4. /3 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
GEORGE CREȚIANU
| George Crețianu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut |  | ||
| Decedat | (57 de ani) | ||
| Ocupație | jurnalist | ||
| Activitate | |||
| |||
Modifică date / text  | |||
George Crețianu (n. – d. ) a fost un poet și publicist român, membru de onoare (din 1882) al Academiei Române.
A fost elev al Colegiului Sfântu Sava din București. A studiat dreptul la Paris, unde a fondat împreună cu alți tineri români ziarul "Junimea Română", care a militat pentru Unire. S-a întors în țară în anul 1853, când a intrat în magistratură ca procuror de tribunal , apoi substitut la Înalta Curte, iar în 1857, juristconsult al Statului.[1] În 1859 a fost numit director în Ministerul Justiției, apoi ministru ad-interim la același minister. În 1860 este numit membru la Înalta Curte, apoi procuror la Casație, iar în continuare, membru la Casație, până la sfârșitul vieții.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- Melodii intime, București, Impr. Sfântei Mitropolii, 1855
- Patrie și libertate (Poesii vechi și noui), București, Göbl, 1879
A colaborat la ziarul Patria din 1854, care însă a fost oprit de cenzură. George Călinescu precizează că Crețianu a fost autorul popularului "Cântec al străinătății" ("Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea").[2]
De căminu-mi depărtat;
Petrec viaţa în suspine,
Pâinea ‘n lacrămi mi-am udat.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în ţara mea!
Am lăsat tată iubit,
Am lăsat mamă duioasă,
Ce de plânsuri a albit.
Ş’o căsuţă de desubt?
Este casa părintească,
Unde laptele am supt.
O fecioară vezi trecând?
Este-a inimei mireasă,
Ce mă chiamă suspinând.
Şi cu ei m’am ospătat;
Dar gândind la mine-a casă,
Lacrămi rîuri am vărsat.
Nu dă lumea pentru ea;
Oh! atunci inima-mi creşte.
Când gândesc a o vedea!
De căminul părintesc!
D’oiu muri, voiu să mă’ngroape
În pămîntul românesc.
Fie piatra cât de grea,
Tot mai bine în ţara mea!»
*Matei Milu, poet, scrie poezii de dragoste, portrete satirice. Scrie primul pamflet şi prima odă din literatura română. Opera sa s-a păstrat în manuscris. Este bunicul actorului Matei Millo
“O boală nouă ivită,
În modă acum işită,
Stârnită de flocane,
Ce-i zic istericale.
Această patimă grecească
La ţigance este firească.
Iar grecele o au de gingăşii
Să se zbuciume ca d-epilepsii.
Apoi şi din moldovence
Ca să samene a grece,
Şi ele se fac c-ameţescu,
Socotind ca să arate delicate,
Fără pricină, de-orice cad leşinate,
Să afumă cu pene
Pe subt nas, ochi şi gene.
Dar spre aceşti patimi vindecari
Ne face gazeta înştiinţari,
De o doftorii ispitită,
Acum în public prevestită.
În vreme cînd năbădaica vine
Să aibă bărbatul un bici bun la sine
Şi la c… să-i deie una sută bine
Şăptezăci sau noăzăci şi unul la vine,
Cinzăci, şăsăzeci la spati,
Să o umple de sănătati.
Cu aceasta pre mult să folosăscu,
Grece, moldovence să tămăduiescu;
Iar la ţigance să nu ispitească,
Fiind boala la ele firească. ”
(Asupra Istericalilor)
Matei Milu s-a născut la 21 ianuarie 1725 sau circa 1750, la Spătăreşti, judeţul Suceava. Fiu al lui Enăcache Milu (Milo sau Mile), staroste de Cernăuţi, şi a unei Safta, din familia Roset, Milu este bunicul marelui actor moldovean Matei Millo. Avea oarecare cultură, deprinzând acasă franceza şi greaca modernă – în care şi compune o poezie. Nici limba rusă nu îi era străină, de vreme ce mersese, pentru studii, la St. Petersburg, de unde se reîntoarce în ţară la începutul anului 1775. Nutrea interes pentru matematici, dovadă o aritmetică din 1795, probabil o copie după manualul lui Amfilohie Hotiniul. Boier velit, poetul fu, mai întâi, vătaf de aprozi şi, mai departe, vel sulger, vel stolnic, ispravnic, vei ban, vel spătar, cum semna în 1798.
Preocuparea pentru poezie a lui Milu a fost statornică, dar versurile lui elegiace sunt naive şi convenţionale. Ele anticipă totuşi – dacă nu cumva îi vor fi servit chiar de model – lirica erotică a lui Costache Conachi. Tânguitoare, întretăiate de suspinuri şi de oftaturi grele, aceste stihuri se resimt de înrâurirea manierei anacreontice, cum şi de aceea a liricii galante franceze. Milu citea şi pe Voltaire, din care traduce o scurtă cugetare. În epocă nu apare ca o figură veche, anacronică, câteodată el arătându-se receptiv la înnoiri, curios de prefacerile aduse de civilizaţia apuseană. Pe plan literar e sensibil la turnura de gândire a moraliştilor francezi, mai apropiată structurii şi formaţiei sale. Nota originală a scrierilor lui se vădeşte în genul satiric. Înaintea lui Barbu Paris Mumuleanu, Milu concepe, în forma populară a cimiliturii, o serie de schiţe caracterologice, sumare portrete caricaturale, în care surprinde defecte de ordin moral îndeosebi, precum şi moravuri de-ale contemporanilor. Un ascuţit simţ al ridicolului dă „caracterelor” sale accentul de expresivitate. Portretul creionat avarului paharnic Iordache Lazu a fost socotit primul pamflet românesc în versuri. Maliţioasă, verva satiricului dă la iveală şarje izbutite, cu o oarecare inventivitate verbală. Expresia, cu iz popular, e încă nefiltrată de greco-turcisme, dar are pe alocuri culoare. Cu ocazia încheierii păcii între Rusia şi Turcia, Milu compune o odă, închinată lui Alexandru Moruzi (1792), una dintre primele în limba română.
Pe plan literar, Milu se arată sensibil la maniera moraliştilor francezi, mai apropiată structurii şi formaţiei sale. Nota originală a operei lui subzistă nu în lirică ci în genul satiric. Înaintea lui B.P. Mumuleanu, Milu concepe, în forma populară a cimiliturii, o serie de schiţe caracterologice, sumare portrete caricaturale, în care surprinde defecte de ordin moral îndeosebi (înfumurarea, zgârcenia etc.), precum şi obiceiuri (jocul de cărţi) sau moravuri de-ale contemporanilor săi. Poetul nu e lipsit de umor şi posedă un ascuţit simţ al ridicolului, care dă „caracterelor” sale o anume expresivitate plastică. Aşa se întâmplă când ironizează anacronismul veşmintelor orientale, sau când, în cadenţe prevestindu-i parcă pe Tudor Arghezi, se ocupă de moda „istericalilor”.
George Călinescu spunea despre Matei Milu în Istoria Literaturii Române :« “De la Matei Milu (mort prin 1801-1802) au rămas un fel de “caractere” de forma ghicitorilor. Micile caricaturi într-un limbaj bufon româno-turco-grec sunt pline de savoare. Iată un strâmb încrezut:
“Un om nalt şi deşirat,
La faţă foarte scurmat,
Cu barba dintr-însu,
Vrednic de tot râsu,
Umbla crăcănat,
Din şolduri legănat,
La chip urât şi slut,
Are un picior mai scurt,
Se socoteşte arifte,
Ocara lumii şi eglenge,
Se mândreşte, fuduleşte,
Gâci cine este…”o bătrână cocheta:
“Pe aceasta îi gâci-o,
Lesbe îi nimeri-o:
O babă cu fumuri de frumoasă,
Dar foarte mare mincinoasă,
Zavistnică, clevetitoare,
Ocarnică, hulitoare,
Grăieşte cu necontenire,
Răcneşte, tipa de pieire.
Se împodobeşte, zarifefseşte,
Se pudruieşte şi sulimeneşte.
Gâci cine este…”»
Tabel cronologic
1756 — În noiembrie sau decembrie se naşte la Iaşi, Matei Milu.
Se pare că era de origine franceză. Numele de familie variază între Milu şi Milo.
Tatăl este Enacachi Milu, staroste de Cernăuţi, apoi spătar.
Mama sa este Safta, născută Roset.
Primeşte primele noţiuni de şcoală acasă. Învaţă franceza, greaca modernă.
1769-1775 — A fost la şcoala de paji din Petesburg.
1780 — A fost vătaf de aprozi.
1782 — Se căsătoreşte cu Soltana Basota. Trăieşte la Spătăreşti, moşie primită de la tatăl său.
1783 — Se naşte primul lor copil, Ecaterina.
La 23 iulie este numit vel sluger.
1784 — Este numit stolnic.
1786 — La 6 iulie este ispravnic de Dorohoi.
1787 — Este ispravnic de Suceava.
1788 — Este numit ban.
1790 — După această dată începe să aibe timp să şi scrie.
1792 — Compune o odă închinată lui Alexandru Moruzi, prima odă din limba română.
1795 — A făcut o aritmetică, care însă nu s-a păstrat.
1796 — Este vornic de Botoşani.
1797 — Este numit spătar.
Moare la 3 octombrie 1801, la Spătăreşti
Opera
Poezii, în I. Tanoviceanu, Un poet moldovean din veacul XVIII: Matei Milu, AAR, memoriile secţiunii literare, tomul XX, 1897-1898, în Primii noştri poeţi, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964, în Poezia română clasică (De la Dosoftei la Octavian Goga), I, ediţie îngrijită de Al. Piru şi I. Şerb, introducere de Al. Piru, Bucureşti, 1970
M I LERMONTOV
| Mihail Iurievici Lermontov Михаил Юрьевич Лермонтов | |
 Mihail Lermontov în 1837 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3] Moscova, Imperiul Rus |
| Decedat | (26 de ani)[2][4][3] Peatigorsk, Rusia |
| Înmormântat | Tarhanî[*] |
| Cauza decesului | omor (plagă împușcată[*]) |
| Părinți | Yury Lermontov[*][2] Mariya Arsenyeva[*][2] |
| Naționalitate | rusă  |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Etnie | rus |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | scriitor |
| Locul desfășurării activității | Moscova |
| Limbi | limba rusă[1] |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | romantism |
| Specie literară | poezie, teatru |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Mihail Iurievici Lermontov (în rusă Михаил Юрьевич Лермонтов, n. ,[2][3] Moscova, Imperiul Rus – d. ,[2][4][3] Peatigorsk, Rusia) a fost un scriitor romantic rus.
În scurta lui viață a fost un dușman declarat al ipocriziei, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei. Prigoana celor satirizați de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din ordinul țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite. În acest cadru poetul își afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.
Poezia “Poetul” (1838) transmite mesajul major al artistului-cetățean, care odinioară cu ritmul vânjos al vorbei sale putea la luptă pe ostași să-i îndrume - în opoziție cu poetul pasiv care și-a uitat menirea: Ai dat în schimb pe aur puterea ta de oțel - ce uimea pe vremuri omenirea. Folosind simbolul pumnalului cu tăiș fidel și veșnic treaz, poetul este îndemnat să-și ducă în lume înalta lui solie. Dar această solie, cuvântul profetic al purtătorului de adevăr și de dreptate, se lovește de luxul și superficialitatea veacului său lânced și revolta culminează în stigmatul societății mondene, parazitare. Poetul se vede înconjurat de-o
“…gloată cu fel de fel de inși Cu vorbe și zorzoane în lumea lor deprinși, Cu muzica și dansuri și minciuni- Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle, Sub masca unor oameni cuviincioși și buni.” (1ianuarie-1840)
De aici izvorăște spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, ”lovit cu pietre și alungat de cei din preajmă-mi răi la fire, în ochii cărora citește doar patimă și răutate” Și-atunci, oripilat, poetul-profet fuge de oameni în pustiu.” Profetul”-1841. Atitudinea de izolare, de evadare din minciuna și falsitatea societății privilegiate, nu are la Lermontov substanța intimistă a singurătății voite, căutate. Temperamentul lui tumultuos, în maxima incandescență a pasiunii, se consumă într-un protest social fecundat de idealurile pozitive ale libertății, ale dreptății și egalității dintre oameni. Alte poezii: “Meditație”, ”Te-apasă greu urâtul…”, “îmi port pustiu prin noapte pasul…”
În ultimii ani ai vieții 1840-1841, conflictul dintre poet și ipocrizie se ascute la maximum. Scandalizat peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca și marele său premergător Pușkin, își va găsi moartea într- un duel absurd - poetul este copleșit de amărăciune, luându-și rămas bun de la acea Țară de robi și de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanțe adânci și bogate, a vibrat pentru tot ce este simțire înaltă și gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factura revoluționară, poetul și-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel și generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.
Opera[modificare | modificare sursă]
- 1830: Poetul (Поэт)
- 1830: Nu te încrede în tine însuți
- 1835: Bal mascat (Маскарад)
- 1837: Borodino (Бородино)
- 1837: Moartea poetului (Смерть Поэта)
- 1839: Meditație (Дума)
- 1839: Trei palmieri (Три Пальмы)
- 1840: Un erou al timpului nostru (Герой нашего времени)
- 1841: Demonul (Демон).
Mă jur pe ultimu-i azur,
Pe blestemul nelegiurii ,
Pe veşnic adevăr mă jur.
Mă jur pe chinul prabuşirii,
Pe sacrul biruinţei dor ;
Mă jur pe clipa întâlnirii,
Pe–ameninţarea despărţirii,
Pe visul meu nepiritor
Mă jur pe duhuri , pe înfrângeri,
Pe goana lor din loc în loc,
Mă jur pe veghetorii îngeri,
Vrajmaşi cu paloşe de foc ;
Mă jur pe iad ,pe cer ,pe fire,
Pe tine jur ,ca să-mi rămâi,
Mă jur pe ultima-ţi privire,
Mă jur pe lacrima-mi dintâi,
Pe răsuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsa-al buzelor prinos,
Pe părul lung şi mătăsos,
Pe fericire şi durere,
Pe dragostea ce-ţi port duios ;
Mă jur să fug de răzbunare,
Mă jur să nu mai fiu trufaş ;
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului făptaş ;
Vreau să mă rog ,vreau să iubesc,
În bine iar să cred voiesc.
Cu lacrimi de căinţă-alerg,
Vrând de pe fruntea mea să şterg
Stigmatul flăcării divine –
Să fie vrednică de tine,
Şi tot ce-i viu, nestingherit
Va înflori, de rău lipsit !
O,crede-ma :sunt primul care
Te-a preţuit şi te-a-nţeles ;
Şi-am pus puterea-mi la picioare
Şi drept icoana te-am ales
Dă-mi dragostea ce se –nfiripă,
Dau nemurirea mea pe-o clipă ;
Tamara , crede-mi sfântul ţel :
Că-n dragoste ,precum şi-n ură,
Eu sunt statornic, eu nu-nşel !
Eu ,fiul hăurilor reci ,
Spre stele te-oi purta de mână ;
Vei fi pe univers stăpână ,
Şi draga mea vei fi pe veci ;
Privi-vei lumea de departe ,
Neîncercând compătimiri ,
Pământul – fără fericire
Şi frumuseţe , fără moarte_
Pe care-i crima şi tortura,
Pe care nici un suflet nu-i
Să-şi ducă, fără teamă , ura,
Ori subreda iubire-a lui.
Dar poate tu nu ştii ce–nseamnă
Iubirea unui muritor ?
E-al tânărului sânge zbor,
O zi-nsorită-n rece toamnă.
Cine înfruntă desparţirea,
Ispita unui chip frumos,
Ori plictiseala ,istovirea ,
Şi visul van şi mincinos ?
Nu ! Află :nu ţi-e dat de soartă,
Prietenă,ca paşnic stând ,
Tu să te ofileşti curând
Ca jertfă-a pizmelor de rând ;
În lumea-ţi strâmtă şi deşartă ,
Între nepăsători , mişei ,
Speranţe sterpe , teamă vie ,
Tu , între ziduri reci şi moarte ,
Cercând al patimilor greu
Ai să te stingi , în rugi mereu ,
Deopotrivă de departe
De oameni şi de Dumnezeu
O , nu !Tu ,splendidă fiinţă ,
O altfel de osândă ai ;
Te-aşteaptă-o alta suferinţă ,
Şi altfel de-ncântări şi trai ;
Tu lasă vechile dorinţi ,
Şi lumea , sorţii ei meschine ;
În schimb am să-ţi deschid depline
Şi neştiute cunoştinţi;
Iar duhurile mele ,toate ,
Smerite te-or slăvi atunci ,
Şi slujitoare fermecate
Vor aştepta să dai porunci ;
Luceafărului eu cununa
Smulgând-o ţi-o voi da în dar ,
Şi roua ce-oglindeşte luna
Pe-a ta cunună-am să presar ;
Ţi-oi făuri o cingătoare ,
Din asfinţit fâşii rupând ,
Şi tot văzduhul străbătând
Le-oi adăpa cu-arome rare ;
Cu melodii a ta ureche
Necontenit o voi vrăji ;
Din nestemate-ţi voi zidi
Palate fără de pereche ;
Oi cufunda în mări , ca vântul ,
Voi sageta spre stele-n zbor ,
Ţi-oi dărui întreg pământul-
Iubeste-mă !…
Pe ceruri, în noapte, un înger zbura
Şi-un cântec din ceruri cânta.
Şi lună, şi stele, şi norii pe vânt
Uimiţi ascultau acel cânt.
Cânta despre drepţii cu albe veşminte
Din umbrele raiului sfinte.
Cânta despre Tatăl ceresc, lăudându-l -
Şi neprihănit era cântul.
Ducea către lumea aceasta de jale
Un suflet în braţele sale;
Iar cântul rămase în sufletul crud
Uitat în adânc, neştiut.
Şi vreme-ndelungă, prin lume, cu dor
Tânji într-un chin arzător,
Nestinsă de tristele omului plângeri,
Cântarea aceea de îngeri.
Moartea poetului
traducerea: Al. Philippide
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
O,rege, răzbunare, răzbunare!
Îţi cad la picioare.
Fii drept şi pedepseşte pe cruntul ucigaş
Osânda lui în vremuri viitoare
S-arate lumii dreapta-ţi judecată,
Să fie-o pildă pentru ticăloşi!
(din tragedia "Venceslas" de Jean de Rotrou)
Sclav al onoarei, suflet drept,
Jignit de clevetiri mărunte,
Poetul cu un glonte-n piept
Muri plecându-şi mândra frunte!...
Ocara lumii şi minciuna
L-au supărat, nu l-au supus,
Şi singur ca întotdeauna
S-a răzvrătit... şi-a fost răpus!
Răpus! Ce rost mai are plânsul
Şi corul laudei deşarte
Şi scuza foanfă pentru dânsul
În faţa împlinitei soarte?
Oare nu voi aţi prigonit
Talentul lui cu-nverşunare
Şi ca să râdeţi aţi stârnit
Din foc ascuns văpaie mare?
Fiţi veseli! A căzut învins
În cea din urmă crudă luptă
Şi-acuma geniul lui e stins,
Cununa lui de lauri ruptă.
Calm, ucigaşul a ţintit
Şi-a tras. Şi inima-i păgînă
Urma să bată liniştit;
Nu-i tremura pistolu-n mînă.
E de mirat? Un venetic
Zvârlit la noi din întâmplare,
Umblând pe-aici la vînătoare
De ranguri, suflet de nimic;
Bătîndu-şi joc în chip obraznic
De limba noastră şi de ţara-ntreagă,
El a lovit în gloria noastră dragă
Şi n-a putut să înţeleagă
Ce om doboară braţul lui năpraznic.
Şi-acum poetul în mormânt e-nchis
La fel cu cântăreţul drag pe care
Atât de minunat ni l-a descris,
Ros de-ndoieli chinuitoare,
Şi care ca şi el a fost ucis
De-o mână rea, necruţătoare.
Lăsându-şi buni prieteni şi bucurii senine
De ce-a venit în zarva acestei lumi meschine,
Vrăjmaşa sufletelor îndrăzneţe?
Dând mîna cu un ipocrit mişel,
De ce-a crezut în vorbe şi-n chipuri false, el
Care-i ştia pe oameni demult, din tinereţe?
Cununa lui de lauri i-au scos-o şi i-au dat
Una de spini cu lauri împletită;
Dar spinii bine-ascunşi l-au înghimpat
Rănindu-i fruntea lui slăvită,
Ceasul din urmă i l-au otrăvit
Cu glume grosolane în şoaptă strecurate,
Setos de răzbunare a murit
Scârbit că-i sunt speranţele-nşelate.
S-a stins dumnezeiasca lui cântare
Şi n-o să mai răsune nicicând şi nimănui;
Şi unde-i el acuma e întuneric mare;
Pecetluită este gura lui.
Voi, însă, fii înfumuraţi
Ai unor taţi vestiţi prin mârşăvie,
Care cu tălpi de rob călcaţi
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lângă tron pitiţi,
Ucideţi Libertate, Genii, Glorii,
Cînd apăreţi, de lege ocrotiţi,
Muţeşte adevărul şi tac judecătorii!
Dar este- n cer un straşnic judecător cinstit
Care pe voi, aleşii desfrâului, v-aşteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Şi ştie orice gînd şi orice faptă.
Zadarnic veţi veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus.
Steaua
Departe sus
Luceşte-o stea
Furând nespus
Privirea mea;
În reverii
Ea m-a pierdut
Şi din tării
Mă-mbie mult!
Privirea celei
Ce-o iubeam
Cu ochiul stelei
Asemuiam.
Dar ochiul ei
E mai străin
Ca aştrii cei
Lucind din plin.
Azi cu ochii seci
O chem la fel
Iubind în veci
Fără să sper!
Traducerea de Ion Hadârcă
SERGHEI ESENIN
| Serghei Alexandrovici Esenin | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Konstantinovo(d), Kuzminskoe selskoe poselenie(d), Moscova, Rusia |
| Decedat | (30 de ani)[3][4][5][6] Leningrad, RSFS Rusă, URSS |
| Înmormântat | Cimitirul Vagankovo[*] |
| Cauza decesului | sinucidere[3][7][8] (spânzurare[9]) |
| Căsătorit cu | Zinaida Nikolaevna Raih[*] (–)[9] Isadora Duncan (–)[9] Sofia Andreevna Esenina-Tolstaia[*] (din )[9] |
| Copii | Tatiana Sergheevna Esenina[*] Alexander Esenin-Volpin[*] Konstantin Sergheevici Esenin[*] |
| Naționalitate | rusă |
| Cetățenie | Imperiul Rus.svg){kind=small} URSS |
| Ocupație | poet |
| Limbi | limba rusă |
| Studii | Universitatea din Moscova |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | Radunița, 1915 |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Serghei Alexandrovici Esenin, (în rusă Сергей Александрович Есенин; n. ,[1][2] Konstantinovo(d), Kuzminskoe selskoe poselenie(d), Moscova, Rusia – d. ,[3][4][5][6] Leningrad, RSFS Rusă, URSS) a fost un celebru poet liric rus.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tinerețea[modificare | modificare sursă]
Născut într-o familie de țărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinții săi în copilărie și a trăit cu bunicii săi. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreținut muncind ca și corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an și jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus și a devenit un apropiat al poeților Alexandr Blok, Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev și Andrei Belîi. Esenin spunea că Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și Kliuev l-au învățat lirica.
Anii maturității[modificare | modificare sursă]
În 1915, Serghei Esenin a publicat prima sa carte de poezii, intitulată Radunița, urmată curând de Slujbă pentru morți (1916). Prin poeziile sale pătrunzătoare despre dragoste și despre viața simplă devenise unul dintre cei mai populari poeți din vremea sa.
În 1916-1917, Serghei Esenin a fost înrolat în armată, dar curând după Revoluția din Octombrie din 1917, Rusia a ieșit din Primul Război Mondial. Crezând că revoluția va aduce o viață mai bună, a susținut-o pentru o perioadă scurtă, dar, curând, a devenit dezamăgit și, uneori, chiar a criticat regimul bolșevic în poezii ca Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit.
În septembrie 1918, Esenin și-a înființat propria editură, numită "Трудовая Артель Художников Слова" („Compania de muncă a artiștilor cuvântului din Moscova.")
Viața sentimentală[modificare | modificare sursă]
Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate romantică, s-a îndrăgostit frecvent și, într-o perioadă scurtă, a fost căsătorit de cinci ori. Prima dată s-a căsătorit în 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri. În timpul epurării staliniste, Iuri Esenin a fost arestat și a murit în 1937, într-un lagăr de muncă forțată din Gulag.
În 1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actrița Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, și un fiu, Constantin.
În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansatoarea americană stabilită la Paris, Isadora Duncan, o femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar el nu vorbea engleza. Au reușit să comunice în limba franceză și s-au căsătorit în 2 mai 1922. Esenin și-a însoțit noua și celebra soție într-un turneu prin Europa și prin Statele Unite ale Americii, dar, în acest punct al vieții, dependența față de alcool scăpase de sub control. Adesea, aflat sub influența alcoolului sau a drogurilor, în timpul unor crize violente de furie, Esenin a distrus camere de hotel sau a provocat scandaluri în restaurante, acțiuni care au avut parte de multă publicitate în presa lumii. Căsnicia cu Isadora Duncan a durat doar o scurtă perioadă și, în mai 1923, s-a întors la Moscova. Aici, are o relație cu actrița Augusta Miklașevskaia și se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o ceremonie civilă de îndată ce a obținut divorțul de Isadora Duncan.
Relația lui Esenin cu Galina Benislavskaia s-a sfârșit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinucis la mormântul acestuia.
Comportamentul lui Esenin a devenit tot mai dezechilibrat și, în același an, are un fiu, Alexandr, cu poeta Nadejda Volpin. Serghei Esenin nu a apucat să-și cunoască acest fiu, dar Alexander Esenin-Volpin a devenit un poet important și un activist în mișcarea dizidentă din Uniunea Sovietică a anilor 1960, alături de Andrei Saharov și de alții. După ce s-a stabilit în Statele Unite, Esenin-Volpin a devenit un matematician respectat.
Ultimii doi ani din viața lui Esenin au fost plini de rătăciri constante și comportament de alcoolic, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaște și se căsătorește cu a cincea soție, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală și a fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, și-a tăiat venele de la mână și a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de țevile de la încălzire de pe tavanul unei camere a hotelului „Anglia” din Sankt Petersburg.
Întâlnindu-l întâmplător pe Esenin în 1925, Vladimir Maiakovski nota:
... Cu mare greutate l-am recunoscut pe Esenin. Tot cu greutate, i-am refuzat invitațiile insistente de a merge împreună să bem ceva, invitații însoțite de fluturatul unui teanc gros de bancnote. Toată ziua am avut în fața mea imaginea lui deprimantă, iar seara, desigur, am discutat cu colegii mei despre ce s-ar putea face cu Esenin. Din nefericire, în asemenea situație, toată lumea se mărginește la discuții.
Potrivit memoriilor lui Ilya Ehrenburg, Oameni, ani, vieți (1961),
Esenin era întotdeauna înconjurat de sateliți. Cel mai trist lucru era să vezi, alături de Esenin, un grup întâmplător de oameni care nu aveau nimic de-a face cu literatura, ci doar le plăcea (și le mai place) să bea vodca altuia, să se încălzească la faima altuia și să se ascundă în spatele autorității sale. Și totuși, nu roiul acesta negru l-a distrus, el i-a atras spre el. El știa cât valorează ei; dar în starea lui, găsea că e mai ușor să fie împreună cu oameni pe care îi disprețuia.
Posteritatea[modificare | modificare sursă]
Serghei Esenin este înhumat în Cimitirul Vagankovskoie din Moscova. Mormântul său este marcat cu o sculptură din marmură albă.
Cu toate că a fost unul dintre poeții cei mai îndrăgiți ai Rusiei și că a avut parte de funeralii îngrijite de stat, multe dintre scrierile sale au fost interzise de către Kremlin în timpul conducerilor lui Stalin și Hrușciov, dar, în 1966, operele sale complete au fost republicate.
În zilele noastre, poeziile lui Esenin sunt învățate pe de rost de elevi și unele au fost puse pe muzică, fiind înregistrate drept cântece populare. Moartea timpurie, antipatia elitei literare contemporane lui, iubirea oamenilor simpli, purtarea ieșită din comun, toate au contribuit la imaginea persistentă și aproape legendară a poetului rus.
Poetul a fost tradus în limba română încă din anii '30, de către Zaharia Stancu și George Lesnea. Tălmăcirile lui Lesnea au rămas cunoscute ca fiind unele dintre cele mai reușite traduceri românești din lirica universală. George Călinescu a identificat influența lui Esenin printre poeții români Virgil Carianopol, Zaharia Stancu, Vladimir Cavarnali, George Lesnea, chiar dacă, în realitate, cel puțin un poet dintre cei enumerați mai sus (Carianopol) fusese, de fapt, influențat de Ilarie Voronca, un imagist puternic ca și Esenin. În perioada postbelică, influența lui Esenin s-a resimțit în poeziile lui Mircea Dinescu, ale lui Ioan Alexandru și ale lui Adrian Păunescu.
Opera[modificare | modificare sursă]
Lirica sa este contemplativă, de expresie modernă, caracterizată prin imagism și o mare varietate de tonuri afective, de la perceperea cosmică a naturii ruse până la evocarea miturilor vechi păgâne și creștine, de la nostalgia satului până la fronda față de formele civilizației orașului:
- 1915: Ziua pomenirii („Radunița”);
- 1918: Seninul („Goluben`”);
- 1918: Transfigurare („Preobrajenie”);
- 1918: Ceaslovul satelor („Selskii časoslov”)
- 1918: Inoniia;
- 1918: Toboșarul ceresc („Nebesnîi barabanscik”);
- 1919: Cheile Mariei („Kliuci Marii”);
- 1920: Confesiunea unui huligan („Ispoved` huligana”);
- 1921: Pugaciov;
- 1924: Moscova cârciumăreasă („Moskva kabațkaia”);
- 1924: Balada celor douăzeci și șase („Ballada o dvadțati șest`”);
- 1925: Rusia sovietică („Rus` sovetskaia”);
- 1925: Anna Sneghina.
Proza: Apărută în traducere românească la Societatea „Adevărul” S.A., în anul 1992, Serghei Esenin – „Văgăuna și alte scrieri în proză”, în românește de Laurențiu Duță și Simona Duță
POEZII:
Serghei Esenin - Poezii
LUCIAN SCURTU
| Lucian Scurtu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (66 de ani) |
| Naționalitate |  română |
| Ocupație | poet, profesor. |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | postmodernism |
| Modifică date / text | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Lucian Scurtu (n. 3 octombrie 1954 în Holbav, Brașov) este un poet român aparținând generației literare 80-90. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.[1]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Lucian Scurtu s-a născut la 3 octombrie 1954 în localitatea Holbav, Brașov, într-o familie de învățători. În 1973 a absolvit Liceul teoretic din orașul Codlea, Brașov, iar în 1979 Facultatea de filologie-istorie (secția istorie-geografie) a Universității de Vest din Timișoara. Între 1979-1990 este profesor navetist într-o serie de localități bihorene (Margine, Tămășeu, Cadea), iar din 1990 profesor la Oradea (Gimnaziile D. Cantemir și O. Goga, Liceul de Artă). În perioada studenției frecventează cenaclul literar Pavel Dan al Casei de Cultură a studenților din Timișoara și cenaclul Iosif Vulcan al Bibliotecii Județene Gheorghe Șincai din Oradea (coordonat de Virgil Podoabă). Debutează cu poezie în aprilie 1978 în revista Forum Studențesc din Timișoara. În prezent redactor al revistei de cultură Caietele Oradiei. Nu a fost membru P.C.R. În august 1976 a fost anchetat de organele de Securitate, acuzat de acțiuni dușmănoase contra regimului comunist. A publicat poezie în România Literară, Familia[2], Vatra, Convorbiri Literare, Orizont, Poesis, Tribuna, Arca, Argeș, Calende, Dacia Literară, Discobolul, Euphorion, Apostrof, Ramuri, Hyperion, Caiete Silvane, Mișcarea Literară, Acolada, Mozaicul etc. A publicat cronici literare și proză în revistele Familia, Arca, Poesis, Caietele Oradiei. Despre poezia sa au scris Ana Blandiana, Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Ioan Moldovan, Ion Simuț, Viorel Mureșan, Mircea A. Diaconu, Mircea Bârsilă, Iulian Boldea, Romulus Bucur, Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Mocuța, Dumitru Augustin Doman, Ioana Cistelecan, Mircea Stâncel, Dumitru Augustin Doman, Em. Galaicu-Păun, Doru Pop, Horia Dulvac, Alexandru Sfârlea ș.a.[3]
Cărți publicate[modificare | modificare sursă]
- Lucyan Mărturisitorul, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1996.
- Avatarii faraonului Gregor Samsa, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2001.
- Bestiarul de fontă, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2004.
- Regnul ascuns, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2008.
- Mâna siameză, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2012.
- Exitus, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2017.
- Amurgul din afara trupului, Ed. Brumar, Timișoara, 2020.
În volume colective[modificare | modificare sursă]
- Corabia cu poeți, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2002.
- Poétes Oradiens, Editura Primus, Oradea, 2011.
- Dirijabilul de hârtie, cele mai frumoase poezii, 1971-2011, Editura Ardealul, Targu-Mures, 2011
- Empreintes poétiques (Amprente poetice), Editura Primus, Oradea, 2012.
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul Revistei „Dacia Literară”, la Festivalul Național de Poezie „Porni Luceafărul”, Botoșani, 1993.
- Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie Lucian Blaga, 1995.
- Marele Premiu George Coșbuc și al Uniunii Scriitorilor din România, Bistrița, 2001.
- Premiul M. G. Samarineanu, acordat la Zilele Revistei Familia, 2001.
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, 2004.
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, 2012.
Atât de aritmetic, încât se vor cântate
Atât de aritmetic, încât se vor cântate,
Mormanele de gânduri închinate Lui,
Uitat pe crucea strâmbă, eu încercând
s-o sui,
Târându-mă, în chinuri, la fructele perlate,
Crescute-adânc, în palma crăpată de oțet,
Le gust zeama-n dulcită cu lacrima divină,
Pe buza-mi transpirată, le e culcuș și-alină,
Lumina cuibărită pe pieptul Lui, încet,
Lăsată crud, să curgă, la rădăcina care,
Adoptă osânditul, îi e umil supus,
Domesticește somnul, dar Fiul brusc
tresare,
Zâmbește, și pe creștet un bujorel mi-a pus,
Pe tâmple, două mere, apoi discret
dispare,
„Ce bine e cu tine, Domnule Isus!”
„Ce bine e cu tine, domnule isus!”
„Ce bine e cu tine, Domnule Isus!”,
Îngân umanității, dar bate numai vântul,
Obiectele odăii, deschide și mormântul,
Îmbogățit de ruga omului sedus,
De multele canoane, pe care le-ai impus,
Chiar între dobitoace, prin grajduri
necesare,
Îngenunchez luminii, doar Ție îți
răsare,
Spre-a-ți încălzi o iesle, Domnule Isus!
Dar nu-nvia acuma, rămâi printre
tăcute,
Cohorte de insecte, ce par a fi, dar nu-s,
Decât doar mogâldețe, ce stau adânc
pierdute,
Chircite în credință, într-un confuz apus,
Aprins doar de regretul căințelor știute,
„Ce cald a fost la Tine, Domnule Isus!”
„Ce cald a fost la tine, domnule isus!”
„Ce cald a fost la Tine, Domnule Isus!”
Pe crucea Ta frumoasă, toate îmi sunt
mai sfinte,
Zilnic, strâng în brațe bogate zăcăminte,
Dosite în canonul, pe care L-ai impus,
Ca pe o taină nouă acelor decăzuți,
În neagra disperare-a dizgrației divine,
Sau, poate ești chiar raza dispusă să aline,
Îndoiala stearpă, gloatei de renăscuți?
Din care scrum anume, țesutul tău
îmbată,
Laguna princiară, pândită mai presus,
De orice legiuire, când legii Îi ești Tată,
Iar în icoana veche, același presupus,
Copil al somității, cu fața îmbujorată,
„Ce mândru sunt de Tine, Domnule Isus!”
„Ce mândru sunt de tine, domnule isus!”
„Ce mândru sunt de Tine, Domnule Isus!”
Strig cerului, cu gura umplută de argilă,
Ruga de o asculți, coboară pe-o fragilă,
Lumină-aristocrată, cu umbra celor duși,
Acolo, lângă Tine, adesea ei ne fac,
Vagi semne, amintind că totul este bine,
Și de Te trag de barbă, Ție nu ți-e rușine,
Iertându-i de hârjoane, făcându-le pe plac,
Fără de Tine, bezna-ar renaște prin
unghere,
Orfani ai neputinței, cerșim minuni
cerești,
Târându-ne bezmetici, ne dai mereu
putere,
Pitit după icoană, noi știm că tot Tu ești.
Când Îți sărut sandaua, suspini, căci, de
plăcere,
Icoana lăcrimează, Tu, după ea, roșești.
IOAN MIREA
| Ioan Mirea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] |
| Decedat | (75 de ani)[1] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | pictor |
| Modifică date / text | |
Ioan Mirea (n. 1 februarie 1912, Răsucenii de Jos județul Vlașca (interbelic) – d. 3 octombrie 1987, Paris) a fost un pictor și poet român.
Studii[modificare | modificare sursă]
Diplomat în „filozofie metafizică” de la Roma, doctorand în medicină de la București. Debutează în 1930 cu versuri la revista „Crai Nou” din Cernăuți. Co-fondator și co-editor al revistei „Rod”. Desen de Ioan Mirea. Colaborări active la revistele: „Meșterul Manole”, „Sfarmă Piatră”, „Game”, „Litoral” și altele. A iscălit și cu pseudonimele de: Mihail Rezalie și I. M. În februarie 1938 și-a inaugurat prima mare expoziție de pictură la sala „Mozart” din București, expoziție care s-a bucurat de un succes enorm.
După ce comuniștii au preluat puterea, a reușit să se refugieze în Apus, stabilindu-se în Franta, unde și-a continuat activitatea. Sculptor de mare originalitate, Ioan Mirea „a fost un polivalent de măreață aprindere metafizică și calități alese. Avea în el ceva din emotivitatea artistică și din receptivitatea intelectuală a Renașterii. În el se zbătea continuu umanul, finețea realizărilor și suplețea gândirii...” cum scria Faust Brădescu (vezi "Libertatea", New York, Anul VII, Nr. 63, Noiembrie 1987, pag. 1-2).
- Premii obținute
- Premiul pentru sculptură la Salonul Național de toamnă din Issoudun;
- Marele Premiu pentru sculptură și arhitectură al Salonului Internațional de Artă Contemporană de la Rouerque;
- Marele Premiu de sculptură simbolistă decernat de Salonul International de Artă "Les Maitres de Notre Temps", s.a.
A colaborat la numeroase publicații din exil, printre care: „Carpații” (Madrid), „Căminul” (Brazilia), „Drum” (Mexic - Statele Unite), „Cetatea Luminii” (Brazilia) și multe altele. Fondator în 1977 și Director al revistei de sinteză naționalistă „Discursul Contemporan” (Paris), care s-a bucurat de un mare prestigiu în lumea exilului. A ilustrat numeroase lucrări apărute în exil, atât ale autorilor români, cât și ale celor străini. S-a stins din viață la 3 octombrie 1987.
Pictor și sculptor, născut în 1912 la Răsucenii de Jos. A studiat medicina înainte de a se dedica picturii, pe care și-a însușit-o prin eforturi autodidacte. Prima sa expoziție personală a avut loc în 1938, la București, urmată de alte 26 la București, Sibiu, Veneția, Roma, Londra, Paris, Amsterdam, Würtzburg, Nairobi, Puerto de la Cruz etc. A participat la mai multe expoziții de grup, în zece tari.
A obținut numeroase premii, printre care cel al Salonului Oficial de la București și cel oferit de Căminul Artei în 1946, Premiul Academiei Române în 1947, cel al Salonului International de Arta Contemporana în 1977, Premiul Salonului Les Maitres de Notre Temps în 1977, cel al Academiei Internationale din Lutèce în 1980. A obținut, în 1947, o bursă de studii a Guvernului francez (de care nu a putut beneficia decât în 1965, neobținând, timp de aproape douăzeci de ani, permisiunea de a ieși din țară). Cu ocazia acestei plecări a părăsit definitiv România și s-a stabilit la Paris.
La întrebarea „Ce este arta pentru dumneavoastră?”, Ion Mirea a răspuns: „Este tăcerea sublimă în care artistul își descarcă sufletul de un conținut inedit. Nu am cerut niciodată artei mele decât un lucru: să iubească omul”.
Criticul de artă Ionel Jianu remarca darul pentru culoare al lui Mirea, în peisaje ale căror tonuri exuberante, îl fascinau, dar și vocația lui poetică. Aceeași dimensiune lirică este subliniată și de Petru Comarnescu, un alt mare critic, în discursul ținut în 1956, la vernisajul primei expoziții oficiale a pictorului. Tot el evidenția în picturile lui Mirea sinteza de intensități ale coloritului și simplificările de forme, inspirate de stările de vibrație cromatică și muzicală pe care i le trezea contactul cu natura și arhitectura. Peisajele sale au un aer solemn, monumental, datorat mai ales cerurilor uniforme, imperturbabile, care simbolizează parcă veșnicia. Ele poarta subtile corespondențe între poezie, sunet și culoare, între natură și cultură, între arta populară și cea cultă. Miron Radu Paraschivescu observa, de asemenea, că ecourile și răspunsurile ce străbat pictura lui Ion Mirea provin din arta populară și din caracterele specifice ale cotidianului românesc, atribuind creației sale un caracter sărbătoresc, dar și calitatea de corespondent și filtru în arta cultă, al tezaurului popular.
Operele sale se găsesc în muzee și colecții particulare din România, Franța, Italia, Marea Britanie, Germania, Olanda, Kenia, Venezuela, etc.
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
- Cebuc, Alexandru, Florea, Vasile, Lăptoiu, Negoiță, Encyclopedia of contemporary Romanian artists, vol. II, Ed. ARC 2000, București, 2001
- Jianu, Ionel, Artisti români în occident, Ed. Logos, 2005
Opera[modificare | modificare sursă]
- "Dus cu morții" (poem). Editura Librăriei "Pavel Suru", Bucuresti, 1939;
- "Calea Pietrelor" (versuri, editie definitiva). Editura "Drum", Tipografia "Artes Graficas Benzal", Madrid, 1972.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu