3. /3 OCTOMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Sfințit Mc Dionisie Areopagitul; Sf Mc Teoctist; Duminica a 19-a după Rusalii - Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor
Sf Sfințit Mc Dionisie Areopagitul
Sfântul acesta, Dionisie Areopagitul, s-a născut din părinți necredincioși, dar de neam bun, și a crescut în preamărita cetate Atena. Apoi, din copilărie a fost dat la înțeleaptă învățătură elenistică, în care atât de mult a sporit, încât în douăzeci și cinci de ani a întrecut pe toți învățații săi vârstnici filozofi. Însă vrând să se știe desăvârșit, s-a dus în părțile Egiptului, în cetatea ce se numește Eliopol, pentru că acolo erau demult dascăli învățați și de la dânșii a deprins, împreună cu prietenul său Apolofan, meșteșugul citirii stelelor. Însă a fost o zi în care soarele, nerăbdînd să vadă pe Domnul Iisus Hristos răstignit pe cruce, pentru mântuirea noastră, la amiază s-a întunecat și lumina și-a ascuns-o vreme de trei ceasuri. Iar Dionisie, mirându-se, a zis: „Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimește, sau lumea aceasta văzută se sfârșește”. Acestea le-a grăit din duhul lui Dumnezeu pentru patima Stăpânului, iar nu după învățătura înțelepciunii veacului acesta. Apoi, întorcându-se în Atena, s-a căsătorit și, ca primul dintre ai săi, fiind de neam bun, cârmuia cetatea și poporul cu multă pricepere și cinste.
Când Sfântul Apostol Pavel a mers în mijlocul Areopagului, la Atena, propovăduind pe Iisus Hristos cel răstignit pe cruce și înviat, înaintea celor mari, atunci Dionisie, ascultând cu luare aminte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, le-a pus pe ele în inima sa. Cei mai mulți îi ziceau lui Pavel că vor să audă a doua oară de la dânsul, mai bine, învățătura lui Hristos și atunci Dionisie, ca cel mai înțelept dintre ceilalți, a început un dialog cu Pavel, întrebându-se unul pe altul. Deci, Pavel l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinstiți voi?”. Iar Dionisie îi arătă în cetate pe Cronos, pe Afrodita, pe Zeus, Hefest, Hermes, Dionisos, Artemis și pe ceilalți zei. Umblând Pavel cu Dionisie, a văzut o capiște pe care era scris: „A necunoscutului Dumnezeu”. Și l-a întrebat Pavel pe Dionisie: „Dar cine este necunoscutul Dumnezeu?”. A răspuns Dionisie: „Acela între dumnezei încă nu S-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul care va împărăți cerul și pământul și împărăția Lui nu va avea sfârșit”.
Auzind acestea Apostolul Pavel și luând aminte la cuvintele lui Dionisie, a început cu mult spor a semăna pe pământul cel bun sămânța cuvântului lui Dumnezeu, spunând că acum acel Dumnezeu a venit și S-a născut din Preacurata și pururea Fecioara Maria și pentru mântuirea oamenilor a răbdat pironirea pe cruce; și a cărui pătimire, soarele, neputând s-o vadă, s-a întunecat și nu s-a mai văzut lumina lui în lume vreme de trei ceasuri. Acest Dumnezeu a înviat din morți și S-a suit la ceruri. „Deci, întru acesta să crezi Dionisie, pe acesta să-L cunoști, și să slujești adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos”. Apoi, aducându-și aminte Dionisie de întunericul care a cuprins tot pământul, despre care i-a spus și Sfântul Pavel, îndată a crezut că Mântuitorul într-acea vreme a pătimit în trup omenesc și și-a deschis mintea și inima spre cunoștința necunoscutului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că l-a luminat pe el lumina darului lui Dumnezeu și a rugat pe Apostolul Pavel să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i fie milostiv și să-l numere și pe el între robii Săi.
Pe când Apostolul Pavel ieșea din cetatea Atenei, un orb, pe care îl știau cu toții că de la naștere nu vedea, l-a rugat pe Sfântul Apostol Pavel că să-i dăruiască vederea. Apostolul Pavel, făcând semnul crucii pe ochii lui, i-a zis: „Domnul și Învățătorul meu Iisus Hristos, Care din scuipat a făcut tină și a uns cu dânsa ochii orbului și i-a dat vedere, Acela să te lumineze și pe tine cu puterea Lui!”. Minunea dumnezeiască s-a întâmplat, pentru că îndată orbul a văzut. Și i-a poruncit Pavel orbului ca, mergând la Dionisie, să-i spună: „Pavel, sluga lui Iisus Hristos, m-a trimis la tine ca, după făgăduința ta, să vii la dânsul și, botezându-te, vei primi iertarea păcatelor”. Orbul a mers la Dionisie și i-a spus cele poruncite; și propovăduia facerea de bine dumnezeiască care i s-a făcut prin Pavel. Iar Dionisie s-a mirat foarte mult văzând că orbul și-acăpătat lumina ochilor și acum vede și, nezăbovind, împreună cu Damar, femeia sa, cu fiii săi și cu toată casa, au mers la Pavel și s-au botezat. După aceasta și-a lăsat femeia, copiii și casă și s-a alăturat lui Pavel.
Trei ani i-a urmat lui Pavel, oriunde mergea și de la el a învățat tainele lui Dumnezeu, ceea ce se dovedește din scrierile sale. După această a fost așezat episcop de Sfântul Pavel și de la Tesalonic a fost trimis la Atena, ca acolo să poarte grijă de mântuirea omenească. Dionisie a ascultat nu numai de propovăduirea lui Pavel, ci și de a celorlalți apostoli cu care a fost împreună la îngroparea Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu. În cărțile sale scrie pentru sine, cum a fost cu Ierotei și cu Timotei și cu mulți alți frați în cetatea Ierusalimului la Mormântul Mântuitorului, unde a văzut și a auzit pe Iacob, fratele Domnului, pe Petru verhovnicul și pe Ioan cuvântătorul de Dumnezeu, de la care a învățat el tainele credinței, așa cum mărturisesc acum toți cuvântătorii de Dumnezeu, pentru dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos.
Petrecând multă vreme în Atena, a extins Biserica lui Dumnezeu, începută de Sfântul Apostol Pavel și precum ceilalți apostoli, tot așa și Sfântul Dionisie a dorit să propovăduiască Sfânta Evanghelie și prin alte țări și să pătimească până la sânge pentru numele lui Hristos, precum a pătimit și Apostolul Pavel, învățătorul său, care a suferit și a murit la Roma, chinuit de Nero, pentru credința în Hristos.
Așezând alt episcop în locul său la Atena, el s-a dus la Roma unde Sfântul Clement, episcopul Romei, l-a primit cu bucurie. Aici a petrecut puțin și a fost trimis de Clement în Galia, împreună cu episcopul Luchian, cu preotul Rustic, cu diaconul Elefterie și cu alți frați, ca să propovăduiască acolo, la necredincioși, cuvântul lui Dumnezeu. În Galia Sfântul Dionisie s-a făcut apostolul acelui ținut și a întors către Dumnezeu mult popor care se închina la idoli. La Paris, cum a putut, din milostenia ce o dădeau credincioșii, a zidit o biserică în care săvârșea slujbele cele fără de sânge, rugind pe Dumnezeu să-i ajute să adune acolo multe oi cuvântătoare.
Atunci când cuvântul lui Dumnezeu se înmulțea, s-a ridicat, după Nero, a doua prigoană asupra credincioșilor, din partea lui Domițian Cezarul, care a trimis pe ighemonul Sisinie în Galia ca să-i chinuiască pe creștini. Ajungând acela în cetatea Parisului a poruncit că întâi să fie chinuit Dionisie, ca cel mai slăvit întru minuni și întru înțelepciunea lui Dumnezeu, împreună cu Rustic și cu Elefterie, căci ceilalți frați se duseseră pentru propovăduire în alte părți.
Sfântul Dionisie era acum foarte bătrân și prea obosit de propovăduirea Evangheliei și fiind legat cu frânghii, târât și adus împreună cu cei doi înaintea ighemonului, acesta i-a zis cu mânie: „Oare tu ești, rău bătrân Dionisie, care, hulind pe zeii noștri, le răstorni toate slujbele lor și te împotrivești poruncii împărătești?”. A răspuns sfântul: „Cu toate că acum am îmbătrânit cu trupul, precum mă vezi, totuși credința mea înflorește ca tinerețea și mărturisirea mea întotdeauna va naște lui Iisus Hristos fii noi”. Și fiind întrebat de ighemon: „Pe care Dumnezeu cinstești?”, Dionisie a spus cuvântul adevărului și a mărturisit numele cel mare al Preasfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Iar ighemonul, ca o viperă surdă, nevrând să asculte mântuitoarele propovăduiri, întreba pe cei trei - pe Dionisie, pe Rustic și pe Elefterie: oare nu voiesc să se supună împăratului și să jertfească zeilor lor?
Într-un glas ei au răspuns: „Suntem creștini și un Dumnezeu avem, Care este în ceruri și pe Acela Îl cinstim; iar poruncii împăratului nu ne vom supune”. Atunci ighemonul a poruncit ca, dezbrăcând pe Dionisie, să-l bată cu frânghii, fără de milă. Iar sfântul răbda, mulțumind lui Hristos că i-a dat să poarte răni pe trupul său. La fel a chinuit pe Rustic și pe Elefterie. Dar și aceștia, fiind întăriți de Dionisie și mai ales de Dumnezeu, răbdau, preamărind pe Hristos.
Ighemonul, văzând că mai degrabă ostenesc mâinile celor ce bat decât slăbesc cei ce rabdă, i-a aruncat pe toți în temniță în acea zi. Dar a doua zi, din porunca ighemonului, slujitorii l-au scos pe Dionisie și l-au întins pe un pat de fier și au aprins focul dedesubt, iar Dionisie cânta psalmul: „Cu foc este lămurit cuvântul Tău și robul Tău l-a iubit pe El”. După aceasta, luându-l pe Dionisie de pe pat, l-au aruncat spre mâncarea fiarelor, dar Dumnezeu a închis gura fiarelor și Dionisie a rămas nevătămat. Apoi l-au aruncat într-un foc mare, dar și de acolo a ieșit nevătămat, căci nu s-a atins de el focul. După acestea l-au aruncat iarăși în temniță alături de Rustic și de Elefterie.
În vremea aceea mulți credincioși mergeau în temniță, pentru care Sfântul Dionisie săvârșea acolo dumnezeiasca Liturghie și îi împărtășea pe ei cu trupul și sângele lui Hristos. Iar când slujea, cei credincioși vedeau o lumină mare deasupra fericitului Dionisie și Împăratul slavei, cu oștile îngerești, Se arăta și priveau la Dânsul cei vrednici, pe cât puteau să cuprindă cu ochii lor trupești.
După aceasta, ighemonul i-a scos iarăși pe Dionisie, pe Rustic și pe Elefterie și i-a îndemnat pe ei să jertfească idolilor, dar ei nu s-au supus și l-au mărturisit pe Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mâniindu-se, ighemonul a poruncit ca iarăși să-i bată fără cruțare, iar după aceasta i-a osândit la tăiere cu sabia. Când îi duceau pe sfinți din cetate la muntele care se cheamă al lui Arei, Dionisie se ruga, zicând: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, Care m-ai zidit și m-ai învățat veșnica Ta înțelepciune, Care mi-ai arătat tainele Tale și pretutindeni unde am mers Tu cu mine ai fost, îți mulțumesc Ție de toate care le-ai făcut prin mine, spre slava Sfântului Tău nume și pentru că ai cercetat bătrânețele mele cele ostenite, care de acum încetează să te vadă pe Tine, chemându-mă la Ține împreună cu prietenii mei; deci, mă rog Ție, primește-mă pe mine împreună cu prietenii mei și milostiv fii acelora pe care i-ai câștigat cu Sângele Tău și pe care i-ai făcut, prin a noastră slujire, prietenii Tăi; că a Ta este stăpânirea și puterea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în vecii vecilor”. Iar când a zis Amin, și-a plecat sfântul său cap, pentru preasfânt numele lui Iisus Hristos și capul i-a fost tăiat cu o secure neascuțită. Așișderea, și sfinții Rustic și Elefterie, împreună cu Dionisie și-au pus capetele lor sub sabie pentru Hristos.
Dumnezeu a făcut opreamărită minune după moartea plăcutului său, Dionisie, pentru că trupul lui, fiind fără cap, s-a sculat cu puterea lui Dumnezeu și, luându-și în mâini capul său, a mers două stadii la o femeie dreptcredincioasă, pe numele Catulia, căreia, dându-și capul, a căzut la pământ. În locul acela s-a zidit o biserică de creștini. Mulți necredincioși, văzând această minune, au crezut în Iisus Hristos, iar pe mulți creștini i-a secerat atunci sabia ighemonului, ale căror nume numai singur Dumnezeu le știe, care îi scrie pe robii Săi în cărțile vieții. Iar Catulia, luând capul sfântului, a vrut să-i ia și trupul, dar a fost oprită de cei necredincioși. Însă ea a chemat pe străjeri în casă, i-a ospătat și îi ținea acolo dându-le daruri, iar credincioșilor le-a poruncit ca să ia comoara aceea, adică sfântul trup al lui Dionisie; creștinii l-au luat și l-au îngropat în acel loc unde sfântul și-a dat capul Catuliei.
Sfântul Dionisie a pătimit în al nouăzecilea an al vieții sale, iar de la nașterea lui Hristos în al nouăzeci și șaselea an. După aceea, la mormântul lui se făceau multe minuni, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Sf Mc Teoctist
Despre Sf Mc Teoctist Biserica Ortodoxă Română nu spune nimic, dar există câteva vorbe despre Sf Cuv Teoctist pe care le voi reda mai jos; oare Sf Cuv Teoctist și Sf Mc Teoctist sunt una și aceeași persoană?
Sfântul Cuvios Teoctist s-a nevoit în pustiul Iudeii împreună cu Sfântul Eftimie cel Mare. Datorită mulțimii de ucenici care i-au urmat în pustiul Iudeii, Sfântul Eftimie cel Mare împreună cu Sfântul Teoctist au întemeiat o lavra monahală, al cărei egumen a rămas Cuviosul Teoctist, iar Sfântul Eftimie s-a retras în pustnicie. În anul 467 Sfântul Cuvios Teoctist s-a mutat la viața veșnică, la înmormântarea sa a participat și Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.
Duminica a 19-a după Rusalii - Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor
Ev Luca 6, 31 - 36
Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.
Ap II Corinteni 11, 31 - 33; 12, 1 - 9
Fraților, Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, știe că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, dar, printr-o fereastră, am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coș, și am scăpat din mâinile lui. Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuși la vedenii și la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu știu, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Fiindcă, chiar de aș vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Și, pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; și mi-a zis: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.
Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - Despre iubirea vrăjmașilor (Pr. Ilie Cleopa)
Nimeni nu știe mai bine neputința firii omenești ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că El nu ne rânduiește niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu știe prea luminat adâncul neputinței firii omenești, și cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea și toți proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubește pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întâi pe aproapele său. Acest lucru îl spune și Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: „Dacă zice cineva că iubește pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?“ (I Ioan 4, 20).
Așadar, Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne poruncește să iubim pe vrăjmașii noștri, căci această poruncă își are temelia în dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), și nu avem dreptul să urâm pe nimeni, căci toți sunt zidiți de Dumnezeu și poartă aceeași fire ca și noi. Dar poate va zice cineva că Sfânta Scriptură arată totuși că putem urâ pe unii oameni, cum spune psalmistul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât, și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit. Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani“ (Psalmi 138, 21-22).
Aici este vorba de eretici, care urăsc și schimbă adevărul dogmelor dreptei credințe și calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceștia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: „Pe călcătorii de Lege i-am urât“ (Psalmi 118, 113). Dar va zice cineva: „Aceștia nu sunt oameni? Cum putem să-i urâm?" La această întrebare îți răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicând: „Pe eretici, ca pe niște hulitori și vrăjmași ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini, lupi și antihriști". Iar Domnul zice: Nu dați cele sfinte câinilor. Și Sfântul Ioan Evanghelistul zice: „Că mulți antihriști s-au făcut. Și deci pe aceștia nu se cuvine a-i iubi în aceeași măsură, nici a locui împreună cu dânșii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mânca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învățătura lor să ne împărătășim." (Sfântul Efrem Sirul, tomul III, Mânăstirea Neamț, 1823, p. 156).
Dar poate întreba cineva: „Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel?” Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu și se ridică împotriva Duhului Sfânt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci și a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoției, a Sfintelor Taine și răstălmăcesc Sfânta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii și sectanții sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urâ, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui și a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmași și a le face bine, atunci când ei nu sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu și voiesc a veni la adevăr. Că precum decât toate faptele bune mai mare este dragostea, tot așa decât toate păcatele cel mai greu este ura de frate.
Nici o poruncă nu a înălțat și a slăvit așa de mult învățătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmași. Cu adevărat această poruncă desăvârșește toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălța cu înțelegerea până la atâta desăvârșire, de a învăța și a legiui cu hotărâre iubirea de vrăjmași. Numai această poruncă dacă s-ar sârgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pământ, ar aduce mare liniște, pace și fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, când aceasta lipsește dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările și toate tulburările se fac pe pământ.
Dar poate va zice cineva, că foarte grea și cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înțelege că deloc nu este greu și cu neputință, ci este ușoară și mântuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: „Luați jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară“ (Matei 11, 29-30). Iar Sfântul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmașilor: „Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greșelile cele ușoare și a ne numi vrednici să ni se ierte și nouă păcatele noastre?" (Op. cit., p. 31).
Nimeni nu știe mai bine neputința firii omenești ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că El nu ne rânduiește niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu știe prea luminat adâncul neputinței firii omenești, și cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire. De aceea, pentru a ne învăța taina iubirii de vrăjmași, El se coboară cu dragoste și cu milă până la slaba noastră pricepere și zice: „Precum voiți a vă face vouă oamenii, și voi faceți asemenea lor“ (Luca 6, 31).
O, îndurare, o, milă, o, bunătate și înțelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: „Nu-ți spun ție lucruri mari și grele; ci te îndemn și te învăț aproape de priceperea ta. Fă și tu altuia cele ce dorești să-ți facă altul ție. Dacă dorești să fii vorbit de rău, vorbește și tu de rău pe altul. Dacă dorești să fii ocărât de altul, ocărăște-l și tu pe el. Dacă dorești să fii necinstit și păgubit de altul, fă și tu la fel aproapelui tău; iar dacă dorești să fii cinstit de altul, să fii vorbit și ajutat la nevoie, apoi silește-te să faci și tu asemenea aproapelui tău".
Sfântul Apostol Pavel zice: „Lepădați toate lucrurile întunericului“ (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea și inima omului; dar mai greu decât toate păcatele, ura ne întunecă mintea și inima.
Acest lucru îl arată cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicând: „Cela ce urăște pe fratele său, întru întuneric umblă și nu știe încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui“ (I Ioan 2, 11). Și dacă „Dumnezeu este dragoste și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el“ (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaște că suntem în Dumnezeu și că dragostea Lui petrece în noi, când vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru și de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simți că se naște în inima noastră întristare și amărăciune pentru binele și sporul aproapelui, din aceasta să cunoaștem sigur că nu suntem în Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în noi!
Să înțelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui“ (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învățătură, ne vom ușura împlinirea învățăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mântuitorul ne poruncește să iubim pe vrăjmași. Căci căutând noi folosul și binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea și fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Și așa, dragostea de Dumnezeu și de aproapele va rămâne pururea între noi.
Deci, preadreaptă, preasfântă și preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmași. Iar dacă nouă ni se pare grea și cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cât de puțin dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deșarte și al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfânt, care sunt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, și toate celelalte pe care le arată Sfântul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.
Zice Domnul, iarăși, în Evanghelia de astăzi: „De iubiți pe cei ce vă iubesc, ce mulțumită veți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și, de faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și, dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce plată aveți? Doar și păcătoșii dau împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi. Voi iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut, nimic nădăjduind în schimb și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaânalt, căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi.“ (Luca 6, 32-35).
Cât de mare adevăr și câtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva și aștept ca și el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aștept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu privește răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a câștiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu privește spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătățile cele veșnice din veacul viitor.
Atunci, după cuvântul Domnului, „plata voastră multă este în ceruri“ (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare și preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfânta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalmi 81, 6).
Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea și înțelegerea noastră pentru bogăția slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum și cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulțumitori și răi, răsare soarele Său și peste cei buni și peste cei răi, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți.
Până aici am vorbit de câtă slavă și cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu și de aproapele și se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmașii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche și cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvârșită dragoste a iubirii de vrăjmași?
La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi și vom arăta că mulți au ajuns a îndeplini această sfântă poruncă a iubirii de vrăjmași, atât în Legea Veche cât și în cea Nouă.
Mai întâi să ne aducem aminte de proorocul și împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sârguit a împlini cu fapta aceasta sfântă și dumnezeiască poruncă.
Cine a citit în Sfânta Scriptură, știe câtă ură avea regele Saul asupra lui David și câtă vreme l-a prigonit și căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuși David zice către Ionatan, prietenul său: „Viu este Dumnezeu și viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine și moarte“ (I Regi 20, 3), prin aceasta arătând cât de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul când i-a căzut în mâini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peșteră și David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viața lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).
Și a doua oară, când împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat sulița de la cap și vasul cu apă, și iarăși nu s-a atins de viața lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba și mai mult, când împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea și-i cânta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).
Iar în Legea Harului cel dintâi care a îndeplinit cu lucrul și cu cuvântul această Evanghelie, a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăța porunca iubirii de vrăjmași, ci El întâi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci când era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!“ (Luca 23, 34). La fel și Sfântul Apostol și arhidiacon Ștefan, ușa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmași, căci plecându-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicând: „Doamne, primește duhul meu... și nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea, a adormit“ (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut și ceilalți apostoli, care fiind ocărâți, mângâiau pe vrăjmașii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmași, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori și cuvioși părinți și toți care în veacul de acum au purtat în mintea și în inima lor, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu