3. /17 OCTOMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sfantul Proroc Oseea; Sfantul Cuvios Mucenic Andrei Criteanul; Duminica a 21 - a după Rusalii - a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII - lea Ecumenic - Pilda semănătorului - Rugăciunea lui Iisus 

Sfantul Proroc Oseea

Sfântul proroc Osea era fiul lui Veriin de la Valemot, din seminția Isahar, bărbat temător de Dumnezeu. În acea vreme mulți din poporul lui Israel, abătându-se de la Dumnezeu și uitând facerile de bine și minunile Lui, se închinau idolilor, iar el slujea lui Dumnezeu, Celui ce a făcut cerul și pământul și Care a scos pe părinții lor din Egipt cu mână tare; îi învăța pe oamenii cei rătăciți de la adevăr și îi întorcea prin sfaturile sale cele înțelepte la strămoșeasca dreaptă credință. Umplându-se de Duh Sfânt, mult a prorocit pentru Israel și pentru venirea lui Hristos și învierea Sa, precum se vede în cartea lui.

Pentru că a scris proroceștile sale cuvinte, însumând paisprezece capete care se socotesc în Sfânta Scriptură ca fiind grăite prin Sfântul Duh. Osea a viețuit ani îndelungați, cu 822 de ani înainte de nașterea lui Hristos. Iar numele lui se tâlcuiește: mântuitor, păzitor sau umbritor. A murit întru bătrânețe adânci și cinstite și a fost îngropat cu pace în pământul său.

Sfantul Cuvios Mucenic Andrei Criteanul

După prigoanele cele multe în care s-a vărsat sângele sfinților mucenici pentru mărturisirea dumnezeirii și a întrupării lui Iisus Hristos, fiind urmăriți de împărații și de domnii cei necredincioși; când Biserica lui Dumnezeu, ca un pământ bine roditor, adăpându-se cu cinstitul sânge al robilor Domnului, se lățise în toate marginile pământului și acum se făcuse pace și unire în casa Domnului și înflorea dreapta credință; când se înmulțeau între popoare obiceiurile cele bune, se păzeau poruncile Domnului și credincioșii mergeau din putere în putere, aflându-se în toate bunătățile, atunci diavolul, zavistuind și vrând acum să aducă pe oameni spre lepădarea de Hristos – nu la vedere precum lucrase mai înainte, ci cu meșteșug, sub chipul râvnei pentru Dumnezeu, a ridicat lupta împotriva icoanelor, ca oamenii, lepădându-se de sfânta icoană a lui Hristos, pe Însuși Hristos să-L lepede, pentru că cinstea ce se face icoanei se urcă spre Acela a Cărui față este închipuită pe icoană.

Diavolul, potrivnic mântuirii omenești, a îndemnat pe împăratul Constantin - nu cel ce a fost asemenea cu apostolii și a luminat lumea cu credința lui Hristos, ci pe altul cu același nume, care a fost numit Copronim, pentru că a spurcat mai întâi scăldătoarea botezului său, iar după aceea Biserica lui Hristos, cu păgânescul său eres - pe acela l-a ridicat diavolul, zicându-i că nu se cade ca creștinii să se închine icoanelor și să le cinstească, căci aceasta este închinarea de idoli. Nechibzuitul n-a înțeles că unde este lucru rău, vătămător de suflet și oprit, acolo și icoana lucrului aceluia este rea, vătămătoare de suflet și oprită, iar unde este lucru bun, folositor și neoprit, acolo și icoana lucrului aceluia este bună, folositoare și neoprită. Răi sunt zeii păgânilor și vătămători de suflet și este oprit a-i cinsti pe ei, deci și icoanele lor sunt rele și vătămătoare de suflet și Legea lui Dumnezeu a oprit a le cinsti pe ele. Bun este Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos și buni sunt robii Lui și ne sunt nouă foarte folositori de suflet și nu numai că nu ni se oprește, ci ni se poruncește să cinstim pe Dumnezeu și pe sfinții Lui, precum a zis David: „Iar mie îmi sunt foarte cinstiți prietenii Tăi, Dumnezeule”. Deci și icoanele Domnului și ale cinstiților Lui prieteni, către care a grăit: „voi sunteți prietenii Mei”, sunt bune și foarte folositoare de suflet și suntem datori a le cinsti, știind că cinstea cea adusă icoanelor trece asupra celui închipuit pe icoană.

Nebunul și nelegiuitul împărat, neînțelegând aceasta, a trimis poruncă prin toate țările stăpânirii sale ca să fie aruncate icoanele din casele Domnului și să nu îndrăznească cineva să țină în casa sa icoane. Și îi îngrozea cu înfricoșate chinuri și cu moarte pe toți cei ce nu vor voi să se supună poruncii lui. Era mare necaz, mâhnire și strâmtorare în Biserica lui Dumnezeu. Mulți din cei credincioși, temându-se de amenințările cele înfricoșătoare ale împăratului, fugeau și se ascundeau, cetățile erau pustii și popoarele fugeau prin pustietăți, iar cei ce rămâneau, unii se supuneau poruncii împăratului și se lepădau de închinarea icoanelor, iar alții, ținându-se cu strășnicie de învățăturile Sfinților Părinți, se împotriveau cu îndrăzneală luptătorilor de icoane și erau în multe feluri chinuiți; puteai să vezi închisorile, temnițele și gropile cele adânci, pline, nu de tâlhari, nici de hoți, nici de alți făcători de rele, ci de episcopi, de preoți, de călugări și de alte popoare dreptcredincioase.

În acea vreme era în insula Creta, care acum se numește Candia, un oarecare om, cu numele de Andrei, care era încă din copilărie temător de Dumnezeu. El a părăsit lumea aceasta și slava ei, toate el le-a defăimat și nu le-a socotit și, luându-și crucea, petrecea o viață strâmtorată, care ducea spre cer și pe mulți îi atrăgea în această viață plăcută lui Dumnezeu. Auzind Andrei că în Constantinopol nelegiuitul Copronim chinuia pe mulți sfinți pentru noua învățătură eretică și hulitoare împotriva icoanelor, s-a aprins cu râvnă credinței și a dragostei de Hristos și, sculându-se, a mers la Constantinopol, netemându-se de nimic. Acolo cu bărbăție și îndrăzneală mare învăța pe față poporul că să nu se lase înșelat de cuvintele împăratului și de învățătura lui cea eretică. Pe cei ce rămâneau în credință, în mărturisirea cea adevărată și în răbdarea chinurilor, îi deștepta.

Andrei, văzând că mărturisitorii lui Hristos sufereau chinuri pentru cinstirea sfintelor icoane - căci, după porunca împăratului, unii erau bătuți cumplit cu vîne de bou, alții erau arși cu foc, unora li se scotea ochii și li se tăia limba, iar altora li se tăiau mâinile și picioarele - și neputând să rabde mai mult, a alergat în biserica Sfântului Mucenic Mamant, unde era mândrul împărat cu toată mulțimea boierilor și curtenilor săi și, trecând printre oameni în adunarea cea mare a poporului, Andrei a ajuns la împărat. Stând înaintea lui cu inimă curajoasă, a strigat cu glas mare, zicând: „Pentru ce, o, împărate, te numești creștin și slugă a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci în picioare și robilor Lui le faci multe răutăți?!”.

După ce a terminat de grăit, împăratul a poruncit să fie prins și îndată, repezindu-se slujitorii, l-au apucat cu mâinile lor ucigașe, unii de cap, alții de mâini, iar alții de umeri și de haine și, aruncându-l la pământ, l-au bătut, târându-l și călcându-l cu picioarele. Împăratul, vrând să se arate milostiv, a poruncit să înceteze de a-l mai bate. Și, ieșind din biserică, l-au dus pe Andrei la împărat și acesta a început a grăi cu el : „De unde, îi zise, ai îndrăzneala aceasta, căci fără rușine ai venit să-mi grăiești de rău în față? Oare din nebunie, oare din vreo părere, sau pentru aceea ca să fii știut de mine?”. Iar Andrei a răspuns: „Nu din nebunie fac aceasta, nici din părere, nici pentru o slavă deșartă te caut, pentru că toate acestea pe care tu le ai în lume eu că pe un vis le-am defăimat și ca fumul le-am socotit. Eu am auzit de învățătura ta cea rea, cum că surpi cinstea sfintelor icoane și prigonești Biserica lui Dumnezeu dreptcredincioasă și pentru aceasta râvnă casei lui Dumnezeu m-a mâncat pe mine și am venit de departe aici să te sfătuiesc pe tine, sau să mor pentru Hristos. Căci dacă însuși Dumnezeul meu a murit pentru mine, apoi eu, chipul Lui fiind, oare nu pot să mor pentru icoane?”. Iar împăratul i-a zis: „La voi este acea îndrăcire și nebunie a minții voastre deșarte ca să dați lemnului, vopselelor și pietrei slava veșnicului Dumnezeu și nu ascultați ceea ce a poruncit El prin Moise: de a nu face chip cioplit, nici orice altă asemănare. De unde, dar, crește în voi această nebunie, că vă împotriviți adevărului, pe care singuri îl vedeți și singuri pe voi vă dați pierzării? Să mă crezi că nu pentru adevăr, nici pentru Hristos, ci numai pentru îndrăzneala și împotrivirea cea fără de rușine te voi chinui”. Iar Sfântul Andrei, neputând suferi hula aceasta, i-a zis: „O, cap sec, oare nu pentru Hristos pătimește cel ce pătimește pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la acela a cărui este icoana? Pentru ce voi pedepsiți cu moarte cumplită pe cei ce nu cinstesc stâlpii și chipurile voastre cele împărătești? Iar voi, care sunteți azi și mâine pieriți ca praful, vreți să fiți cinstiți întru chipurile voastre, apoi nu este mai mare păcat să vă porniți împotriva chipului lui Hristos? Căci necinstea făcută chipului lui Hristos este necinstea făcută însuși lui Hristos, pe al Cărui chip îl reprezintă!”.

Când voia Sfântul Andrei să-i tâlcuiască ce chipuri a poruncit Dumnezeu prin Moise să nu se facă - pe care omul le-ar fi avut în loc de Dumnezeu - nu l-a lăsat împăratul să mai grăiască, zicându-i: „Dacă împărații se mânie pe chipurile lor, cu mult mai mult pentru aceea, dacă cineva de față ar îndrăzni să grăiască asupra lor cu limbă așa de rea”. Și îndată a poruncit ca să fie dezbrăcat și bătut fără milă. Iar când sfântul răbda bătaia cu bărbăție, a început împăratul să-l amăgească cu momeli, ca să se supună păgâneștii porunci. Dar Sfântul Andrei, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Dumnezeule, scapă-mă, să nu mă lepăd de Hristos, Care este zugrăvit pe sfânta Lui icoană. Mai de folos îți era ție, împărate, ca să te îndeletnicești cu lucruri ostășești și să rânduiești poporul, decât să gonești pe Hristos și pe robii Lui”. Împăratul, mânios, a poruncit ca iarăși să fie bătut, încât se înroșea pământul cu sângele lui. Unii, care se asemănau împăratului, aruncau pietre asupra lui Andrei, încât i-au spart gura și i-au sfărâmat coastele. Apoi, după ce l-au chinuit multă vreme, l-au aruncat pe sfânt în temniță, unde, stând câtva vreme, întărea în dreapta credință pe credincioșii care veneau la dânsul. După aceasta împăratul a poruncit ca iarăși să fie scos și să fie chinuit, înnoindu-i rănile cele dintâi; și făcându-se aceasta, cădea carnea de pe el. Iar mai pe urmă, legându-l de picioare, a poruncit chinuitorilor ca să-l târască prin cetate, până la locul unde se pedepseau făcătorii de rele și apoi să-l ucidă acolo. Pe când sfântul era târât astfel prin târg, un oarecare om dintre eretici, care adusese în târg pește de vânzare, fiind înștiințat de pricină răbdării lui și fiind îndemnat de diavol, a apucat securea și degrabă a tăiat picioarele mucenicului și în felul acesta i s-a scurtat mult chinuita lui alergare, pentru că îndată a murit din pricina acelei dureri. Iar trupul lui a fost aruncat în prăpastie între trupurile tâlharilor și a zăcut acolo mai mult de douăsprezece săptămâni. Prin porunca lui Dumnezeu, adunându-se din diferite părți cei chinuiți de duhuri necurate, au scos trupul sfântului din prăpastie și dintre stârvuri, punându-l la loc sfințit și îndată, drept răsplătire, au câștigat tămăduire. Mulți alții s-au vindecat la mormântul sfântului cu rugăciunile lui, pentru că are îndrăzneală către Dumnezeu și se roagă pentru noi toți, stând cu sfinții înaintea scaunului Domnului, în veci. Amin.

Duminica a 21 - a după Rusalii - a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII - lea Ecumenic - Pilda semănătorului - Rugăciunea lui Iisus 

Ev Ioan 17, 1 - 13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

Ap Tit 3, 8 - 15

Fiule Tit, vrednic de crezare este cuvântul şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca aceia care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe Tihic, sârguieşte-te să vii la mine la Nicopole, întrucât acolo m-am hotărât să iernez. Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apolo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc, întru credinţă. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii - Despre semănătorii cuvântului lui Dumnezeu (Pr. Ilie Cleopa)

Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuși Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieșit din sânurile Tatălui, după cum Însuși a zis: „Eu de la Dumnezeu am ieșit“ (Ioan 17, 8), și a venit pe pământ să semene sămânța cuvântului Său.

„Ieșit-a semănătorul să semene sămânța Sa“ (Luca 8, 5)

 

 

Iubiți credincioși,

Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuși Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieșit din sânurile Tatălui, după cum Însuși a zis: „Eu de la Dumnezeu am ieșit“ (Ioan 17, 8), și a venit pe pământ să semene sămânța cuvântului Său. Iar țarina în care a semănat sămânța Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: „Iar țarina este lumea“ (Matei 13, 38).

Din această pildă vedem că numai a patra parte din țarină, adică din lume, a fost pământ bun, care, primind sămânța cuvântului lui Dumnezeu, a crescut și a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părți din țarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriș și pământ cu spini (Matei 13, 22), în care căzând sămânța cea bună a cuvântului, nu a rodit, ci s-a pierdut.

Deși „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4), a cui este vina că numai o pătrime din lume se va mântui, primind sămânța cuvântului vieții și aducând roadă însutită? Toată vina acestei nerodiri, nu este a lui Dumnezeu, ci a omului care, prin așezarea rea a sufletului său, împiedică creșterea și rodirea seminței cuvântului dumnezeiesc. Trebuie să știm că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă. El nu forțează ușa inimilor omenești, numai bate la ușa inimilor, precum scrie: „Iată, stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra și voi cina cu el și el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu este preadrept și preasfânt și nu voiește a mântui pe cineva cu sila, ci de bunăvoie. De la zidire El l-a încununat pe om cu voie liberă, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: „Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi“ (Psalm 5, 12); la fel Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului său (Efeseni 1, 11), adică liber să aleagă. Și dacă omul de bunăvoia sa lucrează faptele bune, atunci este iubit de Dumnezeu, după cum este scris: „Pe dătătorul de bunăvoie îl iubește Dumnezeu“ (II Corinteni 9, 7). Altfel nu ar fi plată veșnică, nici muncă veșnică pentru păcate, dacă Dumnezeu ar sili voința omului spre bine, sau ar îngădui pe diavolul să ispitească pe om mai presus de puterea sa. Sfântul Apostol Pavel ne-a arătat acest adevăr, zicând: „Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiți ispitiți mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita vă trimite și scăparea din ea“ (I Corinteni 10, 13).

Așadar, frații mei, toată vina nerodirii cuvântului lui Dumnezeu în inima omului, care de bună voia sa, din cauza necredinței sale, se face cale călcată de oameni, pietriș sau pământ cu spini. Omul, de bunăvoia sa, își alege viața sau moartea, iadul sau raiul. Cuvântul lui Dumnezeu se închipuie cu sămânța; pentru că precum sămânța este aruncată în pământ ca să rodească, tot așa și cuvântul lui Dumnezeu este semănat în inimile oamenilor, spre a aduce roadă. Și precum din sămânță, crescând, se face roadă pentru hrana trupească, cum ar fi grâul, orzul, porumbul și alte plante și arbori, tot așa și sămânța cuvântului lui Dumnezeu, semănându-se în pământ bun, rodește hrana cea sufletească și nepieritoare. Și precum sămânța nu rodește în orice loc s-ar semăna, ci numai în cel bun, la fel și cuvântul lui Dumnezeu nu rodește în inima fiecărui om, ci numai a celui ce este pământ bun, adică acel ce primește cu credință cuvântul vieții și îl lucrează, cum zice și marele Apostol Pavel: „credința este lucrătoare prin dragoste“ (Galateni 5, 6).

Numai această țarină duhovnicească poate aduce lui Dumnezeu rod însutit.

 

Iubiți credincioși,

V-am arătat că adevăratul semănător al cuvântului lui Dumnezeu este Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dar trebuie să știm că Dumnezeu, de la începutul zidirii a trimis mulți semănători ai cuvântului Său în lume. Așa au fost Patriarhii, Apostolii, Evangheliștii, Ierarhii, Mărturisitorii, Mucenicii și o mare mulțime de propovăduitori și dascăli, care au vestit și au semănat cuvântul lui Dumnezeu în inimile oamenilor.

Dar oare toți propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu au avut aceeași putere de convingere în sufletele oamenilor? La aceasta răspundem că toți au avut darul și puterea de a trezi mințile și inimile oamenilor la credința cea dreaptă în Dumnezeu, însă unii vesteau mai ales prin cuvânt; alții întăreau predica lor cu multe și mari minuni. Așa de exemplu, au crezut ca la trei mii de suflete când a predicat Apostolul Petru, pentru că s-au minunat, auzind pe Apostol predicând în diferite limbi. Au crezut ca la cinci mii de oameni, când același Apostol Petru a predicat pentru a doua oară, pentru că au văzut pe un olog din pântecele mamei sale vindecat, umblând pe picioarele sale.

Au crezut în Samaria bărbați și femei, când a propovăduit Apostolul Filip, pentru că mulți din cei ce aveau duhuri necurate și slăbănogii se vindecau. A crezut proconsulul Sergius Paulus din Insula Cipru, când propovăduia Apostolul Pavel, pentru că a văzut cum l-a orbit îndată pe Elima vrăjitorul. Cu adevărat semnele și minunile ajutau și întăreau propovăduirea Apostolilor, cum aceasta mărturisește și Marcu Evanghelistul, zicând: „Iar ei ieșind, au propovăduit pretutindenea și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul prin semnele care urmau“ (Marcu 16, 20).

Vedem, însă, că mulți au crezut și fără să vadă minuni. Oare ce minune a văzut famenul arap, dregător al puternicei Candachii, împărăteasa Etiopienilor, când Apostolul Filip i-a tălmăcit graiul proorocului Isaia, binevestindu-i pe Iisus Hristos? Nici o minune nu a văzut, însă auzind tâlcuirea Apostolului Filip, a crezut îndată și s-a botezat. Ce minune au văzut cei din Antiohia Pisidiei, când Apostolii Pavel și Varnava s-au arătat și i-au învățat credința în Hristos? Nici una. Însă neamurile de acolo, auzind propovăduirea, se bucurau și primeau cuvântul Domnului și au crezut câți erau rânduiți pentru viața veșnică. Nici o minune nu au văzut cei din Iconia, când iarăși aceiași Apostoli Pavel și Varnava, intrând în sinagoga lor, au grăit cuvântul lui Dumnezeu și mare mulțime de iudei și elini au crezut. Nici o minune nu au văzut atenienii, dar au crezut la propovăduirea lui Pavel, Dionisie Areopagitul și o femeie cu numele Damaris și alții împreună cu ei. Ce minune făcea Sfântul Ioan Botezătorul, când propovăduia și zicea: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor“ (Matei 3, 2)? Nici una, dar mergea către tot Ierusalimul și toată latura cea dimprejurul Iordanului și se botezau în Iordan de la dânsul, mărturisindu-și păcatele (Matei 3, 5-6).

Să ne punem întrebarea: prin ce mijloace și cu ce putere atrăgea acest dumnezeiesc prooroc, atâta mulțime de oameni la pocăință? Căci nici minuni nu făcea, cum am mai zis, nici mare retorică și filosofie nu întrebuința la convertirea celor ce veneau către el. Ci cu cuvinte scurte le zicea: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!“ Atunci care era puterea și magnetul duhovnicesc ce atrăgea la el în pustie tot Ierusalimul și toată latura cea dimprejurul Iordanului? Era viața îngerească și cu totul sfântă a Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Cu viețuirea cea mai presus de om el a pus în uimire și mirare mulțimea poporului.

Toți auzind de minunata lui viață, spuneau unii către alții: „Veniți să vedeți un mare prooroc care s-a arătat în pustiu! Veniți să vedeți un om mai presus de om, cum nu s-a mai arătat până acum între oameni. Veniți să vedeți un om sfânt, îmbrăcat cu peri de cămilă și încins cu brâu de curea, care se hrănește numai cu muguri de copaci și cu mierea amară pe care o fac albinele sălbatice prin peșterile pustiului" (Marcu 1, 6). „Veniți să vedeți și să auziți de la acest preaminunat prooroc, cum cheamă pe toți la pocăință și spune, că s-a apropiat împărăția Cerurilor!" (Matei 3, 2).

Așa, auzind unii de la alții, se grăbeau și alergau către Iordan să vadă un asemenea om sfânt și mare prooroc. Veneau cei îmbrăcați în haine de mătase și de mare preț să vadă pe cel îmbrăcat în peri de cămilă. Veneau cei ce aveau palate și dormeau pe paturi moi și scumpe să petreacă în aer liber sub cerul senin al nopții și sub arșița soarelui de ziuă și să doarmă pe rogojini și chiar pe nisipurile și prundurile Iordanului și primeau de bună voie cele neobișnuite lor, cu mare dragoste și evlavie, numai să vadă viața cea prea aspră și minunată a dumnezeiescului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului. Căci minunea vederii lui depărta de la dânșii osteneala călătoriei obositoare. Bine a zis unul din Sfinții Părinți, că: „Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decât bogăția și viața cea liniștită, mai slăvită decât mulțimea aurului!" (Filocalia, vol.I, p. 172).

Cu adevărat, frații mei, de la semănătorii cuvântului lui Dumnezeu, adică de la preoți, pe lângă meșteșugul bunei vorbiri și cunoștința Sfintei Scripturi, se cere și filosofia cea practică, adică trăirea lor potrivit cu învățătura Evangheliei. Și chiar de nu putem pune în practică cele ce învață. Căci acest lucru este cu anevoie celor neputincioși, măcar câtuși de cât să ne rugăm la bunul Dumnezeu, să ne dea și nouă o fărămitură din lucrarea celor ce se silesc spre mântuire.

Unii din dumnezeieștii părinți, voind a ne învăța că se cade și prin trăire să predicăm altora, au zis: „Taci tu, să vorbească faptele tale" (Nil Ascetul, Cap. 28). Altul a zis: „Mustră și învață pe alții, prin puterea faptelor și nu prin multă vorbire" (Filocalia, vol. X, 1981).

Sfântul părinte Isaac Sirul, arătându-ne că a predica prin trăire este lucru mult mai înalt decât a vorbi fără de lucrare, zice: „Altul este cuvântul din lucrare și altul este cuvântul cel frumos și fără iscusința lucrului".

Se cuvine ca păstorii Bisericii, preoții și episcopii, în trei feluri să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu: cu gura să predice, cu mâna să scrie cele spre învățătură și zidire sufletească, iar al treilea, păstorii trebuie să predice pe Hristos cu viața lor proprie prin lucrarea faptelor bune.

Acestea sunt pe scurt datoriile păstorilor Bisericii lui Hristos. Să amintesc acum și datoriile celor ce ascultă și primesc cuvântul lui Dumnezeu, prin gura arhiereilor și a preoților care au binecuvântarea Bisericii de a predica cuvântul lui Dumnezeu în lume.

Prima datorie a credincioșilor noștri este să nu judece pe preoții Bisericii, care sunt sfințiți și numiți canonici de Episcopul locului, să fie slujitori și predicatori ai cuvântului lui Dumnezeu, cât timp aceștia predică dreapta credință și adevărul Sfintelor Scripturi, chiar dacă unii au ca oameni unele neputințe și slăbiciuni. Cine nu cunoaște din Sfânta Evanghelie, cât de vicleni, de mincinoși, zavistnici, mândri și fățarnici erau cărturarii, arhiereii și fariseii de pe vremea Mântuitorului, pentru care Însuși Dumnezeu-Cuvântul, de atâtea ori cu vaiul i-a amenințat (Matei 23, 13-29)? Dar poporului nu i-a dat voie să-i judece ci le zicea: „Toate câte vor zice vouă făceți-le și păziți-le“ (Matei 23, 3).

Însă trebuie să știm că nici sfințenia preotului nu este pricina rodirii cuvântului lui Dumnezeu, nici răutatea sau păcatele lui nu sunt împiedicarea rodirii cuvântului său. De exemplu dacă un plugar are în sacul său sămânță bună, fie de grâu, de porumb, de orz, sau de alte plante și dacă el ar fi un bețiv sau alte păcate ar avea, ce piedică are sămânța lui de a rodi, când ea ar fi semănată în pământ bun?

La fel și cuvântul Domnului nu are nici o piedică de a rodi, de va fi semănat în pământ bun, deși preotul ar avea unele păcate sau neputințe omenești. Cine are o așezare sufletească bună și primește cu credință cuvântul lui Dumnezeu, acela aduce roade însutite, măcar de ar primi cuvântul Domnului chiar de la un păstor păcătos. De aceea a zis unul din sfinții părinți: „Cuvântul folositor auzind, nu judeca pe cel ce îl vorbește, ca să nu pierzi pe lângă folosul cuvântului și roada cea din credință".

 

Iubiți credincioși,

Deci, dacă învățătorul seamănă sămânța cea bună a cuvântului lui Dumnezeu și învață dogmele dreptei credințe și legile cele dumnezeiești rânduite de Biserica Ortodoxă, cu mare credință și evlavie să-l ascultați că mare folos veți avea. Nu este nevoie ca să se caute numaidecât la viața lui. Iar dacă vom înțelege că cel ce predică este sectant și seamănă neghinele cele vătămătoare de suflet ale ereziilor și sectarilor, rătăciți de la dreapta credință, atunci să ne astupăm urechile și să fugim din fața acestor predicatori, ca din fața unor lupi îmbrăcați în piei de oi și ca niște șerpi veninoși, care prin predica lor seamănă neghina în țarina lui Hristos și otravă pentru sufletele cele neîntemeiate în adevărul dreptei credințe.

După cum vedem cu toții, astăzi în țarina lui Dumnezeu, care este lumea aceasta, au ieșit fel de fel de semănători și predicatori, dar nu toți seamănă sămânța cea curată și adevărată a cuvântului lui Dumnezeu. Ci unii dintre ei seamănă neghinile vrăjmașului (Matei 13, 39), alții seamănă erezii, amestecând cuvântul Domnului cu semințele blestemate ale înșelăciunilor și ale rătăcirilor sectare. De aceea, frații mei, vă rog să fiți cu mare grijă și să nu primiți sfaturi și învățături de la oricine vorbește, ci numai de la slujitorii Bisericii lui Hristos.

Aduceți-vă aminte de învățătura Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul, mare cuvântător de Dumnezeu care ne sfătuiește, zicând: „Nu dați crezare oricărui duh, ci ispitiți duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume“ (I Ioan 4, 1). Iar dacă se întâmplă să auziți asemenea predicatori și prooroci mincinoși, adică sectanți, nu-i ascultați, ci părăsiți-i și alergați la preoții dumneavoastră și la toți cei ce au iscusință în Sfintele Scripturi și care sunt fii adevărați ai Bisericii Ortodoxe și de către aceștia vă lămuriți și vă luminați și vă călăuziți spre Hristos. Cereți sfatul preoților care au învățat și cunosc Sfânta Scriptură, ca să nu cădeți pradă lupilor celor îmbrăcați în piei de oi și mincinoși prooroci, care, după cuvântul Domnului, „pe mulți vor înșela“ (Matei 24, 11).

Luați aminte și la cuvintele Sfintei Scripturi, care ne învață zicând: „Sfatul bun te va păzi și cuvântul drept te va apăra“ (Pilde 2, 11). Și iarăși, de cele scrise: „Cei ce n-au cârmuitori cad ca frunzele, iar mântuirea stă întru mult sfat“ (Pilde 11, 14).

Să cerem sfatul preoților și călugărilor, ori de câte ori avem vreo nedumerire și nu înțelegem cele ce citim sau auzim. Este un semn de mare mândrie a nu cere sfat când suntem în nedumerire și nu putem înțelege Sfânta Scriptură. Aduceți-vă aminte de cele întâmplate cu famenul, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care se întorcea de la Ierusalim acasă, și șezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar duhul a zis lui Filip Apostolul: „Apropie-te și te lipește de carul acesta. Și alergând Filip, l-a auzit citind pe proorocul Isaia și i-a zis: Înțelegi cele ce citești? Iar el a zis: Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?“ Și a rugat pe Filip să se urce și să șadă cu el în car și să-i explice cele ce nu înțelegea (Fapte 8, 27-31). Așadar, frații mei, să știți că în Sfânta Scriptură sunt locuri tainice, acoperite și cu anevoie de înțeles, și dacă cineva citește sau ascultă din ea și n-are călăuză spre a-l face să înțeleagă, ușor cade în rătăcire și se depărtează din sânul Bisericii lui Hristos.

Sfânta Scriptură, frații mei, este ca o mare fără fund a înțelepciunii lui Dumnezeu și oricine voiește să străbată această mare fără să știe a înota, se încurcă în ea, și în loc de folos poate să-și piardă mântuirea sufletului său. De aceea faceți ceea ce a făcut famenul Candachiei, de care am amintit mai sus, și întrebați pe preoți, ori unde nu înțelegeți adâncimea Sfintelor Scripturi.

Tocmai acest lucru a fost pricina rătăcirii de la adevăr a atâtor mii de suflete, care au căzut în erezii și în diferite secte, că au voit să se conducă după capul lor și să explice liber Sfânta Scriptură. Sfântul Casian Romanul, zice: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească" (Filocalia, vol. IV, p. 135).

Deci, rugați-vă cu credință Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Păstorul cel mare al Bisericii creștine, să rânduiască preoți și ierarhi buni în fruntea Bisericii Sale. Apoi să dea sămânță bună, adică cuvinte înțelepte, pline de har, tuturor preoților care vă păstoresc. Iar dumneavoastră să vă dea Dumnezeu darul înțelepciunii, al blândeții și smereniei, al dreptei credințe și al ascultării ca să împliniți cu fapta ceea ce vă învață Hristos prin preoți, prin Sfinții Părinți și prin Sfânta Scriptură. Amin.

(Arhimandrit Cleopa Ilie)

Sinodul al VII - lea Ecumenic

Sinodul al VII-lea ecumenic s-a reunit la Niceea (provincia Bitinia, Asia Mică) între 24 septembrie şi 13 octombrie 787, la iniţiativa împărătesei regente Irina. Cunoscut şi sub numele de Sinodul al doilea de la Niceea, acest sinod ecumenic a adunat 350 de episcopi ortodocşi^[1] și a fost prezidat de Sf. Tarasie Mărturisitorul (prăznuit la 25 februarie), Patriarh al Constantinopolului în acea vreme. Sinodul a condamnat iconoclasmul ca erezie şi a restabilit cultul sfintelor icoane. A fost ultimul din cele şapte sinoade ecumenice.

Cuprins

 [ascunde] 

• 1Controversa
• 2Decizia Sinodului
• 3Pomenire
• 4A se vedea şi
• 5Note
• 6Surse
• 7Legături externe

Controversa

Disputele teologice privitoare la Persoana lui Iisus Hristos nu s-au încheiat cu Sinodul VI Ecumenic din anul 681, ci au continuat în secolele VIII şi IX. De această dată controversele au luat proporţii în jurul subiectului reprezentării iconice a lui Hristos, în primul rând, şi a Maicii Domnului şi sfinţilor în plan secund.

Criza iconoclastă a început în timpul împăratului Leon III Isaurul (717-741), şi a continuat sub domnia fiului său, Constantin V Copronimul (741-775).

În anul 726, Leon al III-lea, profitând de popularitatea sa de războinic viteaz ^[2] , a publicat un edict împotriva sfintelor imagini (sub influenţa episcopilor Constantin de Nacolia şi Toma de Claudiopolis). În virtutea acestui edict, este distrusă reprezentarea lui Hristos de la Halki (la Constantinopol), ceea ce o provocat o răzmeriţă populară înecată imediat în sânge ^[3]

Un edict mult mai radical şi mai agresiv este promulgat de Leon Isaurul în ianuarie 730. Acest edict prevedea nu doar distrugerea sfintelor icoane, ci şi a sfintelor moaşte. Politicii imperiale i se opun însă nu doar călugări cu autoritate teologică şi duhovnicească din Imperiu - precum sfântul Ioan Damaschin -, ci şi papa Grigorie al III-lea de la Roma. Drept represalii, împăratul Leon al III-lea confiscă toate bunurile pontificale din Sicilia şi Calabria, pe atunci încă teritorii bizantine.

Icoanele erau păstrate și venerate atât în biserici cât și în case particulare. Cele două grupări implicate în această controversă erau:

Iconoclaștii, numiți și "sfărâmătorii de icoane", priveau cu suspiciune orice reprezentare artistică a lui Dumnezeu sau a unor oameni; ei cereau distrugerea icoanelor, deoarece considerau cultul icoanelor ca idolatrie;

Iconodulii, numiți și "cinstitorii icoanelor" erau cei care apărau locul icoanelor în Biserică.

Dar controversa în sine avea implicații mai profunde decât o simplă diferență de perspectivă asupra artei creștine. De aceste aspecte mai profunde s-a ocupat Sinodul, și anume:

• caracterul naturii umane a lui Hristos
• atitudinea creștină asupra materiei
• adevăratul sens al izbăvirii creștine și al mântuirii întregului univers material.

Controversa a cunoscut două perioade mai semnificative

1. cea dintâi începe în anul 726 d.Hr, când împăratul Leon al III-lea și-a început ofensiva împotriva icoanelor și durează până în anul 780 d'Hr., când binecredincioasa împărăteasă Irina a pus capăt atacurilor iconoclaste.
2. cea de a doua perioadă începe în anul 815 și ia sfârșit în anul 843 d.Hr., când binecredincioasa împărăteasă Teodora a pus capăt definitiv ofensivei iconoclaste.

Iconoclaștii erau susținuți atât din interiorul, cât și din afara Bisericii. Din afara Bisericii, o anumită influență par a fi avut ideile iudaice și ale musulmanilor despre reprezentarea lui Dumnezeu. Astfel, este important să amintim că, imediat înainte de prima răbufnire iconoclastă, califul musulman Yezid poruncise îndepărtarea tuturor icoanelor de pe teritoriile stăpânite de el. Înăuntrul Bisericii existase dintotdeauna o perspectivă mai "puritană" care considera orice reprezentare ca sursă latentă de idolatrie. Iconoclaștii "nu au reușit să înțeleagă pe deplin sensul Întrupării" atunci când au refuzat icoanele. Căzând în dualism, ei considerau că întreaga materie era un lucru josnic, considerând că ceea ce este spiritual trebuie să fie nematerial; astfel, ei își doreau o religie eliberată de orice contact cu materia. Dar o astfel de perspectivă se îndepărtează de la înțelesul profund al Întrupării, întrucât nu lasă loc umanității lui Hristos sau pentru faptul că El avea un trup; această eroare îi lega implicit de celelalte controverse cu privire la Persoana lui Hristos, abordate la precedentele Sinoade Ecumenice. Iconoclaștii uitau că atât trupul, cât și sufletul au nevoie de mântuire și de îndumnezeire.

Poziția iconodulă a avut câștig de cauză, în cele din urmă, în mod paradoxal prin intermediul operei Sfântului Ioan Damaschin (676-749), care trăia într-o zonă controlată de musulmani. El răspundea la acuzațiile iconoclaștilor astfel:

Cu privire la învinovățirea de idolatrie: icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite. Astfel, este arătată o oarecare cinstire lucrurilor materiale, dar adorare Îi datorăm doar lui Dumnezeu.

Noi nu facem ascultare față de natura lemnului, ci aducem cinstire și închinare Aceluia Care a fost răstignit pe Cruce... Atunci când cele două lemne se împreunează în chipul Crucii, cinstesc chipul acestora din cauza lui Hristos care a fost răstignit pe Cruce; dar dacă cele două lemne sunt separate, le arunc pe foc și le ard'. —Sf. Ioan Damaschin

Decizia Sinodului

Restabilirea cultului Sfintelor Icoane

Cu privire la învățătura despre icoane

Închinarea la icoane, a le avea în biserici și în case particulare este ceea ce Biserica ne învață. Ele sunt "cărți deschise care ne amintesc de Dumnezeu". Cei care nu au timp sau învățătură îndeajuns cât să studieze teologia trebuie doar să intre într-o biserică pentru a vedea înaintea lor desfășurându-se tainele religiei creștine.

Cu privire la importanța doctrinară a icoanelor

Icoanele sunt necesare și esențiale pentru că apără învățătura deplină și dreaptă asupra Întrupării. Deși Dumnezeu nu poate fi reprezentat în Natura Lui eternă ("...nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, Ioan 1, 18), El poate fi totuși zugrăvit pur și simplu pentru că "s-a făcut Om întrupat". Pot fi deci făcute imagini materiale ale Aceluia care a luat un trup material. Luând un trup material, Dumnezeu a dovedit că materia poate fi mântuită. El a îndumnezeit materia, făcând-o purtătoare de Duh, astfel că, dacă trupul poate deveni un locaș al Duhului, tot astfel o pot face și lemnul sau culoarea, deși în mod diferit.

Eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea — Sf. Ioan Damaschin.

Al șaptelea Sinod Ecumenic a susținut poziția iconodulilor în anul 787 d.Hr. Părinții au proclamat: Icoanele să fie cinstite „nu [cu] cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”.^[4]

Doctrina cu privire la icoane este legată de învățătura ortodoxă conform căreia întreaga Creație a lui Dumnezeu trebuie răscumpărată și sfințită, atât cea spirituală cât și cea materială.

Mai jos sunt redate câteva gânduri ale Sfinților Părinți cu privire la icoane:

„Icoanele... sunt manifestări dinamice ale puterii duhovnicești a omului de a răscumpăra întreaga Creație prin frumusețe și prin artă. Culorile și desenele icoanelor nu au intenția de a imita natura; artiștii [iconografii] caută să demonstreze că omul, animalele, plantele și întregul cosmos pot fi salvate din starea lor de degradare și restaurate în 'Chipul' lor cel adevărat. Icoanele erau mărturii ale biruinței viitoare a Creației răscumpărate asupra celei căzute... perfecțiunea artistică a unei icoane nu era doar o reflectare a slavei cerești - era un exemplu concret de materie restabilită în armonia și frumusețea ei originare, slujind ca vehicule ale Duhului. Icoanele sunt părți ale Universului transfigurat” - Nikolai Zernov (1898-1980), Rușii și Biserica lor.

„Icoana este o cântare de biruință și o revelație, o mărturie peste timp a biruinței sfinților și a înfrângerii diavolilor” - Sf. Ioan Damaschin.

Pomenire

Sfinţii Părinţi de la al șaptelea Sinod Ecumenic sunt prăznuiţi la 11 octombrie, dacă este o zi de duminică, altminteri în duminica următoare.

O altă prăznuire, mai generală, a tuturor celor ce au luptat pentru restabilirea cultului Sfintelor Icoane şi a credinţei ortodoxe este rânduită în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.