei  Frați și surori Prince Pierre, Duke of Penthièvre[*]  Căsătorită cu Prințul Robert, Duce de Chartres Copii Prințesa Maria de Orléans Prințul Robert d'Orléans Prințul Henri de Orléans Prințesa Marguerite d'Orléans Prințul Jean d'Orléans

* 1929: Bernhard Heinrich Karl Martin von Bülow (pronunțat în germană /fɔn ˈbyːlo/;^[2] 3 mai 1849 – 28 octombrie 1929), înnobilat ca Fürst von Bülow în 1905, a fost un om de stat german a fost Secretar de Stat pentru Afaceri Externe timp de trei ani și cancelar al Imperiului German din 1900 până în 1909.

Von Bülow s-a născut la Klein-Flottbeck, Holstein (acum parte a Altona, Hamburg). Tatăl lui, Bernhard Ernst von Bülow, a fost un politician danez și german, membru al unei familiei nobiliare Bülow, în rândul căreia s-au numărat baroni,conți și prinți. Fratele lui, generalul-maior Karl Ulrich von Bülow, a fost comandant de cavalerie în timpul primei conflagrații mondiale, în timpul căreia a luat parte la atacul asupra Liègeului din August 1914. Bülow a învățat limbile engleză și franceză în timpul copilăriei de la guvernante. Tatăl lui cunoștea franceza, mama engleza, ceea ce nu era neobișnuit în înalta societate din Hamburg la acea vreme.^[3]

În 1856, tatăl lui a fost ales în Dieta federală din Frankfurt ca reprezentant al Holsteinului și Lauenburgului, într-o perioadă în care Otto von Bismarck era reprezentantul Prusiei în Dietă. Bernhard von Bülow s-a împrietenit cu fiul lui Bismarck, Herbert. La 13 ani, el s-a mutat cu familia la Neustrelitz, unde tatăl lui a devenit ministru-șef al marelui duce de Mecklenburg. Bernhard a studiat la liceul Frankfort și a continuat studiile la universitățile din Lausanne, Leipzig și Berlin.^[4]

S-a înrolat voluntar în serviciul militar în timpul războiului franco-prusac și a devenit caporal în regimentul regal de husari. În decembrie 1870, escadronul lui era în acțiune lângă Amiens, unde Bernhard avea să își amintească că în timpul unei șarje de cavalerie a ucis un pușcaș francez cu o lovitură de sabie. A fost înaintat la gradul de locotenent, iar după terminarea războiului i s-a propus să rămână în armată, dar a refuzat.^[4] Și-a terminat specializarea univesitară în drept la University of Greifswald în 1872. După absolvire a devenit funcționar guvernamental și mai apoi a intrat în diplomație

În 1873, tatăl lui a devenit Secretar de stat pentru afacerile externe al guvernului german prezidat de Bismarck. Bernhard von Bülow a devenit diplomat de carieră. Primele misiuni de scurtă durată au fost la Roma, St. Petersburg, Viena și Atena.^[5]În 1876 el a fost numit al ambasadei germane din Paris, a participat la Congresul de la Berlin ca secretar și a devenit secretar doi al ambasadei în 1880.^[6]

În 1884, el a sperat să fie numit la Londra, dar în schimb a fost numit secretar unu al ambasadei din St. Petersburg. Până să ajungă la post, el a petrecut câteva zile la Varzin cu familia lui Bismarck. Bismarck i-a explicat că el consideră relațiile cu Rusia mult mai importante decât cele cu Regatul Unit, acesta fiind și motivul pentru care îl numise pe Bülow acolo. Bismarck a notat că fost impresionat de calmul și comportamentul lui Bülow din timpul acestei discuții.^[7] În Rusia, Bülow a funcționat ca chargé d'affaires. În 1887 el s-a declarat în favoarea purificării etnice prin îndepărarea polonezilor din teritoriile ocupate de germani în cazul unui viitor conflict armat.^[8] Bülow trimitea note în mod regulat la Ministerul de externe și se plângea de superiorul lui, ambasadorul Schweinitz, care însă se bucura de relații foarte bune în guvern. Bülow și-a câștigat astfel o reputație de intrigant. În 1885, șeful departamentului politic al ministerului de externe german, Friedrich von Holstein, nota că Bülow a încercat să obțină demiterea ambasadorului german în Franța, Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfürst, și numirea sa în capitala Franței, în timp ce purta o corespondență „prietenească” cu acesta din urmă.^[9]

Pe 9 ianuarie 1886, în perioada în care se afla la post în St. Petersburg, s-a căsătorit cu Maria Anna Zoe Rosalia Beccadelli di Bologna, Principessa di Camporeale, Marchesa di Altavilla, a cărei primă căsătorie cu contele Karl von Dönhoff fusese anulată de Sfântul Scaun în 1884. Prințesa, o pianistă desăvârșită, elevă a lui Franz Liszt, era fiica vitregă a lui Marco Minghetti și fiica lui Donna Laura Minghetti (născută Acton). Ea fusese căsătorită pentru șaisprezece ani și era mamă a trei copii. Bülow avusese până atunci o serie de legături amoroase și când s-a hotărât să se căsătorească a avut în vedere îmbunătățirea șanselor de promovare. În 1888, a avut de ales între două posturi – unul la Washington, DC, celălalt la București. El a ales capitala României, date fiind obiecțiunile soției față de despărțirea de familie în cazul unui post în SUA. Bülow a făcut diferite manevre în următorii cinci ani pentru ca să fie numit la Roma, unde soția avea relații foarte bune. La un moment dat, regele Umberto a fost convis să îi scrie Kaiserului Wilhelm să îl numească pe Bülow la post în Roma. Mutarea s-a făcut în sfârșit în 1893

Pe 21 iunie 1897, Bülow a primit o telegramă prin care i se cerea să se deplaseze la Kiel pentru discuții cu împăratul Wilhelm. Pe drum, el s-a oprit la Frankfurt pentru schimbarea trenului. Aici a stat de vorbă cu Philipp zu Eulenburg. Eulenburg i-a spus că Wilhelm dorea să numească un nou Secretar de stat pentru afacerile externe și la sfătuit pe Bülow să ocupe postul pe care îl ocupase și tatăl lui odată. Eulenburg i-a oferit de asemenea și sfaturi despre modul cel mai potrivit în care urma să discute cu Wilhelm, căruia îi plăcea să fie lăudat și nu suporta să fie contrazis. Odată ajuns la Berlin, Bülow a vorbit mai întâi cu Holstein,care la pus la curent cu faptul că, deși el ar fi preferat ca în funcția de Secretar de stat să rămână Adolf Marschall von Bieberstein, Wilhelm era hotărât să îl înlocuiască și că preferatul împăratului era chiar Bülow. Odată ajuns Secretar Bülow,ar fi putut să îi găsească predecesorului său un post de ambasador. Cancelarul Hohenlohe, care dorea să se retragă datorită vârstei înaintate, îl încuraja pe Bülow să accepte postul de Secretar al afacerilor externe, cu posibilitatea de a deveni la un moment dat cancelar. Bülow, pe de altă parte, l-a rugat pe Hohenlohe să continue să ocupe funcția de cancelar cât mai mult posibil.^[11]

Pe 26 iunie, Bülow s-a întâlnit cu împăratul, care i-a spus că una dintre principalele obiective ale noului secretar urma să fie construirea unei flote moderne, care să o depășească pe cea britanică, fără însă să dea motivede război. Bülow a cerut un răstimp ca să analizeze oferta, iar pe 3 august a acceptat-o. Cei doi au avut o relație de colaborare bună. În loc să îl contrazică pe Wilhelm, așa cum făcuseră unii dintre predecesorii lui, Bülow era de acord cu împăratul în toate privințele. Numai că, bazându-se pe memoria slabă a lui Wilhelm și pe frecventele sale modificări de opinie, a acționat așa cum a crezut că e mai bine și a ignorat ordinele împăratului. Postul de Secretar de stat era subordonat Cancelarului. În timpul mandatului lui Bismarck, acest post era unul al unui simplu funcționar. În timpul în care Bülow a ocupat funcția, situația s-a schimbat, Hohenlohe fiind mulțumit să îl lase pe Bülow să gestioneze afacerile externe ajutat de consilierul său principal, Holstein. Wilhelm avea să îl cheme în fiecare dimineață pe Bülow pentru discutarea politicii statului, lucru pe care nu obișnuia să îl facă și cu cancelarul.

Bernhard von Bülow

Bülow a ocupat de asemenea și un post în guvernul prusac. Deși Wilhelm era împărat al întregii Germanii, el era și rege al Prusiei. Ca Secretar de stat, Bülow a fost responsabil în principal pentru realizarea politicii de expansiune colonială, pe care împăratul o dorea cu ardoare. Bülow a fost bine primit în Ministerul de Externe, deoarece era primul diplomat de carieră numit în funcția de secretar de la demisia lui Bismarck în 1890. Bülow se temuse să accepte postul, atâta vreme cât Holstein rămânea Primul consilier imperial. Holstein era considerat indispensabil, date fiind vasta lui experiență, rangul nobiliar, iscusința diplomatică și memoria fenomenală. Eulenburg l-a sfătuit pe Bülow să creeze imediat după sosirea la post o relație de muncă bună, dar fermă, iar Bülow și Holstein au reușit să formeze o echipă foarte bună.^[13] În 1899, după ce a reușit să încheie cu succes negocierile pentru dobândirea Insulelor Caroline, Bülow a primit titlul de conte.

În octombrie 1900, Bülow a fost convocat la cabana de vânătoare a lui Wilhelm din Hubertsstock. În timp acestei întâlniri, împăratul i-a cerut lui Bülow să accepte funcțiile de cancelar al Imperiului German și prim-ministru al Prusiei. Bülow a răspuns că nu este sigur că ar fi cel mai potrivit pentru aceste poziții. Wilhelm a recunoscut că din punct de vedere strict personal l-ar fi preferat pe Eulenburg, dar ca împărat nu era sigur că acesta din urmă era suficient de competent. Pe 16 octombrie, Bülow a fost convocat din nou de împărat la Homburg. Împăratul i-a comunicat că Hohenlohe anunțase că vrea să se retragă, iar Bülow a acceptat în cele din urmă funcția de cancelar. Odată cu ocuparea noii poziții, cancelarul trebuia să găsească un înlocuitor pentru postul de Secretar de stat. Postul a fost oferit inițial lui Holstein, care a refuzat, motivând că preferă să ocupe o poziție care nu îl obligă să răspundă în fața membrilor Reichstagului. În cele din urmă, postul a fost oferit baronului Oswald von Richthofen, care lucrase ca subsecretar de stat sub conducerea lui Bülow. Noile numiri făceau clar că poziția de Secretar de stat redevenea un post subordonat cancelarului, așa cum fusese pe timpul lui Bismarck. Holstein rămânea cel mai important consilier pe probleme de politică exteră

Bernhard Fürst von Bülow (în stânga) în parcul Tiergarten, Berlin.

Cabinet (1900-1909)
Funcția	Ministru	Perioada	Partid
Cancelar	Bernhard von Bülow	17 octombrie 1900 - 14 iulie 1909	Nici unul
Vice-cancelar al Germaniei Secretar pentru afaceri interne	Arthur von Posadowsky-Wehner	1 iulie 1897 - 24 iunie 1907	Nici unul
	Theobald von Bethmann-Hollweg	24 iunie 1907 - 7 iulie 1909	Nici unul
Secretar pentru afaceri externe	Oswald von Richthofen	17 octombrie 1900 - 17 ianuarie 1906	Nici unul
	Heinrich von Tschirschky	17 ianuarie 1906 - 7 octombrie 1907	Nici unul
	Wilhelm von Schoen	7 octombrie 1907 - 28 iunie 1910	Nici unul
Secretar pentru justiție	Rudolf Arnold Nieberding	10 iulie 1893 - 25 octombrie 1909	Nici unul
Secretar al Marinei	Alfred von Tirpitz	18 iunie 1897 - 15 martie 1916	Nici unul
Secretar al postului	Victor von Podbielski	1 iulie 1897 - 6 mai 1901	Nici unul
	Reinhold Kraetke	6 mai 1901 - 5 august 1917	Nici unul
Secretar al Trezoreriei	Max von Thielmann	1 iulie 1897 - 23 august 1903	Nici unul
	Hermann von Stengel	23 august 1903 - 20 februarie 1908	Nici unul
	Reinhold von Sydow	20 februarie 1908 - 14 iulie 1909	Nici unul

În fiecare dimineața, Bülow își rezerva timp pentru discuțiile cu împăratul, care vizita cancelaria întotdeauna când era în Berlin. Hotărârea cu care cancelarul a rămas de partea lui Wilhelm a fost remarcabilă, uimindu-i chiar și pe cei care îi cunoșteau firea irascibilă. Secretarul personal al kaiserului nota la un moment dat „Oridecâte ori, din neatenție, el exprimă o opinie în dezacord cu împăratul, el rămâne pentru câteva momente tăcut și mai apoi spune exact contrariul, cu introducerea așa cum a remarcat în mod înțelepta Maiestatea Voastră” Bülow a renunțat la fumat, consumul de bere, cafea și lichior, și-a rezervat 35 de minute pentru gimnastica matinală, iar dacă vremea era frumoasă, călărea în parcul Tiergarten. Duminicile, obișnuia să facă plimbări lungi în pădure. În 1905, la vârsta de 56 de ani, el a participat la parada imperială în fruntea fostului său regiment de husari. Cu această ocazie a fost înaintat la gradul de general maior. Wilhelm îi spusese lui Eulenburg în 1901, „De când îl am pe Bülow, pot sădor liniștit”.^[15] Prima sa intevenție remarcabilă în Reichstag a fost cu ocazia discursului în apărarea imperialismului german în China. Bülow a interventi de mai multe ori în Reichstag pentru apărea politicii externe germane, acoperind gafele diplomatice ale împăratului. Într-un discurs în Reichstag din noiembrie 1906, el a introdus concepul de „încercuire”, iar presa conservatoare germană a titrat Der Krieg in der Gegenwart (Războiul în prezent).^[16] Pentru Germania, Tripla Înțelegere (Antanta) era un dezastru, pe care îl înfrunta însă cu curaj.

Caricaturăcare îl satiriza pe Bülow din Kladderadatsch, pe 27 octombrie 1907. „Criticându-l pe Bülow”, „Bunule Mohrchen, tu nu ai fi niciodatăun cățel așa de rău!"

în 1907, în timpul scandalului Harden-Eulenburg, Adolf Brand, editorul fondator al revista pentru homosexuali Der Eigene, a scris un articol în care se sugera că Bülow fusese șantajat pentru că s-ar fi angajat în activități homosexuale și prin aceasta ar fi fost obligat din punct de vederemoral să se opună Articolului 175 al Codului penal german, care scotea în afara legii homosexualitatea. Învinuit pentru calomnie și adus în judecată la 7 noiembrie 1907, Brand a afirmat că Bülow și-a îmbrățișat și sărutat secretarul privat Max Scheefer la întâlnirile clubului bărbaților găzduit de Eulenburg. Bülow a declarat la proces că ar fi vinovat de asemenea acte, dar a remarcat că a auzit zvonuri dezgustătoare despre Eulenburg. La rândul lui, Eulenburg s-a apărat față de acuzațiile lui Brand susținând că el nu a găzduit asemenea evenimente și a pretins că nu s-a implicat în acte homosexuale, ceea a dus mai apoi la acuzații de mărturie mincinoasă. În ciuda mărturie finale a șefului poliției din Berlin, care a confirmat că Bülow ar fi putut fi victima unui șantajist homesexual, declarația cancelarului a fost hotărâtoare, iar Brand a fost condamanat la închisoare.

După demisia din 1909, Bülow a trăit în principal în Italia, în vial din Roma. Vara, petrecea ceva timp la Klein Flottbek, lângă Hamburg, ori pe insula Norderney. O mare avere, pe care a primit-o moștenire după moartea unui văr, un comerciant important din Hamburg, i-a permis să trăiască în lux și confort și să transforme casa din Roma într-un centru al societății literare și politice.

Și-a dedicat timpul liber editării unei lucrări istorice la celebrarea celor o sută de ani de la victoria în Războaiele de Eliberare. În această carte el a încercat să prezinte într-o lumină foarte favorabilă propriile realizări, apărând abordările sale în domeniul politicii externe.^[a][41] Într-o nouă ediție revizuită a cărții sale, publicate după izbucnirea primei conflagrații mondiale, el a omis sau modificat mai multe pasaje care păreau compromițătoare în lumina conflictului armat, precum a fost politica de inducerea a unui fals sentiment de securitate Marii Britanii într-o perioadă în care marina germană se dezvolta. Deși contemporanii l-au considerat ca fiind un slujbaș supus al lui Wilhelm, împăratul nu l-a iertat niciodată pe Bülow pentru atitudinea și acțiunile sale în cazul interviului din Daily Telegraph interview in 1908.

prințul Bernhard von Bülow Bernhard Heinrich Karl Martin von Bülow

Părinți Bernhard Ernst von Bülow[*]  Frați și surori Alfred von Bülow[*] Adolf von Bülow[*]  Cancelare al Imperiului German În funcție 17 octombrie 1900 – 14 iulie 1909 Monarh Wilhelm al II-lea Precedat de Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst Succedat de Theobald von Bethmann Hollweg Ministru Președinte al Prusiei În funcție 17 octombrie 1900 – 14 iulie 1909 Monarh Wilhelm al II-lea Precedat de Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst Succedat de Theobald von Bethmann Hollweg Secretar de Stat pentru Afacerile Externe În funcție 20 octombrie 1897 – 14 octombrie 1900 Prim-ministru Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst Monarh Wilhelm al II-lea Precedat de Adolf Marschall von Bieberstein Succedat de Oswald Freiherr von Richthofen Ministru al Afacerilor Externe al Prusiei În funcție 20 octombrie 1897 – 14 iulie 1909 Prim-ministru Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst A ocupat atât funcția de prim-ministru cât și pe cea de ministru de externe Precedat de Adolf Marschall von Bieberstein Succedat de Theobald von Bethmann Hollweg

* 1949: Marcellin "Marcel" Cerdan (Pronunție în franceză: /maʁsɛl sɛʁdɑ̃/; 22 iulie 1916 – 28 octombrie 1949^[1]) a fost un campion mondial la box francez care a fost considerat de mulți specialiști în box și fani drept cel mai mare boxer din Franța. Viața lui a fost marcată de realizările sale sportive, stilul de viață social și, în cele din urmă, de tragedie.

Marcel Cerdan s-a născut la 22 iulie 1916 în Sidi Bel Abbès în ceea ce era pe atunci Algeria Franceză.

·         1952: Mircea Vulcănescu, filosof, sociolog, economist și profesor de etică român (n. 1904). Situat spre „dreapta tradiţională”, în sociologie a căutat să înfăţişeze o orientare spiritualistă şi ortodoxă, apropiată de înţelegerea românească şi ţărănească a existenţei, îmbogăţită, în filosofie, prin modelul ontologic românesc. A colaborat la emisiunea „Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română; în octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniţă grea.

S-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. De foarte tânăr și-a descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devenit cercetaș, iar la 16 ani s-a înscris în societatea culturală "Înfrățirea românească". Din adolescență a scris poezii și eseuri ("Conștiința națională la români", ”Cine e poetul românismului”). La sfârșitul ocupației germane din Primul Război Mondial, Mircea Vulcănescu își manifestă bucuria de a fi trăit momentul 1 decembrie 1918 printr-un discurs în fața Universității din București^[2]. Ajutat de I. G. Duca, ministrul cultelor și instrucțiunilor publice de atunci, se suie pe soclul statuii lui Mihai Viteazul și vorbește în public pentru prima oară ca reprezentant al elevilor de liceu^[3].

În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.

În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR și a fost influențat de profesorii săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu.

În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare (din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.

Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționând să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile.

În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rânduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la ziarul Cuvântul, al Mișcării Legionare, unde va scrie până la suspendarea ziarului în 1933. În anul universitar 1929–1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Apoi, a fost profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, până în 1935. S-a despărțit de soția sa, Anina Rădulescu-Pogoneanu.

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

Pe 13 octombrie 1931 a ieșit în public asociația culturală ”Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susținut comunicări. A colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvântul studențesc, Gând românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe. În acei ani a călătorit intens pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziții importante în administrația națională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanțe, până la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.

Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 23 august 1944.^[4]

Unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea Reich, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou etc.^[5]

După lovitura de stat din 23 august 1944, condusă de regele Mihai, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.

Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" îl consideră inițiatorul a numeroase hotărâri de guvern îndreptate împotriva populației evreiești

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanța a menținut pedeapsa din 1946.

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavând paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după câteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: "Să nu ne răzbunați!".

Casa în care a locuit se găsește pe strada Popa Soare, la nr. 16 A.

Publicații:

Antume

• Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
• În ceasul al 11-lea (1932)
• Cele două Românii (1932)
• Gospodăria țărănească și cooperația (1933)
• & als, D. Gusti și școala sociologică de la București, București, Institutul Social Român, 1937;
• Războiul pentru întregirea neamului (1938)
• Înfățișarea socială a două județe (1938)
• Dimensiunea românească a existenței (1943)

Postume

• 1996 - Către ființa spiritualității românești, Editura Eminescu, București;
• 2004 - Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie, Editura Marin Diaconu, Editura Humanitas, București;
• 2005 - Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Editura Marin Diaconu, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București.

Mircea Vulcănescu

Părinți Mihai Vulcănescu Căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, Margareta Ioana Niculescu

·         1960: Peter Neagoe, prozator și pictor român (n. 1881)

·         1965: A murit pictorul Lucian Grigorescu; membru corespondent al Academiei Române din 1948;  (n. 1894).

* 1965: Luigi Amoroso (n. 26 martie 1886 - d. 28 octombrie 1965) a fost un economist italian.

Concepțiile sale au la bază pe cele ale lui Vilfredo Pareto. A influențat politica economică a țării din perioada fascistă.

În unele din scrierile sale, a dezbătut și teme matematice:

• 1909: Ricerche intorno alle equazioni integrali di prima specie
• 1910: Sulla resolubilità della equazione integrale di prima specie.

Matematicianul român Miron Niculescu a publicat un memoriu intitulat Remarques sur une théorème de moyenne de Luigi Amoroso (Bruxelles, 1932).

·         1969: Kornei Ciukovski, poet rus (n. 1882)

·         1974: A murit inginerul geolog Ion Panu-Huber, cel care a elaborat teoria generală a proceselor de clasare şi concentrare gravitaţională a mineralelor. Are meritul de a fi creat primul laborator din România de preparare a substanţelor minerale utile; membru corespondent al Academiei Române din 1955; (n. 1904).

* 1973: Iustin Handrea (n. 12 aprilie 1905, Maiorești, Rușii-Munți, Mureș, România – d. 28 octombrie 1973) a fost un intelectual de pe Valea Mureșului Superior, învățător emerit și pasionat muzeograf, care s-a consacrat în eforturile sale culturalizării marei mase a țărănimii.

Acesta s-a născut într-o familie de țărani săraci din satul Maiorești din comuna Rușii-Munți din județul Mureș, fiind cel mai mare dintre cei trei copii ai lui Mihai și Anghelina. La împlinirea vârstei de 4 ani copilul Iustin trăiește prima dramă, când tatăl său decedează zdrobit de un buștean în pădurea unde mergea să muncească, atunci când nu avea ce lucra acasă. Nevoită ulterior, mama sa s-a recăsătorit.^[1]

După finalizarea școlii primare în 1917, greutățile materiale ale familiei îl împiedică pe Handrea pentru o perioadă de 5 ani să continue cursurile, în tot acest timp el fiind nevoit să ia parte la muncile agricole alături de familia sa, asemeni oricărui țăran. Ajuns la 12 ani alături de tatăl său vitreg la o exploatare forestieră din Munții Călimani, pe lângă munca efectuată la cojitul buștenilor de brad și la tăiatul crengilor, i s-a încredințat activitatea de paznic și menaj al colibelor de muncitori forestieri^[A][2]. A servit și ca plutaș pe Mureș, de la Toplița la Reghin.^[1]

„Viitorul muzeograf de mic copil a avut pasiunea de a aduna obiecte, prima colecție ce consta în pietricele din Pârâul Handreștilor de diferite forme culori și dimensiuni, fiind descoperită de mama sa în podul casei încă înainte de a merge la școală. Urmarea a fost aruncarea de către aceasta a pietricelelor în pârâu, urmată de o dojană în care îi atrăgea atenția să nu se mai ocupe de nimicuri. A doua colecție – de coji de ouă, a fost de această dată ascunsă sub o putină din podul casei dar, a avut un final la fel de nefericit. Spre dezolarea lui Handrea a sfârșit tot de mâna mamei, în sobă, urmarea fiind o nouă dojană în care era îndemnat să se lase de acest obicei.^[3]”

În Reghin în prima parte a secolului XX

Spre norocul său cu ajutorul și la insistențele preotului și învățătorului din sat care au sesizat în el potențialul care va da roade mai târziu, primește în 1922 consimțământul de a pleca pentru continuarea școlii la Reghin ca elev particular, de la tatăl său vitreg, greu apăsat din cauza situației materiale precare.^[4] Pentru a se putea susține financiar în oraș și a-și achita taxele școlare, s-a angajat pe post de „băiat bun la toate” la una dintre întreprinderile din oraș.^[1]

Înființarea Școlii Normale în Târgu Mureș după unirea Transilvaniei cu România, este un prilej pentru tânărul ei viitor absolvent să obțină o bursă de studii și să se înscrie în 1923 aici. Pentru a face față la școala din Târgu Mureș necesităților, folosește venitul rezultat atât din vinderea proprietății funciare moștenite de la părinți și din munca de sezonier la Fabrica de cherestea din Lunca Bradului – în vacanțe, cât și pe cel rezultat din diversele prestații efectuate colegilor din școală. Anul 1928 reprezintă momentul în care își ia diploma de învățător și pornește pe drumul de luminător al satelor mureșene

Ca tânăr învățător a fost repartizat la 1 septembrie 1929 în satul Bozed (comuna Ceaușu de Câmpie) din județul Mureș, în activitatea sa didactică ajungând ulterior să predea în satul Vălenii de Mureș (comuna Brâncovenești) și mai apoi în satul natal - Maiorești.

S-a căsătorit cu Ioana Gabor din Morăreni.^[B][5]

În timpul celui de-al doilea război mondial s-a aflat în București timp de trei ani, alături de refugiații ardeleni.

Fostul învățător nu a întrerupt legătura cu satul în care și-a început cariera de dascăl, ultima vizită fiind aici în 1969, când i-a fost înmânată de către un fost elev de al său o diplomă de onoare într-un cadru festiv – la căminul cultural, ca o dovadă de mare cinste a recunoașterii muncii depuse între anii 1929 – 1932. Prilejul a fost și o ocazie ca dascălul să doneze bibliotecii Căminului cultural din Bozed (căreia i-au fost puse bazele cu 40 de ani în urmă de către maioreștean), un număr de 500 de volume.^[6]

Iustin Handrea s-a stins din viața la vârsta de 68 de ani, în 28 octombrie 1973.

* 1973: Taha Hussein (scris și Taha Husein, în arabă طه حسين; n. 14 noiembrie 1889, Minya[*], Egipt – d. 28 octombrie 1973,^[5][1][2][4] Cairo, Egipt^[5]) a fost unul dintre cei mai mari scriitori egipteni, fiind cel ce a pus bazele modernismului în literatura arabă. A fost romancier, publicist, cadru universitar și autorul a numeroase studii despre literatura arabă.

Taha Hussein (طه حسين ‎)

·         1981: Eugen Pora, zoolog și oceanograf român (n. 1909)

·         1991 - A murit chimistul Ilie G. Murgulescu, presedinte al Academiei Romane (1963-1966) (n.07.01.1902)

·         1998: Ted Hughes, poet englez (n. 1930)

·         1999: Dinu Giurgiu, compozitor român de muzică ușoară (n. 1943)

·         2003 - A murit soprana Emilia Petrescu, solista si membra a cvartetului vocal al Filarmonicii „George Enescu” din Bucuresti. Arta sopranei a stralucit pe scene din Romania, dar si din Germania, Franta, Elvetia, Cehia si SUA (n.1925). A fost artist emerit.

·         2005 - A încetat din viaţă sculptorul Ion Irimescu, membru de onoare al Academiei Române, deţinător al ordinului "Steaua României", cea mai mare distincţie pe care o poate acorda instituţia prezidenţială, câştigătorul Premiului de Excelenţă în Cultura Româna pe anul 2001 (n. 27 februarie 1903)

·         2005: Richard E. Smalley, chimist american (n. 1943)

Richard Smalley

* 2006: Trevor Berbick (n. 1 august 1954, Port Antonio[*], Jamaica – d. 28 octombrie 2006,^[1] Port Antonio[*], Jamaica) a fost un boxer profesionist canadian jamaican care a concurat între 1976 și 2000. A câștigat titlul WBC în 1986 învingândul pe Pinklon Thomas, dar la pierdut în prima apărare în fața lui Mike Tyson, care era neînvins la vârsta de 20 de ani. Berbick a fost, de asemenea, ultimul boxer care a luptat cu legendarul Muhammad Ali, învingându-l în 1981.

·         2008: Maria Constantina (Dina) Cocea (n. 27 noiembrie 1912, București - d. 28 octombrie 2008, București) a fost o actriță română. A desfășurat o prestigioasă activitate teatrală la Teatrul Național București și Teatrul Național Radiofonic, având apariții rare, dar memorabile, pe micul sau marele ecran.

Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Floricăi Mille (fiica lui Constantin Mille), Dina Cocea s-a născut la București la data de 27 noiembrie 1912. Sora ei a fost viitoarea actriță Tanți Cocea (1909-1990).

Studiile de actorie le-a absolvit la Paris. Debutul teatral a avut loc tot la Paris, în anul 1934^[1]. Debutul în România și l-a făcut la Teatrul „Comedia” din București, în 17 ianuarie 1935, cu piesa de teatru „Adevăratul Iacob”, în rolul dansatoarei Yvette, alături de George Timică.

Pe marile ecrane a apărut pentru prima dată în 1934, într-un rol din filmul La jeune fille d'une nuit^[2]. Debutul în filmul românesc s-a produs în 1939, în filmul O noapte de pomină, după care au urmat apariții în filmele Neamul Șoimăreștilor, Ștefan cel Mare, Cantemir sau Iancu Jianu.

Unii apropiați au afirmat că Dina Cocea a frecventat intimitatea baronului Manfred von Killinger (în perioada cât acesta a fost ambasador al Germaniei în România), apoi pe cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (cu care ar fi avut o legătură discretă).^[3][4]

Între anii 1941-1949 a fost director la Teatrul Nostru și la Studioul Teatrului Nostru, iar în perioada 1952-1962 a fost decan al Facultății de Teatru. Începând din 1956, a reprezentat România la congrese internaționale sau la manifestările organizate de ONU și UNESCO. Între anii 1979 și 1989 a fost președintele Asociației Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale. Dina Cocea a fost deputat în Marea Adunare Națională în perioada 1965 - 1969.^[5]

De-a lungul timpului, Dina Cocea a jucat în peste zece filme de lung-metraj, a avut peste o sută de roluri în spectacole de teatru, teatru radiofonic și teatru pentru televiziune. A avut o prodigioasă activitate eseistică și publicistică, scriind nenumărate articole de sinteză, critică și cronică dramatică în presa de specialitate autohtonă și din străinătate.

Între anii 2001 și 2008 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.

Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A încetat din viață cu o lună înainte de a împlini vârsta de 96 de ani.

Filmografie:

• O noapte de pomină (1939)
• Cartierul Veseliei (1964)
• Neamul Șoimăreștilor (1965) - Doamna Elisabeta Movilă
• Ciprian Porumbescu (1973) - sora pastorului Gorgon
• Cantemir (1973)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - sultana Mara
• Mușchetarul român (1975)
• Aurel Vlaicu (1977)
• Iancu Jianu haiducul (1980)
• Cântec pentru fiul meu (1980)
• Atac în bibliotecă (1992)

Dina Cocea

Părinți Nicolae Cocea și Florica Mille Frați și surori Tanți Cocea Căsătorită cu Mihai Brediceanu

Maria Constantina (Dina) Cocea - foto: cinemarx.ro

·         2013: Tadeusz Mazowiecki (ajutor·info) [taˈdɛuʂ mazɔˈvʲɛt​͡skʲi] (n. 18 aprilie 1927, Płock - d. 28 octombrie 2013, Varșovia) a fost un scriitor, ziarist, filantrop și om politic de orientare creștin-democrată din Polonia, fost lider al mișcării Solidaritatea și primul premier necomunist din Europa Centrală și de Est de după al Doilea Război Mondial.

Mazowiecki provine dintr-o familie nobiliară poloneză, ce folosea stema Dołęga. A studiat la Liceul Mareșal Stanisław Małachowski (promoția 1946), după care a început să studieze dreptul la Universitatea din Varșovia, dar nu a absolvit. Între 1945 și 1955, Mazowiecki a fost membru al Asociației PAX, o grupare catolică aflată sub controlul comuniștilor, asociație din care a fost înlăturat pentru că conducea așa-numita opoziție internă. Între 1953 și 1955, a fost redactor-șef al săptămânalului catolic WTK - Wrocławski Tygodnik Katolicki. În perioada stalinistă din Polonia, a fost implicat în defăimarea Episcopului de Kielce Czesław Kaczmarek, acuzat pe nedrept de comuniști că este spion american și al Vaticanului.^[1]

A fost unul din membrii fondatori ai Clubului Intelectualității Catolice, înființat în 1957. În 1958, Mazowiecki a înființat revista lunară Więź, devenindu-i redactor-șef. În anii 1961-72 a fost reprezentant în Sejm, al treilea, al patrulea și al cincilea său mandat fiind ca reprezentant al grupării catolice Znak. A ridicat în fața legislativului problema demonstrațiilor studențești din martie 1968.

După protestele din 1970 din Polonia Mazowiecki a insistat să se înființeze o comisie de anchetare a celor responsabili de vărsarea de sânge. Când în 1976 nu a mai fost lăsat să candideze, s-a alăturat opoziției.

În august 1980 a condus Grupul de Experți care a susținut muncitorii din Gdańsk ce negociau cu autoritățile. După 1981 a fost redactor-șef al săptămânalului Tygodnik Solidarność (Solidaritatea). După declararea legii marțiale în decembrie 1981 a fost arestat și încarcerat la Strzebielnik, apoi la Jaworz și în cele din urmă la Darłówek.

A fost printre ultimii deținuți politici eliberați, la 23 decembrie 1982. În 1987 a petrecut un an în străinătate, discutând cu politicieni și reprezentanți sindicali. El credea cu convingere în procesul de cucerire a puterii de la Partidul Muncitoresc Unit Polonez prin negocieri și a jucat astfel un rol activ în discuțiile Mesei Rotunde, devenind unul dintre cei mai importanți arhitecți ai acordului prin care s-a decis organizarea de alegeri parțial libere la 4 iunie. La 17 august, Mazowiecki s-a întâlnit cu Lech Wałęsa, care i-a oferit postul de prim-ministru în guvernul ce urma să se formeze.

Tadeusz Mazowiecki a fost trimis special al ONU în Bosnia și Herzegovina în 1992. În 1993 a redactat un raport despre încălcările drepturilor omului în fosta Iugoslavie. Mazowiecki s-a retras în 1995 pentru a protesta față de lipsa de reacție a puterilor mondiale față de atrocitățile comise în timpul Războiului din Bosnia, în principal față de masacrul de la Srebrenica comis în acel an

Fostul prim ministru Tadeusz Mazowiecki cu fostul ministru de externe Bronisław Geremek în 2004

T. Mazowiecki cu preşedintele Bronisław Komorowski, fostul președinte Aleksander Kwaśniewski și ministrul educației Katarzyna Hall

Un conflict cu Lech Wałęsa a dus la dezintegrarea Clubului Parlamentar al Cetățenilor, care reprezenta Solidaritatea. Clubul a fost împărțit între Acordul de Centru care îl susțina pe Wałęsa, și ROAD, care a ținut partea lui Mazowiecki. Conflictul a făcut ca ambii politicieni să candideze la alegerile prezidențiale de la sfârșitul lui 1990. Mazowiecki, care în perioada Solidarității a fost consilier al lui Lech Wałęsa și al comitetului de grevă de la șantierul naval din Gdańsk, a candidat împotriva lui Wałęsa și a pierdut, neintrând în al doilea tur (a obținut doar 18,08% - 2.973.364 de voturi) și a fost depășit de Stanisław Tymiński, un candidat exotic, provenit din diaspora poloneză din Canada.

Din 1991, Mazowiecki a devenit președinte al Uniunii Democrate (devenită mai târziu Uniunea Libertății), din 1995 – a fost numit președinte de onoare. Împreună cu Jan Maria Rokita, Aleksander Hall și Hanna Suchocka el a reprezentat aripa creștin-democrată a partidului.

A fost demis din cauza criticilor provenite din rândul grupării de stânga din cadrul Uniunii Libertății (Wladyslaw Frasyniuk, Barbara Labuda), care l-au acuzat pe Mazowiecki de nehotărâre, lentoare la luarea deciziilor și de conservatorism excesiv. Între 1989 și 2001, Mazowiecki a fost membru al parlamentului, mai întâi ales în Poznań, apoi în Cracovia.

În 1997 a introdus un preambul de compromis în Constituția Poloniei (preambul redactat anterior de redactorii Tygodnik Powszechny), și a fost votat de Adunarea Națională. În noiembrie 2002, a părăsit Uniunea Libertății, protestând împotriva ieșirii din Internaționala Creștin-Democrată și a coalizării locale și electorale cu Alianța Stângii Democrate și ci Partidul Auto-Apărării în voievodatul Warmia-Mazuria.

Mazowiecki în 2007

În 2005, a fost unul dintre fondatorii Partiedului Democrat - democrats.pl - înființat prin extinderea fostei Uniuni a Libertății cu noi membri, mai ales cu tineri și câțiva politicieni de stânga. A fost lider al listei parlamentare în alegerile legislative din circumscripția Varșovia în 2005, obținând 30.143 votes. Cel mai mare număr de voturi au fost obținute în districtul Żoliborz, și cel mai mic, în Rembertów. Până în 2006, a condus Consiliul Politic. S-a retras din viața politică și locuiește în Varșovia.

Mazowiecki a primit mai multe premii. A primit diplomă onorifică din partea universităților din Leuven, Genova, Giessen, Poitiers, Exeter, Varșovia și din parta Universității de Economie din Katowice. A primit Ordinul Vulturului Alb (1995), Ordinul de Aur al Bosniei (1996), Légion d'honneur (1997), Premiul Srebrenica (2005), Premiul Uriașul (1995) acordat de Gazeta Wyborcza la Poznań și Premiul Jan Nowak-Jezioranski (2004). În 2003, a fost ales în Consiliul Director al Fondului pentru Victime al Tribunalului Penal Internațional.

Tadeusz Mazowiecki

Primul Ministru al Poloniei În funcție 24 august 1989 – 12 ianuarie 1991 Președinte Wojciech Jaruzelski Lech Wałęsa Precedat de Czesław Kiszczak Succedat de Jan Krzysztof Bielecki Președinte al Uniunii Libertății În funcție 1994 – 1995 Precedat de Înființarea partidului Succedat de Leszek Balcerowicz Președinte al Uniunii Democrate În funcție 1991 – 1994 Membru al Sejmului Republicii Populare Polone În funcție 1961 – 1972 Membru al Sejmului Republicii Polone În funcție 1991 – 2001

Sărbători

·         în calendarul ortodox: + Sf Ier Iachint, mitropolitul Țării Românești; Sf. Mc. Terentie cu soția sa, Neonila și cei 7 fii; Sf. Ier Firmilian Episcopul Cesareei Capadociei  

Sfântul Ierarh Iachint de Vicina  - foto: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Iachint de Vicina a vieţuit în secolul al XIV-lea (născându-se probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea), fiind ultimul conducător al Mitropoliei de Vicina şi primul mitropolit al UngroVlahiei (Ţara Românească). Prăznuirea lui se face la data de 28 octombrie.

·       Ziua Națională a Greciei

Amplasarea Greciei

foto: ro.wikipedia.org

“Ziua demnităţii” sau “Ziua Marelui NU”, zi în care, în anul 1940, Benito Mussolini i-a dat un ultimatum premierului grec, Ioaniss Metaxas, de a permite trecerea trupelor italiene prin Grecia, altfel avea de înfruntat războiul. Premierul grec a răspuns printr-un categoric “Okhi” (NU ! ). La nici două ore, Grecia era atacată, intrând astfel în cel de – Al Doilea Război Mondial. De atunci, toată Grecia sărbătoreşte această zi, comemorând eroii căzuţi în luptă. Se organizează parade militare şi manifestări cultural-artistice. Grecia mai sărbătoreşte şi o altă zi de însemnătate naţională, pe 25 martie, rememorând declanşarea războiului de independenţă din 1821, pentru eliberarea de sub dominaţia otomană.

·    Ziua Națională a Cehiei (Republicii Cehe), zisă și Ziua Liberației sau a Independenței

Amplasarea Cehiei

foto: ro.wikipedia.org