4. /14 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
COSTACHE CONACHI
| Costache Conachi | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Țigănești, Munteni, Galați, România |
| Decedat | (70 de ani)[2][1] Țigănești, Munteni, Galați, România |
| Copii | Ecaterina Cocuța Conachi |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | poet |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
Modifică date / text  | |
Costache Conachi (n. ,[1] Țigănești, Munteni, Galați, România – d. ,[2][1] Țigănești, Munteni, Galați, România) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Principatul Moldovei.[3]p.160 Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească".[4]p.13 A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.
Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățământului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.
Cariera administrativă[modificare | modificare sursă]
 | Acest articol sau această secțiune este sub formă de listă și trebuie rescris sub formă de text format din fraze legate. |
A început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la proprietățile de terenuri; a continuat până la târziu, la retragerea din cauza vârstei și a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic, al timpului, din Moldova. Este comis, înainte martie 1803. Ispravnic al ținutului Tecuci (august 1806). Staroste al ținutului Putna (noiembrie 1809). Agă al târgului Iași (după noiembrie 1813 ). Ispravnic al ținutului Tecuci (1815). Vornic al obștii la Iași (1816). Vornic al poliției (ianuarie 1817). Mare vornic (înainte de iunie 1820). Mare postelnic (președinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823). Mare vornic (1824). Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828). Membru al unui atelier (lojă masonică) din Iași (1828)[5]. Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir cl. III, pentru contribuția sa la lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Țiitor al locului marelui logofăt al justiției (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833. Păstrează în continuare titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiselev (aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon și continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate Sf. Mormânt (1837).[4]p.244-258
Opera[modificare | modificare sursă]
Opera sa nu a fost prețuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătîndu-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile, săgețile, otrăvirile etc.
Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul și tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri și tălmăciri 1856) îmbină inspirația anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.
Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române și ale emancipării culturale a țării.
A făcut și unele traduceri din literatura franceză.
POEZII:
Amoriul din prieteșug
Am iubit, auziţi inimi, cuvîntul vostru cel mare
Ce vă pleacă la durere şi vă face sîmţîtoare,
Ce vă leagă, vă uneşte făr’ de nici o sîlnicie
Şi vă dă în viaţă asta altă viaţă şi mai vie.
Am iubit şi cunosc gustul dragostei peste măsură,
Ascultaţi, că vă grăieşte amoriul prin a mea gură.
Acest împărat a lumii, stăpînitor de plăcere,
Tiran la împrotivire şi milostiv la durere,
Nu cere de la voi slava de-zădarnică iubire,
Ce să naşte şi să trece ca un vis de nălucire.
Urăşte, fuge şi lasă inima nestătătoare,
Ce ca zburătorul flutur dintr-o floare-n altă floare,
Gustă numai, frunzăreşte a ibovnicilor fire
Şi le lasă făr’ de vreme lipsîte de mulţămire.
El cere, vra şi doreşte de la voi acea iubire
Carele înfiinţază pe două firi într-o fire
Şi umplîndu-le de focul ce le arde cu plăcere,
Le sporeşte mulţămirea prin necăz şi prin durere.
Dar un lucru aşa mare şi cu-atîta fericire,
Ca să-l dobîndiţi aievea, voi, inimi, cu slabă fire,
Crede-mă-ţi că nu să poate decît cu îndelungare
De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare.
Vreme multă, stăruială, îngrijiri şi îndoieli,
Privegheri, oftări şi lacrămi, plînsuri, rugi şi osteneli,
Suferiri, doriri cumplite, prepusuri otrăvitoare,
Pasuri deznădăjduite, pasuri fără măsurare,
Şi peste acestea toate, încă spre îndeplinire,
Să cere prieteşugul cu credinţă şi iubire.
Prieteşug, dar din ceriuri, la om cu multă priinţă,
Ce te naşti dintr-o vedere şi te-adaogi prin credinţă,
Ce amori viu şi puternic aprinzi cu-a ta mijlocire
Cînd cuprinzînd două inimi într-un gînd şi-ntr-o unire
Şi avîndu-le deprinsă numai prin obicinuinţă
La simbatie, la milă, la dragoste şi credinţă,
Le supui, fără de veste, la prefacerea ce mare
Din prieteşugul dulce în amori cu înfocare.
Ah, crede-mă-ţi, inimioară, că o aşa înălţare
Dintr-o norocire mica în norocirea cea mare
Suie pe om lîngă îngeri şi lîngă dumnezeire
Şi-l face trăind să guste a raiului fericire,
Însă pînă a agiunge în stepina acea mare,
Cîte munci, cîte năcazuri şi cît plîns cu suspinare!
Inimi, soarta hotărăşte să răbdaţi cu bărbăţîe,
Ascultaţi, că vi le-a spune nenorocita Zulnie.
Zulnia cea mai frumoasă decît zorile la faţă,
Între flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreaţă,
“Vai mie, zicea cu lacrămi, întru a sa văitare,
Ce putere nevăzută şi odihnei surpătoare
Să rădică în sîmţirea bietei inimioarei mele
Şi mă arde zi şi noapte cu-ntristare şi cu jele?
Văz prăpastie cu ochii, văz a mea ticăloşie,
Dar le văz cu mulţămire şi le rabd cu bucurie.
Ah, prieteşugul sîngur are oare astă fire
Să tulbure, să aprindă şi să dea şi mulţămire?
Eu, ticăloasan de mine, mă ştiem că sînt legată
Numai cu prietenie şi cu inimă curată
Cătră omul ce cu cinste m-au iubit şi mă iubeşte,
Dar, vai mia, că durerea care îmi pricinuieşte
Nu-i cu sămne de-o iubire pacinică şi măsurată,
Ci-i ca fulgerul ce-aprinde o dragoste înfocată!
Zile, nopţi petrec cu gîndul la dulcea închipuirea,
Ce pururea îmi aduce şi-mi sfeteşte nălucirea,
Nici un feli de împăcare sufletul meu nu găsăşte
Şi cunosc că pe tot ceasul patima ce mă munceşte
S-adaoge şi cuprinde sîmţîrile mele toate,
Încît nimica pe lume să mă mîngîe nu poate.
Viaţa mea este o mare care nu să linisteşte,
Prieteşugul să luptă, amoriul furtuni stîrneşte.
Aş vrea să mori, dar şi moartea aş vre-o cu acea putere
Să mă ducă în ceea lume cu plăcuta mea durere.
Dar, vai mia, unde este pîn’ la atîta răbdare!”
Aşa, de dureri cuprinsă în necazul ei cel mare,
Nemîngîietă Zulnie, prin suspinul ei aprinsă,
Să veşteză ca o floare ce în zori de zî deşchisă
Şi lipsîtă de viaţa rouăi cei răcoritoare
Să topeşte supt arsura soarelui cu înfocare.
Dar nu ştia că-ntr-o laturi, cu asămenea durere,
Să vaită şi să plînge, făr’ de nici o mîngîiere,
Ikanok, acel prieten cu cinste şi cu credinţă,
Care, ştiind că amoriul nu suferă biruinţă,
Căta chip prin depărtare să scape de-a lui lovire
Şi fugea, dar, vai de dînsul, că a dragostelor fire
Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare,
Nici la vremi, nici la prefaceri, nici la orice strămutare,
Ce prin toate el răzbeşte, agiunge şi biruieşte,
Uscatul tot îl cuprinde şi mările prevesteşte.
“Ah, zicea cuprins de lacrămi, amar mia, amar mia,
Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnia?
Şi să-l mai ascund să poate cînd arde şi mă topeşte,
Cînd durerile cu cîte şi suflet şi trup răpeşte?
Nesuferind tăinuire, covîrşesc orice răbdare,
Întocmai ca la sfîrşitul acestei vieţi trecătoare,
Cînd moartea cu-a sa cruzime să arată, să vesteşte
În faţa bietului bolnav pe care din vii răpeşte.
Şi mai rău şi mai mult încă, căci sfîrşitul orişcare
Iartă omului să-şi spuie durerile cîte are,
Iar mia nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere,
Ce trebuie să le sufăr şi să mor întru tăcere.
Ah, prieteşugul care toată lumea îl slăveşte
Şi după care aleargă, dar rareori îl găsăşte,
Pentru mine este muncă, dojană şi chinuire,
Căci m-aruncă şi mă ţîne în jalnică stînjănire.
Ori a fi cinstit prietin şi să mă trag de Zulnia,
Ori să-i descopăr amoriul ce cu-atîta tirănia
M-au cuprins şi mă-mpilează, încît nu mai am suflare,
Şi aşa, oricum, la mine, prieteşugu-i perzare.
Ah, prieteşugul, doamne, acea sfîntă legătură,
Ce să-ntăreşte prin fapte, iar nu cu vorbe de gură,
Ierta-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amorezată?
Dar ce să fac, ceriuri sfînte, cînd inima săgetată
De-a amoriului lovire şi aprinsă de-a lui pară
Trebuie ori să iubască, ori să răbde şi să moară!”
Acest fel petrecea viaţa astă de necăzuri plină
În vaiete şi suspinuri amîndoi pentru-o pricină
Şi fugea unul de altul gîndind că prin depărtare
Amoriului vor aduce scădere şi-mpuţinare.
Dar nu ştia că la urmă un prilej de întîlnire
De mii de ori îl aprinde mai cu straşnica pornire.
“Fugi, Zulnio, fugi, Zulnio, striga el, plin de durere,
Că a nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere.”
“Depărtează-te din ochi-mi, răspundea biata Zulnie,
Că cunosc pe toată zîua că mai mult mă robesc ţîe.”
Tot aşa cu prelungire din răbdare, în răbdare,
Amîndoi într-o durere să usca di pi picioare,
Pînă cînd, odinioară, după cum să prilejeşte
Pururea, cînd vra amoriul, la cei care îi iubeşte
Au sosît fericit ceasul de dorita întîlnire,
Căci la a lui sfîntă voie nimică nu-i spre oprire.
într-un loc pustiu şi tainic, de curînd aflat la lume,
Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume,
Unde firea întristată şi întru posomorîre
Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire,
Munţi înalţi pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate,
Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,
Prăpăstii pste prăpăstii, adîncimi întunecoasă,
Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă,
Cresc în voie despre oameni, că numai cîte-o potică
Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică,
Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie
S-o-ntîlnit, ah, cine poate întîlnirea lor s-o scrie!
Orice condeiul s-arăte, orice graiul să rostească,
Nimic spre asămănare nu pot să închipuiască!
Lacrămi, vaiete, suspinuri, cînd şi cînd cîte-o suflare,
Leşine necontenite şi de viaţă curmătoare,
Cuprinderi, îmbrăţoşări supt prietenească faţă,
Căutături cu răpire şi căderi braţă la braţă,
Privigheri şi zî şi noapte, gînduri cu milanhonie,
Uitare de toate celea, în sfîrşit, o moarte vie,
Au stătut a lor viaţă, pînă cînd, din nerăbdare,
Ikanok, cu puţîn suflet, căzînd la a ei picioare,
“Ah, Zulnio, îmi eşti dragă, i-au zîs, cuprins de ruşine.
Îmi eşti dragă, ce pot face cînd sîmpt că mori di pi tine,
Cînd mă sfîrşesc, cînd să sufăr nu mi-au mai rămas putere,
Cînd toate celea în mine s-au prefăcut în durere?
Ştiu că-i să-mi pui înainte prieteşugul cel mare,
Dar tocmai prieteşugul mi-au aprins focul mai tare.
Vai mia, el şi amoriul, unindu-să într-o fire,
Mă muncesc şi mă omoară cu îndoită pornire.
N-am răgaz, nu am odihnă, auz pieptul că-mi răsună,
Văz părăile de lacrămi, ce la poale-ţi să adună.
Nu te îndura de mine, nu mă lăsa la pierzare,
Fii la dureri milostivă, că tu eşti a mea scăpare!
Tu eşti Dumnezău de milă, tu eşti stea de înviere,
Vindecă şi izbăveşte amarîta mea durere,
Căci a mai trăi în lume nu pot făr-a ta iubire!”
Acestea zicînd, la poale-i au căzut fără sîmţîre,
Au căzut, dar şi căderea i-au fost sămn de închinare,
Căci s-au prilejit cu gura sărutînd a ei picioare.
Tremurînd, biata Zulnie, cată, vede, să-ngrozăşte,
Vra s-agiute, dar nu poate, căci puterea îi lipsăşte.
“Om ticăloasan de mine, la ce-am agiuns astă dată!”
Au strigat cu-acea durere ce o inima sfărmată
De săgeţi şi de cuţîte sloboade cu văitare
Din ceasul ce să răneşte pîn-în ceasul care moare.
“O, ticăloasan de mine, eu sînt sîngura pricină
De supărări, de necăzuri şi de morţi fără de vină!
Ah, suflete împetrite, el moare şi tu rabzi încă?”
Atunci, ca o nebună aleargă din stîncă-n stîncă
Şi cată, culege ierburi, ia apa şi îl stropeşte,
Dar în zădar, că amoriul doftorie nu priimeşte.
“Ce să mă fac, vai de mine, strigă, ţipă de durere,
Dumnezeule, agiută-l, că eu nu mai am putere!”
În sudori, lacrămi scăldată, desculţă şi despletită,
Fuge, vine, să-nvîrteşte ca o deznădăjduită.
Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt şi la cer cată,
Vra să strige, dar şi glasul i să taie deodată.
Să povîrneşte şi cade peste dînsul, leşinată,
De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată.
Acest fel o turturică, de lîngă soţîia moartă,
Nici nu zboară, nici să duce, ci-şi aşteaptă trista soartă,
Pînă ce nelegiuitul vînător să o omoare
Şi pe dînsa lîngă trupul iubitei ei surioare.
Ce privelişte de jele pentru inimi sîmţîtoare
Acest trup lungit pe ţărnă şi lipsît de-a sa suflare,
Acei ochi negri ca mura, acea gură ca robinul,
Acel sîn trandafirul, acei grumazi albi ca crinul,
Acele mîni ca zăpada, acele fragede braţă
Într-un minunt să să schimbe din viaţă în neviaţă!
O, voi, suflete cu milă, o, voi, inimi cu durere,
Văzînd că aceşti ibovnici unul pentru altul piere,
Este oare cu putinţă să nu simţiţi îndurare,
Să nu oftaţi, să nu plîngeţi pentru jălnica lor stare?
Dar îndrăzniţi, că amoriul orişcînd binevoieşte,
Ca un stăpîn, cu durere, şi ceartă, şi miluieşte.
De îndată cu năstavul acel plin de bunătate,
S-au apropiat de dînşii şi, aburind sănătate,
I-au întors la a lor viaţă, i-au umplut de fericire,
Le-au dat darul lui cel mare de o vecinică iubire
Şi le-au zis: “Destul ispită, destul atîta cercare,
Că, luptînd-vă cu mine, v-aţi aprins focul mai tare.
Muritori, cum nu ştiţi încă că puterea mea să-ntinde
Preste cer, preste văzduhuri şi toată lumea cuprinde?”
Atunci, ca din somnul mortîi, rădicîndu-să Zulnia,
Căci la femei totdeauna durerea este mai via,
Şi sîmţîndu-să pe sine de amor însufleţită,
Cu lacrămi de bucurie pe obraz împodobită,
Lîngă Ikanok iubitul supt un copaci nalt şi mare
Au priimit giurămîntul de-un amori ce sfîrşit n-are.
Şi ca să să pomenească în veci astă întîmplare,
Pe copaci au săpat slove cu această cuvîntare:
“Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte,
Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte!”
Ce este nurul
Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,
Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,
Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz
Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,
Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,
Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.
Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit
Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.
Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.
Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind
Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri
Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.
Visul amoriului
Gândul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit
Şi de sunt la închisoare de tine nu-s despărţit.
Sufletul mei îi acolo unde şi tu lăcuieşti,
Şi inima ce să bate, căci pe lângă ea lipsăşti,
Altă nimic nu doreşte decât ceasul fericit,
Întru carele să sâmptă că de dânsul te-ai lipit.
Ah, Doamne, ce năcaz mare a iubi ş-a fi închis,
Dar ce ameţeală-i asta de care mă văz cuprins?
Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjănit,
Am rămas uimit pe gânduri, nu mă lăsaţi, că-s perit!
Iată, o femeie vine, cu veşmânt preastrălucit,
Chiar ca soarele când iese, vara, despre răsărit.
Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
Şi clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deşteptat,
Printr-o dulce sărutare îmi zice: „Ce-ai leşinat?
Eu sunt sâmţârea aceea prin care s-au osăbit
Omul dintre dobitoace de cânt lumea s-au zidit.
Ştiu că inima ţi-i dată în robie de curând
Şi că n-ai altă putere decât să iubeşti din gând
Şi că pătimeşti de moarte, căci te afli depărtat
De lumina vieţii tale, la care te-ai închinat.
Dar şi sufletul tău cere ca să cunoşti pre amori
De este de fericire sau de este-omorâtori.
Trezăşte-te, dar, şi vino după mine cătinel
Şi scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
M-am priimit şi îndată aflându-mă-ntr-aripat
Deâmpreună cu dânsa spre răsărit am zburat.
Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
Şi mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
„Tânărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
Căci descoperirea asta a să-ţi fie de folos.
Vei cunoaşte ce-i amoriul şi-i învăţa a iubi,
Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poţi trăi.
Pâcla ce vezi cu negreaţă îs căil' amurezăşti
Şi nălucir' arată părerile omeneşti.
Ele sunt deosăbite, căci şi gustul omenesc
Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
Dar să ştii că nu-i departe grădina în care stau
Toate darurile firii câte femeile au.
Ş-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăşti
Să-ţi alegi numai o floare şi să te statorniceşti.
Tânărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
„Nu mă lăsa la peire, stăpâna mea, am răcnit.
Ah, ce foc, ce năcaz mare în inimă mi-au întrat,
Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat!
Ce flori pline de dulceaţă aici au răsărit,
Ah, mirosul lor răvarsă un foc care m-au rănit!
Dă-mi voie s-alerg la ele şi-n braţă să le adun,
Să-mi fac un mănunchi de toate şi la sânul meu să-l pun.”
„Tânărule fără minte, căci nu ştii încă ce cei,
Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
Dar alege-ţi dintre ele, orişicare ţi-a plăcea,
Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
„Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
M-oi năcăji a o scoate cu orişice fel de năcaz,
Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
„Du-te dar de-o dobândeşte, mi-au zis făr-a zăbovi,
Dar să nu gândeşti că-i rupe-o şi că-i mai putea trăi.”
Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
Dar plecându-mă spre dânsa, mirosul m-au îmbătat.
Am ameţât şi îndată orizontul s-o-nnegrit
Şi podoabele grădinii din ochii mei au lipsât.
În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
Şi orişice bucurie de la mine s-au perdut.
Sâmţam un foc că mă arde pretutindenea supt sân
Şi o mică uşurare aveam numai din suspin.
Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
Şi făr-a şti ce-i pricina jale şi dor m-au lovit.
Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
Cu atâta frumusăţă, încât nu-s de povestit.
Plângeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
Căci sfânta dumnezăoaie zburasă şi nu era.
Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urât,
C-o luminiţă în mână dinainte-mi au ieşit.
Tremurând cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
„Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor'
Prietenă necredinţa şi tovarăş am pre dor.
Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
Mă târâiam di pi dânsul ca o piatră fără glas,
Ah, dar cine poate spune năcazurile ce-am tras!
Prin prăpăstii, munţi şi dealuri, ostenit călătoream.
Şi pe drumuri neumblate pururea ne învârteam.
Mă rătăcisăm cu totul, nu ştiam unde mai sunt
Şi mi se părea tot locul pentru mine un mormânt,
N-aveam cale hotărâtă, vânturile ne purta
Şi-ntr-o parte şi într-alta şi nu mai puteam scăpa.
Şi de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
Numai cât mergeam acolo, să prefăcea în urât.
„Ah, am strigat cătră umbră, stăpână, nu te-ndura.
Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
Ori, pesămne, eşti dorită ca să mă omori de viu.”
„Dar nu ştii, mi-au zis cu răcnet, că eu sunt un argint viu,
Carele umblu prin suflet şi chinuiesc pre bărbaţi!
Dacă-ţi lipsăşte răbdarea, pe la amori tu ce caţi?
Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimeşti,
Dar să ştii că nu-i departe fericirea ce goneşti.”
Atâta au putut zice şi îndată s-au deschis
Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
Căci aducea răcoreală unui pept înnăduşit.
O bucurie nespusă în mine să răvărsa
Şi zefirii cu dulceaţă spre iubit mă-ntărta.
Atunci văzui cu ochii coborându-să din nori
O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
Faţa ei era prea albă, ochii săgeţi sloboza,
Sprincenele lungi şi dese drept în inimă rănea.
Sânul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt şi subţire, cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul şi obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie câte ochii au văzut?
Şi îndată la picioare cu vaiete am căzut.
„Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
Viaţa mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
Dacă au fost îndestule năcazurile ce am tras,
Priimeşte cu blândeţă sufletul ce mi-au rămas.”
„Tînărule pătimaşe, mi-au zis cu glas îngeresc,
Să ştii că a ta iubire am voit să ispitesc.
Te-am cunoscut de statornic şi vrednic ca să iubeşti,
Vino dar fără de frică, ca să te şi fericeşti.”
Ş-întinzând din aripioare, m-au cuprins cu dulce strâns,
Şi zburând cu răpegiune foc în mine au aprins.
O pară mă cuprinsăse la sânul cel plin de nuri,
Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
„Eu sunt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
Unde de veci lăcuieşte amoriul cel proslăvit.
Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
De dragoste, de trufie şi de tot lucrul poftit,
Dar să nu te-nşeli să cauţi la fetele ce-i vedea,
Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
Iată dar că să deşchisă o poartă chiar de robin,
Pân-în vârf înfăşurată cu ramuri de frunză de spin.
Doi salcâmi de dinlăuntru cu candelele de flori
Înşira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
Învălit cu trandafirii ce zânele curăţa,
Şi într-alta Afrodita, în braţă cu Chipidon,
Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
Un părău de apă vie, ca un şarpe în cujbări,
La umbră sta o mulţâme de fete cu sânul gol,
Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
„Vezi acest norod de zâne, mi-au zis preaiubita mea,
Trecând cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
Sunt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
Dar să te fereşti de ele, căci îndată eşti perdut.”
„Ah, mai stă puţin, stăpână, să le privesc”, am strigat.
„Ba nu, mi-au zis cu mânie, căci aceasta nu-i iertat.”
Şi îndată cu iuţală lăsându-mă pre pământ,
Asămenea precum este şi viforul cel de vânt,
M-au luat pre-a sale braţă într-un aşternut de flori
Unde petreceam o viaţă ce-o doresc de mii de ori.
Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
Şi sărutam o guriţă rumenă ca un rubin.
Nu pot şti cu hotărâre vremea cât am petrecut,
Dar oricât au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
Atunci au sosât şi somnul cu ochii împovăraţi
De o lene-adormitoare cu totul însărcinaţi
Şi vânturând din aripă îndată am adormit.
Dar ce văd? ah, vai de mine, mustrările au sosit!
O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
Cu faţa înveninată şi cu veşmântul cernit.
Îmi zice: „Eu sunt căiala, am venit să te răpăsc
Din braţăle dezmerdării în carele te găsăsc.
Tânărule, vai de tine, că ţi-ai gătit un sfârşit
Să jeleşti în toată vremea viaţa cât ai isprăvit.
Scoal' şi vino di pi mine, dar încă mai zăboveşti?!”
Şi răpindu-mă cu grabă din braţăle îngereşti,
M-au aruncat cu mânie în locul cel întristat,
Unde ne aşteaptă moartea cu ferul cel sângerat.
Costache Conachi
MIHAIL LERMONTOV
| Mihail Iurievici Lermontov Михаил Юрьевич Лермонтов | |
 Mihail Lermontov în 1837 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3] Moscova, Imperiul Rus |
| Decedat | (26 de ani)[2][4][3] Peatigorsk, Rusia |
| Înmormântat | Tarhanî[*] |
| Cauza decesului | omor (plagă împușcată[*]) |
| Părinți | Yury Lermontov[*][2] Mariya Arsenyeva[*][2] |
| Naționalitate | rusă  |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Etnie | rus |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | scriitor |
| Locul desfășurării activității | Moscova |
| Limbi | limba rusă[1] |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | romantism |
| Specie literară | poezie, teatru |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Mihail Iurievici Lermontov (în rusă Михаил Юрьевич Лермонтов, n. ,[2][3] Moscova, Imperiul Rus – d. ,[2][4][3] Peatigorsk, Rusia) a fost un scriitor romantic rus.
În scurta lui viață a fost un dușman declarat al ipocriziei, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei. Prigoana celor satirizați de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din ordinul țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite. În acest cadru poetul își afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.
Poezia “Poetul” (1838) transmite mesajul major al artistului-cetățean, care odinioară cu ritmul vânjos al vorbei sale putea la luptă pe ostași să-i îndrume - în opoziție cu poetul pasiv care și-a uitat menirea: Ai dat în schimb pe aur puterea ta de oțel - ce uimea pe vremuri omenirea. Folosind simbolul pumnalului cu tăiș fidel și veșnic treaz, poetul este îndemnat să-și ducă în lume înalta lui solie. Dar această solie, cuvântul profetic al purtătorului de adevăr și de dreptate, se lovește de luxul și superficialitatea veacului său lânced și revolta culminează în stigmatul societății mondene, parazitare. Poetul se vede înconjurat de-o
“…gloată cu fel de fel de inși Cu vorbe și zorzoane în lumea lor deprinși, Cu muzica și dansuri și minciuni- Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle, Sub masca unor oameni cuviincioși și buni.” (1ianuarie-1840)
De aici izvorăște spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, ”lovit cu pietre și alungat de cei din preajmă-mi răi la fire, în ochii cărora citește doar patimă și răutate” Și-atunci, oripilat, poetul-profet fuge de oameni în pustiu.” Profetul”-1841. Atitudinea de izolare, de evadare din minciuna și falsitatea societății privilegiate, nu are la Lermontov substanța intimistă a singurătății voite, căutate. Temperamentul lui tumultuos, în maxima incandescență a pasiunii, se consumă într-un protest social fecundat de idealurile pozitive ale libertății, ale dreptății și egalității dintre oameni. Alte poezii: “Meditație”, ”Te-apasă greu urâtul…”, “îmi port pustiu prin noapte pasul…”
În ultimii ani ai vieții 1840-1841, conflictul dintre poet și ipocrizie se ascute la maximum. Scandalizat peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca și marele său premergător Pușkin, își va găsi moartea într- un duel absurd - poetul este copleșit de amărăciune, luându-și rămas bun de la acea Țară de robi și de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanțe adânci și bogate, a vibrat pentru tot ce este simțire înaltă și gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factura revoluționară, poetul și-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel și generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.
Opera[modificare | modificare sursă]
- 1830: Poetul (Поэт)
- 1830: Nu te încrede în tine însuți
- 1835: Bal mascat (Маскарад)
- 1837: Borodino (Бородино)
- 1837: Moartea poetului (Смерть Поэта)
- 1839: Meditație (Дума)
- 1839: Trei palmieri (Три Пальмы)
- 1840: Un erou al timpului nostru (Герой нашего времени)
- 1841: Demonul (Демон).
Îmi port pustiu prin noapte pasul
Îmi port pustiu prin noapte pasul meu
Pe drumul cu pietriş lucind la stele.
S-apleacă peste lume Dumnezeu
Şi stau de vorbă stelele-ntre ele.
Solemn e cerul, minunat mereu!
Pământul doarme-n ceaţă azurie.
De ce mi-e sufletul atât de greu?
Aştept ceva? Păreri de rău să fie?
Păreri de rău? De ce? În van sânt toate!
Şi de la viaţă ce-aş mai aştepta?
Vreau numai linişte şi libertate.
S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!
Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!
Să dorm pe veci şi totuşi pieptul meu
Să fie încă plin de vlagă vie
Şi să se-nalţe răsuflînd mereu.
Şi zi şi noapte-auzul să-mi dezmierde
Un cântec de iubire lin şi clar
Şi să foşnească-ntr-una, veşnic verde,
Deasupra frunţii mele un stejar.
Un vis
Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, în piept cu-o rană grea;
Şi sângele cu picături domoale,
Din rana încă proaspătă curgea.
Jos pe nisip zăceam în nemişcare;
Stânci mari se-ngrămădeau în jurul meu
Şi-nfierbântându-le, cumplitul soare
Mă dogorea; dar eu dormeam somn greu.
Visam; şi-n vis vedeam o sărbătoare
Din ţara mea şi vii lumini lucind;
Femei frumoase-n păr cu câte-o floare
Vorbeau de mine, vesele, glumind.
Şi numai una singură, deoparte,
În vorba celorlalte nu s-a prins;
Şi sufletu-i întunecat de moarte
Era de-un trist şi straniu vis cuprins.
Vedea, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, un trup cu-o rană grea;
Şi sângele, cu picături domoale,
Încet, încet, răcindu-se curgea.
Îngerul
Pe ceruri, în noapte, un înger zbura
Şi-un cântec din ceruri cânta.
Şi lună, şi stele, şi norii pe vânt
Uimiţi ascultau acel cânt.
Cânta despre drepţii cu albe veşminte
Din umbrele raiului sfinte.
Cânta despre Tatăl ceresc, lăudându-l -
Şi neprihănit era cântul.
Ducea către lumea aceasta de jale
Un suflet în braţele sale;
Iar cântul rămase în sufletul crud
Uitat în adânc, neştiut.
Şi vreme-ndelungă, prin lume, cu dor
Tânji într-un chin arzător,
Nestinsă de tristele omului plângeri,
Cântarea aceea de îngeri.
Demonul
Mă jur pe-ntâia zi a firii
Mă jur pe ultimu-i azur
Pe blestemul nelegiuirii
Pe veşnicul adevăr mă jur
Mă jur pe chinul prăbuşirii
Pe sacrul biruinţei dor
Mă jur pe clipa întâlnirii
Pe-ameninţarea despărţirii
Pe visul meu nepieritor
Mă jur pe duhuri, pe înfrângeri
Pe goana lor din loc în loc
Mă jur pe veghetorii îngeri
Vrăjmaşi cu paloşe de foc
Mă jur pe iad, pe cer, pe fire
Pe tine jur, ca să-mi rămâi
Mă jur pe ultima-ţi privire
Mă jur pe lacrima-mi dintâi
Pe răsuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsă-al buzelor prinos
Pe parul lung şi mătăsos
Pe fericire şi durere
Pe dragostea ce-ţi port duios
Mă jur să fug de răzbunare
Mă jur să nu mai fiu trufaş
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului făptaş
Vreau să mă rog, vreau să iubesc
În bine iar să cred voiesc.
...........................
Tamara, crede-mi sfântul ţel
Că-n dragoste precum şi-n ură
Eu sunt statornic, eu nu-nşel!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu