3. /10 OCTOMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sfântul Mucenic Evlampie și sora sa, Evlampia; Sfinții Cuvioșii Vasian şi Teofil Mărturisitorul; Duminica a 20 - a după Rusalii - Învierea fiului văduvei din Nain

Sfântul Mucenic Evlampie și sora sa, Evlampia

În vremea împărăției lui Maximilian, fiind mare prigoană asupra creștinilor, mulți dintre credincioși, lăsându-și casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munți, prin peșteri și prin pustietăți. În acea vreme, un tânăr de neam nobil, care își avea moșia în ținutul Nicomidiei, anume Evlampie, creștin cu credința și cu faptele, ascunzându-se împreună cu alți creștini, a fost trimis de aceștia în cetate ca să cumpere pâine și în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungând el în Nicomidia, a văzut deasupra porților cetății o poruncă împărătească scrisă pe hârtie privitoare la uciderea creștinilor. Evlampie a citit-o și a râs de o așa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmași, ci spre cei nevinovați, încât singur aduce la pustiire împărăția sa, ucigând mulțime de popor creștinesc. Și îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat și apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzându-l pe Evlampie tânăr și frumos la față, mai întâi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicându-i: „Însăși fața ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proști, ci că ești de neam nobil și cinstit. Deci să nu dorești, frumosule tânăr, ca în deșert să pierzi un chip așa de frumos ca acesta și să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijește-te ca mai bine să-ți înmulțești slava și cinstea ta și a întregului tău neam, pentru că de vei asculta porunca împărătească și de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit și slăvit de noi toți, iar de la împărat vei primi daruri și la o înaltă dregătorie te va ridica și vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine și în același gând să fii cu noi. Iată, deschise îți sunt capiștile, înainte îți stau mulțime de zei, altarele sunt pline de jertfe și toți se veselesc de zei, închinându-se lor. Deci, intră și tu și te închină zeilor, ca și tu să afli multe bunătăți și pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi”.

Sfântul Evlampie, umplându-se de Duh Sfânt, a răspuns vicleanului judecător, zicând: „Inima ta este plină de înșelăciune și pe buzele tale sunt cuvinte viclene; deșarte și mincinoase sunt toate făgăduințele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înșelătorule, și cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O! de ai voi tu să asculți cuvintele mele cele nemincinoase și sfatul meu cel neviclean și de ai cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc și mă închin Lui, eu ți-aș fi făgăduit de la Dânsul, nu cinste și mărire nevrednică, vremelnică și deșartă, ci vrednică și adevărată, precum și daruri și bogății pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce ești surd ca o aspidă și nu asculți pe acela care îți grăiește cuvinte folositoare, de aceea vei moșteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuți vei fi jertfă viermilor celor neadormiți. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu și voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele”.

Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pământ și bătut cu vine. Și fiind bătut sfântul fără cruțare, a răbdat multă vreme cu bărbăție și deși avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca și cum n-ar fi simțit nici o durere, cu așa de mare bărbăție suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzând răbdarea lui, s-a pornit cu și mai crudă minie împotriva lui și a poruncit să fie spânzurat pe un lemn și să-i strujească trupul cu unelte de fier. Și era atât de rănit mucenicul, încât se vedeau și oasele prin rănile lui cele adânci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pământ, rănit și însângerat tot, încât tot trupul lui era o rană; și nici nu s-au sfârșit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege și să-i strângă tare degetele de la mâini și de la picioare cu niște curele subțiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încât încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.

Nici cu aceasta nu s-a potolit minia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă și alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroșit în foc un pat de fier și pe acel pat să fie întins sfântul, ca astfel, rămășița trupului său să se topească ca ceară în văpaia focului. Și fiind înroșit în foc acel pat, Sfântul Evlampie și-a făcut semnul crucii și s-a culcat pe acel pat ca pe un așternut moale și trupul lui se frigea și se topea ca niște carne de mâncare și era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era cu putință ca trupul să rămână viu în acel foc - însă Atotputernicul Dumnezeu îl ținea viu pe robul Său și stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvârșit și răbdarea mucenicului să fie văzută de toți.

Când așteptau toți ca Evlampie să adoarmă cu somnul morții pe acel pat înroșit, îndată sfântul a simțit în el o putere și, sculându- se de pe pat, umbla sănătos ca și cum n-ar fi fost chinuit. Și crezând din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut că și cum s-ar învoi cu necredința păgânilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiștea idolească și toți se bucurau împreună cu judecătorul, parându-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos și vrea să se închine la idolii lor. Mulțime de popor, urmându-l, mergeau la capiște, iar sfântul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu și către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit și să se preamărească numele Său cel Sfânt. Și când a intrat în capiște l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare și mai frumos dintre idoli și apropiindu-se de acela a zis: „Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îți poruncesc, idole mut și neînsuflețit, să cazi la pământ și să te faci praf”. Și acestea zicându-le sfântul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare și s-a sfărâmat în bucăți. Acest lucru văzându-l oamenii, au strigat: „Dumnezeul creștinilor este mare și puternic”. Apoi, mulți oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu și mai mare mânie împotriva lui Evlampie și, luându-l, l-a supus iarăși la chinuri.

Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimește chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo și stând în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: „Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu același piept ne-a hrănit pe noi? Și nu suntem amândoi învățați a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipsești pe mine de aceeași cinste? Pentru ce nu mi-ai spus și mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că și eu vreau să mor pentru Domnul meu ca și tine, ca să știe toți schingiuitorii că sunt creștină și sunt gata să mor pentru Hristos”. Iar către judecător a zis: „Ascultă-mă, judecătorule, ca să știi cine sunt: sunt roaba lui Hristos. El este viața mea și bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc și Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregătește foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile și scornește orice chinuri voiești și chinuiește-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sunt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat și iubitul meu frate, Evlampie”.

Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit că sfânta să fie bătută peste obraz. Și au bătut-o așa multă vreme, încât frumusețea feței sale s-a schimbat și îi curgea sânge din nas și din gură. Iar Sfântul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mângâiere, zicând: „Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide”. Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncați amândoi, Evlampie și Evlampia. Și când voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tânără, a început a se cam înfricoșa. Și fratele ei, văzând-o că se îndoia, o chemă la sine, în căldarea care fierbea, zicându-i: „Nu te teme, soro, îndrăznește de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat și nesimțind nici o durere, așa și tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare și îndată vei simți ajutorul lui Dumnezeu și vei rămâne nevătămată”.

Sfânta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare și îndată s-a stins puterea focului și căldarea s-a răcit, iar sfinții, rămânând nevătămați, cântau și îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzând și această minune, două sute de bărbați au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sunt creștini, au murit uciși cu sabia de mâinile nelegiuiților închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfântului Evlampie iar Sfânta Evlampia să fie spânzurata de păr și să fie bătută. Și ea, răbdând, zicea: „Mulțumesc Ție, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfântul numele Tău”. Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor și să fie aruncați sfinții în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfântul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mână de către ostași și a fost aruncat acolo. Pe Sfânta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva și s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie și degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbântat. Însă nici acolo sfinții n-au fost vătămați, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblând prin mijlocul văpăii, glăsuiau cântarea celor trei tineri din Babilon și binecuvântau pe Dumnezeu.

Judecătorul, neștiind ce să mai facă cu dânșii, a hotărât să fie tăiați de sabie. Legându-le mâinile la spate ostașii i-au dus departe, iar când au ajuns la locul de pedeapsă, Sfântul Evlampie și-a pus sub sabie cinstitul său cap și ostașii l-au tăiat, iar Sfânta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostașii văzând-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Și așa Sfântul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrșidu-și nevoința muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoință Hristos, ca să ia de la El cununa despărțirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească și pe noi împărăției Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și mărirea în veci. Amin.

Sfinții Cuvioșii Vasian şi Teofil Mărturisitorul

Sf Cuv Vasian

Acest Preacuvios, parintele nostru Vasian, era de la Rasarit, din Siria. Iar în zilele împaratului Marcian a venit în Constantinopol, si atâta a stralucit cu faptele si cu minunile, încât împaratul a zidit o biserica întru numele lui, care se afla pâna astazi. Si i s-a înmultit numarul ucenicilor pâna la trei sute, dintre care era si Preacuvioasa Matroana. Deci, traind asa si pe multi aducând lui Dumnezeu, si tamaduind boli, si fiind facator de nespuse minuni, întru adânci batrâneti catre Domnul s-a dus.

Viața Sfântului Cuvios Teofil Mărturisitorul

Fericitul Teofil s-a născut din părinți creștini, aproape de cetatea Tiberia, și la vârsta de trei ani s-a luminat cu sfântul botez. Odată, părinții săi au mers cu dânsul la muntele Selonului, la sfântul părinte Ștefan, pentru binecuvântare. Sfântul Ștefan i-a binecuvântat pe ei și pe fericitul Teofil, fiul lor și, folosindu-i mult cu vorba și învățătura sa, i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun și blând, sporea în învățătură cu binecuvântarea părintelui, învățând cu tot dinadinsul dumnezeieștile cărți. Ajungând el l-a vârsta de treisprezece ani, a mers iarăși la cuviosul părinte Ștefan, care, văzându-l, l-a întrebat: „Fiule, din care pricină ai venit la noi?”. Iar tânărul a răspuns: „Tu m-ai chemat, cinstite părinte, și eu, lăsându-mi părinții, am venit la tine”. Cuviosul a zis: „Când te-am chemat, fiule, și ce ți-am zis?” Copilul a răspuns: „Pe când umblam prin cetate, tu, părinte, mi te-ai arătat mie și căutând la mine, mi-ai zis: «Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: Ia-ți crucea ta și urmează Mie». Și pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită și ți-am urmat ție până la poarta ogrăzii tale, la care, ajungând, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu am găsit poarta închisă, și acum, sfinte părinte, să nu-ți întorci fața ta de la mine, căci voiesc să mă mântuiesc”.

Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că știa că nu ieșise nicăieri din chilia sa, și a mulțumit lui Dumnezeu de această chemare minunată a copilului cel fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăța frica de Dumnezeu și-l povățuia la viața călugărească, la slujbă și la post. Iar după trei ani, copilul, deprinzându-se bine de la bunul său povățuitor spre toate nevoințele călugărești, cuviosul Ștefan a chemat pe egumenul din lavră și i l-a încredințat lui pe copilul cel ascultător și smerit ca să-l facă călugăr, iar egumenul, luându-l cu dânsul, l-a dus în lavră și l-a călugărit. Și a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătățile și, viețuind ca un înger între frați, le era tuturor de folos.

Părinții, neștiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat foarte tare pentru dânsul și îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle pe dânsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzându-se de toți cunoscuții, slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Și trecând câțiva ani, părinții au aflat unde era fiul lor și, ducându-se la lavră, l-au rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul, neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar văzând întristarea lor și amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dânșii și l-a chemat pe Teofil și i-a dat voie ca să se vadă cu părinții săi; și când au văzut părinții că este în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Și au petrecut câteva zile în lavră, privind viața sfinților părinți, și au luat aminte la cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o mănăstire și să-l așeze în ea pe fiul lor Teofil, și l-au rugat stăruitor pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alți frați, făgăduind să săvârșească degrabă lucrul pe care și-l puseseră în gând. Dar egumenul nu a încuviințat aceasta, zicându-le: „Nu este bine ca un călugăr tânăr să se apropie de părinții și de cunoscuții săi. Iar Dumnezeu, Cel ce rânduiește toate cele de folos și-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci avea să minuneze voile Sale întru dânsul”.

Pe când părinții supărau cu cererea lor pe egumen, acesta, chemând pe frați, le-a poruncit să petreacă în post și rugăciuni toată noaptea, până ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum cereau părinții lui sau nu. Și făcând rugăciuni cu stăruință, a treia zi s-a auzit în biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au cunoscut toți că Însuși Dumnezeu are trebuință de el și, făcând rugăciuni pentru dânsul, l-au liberat cu binecuvântare, dându-i câțiva frați în ajutor pentru preamărirea lui Dumnezeu.

Părinții, luându-l, s-au dus întru ale lor, bucurându-se și au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestulându-i cu de toate, dând odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecând în acea mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătățile sale, ale cărui fapte bune văzându-le cu toții și folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel Ceresc.

Viețuind el pustnicește ani îndelungați, a ridicat vrăjmașul hulă asupra cinstitelor și sfintelor icoane și a pornit prigoană asupra celor care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a Casei lui Dumnezeu și a răpit înfrumusețarea Bisericilor lui Dumnezeu, căci aruncând sfintele icoane în noroi, le-a călcat în picioare și le-a dat foc și pe mulți oameni binecredincioși i-a schingiuit pentru că se închinau la icoane. Iar Sfântul Teofil din toate puterile s-a împotrivit la aceasta și cu buna sa pricepere îi învăța pe toți să păzească cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane și să se închine Sfântului celui închipuit pe dânsele.

Aflând despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe ostașii săi și l-au prins pe Teofil și, aducându-l înaintea lui, el i-a poruncit să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Teofil să fie bătut cu vine de bou și, legându-i mâinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tâlhar, făcându-l de râs și de batjocură. Apoi unul dintre ostași, pe nume Longhin, s-a alăturat Sfântului Teofil și a ocărât nebunia împăratului și îi învăța pe ceilalți să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzându-l pe ostaș pe pământ, a ars multe icoane pe capul lui. Sfântul Teofil, fiind purtat prin toată cetatea Niceei, iarăși a stat înaintea judecății nelegiuitului împărat și, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane și mustra rătăcirea lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfântul Teofil să fie dezbrăcat și să-l răstignească în chipul crucii la doi stâlpi și cu vine uscate să fie bătut și pe la spate și în față. Fiind astfel bătut sfântul, curgea sânge din trupul lui cel rănit, încât se înroșea pământul. Văzând acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decât o fiară, căci întocmai că fiarele cele sălbatice care, când văd sânge atunci se fac și mai cumplite, așa și înrăutățitul muncitor, la vederea sângelui mucenicesc s-a pornit cu o și mai mare mânie împotriva lui Teofil și, sculându-se de pe scaunul său, a început să-l lovească peste obraz pe sfânt. După aceasta, arzând în foc niște cizme de fier, a poruncit ca să-l încalțe pe sfânt cu ele și să-l alerge pe drum. Toate aceste cazne erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor.

Văzând aceste lucruri, un nobil pe nume Ipatie, minunându-se de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mâinile slugilor care-l chinuiau și, aducându-l la sine, i-a zis: „Ori tu, Teofile, ești nebun închinându-te la icoane, sau noi toți care nu ne închinăm? Au doară nu are împăratul și toată suita lui atâta pricepere să judece dacă se cade a se închina asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ți faci ție chip cioplit, nici altă asemănare. Iar Sfântul a zis: „Te văd pe tine, nobilule, că știi carte; deci, să vorbești cu mine”. Și a început a-i grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din dumnezeiasca Scriptură, arătându-i că în Vechiul Testament cinstirea icoanelor se închipuia în șarpele cel de aramă, înălțat de Moise în pustie, și în heruvimii cei de aur care erau puși pe Chivotul Legii, iar în Noul Testament, însuși Domnul a dat chipul Său pe mahrama lui Avgar, împăratul Edesei.

Grăindu-i multe despre aceasta, Sfântul Teofil a învins pe nobilul Ipatie, care i-a zis: „Adevărate sunt cuvintele tale, bătrânule cinstit. O, de ar veni împăratul nostru întru această înțelegere! Eu mă voi strădui să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luând libertate de la mine, du-te la chilia ta”. Și Sfântul s-a mâhnit că nu și-a săvârșit calea muceniciei, însă având rănile, se bucura grăind ca și Apostolul: „Mă bucur întru pătimirile mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul Lui care este Biserica”.

Apoi, întorcându-se la mănăstirea sa, i-a umplut de bucurie și de fericire pe frații săi. Și după puțină vreme s-a înștiințat că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Și, alcătuind cuvinte înțelepte de păstor, a învățat pe frați și, binecuvântându-i, s-a dus către Domnul.

Duminica a 20 - a după Rusalii - Învierea fiului văduvei din Nain

Ev Luca 7, 11 - 16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Ap Galateni 1, 11 - 19

Fraților, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci ați auzit despre purtarea mea de altădată în iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și o pustiam și spoream în iudaism mai mult decât mulți dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părintești. Dar, când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup și de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia și m-am întors iarăși la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa și am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul dintre apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 20-a după Rusalii ( Despre mila lui Dumnezeu )

Şi văzînd-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu mai plînge! (Luca 7, 13)

Iubiţi credincioşi,

Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulţi care duceau la mormînt pe fiul ei, nu au rugat pe Mîntuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei şi a-l da mamei sale. Ci Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd-o plîngînd, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Şi văzînd-o Domnul, I s-a făcut milă de ea (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).

Toate însuşirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire şi nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca şi celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea şi Duhul Sfînt ne încredinţează, zicînd: Că mai mare decît cerul, este mila Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).

Ştim cu toţii, că cea mai mare milă şi milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pămînt, ca să mîntuiască neamul omenesc, din robia cea amară şi grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice şi Tatăl îndurărilor şi Dumnezeu a toată mîngîierea (II Corinteni 1, 3).

Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dînsul (Psalm 102, 17).

Iubiţi credincioşi,

Cînd Mîntuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie şi spaimă, atît mamei copilului înviat, cît şi tuturor celor ce erau de faţă, încît toţi au dat slavă lui Dumnezeu, zicînd: Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc şi într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.

Oceanul cel fără de fund şi fără de margini al milei şi milostivirii lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează în tot locul şi în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune şi dumnezeiasca Scriptură: Îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara cînd seceta mare şi arşita ameninţă pe oameni şi animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii cerul, de mare secetă, se face ca fierul şi pămîntul ca arama (Levitic 26, 19) şi încep toate vieţuitoarele de pe pămînt a simţi lipsa de apă şi de hrană, că îndată ce preoţii adună poporul şi fac rugăciuni de ploaie şi Sfîntul Maslu în biserici, pe cîmp şi prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunîndu-se şi îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit pînă la apus şi încep a cădea stropi de apă şi îndată vine ploaie mare şi curată, care adapă ţarinile, cîmpiile şi grădinile şi aduc mare bucurie oamenilor, plantelor şi tuturor vieţuitoarelor pămîntului.

Cine nu cunoaşte atunci şi nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea şi dragostea Lui faţă de oameni? Cine din cei credincioşi, care au frică de Dumnezeu, nu mulţumesc din inimă Preaînduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pentru mila şi milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, şi înainte de a se aduna credincioşii la rugăciune în biserică, numai uitîndu-se la cer şi suspinînd din adîncul inimii pentru lipsa de apă şi de hrană, Dumnezeu, ca un ştiutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie şi vreme bună spre rodirea pămîntului, aducînd mîngîiere şi bucurie tuturor, şi celor buni, şi celor răi. Şi aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45).

Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni şi Sfîntul Maslu la biserici şi prin casele creştinilor, bolile se vindecă prin credinţă şi oamenii se fac sănătoşi ca mai înainte, şi aduc mulţumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morţii nu I-a dat.

Uneori se ridică mari tulburări şi războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii şi milioane de oameni. Însă, dacă oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu şi aleargă la El cu rugăciuni şi zile de post din toată inima, atunci Preabunul şi Atotputernicul Dumnezeu, potoleşte tulburările, stinge războaiele şi aduce pace şi înţelegere între oameni. Căci Domnul se milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi care se roagă pentru pacea lumii şi unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) şi fericeşte pe cei ce iubesc pacea, zicînd: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).

Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură şi grindină, aducînd mari stricăciuni livezilor, grădinilor şi recoltelor, cu mari inundaţii şi alunecări de teren, sau sînt cutremure grele de pămînt. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor şi aleargă cu lacrimi la post şi rugăciune, ploile încetează şi cutremurele se liniştesc cu mila şi cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpîneşte pe toate. Cine nu cunoaşte, atunci, mila şi îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor şi purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pămînt boli grele şi fără leac şi mulţime de lăcuste, gîndaci, viermi, omizi şi alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor şi tuturor semănăturilor. Însă dacă preoţii şi credincioşii se adună în biserici şi fac rugăciuni, Sfîntul Maslu, aghiasmă şi alte slujbe rînduite, îndată suferinţele omeneşti se uşurează şi insectele stricătoare dispar prin mila şi purtarea de grijă a Preabunului şi mult Milostivului Dumnezeu faţă de neamul omenesc.

Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cît de mare şi nemăsurată este îndurarea şi mila lui Dumnezeu, care pururea şi în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?

Aşadar, fraţii mei, cugetînd noi la mila şi îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi faţă de fraţii noştri loviţi de atîtea suferinţe, care sînt tot oameni ca şi noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcînd noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său (Pilde 11, 17).

Cînd vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună şi cu bucurie, să dăm celor săraci şi necăjiţi, aducîndu-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) şi dacă cineva miluieşte să miluiască cu voie bună (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să ştim că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăşi mila lui Dumnezeu se arată în cruţarea celor răi, datorită celor drepţi.

Cine vrea să înţeleagă clar acest lucru, să citească în Sfînta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăşi vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele şi se căiesc de păcatele lor.

Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: Să-şi lase cel necredincios căile sale şi omul fărădelegii sfaturile sale şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi va fi miluit (Isaia 55, 7). Şi prin marele prooroc Ieremia, acelaşi lucru se arată: Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut şi va păzi toate poruncile Mele şi va face dreptate şi milă, cu viaţa va trăi şi nu va muri (Ieremia 18, 7). Dumnezeu ameninţă pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă şi zice prin proorocul Osea: Ascultaţi cuvîntul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pămînt, fiindcă nu este credinţă, nici milă şi nici cunoştinţa lui Dumnezeu pe pămînt (Osea 4, 1-2). Tot aşa şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanţi, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? (Matei 18, 23-34).

Cu adevărat, fraţii mei, Dumnezeu este bun şi blînd şi mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dînsul (Psalm 85, 4), dar voieşte ca şi noi să facem milă cu cei ce ne greşesc nouă: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voieşte de la noi milă, decît jertfă: Mergînd, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila şi milostivirea lui Dumnezeu şi în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfîntă despre mila, milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăinţă. Cine a citit în Sfînta Scriptură istoria împăratului Manase, a înţeles cîte răutăţi şi fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amîndouă curţile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc şi a făcut idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Dumnezeu şi cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda şi pe toţi locuitorii Ierusalimului la atîta rătăcire, încît ei au săvîrşit mai mult rău decît alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stîrpit din faţa fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).

Dar mila, îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat şi asupra acestui împărat depărtat de la El şi, cu judecăţile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăinţă şi la dreapta credinţă pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul şi l-au dus legat cu cătuşe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz şi strîmtorare, şi-a adus aminte de Dumnezeu şi de adîncul răutăţilor şi al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adîncul inimii sale a se ruga şi a cere milă şi îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima şi, rugîndu-se, zicea:

Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvîntul poruncii Tale; Care ai încuiat adîncul şi L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoşat şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale şi nesuferită este mînia urgiei Tale asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este mila făgăduinţei Tale...

Iar fiindcă era legat în lanţuri de fier şi nu putea să-şi plece genunchii săi la rugăciune a zis: Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugînd bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugîndu-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osîndi la întuneric sub pămînt, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mîntuieşte-mă şi pe mine nevrednicul după mare mila Ta şi Te voi proslăvi în toate zilele vieţii mele...

După această rugăciune plină de umilinţă, Manase a fost ascultat de Dumnezeu şi nu numai că a fost miluit şi iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci şi din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu şi l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăţia pierdută şi pînă la sfîrşitul său a împărăţit peste Israel, neîncetînd a se pocăi şi a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.

Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă şi pe noi la pocăinţă, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila şi milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căinţă cu durere de inimă, cu hotărîrea de a nu mai păcătui şi a-şi plini canonul dat. Aşa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobîndi iertare de toate păcatele şi mîntuirea sufletului său.

Poziţia cea mai dreaptă şi mai ortodoxă a noastră faţă de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mîntuirii.

Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, sîntem şi noi datori să facem milă cu semenii noştri. Sînt atîţia oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuinţă vieţii: un ban, o haină, o pîine dăruite, cu dragoste. Sînt atîţia oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mîngîiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea şi alinarea suferinţelor lor. Sînt atîţia creştini robiţi de păcate, căzuţi din dreapta credinţă, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-şi mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mîntuirii şi de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască şi să urmeze cu dreaptă credinţă lui Hristos. Numai aşa ne putem mîntui, că zice Domnul: Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, şi să ne ajute a face milă ca să dobîndim iertare şi Cerească Împărăţie care nu va mai avea sfîrşit. Amin.