4. /17 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE

AANDREI BÂRSEANU

Andrei Bârseanu
Date personale
Născut	1858 Dârste, Transilvania
Decedat	17 august 1922, (64 de ani) București, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Etnie	română
Ocupație	traducător folclorist[*]
Activitate
Membru titular al Academiei Române
Modifică date / text

Andrei Bârseanu (n. 1858, Dârste, Brașov, România – d. 17 august 1922, București, România) a fost un folclorist român, director al ASTREI între anii 1911-1922. Împreună cu Jan Urban Jarník, filolog romanist ceh, pasionat de folclorul românesc, a fost autor al culegerilor Cincizeci de colinde și Doine și strigături din Ardeal. De asemenea, a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.^{[1]:p. 11[2]}

Cuprins

• 1Biografie
• 2Activitate politică
• 3Scrieri
• 4Note
• 5Bibliografie
• 6Legături externe
• 7Vezi și

Biografie[modificare | modificare sursă]

Andrei Bârseanu s-a născut la 17 octombrie 1858, la Dârste, lângă Brașov. Studiile medii le-a făcut la Liceul Comercial din Brașov, întemeiat de George Bariț, apoi a plecat la Viena și München, unde între 1878 și 1881, și-a definitivat studiile universitare.^{[1]:p. 29} S-a alăturat organizației studențești „România Jună”.^{[necesită citare]}

În timpul studiilor de la Viena l-a cunoscut pe Jan Urban Jarník, viitorul filolog și filoromân de origine cehă, membru de onoare al Academiei Române.^{[necesită citare]}

Alături de membri ai elitei din Transilvania în august 1908, la Șimleu

A revenit în Transilvania, mai întâi la Brașov, unde a predat la Liceul Comercial Românesc.^[3] A devenit corector și apoi dirigent al școlilor superioare. S-a mutat la Sibiu, unde a fost numit director al învățământului. A editat revista „Școala și familia” în 1887. A devenit membru al Academiei Române și în [1912]] a fost ales vicepreședinte. Cu un an înainte a fost ales președinte al ASTRA, funcție ce a deținut-o până în 1922. Tot în aceeași perioadă a fost director regional al școlilor.^{[1]:p. 29}

A murit pe 19 august 1922 în București și a fost înmormântat la Sibiu, în cimitirul central. La 26 octombrie 1929 a fost exhumat și dus la Brașov, pentru reînhumarea sa în cavoul familial.^{[1]:p. 29-30}

Activitate politică[modificare | modificare sursă]

În 1918 a devenit vicepreședinte al Marelui Sfat Național, iar mai apoi al Consiliului Dirigent de la Sibiu. ^{[necesită citare]}

A fost delegat de către comitetul central al ASTREI, alături de Dr. Octavian Rusu să reprezinte ASTRA la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, însă, din cauză că era bolnav, i-a nominalizat pe Corneliu Bardoși, locotenent colonel, și Ioan Banciu, casierul asociației să reprezinte asociația.^{[1]:p. 29}

Scrieri[modificare | modificare sursă]

Andrei Bârseanu este autorul mai multor opere faimoase: Pe-al nostru steag e scris Unire, ce a avut un real succes între români și mai ales între soldații români din Primul Război Mondial, Imnul Unirii, cu muzica de Ciprian Porumbescu, Imnul ASTREI, cu muzica de Iacob Mureșanu, Un falnic glas, Doine și strigături din Ardeal, Câteva observări cu privire la propunerea studiului istoriei. ^{[1]:p. 30}

În vederea realizării studiilor de folcor românesc în Ardeal a colaborat cu Jarník. Paralel cu activitatea din Transilvania a menținut legăturile cu intelectualitatea din România.^{[necesită citare]} A publicat traduceri, cum ar fi „Călătoria lui Stanley prin Africa Centrală”, traducere după R. Roth, sau Insula Morților, nuvela lui R. Voss. ^{[1]:p. 30}

Între 1887-1888 a redactat cu I. Popea Școala și familia, ziar pentru părinți și învățători, iar în colaborare cu D. Fgărășanu, a tipărit o geografie pentru școlile secundare după D. Laky.^{[1]:p. 30}

În 1890 a scos Cincizeci de colinde”, iar în 1902 a tipărit Istoria Școalelor Centrale Române gr. ort. din Brașov.^{[1]:p. 30}

Biografie Andrei Bârseanu

1858 — La 17 octombrie se naste la Darste, langa Brasov, Andrei Barseanu.
Tatal sau este Toma Barsan, preot.

1870-1878 — Isi face studii gimnaziale si liceale la Brasov.

1878-1881 — Pleaca la Viena si Munchen unde termina studiile universitare de litere si filozofie.
La Viena este presedinte al asociatiei "Romania juna".

1881-1905 — Revenit in tara preda la liceul romanesc din Brasov ca profesor secundar.

1885 — Scoate in colaborare cu Jan Urban Jamik, folclorist ceh, Doine si strigaturi din Ardeal.

1887-1888 — Editeaza revista „Scoala si familia”

1889 — Devine co-rector al scolii medii si apoi dirigent al Scolii Comerciale Superioare.

1890 — Scoate in colaborare cu Jan Urban Jamik, folclorist ceh, Cincizeci de colinde.

1891 — Scoate culegerea de folclor Din traista lui Mos Stoica. O suta si una de minciuni poporale din Tara Ardealului.

1902 — La 3 aprilie este ales membru al Academiei Romane si apoi vicepresedinte.
Este autorul studiului Istoria scoalelor centrale romane greco-ortodoxe din Brasov, premiat de Academie.

1905 — Se muta la Sibiu, unde va fi numit director al invatamantului.
Este vicepresedinte al "Astrei Romane".

1908 — La 1 aprilie devine membru titular al Academiei.
A publicat studiul de folclor Poezia poporala romana.
Publica in limba germana studiul Die rumanische Volksdichtung (Poezia populara romaneasca), publicat in „Die Karpathen"

1911-1922 — Este director al "Astrei Romane".

1918 — Devine vicepresedinte al Marelui Sfat National iar mai apoi al Consiliului Dirigent de la Sibiu.

1922 — La 8 iunie devine vicepresedinte al Academiei Romane.
La 17 august, la Bucuresti, moare Andrei Barseanu.

Andrei Barseanu (1858-1922). 

Este folclorist si poet, redactor al revistei "Scoala si familia".Este cunoscut prin "Istoria scoalelor centrale romane gr. or. din Brasov" (1902), premiata de academie. 

Este membru titular al academiei din 1908. Se remarca in poezie prin imnul "Pe-al nostru steag".Traduce cartea lui R. Roth, "Calatoria lui Stanley prin africa Centrala".Scrie un articol, "Poezia poporala romana " ("Die rumanische Volksdichtung"). in colaborare cu J. Urban Jarnik scrie "Doine si strigaturi din ardeal", cu trei parti, "Doine", "Strigaturi", "Varia". 

Poezia devine un imn patriotic pentru toti romanii: 

"Pe-al nostru steag e scris: «Unire,
Unire-n cuget si simtiri»
Si sub mareata lui umbrire
Vom infrunta orice loviri.

acela-n lupta grea se teme
Ce singur e ratacitor;
Iar noi uniti in orice vreme,
Vom fi, vom fi invingatori!

a inarmat a noastra mana ,
Ca sa pazim un scump pamant:
Dreptatea e a lui stapana ,
Iar domn e adevarul sfant.

Si-n cartea vesniciei scrie
Ca tari si neamuri vor pieri
Iar scumpa noastra Romanie
Etern, etern va inflori!". 

Tonul este solemn, promovand patriotismul si starea de continua efervescenta a sentimentului apartenentei poporul roman si la cultura nationala. Poporul roman este vesnic, cu un viitor stralucit, intr-o continua inaltare a natiei.

ȘTEFANA VELISAR TEODOREANU

Sari la navigareSari la căutare

Ștefana "Lily" Velisar Teodoreanu
Portret în cărbune de Ștefan Dimitrescu
Date personale
Nume la naștere	Marie Ștefana Lupașcu
Născută	17 octombrie 1897 Saint-Maurice, Franța
Decedată	30 mai 1995 (97 de ani) România
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Etnie	armeancă
Ocupație	poetă, prozatoare, traducătoare
Limbi	limba română limba norvegiană limba rusă limba armeană
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	ca. 1916–1982
Mișcare/curent literar	Poporanism
Specie literară	Genul liric, Nuvelă psihologică, Schiță, Memorii
Modifică date / text

Ștefana Velisar Teodoreanu (născută Marie Ștefana Lupașcu, de asemenea cunoscută ca Ștefana Velisar sau Lily Teodoreanu; 17 octombrie 1897 – 30 mai 1995) a fost o romancieră, poetă și traducătoare română, soția scriitorului Ionel Teodoreanu. Încurajată de soțul ei să scrie, ea a fost o reprezentantă târzie a poporanismului tradițional, pe care l-a insuflat cu teme morale din ortodoxia română și cu ecouri ale literaturii moderniste. Lucrările sale de tinerețe coincid din punct de vedere tematic cu Primul Război Mondial și cuprind în principal romane centrate pe conflictele interne și triumfurile morale ale femeilor provinciale.

Cuprins

• 1Biografie
  • 1.1Origini și debut
  • 1.2Romanele celui de-Al Doilea Război Mondial
• 2Scrieri publicate
• 3Note
• 4Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Origini și debut[modificare | modificare sursă]

Născută în localitatea Saint-Maurice, în Franța, părinții ei erau diplomatul Ștefan Lupașcu (1872-1946)^[1] și soția sa, franțuzoaica Marie Mazurier.^[2][3] Tatăl ei, un francmason de rang înalt,^[1][2] descindea din nobilimea boierească a Moldovei.^[4] El a fost unchiul patern al filosofului francez Stéphane Lupasco.^[1] Mama ei, o fostă profesoară a copiilor de boieri, a fugit de Lupașcu și în mare parte a fost absentă din viața Ștefanei; cum tatăl ei era adesea pe drumuri diplomatice și de afaceri, ea a fost crescută de rudele române.^[2] Potrivit povestirilor pe care mai târziu ea le-a spus prietenilor, Ștefana a frecventat școala primară în Franța.^[2][5] A absolvit școala centrală de fete din București, condusă de mătușa ei Maria, soția scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.^[3]

În timpul campaniilor Primului Război Mondial, ea trăia împreună cu verișoarele sale Delavrancea, Cella și Henrieta, la Iași; prin ele s-a întâlnit în decembrie 1918 cu aspirantul scriitor, Ionel Teodoreanu, fiul politicianului-avocat Osvald Teodoreanu. Acest episod a fost descris de Ștefana Velisar în lucrarea autobiografică Ursitul și de Ionel Teodoreanu în romanul Bal mascat. În opinia ei, el a fost imediat atras de tenul ei întunecat și de "ochii negri strălucitori", dar a și admirat încercările ei literare și a încurajat-o să continue.^[2] Până în mai 1919, versetele care atestă dragostea pentru ea au apărut în revista Însemnări Literare sub titlul Jucării pentru Lily.^[6]

Ea s-a căsătorit cu Ionel la 15 februarie 1920,^[3] într-o ceremonie restrânsă la care au participat doar membrii apropiați ai familiilor celor doi, familia mirelui purtând nu cu mult timp în urmă doliu după cel mai mic dintre frații Teodoreanu, decedat în Primul război mondial.^[7] Astfel, ea a devenit cumnata umoristului Păstorel, pe care ea l-a admirat foarte mult,^[8] deși, potrivit poetului Ștefan I. Nenițescu, ea însăși era de acum cea mai talentată dintre Teodoreni.^[2][9] La data de 3 februarie 1921 s-au născut gemenii Ștefan "Cefone" (sau "Afane") și Osvald "Gogo".^[2][10] Noua familie a locuit într-o casă pe strada Kogălniceanu din Iași și erau vecini cu Petru Poni și Alexandru Philippide.^[11] Ani mai târziu s-au mutat întro casă de pe strada Buzdugan, invecinată cu cea a lui Garabet Ibrăileanu, ambele case dispărute astăzi. Ei au fost prieteni apropiați și cu scriitorul Mihail Sadoveanu, cu care au călătorit în Turcia în 1934.^[2][12]

Împreună cu frații Teodoreanu și Mihail Sadoveanu, Ștefana a fost un oaspete frecvent al salonului Viața Românească.^[2] Prima ei lucrare publicată a apărut în 1929, găzduită de Tudor Arghezi în revista Bilete de Papagal; ea a contribuit, de asemenea, la Revista Fundațiilor Regale și Familia.^[3]. Numele ei "Velisar" a fost folosit în lucrarea majoră a soțului său, romanul La Medeleni (1925), pentru un personaj inspirat direct de Lupașcu.^[1] Ștefana însăși apare într-un alt roman al soțului ei, Bal mascat, publicat în timpul debutului ei.^[13]

Romanele celui de-Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Ștefana și Ionel Teodoreanu în 1931. Desen de Ștefan Dimitrescu

Ajunși la Bucureștiul în 1938,^[14] familia deținea acum un conac pe Strada Romulus, la vest de Dudești.^[15] De asemenea, au deținut o casă pe strada Mihai Eminescu, Dorobanți, pe care Ionel a primit-o de la Federația Comunităților Evreiești pentru serviciile sale ca avocat.^[16] Ștefana însăși a devenit un romancier publicat cu puțin timp înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu Calendar vechi (1939), care a câștigat un premiu de la Asociația Intelectualilor din România.^[9][13] A fost urmată în 1940 de Viața cea de toate zilele și, în 1943, de volumul cu nuvele Cloșca cu pui..^{[2][3][13][17]}

Proza ei, văzută de critici ca fiind "parfum feminin",^[13] și chiar "maternal apăsător",^[18], avea tendințe spre ornamentare și lirism.^[3] În iulie 1939, criticul modernist Eugen Lovinescu a scris că "talentul ei atît de sensibil" este diferit de alți autori feminini care au apărut la acea vreme: ea nu a aderat nici la "erotismul psihologic" al Cellei Serghi și Luciei Demetrius, nici la "senzualitatea incendiară" a Soranei Gurian.^[19] Potrivit cercetătoarei Elena Panait, atât la nivelul construcțiilor de caractere cât și în ceea ce privește mesajul literar, lucrările afișează lecturile Ștefanei de la Rabindranath Tagore, Lev Tolstoi și Ivan Turgenev.^[5] Ea a rămas un pasionat cititor al lui Tagore și la vârstă înaintată.^[2][20]

Viața cea de toate zilele, scrisă la persoana I, arată chinul neplăcut al lui Baba, o gospodină prinsă într-un cadru provincial și rănită într-un accident. Sterilitatea vieții ei în târg se încheie cu gestul eliberării Babei, o revenire la libertatea și disciplina auto-impusă de la țară.^[21][22] Această notă provincială și legată de pământ a fost citită de către cărturarul Aurel Martin ca un etos regionalist, arătând atașamentul cultural al Ștefanei față de vestul Moldovei.^[23] Bogat în simboluri creștine, până la scena finală (cu un semn "inadvertent" al crucii), Viața cea de toate zilele este văzută de Panait "comunicând credința [Ștefanei] în valori umane generale precum solidaritatea, toleranța, puterea dragostea materne și maritală ".^[24] Acest mesaj optimist este intens în Cloșca cu pui, care include reprezentări ale femeilor în disperare nerezolvată.^[13]

Petru Comarnescu, care a citit Viața... ca un roman psihologic, a fost impresionat de lucrare, numindu-l un eșantion de "blândețe și măreție spirituală românească", "foarte diferit de producția literară a scriitorilor contemporani".^[21] Potrivit criticului Bianca Burța-Cernat, tonul general al acestor lucrări este "idilic și moralizator", "involuntar a-temporal" și îndatorat lui La Medeleni, precum și tradiționalismului (poporanist) cultivat de Viața Românească. După cum observă Burța-Cernat, relația ei cu poporanismul a fost prin sotul ei, mai degrabă decât ca un "participant direct" - în acest caz, seamănă cu ăProfira Sadoveanu, fiica scriitorului și cu ea însăși romancieră.^[25] De asemenea, concentrându-se asupra elementelor temporale, Panait o vede pe Ștefana ca "retro-modernistă", prin faptul că aplică tehnici moderne de scriere unei ideologii literare vechi - "recondiționarea convențiilor literare depășite", dar cu unele "inovații foarte timide".^[26] Ea susține, de asemenea, că fragmente întregi au fost aluzii directe la La Medeleni.^[23]

Scrieri publicate[modificare | modificare sursă]

• Calendar vechi (1939)
• Viața cea de toate zilele, roman, (1940, reeditat în 1969)
• Cloșca cu pui, proză, (1941)
• Acasă, roman (1947, reeditat 1972)
• Ursitul, memorii, evocări (1970)
• Căminul, roman (1971)
• Poveste cu „ocei”, proză pentru copii (1975)
• Șoapte întru asfințit, poezii (1981)

Biografie Ştefana Velisar Teodoreanu

Ştefana Velisar Teodoreanu (cunoscută şi ca Doamna Lily, aşa cum o numeau Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu) s-a născut la  17 octombrie 1897, Remiremont, Franţa.

Este fiica Mariei (născută Mazurier), de origine franceză, şi a lui Ştefan Lupaşcu, jurist şi diplomat. Învaţă, cu dese întreruperi, la şcoala particulară a Mariei Delavrancea, sora tatălui ei şi soţia lui Barbu Delavrancea, apoi, până în 1916, la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, aflată tot sub direcţia acesteia.

În 1918, la Iaşi, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, îl cunoaşte pe Ionel Teodoreanu, cu care se căsătoreşte în 1920.

A început să publice târziu, în 1929, la „Bilete de papagal”, mici poeme şi schiţe, semnate Ştefana Velisar. Sub acelaşi pseudonim debutează şi editorial cu romanul Calendar vechi, în 1939 (Premiul Societăţii Intelectualilor Români). A mai colaborat la „Adevărul literar şi artistic”, „Universul literar”, „Acţiunea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Familia” etc. A fost o traducătoare neobosită din literatura rusă (F.M. Dostoievski, Maxim Gorki, Lev Tolstoi, I.S. Turgheniev etc).

Calendar vechi, căruia Vladimir Streinu îi reproşa „lipsa de ficţiune epică” şi „naivitatea cam artificială a faptelor consemnate”, este un roman analitic, având ca temă centrală adolescenţa şi naşterea primilor fiori de iubire. Caracterizată de un lirism exagerat, scrierea încearcă să recreeze şi un tip de univers patriarhal rupt complet de lumea reală şi de istorie. Folosind ficţiunea jurnalului, distanţa dintre lumi sporeşte şi prin decalajul între timpul acţiunii, în intenţie o cronică a anilor 1913 şi 1914 într-o Moldovă idilizată, feeric-convenţională, impregnată de poezie, şi momentul publicării. Erotismul incipient, plin de candoare al unor personaje creionate din tuşe delicate, este surprins prin înregistrarea schimbărilor aproape imperceptibile ce se petrec în sufletul acestora odată cu trecerea de la copilărie la adolescenţă.

Cu următorul roman, Viaţa cea de toate zilele (1940; Premiul Academiei Române), atenţia scriitoarei se va îndrepta spre viaţa de familie în provincie. Spaţiul în care se petrece acţiunea pare atemporal, iar firul epic evoluează lent, adeseori chiar stagnând. Singurătatea, traiul retras, melancolia, reveria, regretele, iluziile pierdute, sentimentul inutilităţii vieţii sunt piesele unui mozaic sufletesc ce marchează destinul protagonistei, Elisabeta Scutaru. Sondarea existenţei casnice, a intimităţii căminului – însingurarea provocată de îndepărtarea de soţ şi de maturizarea copiilor – implică şi o întoarcere către sine, o autoanaliză; sacrificiul, renunţarea la propria persoană şi la împlinire sunt puse în balanţă cu echilibrul familial, în favoarea acestuia. În reacţiile personajelor primează intensitatea sentimentelor, mai cu seamă a iubirii, trăirile sufleteşti în general. Micile drame consumate în lumea provincială constituie substanţa acestei proze; Elisabeta, Nora, Maia, caractere abia conturate, sunt tipuri emblematice pentru genul de proză practicat de Velisar Teodoreanu.

Schiţele cuprinse în volumul Cloşca cu vui (1941), publicate întâi în „Bilete de papagal”, cultivă în special pitorescul, intrând de-a dreptul în categoria etnograficului, şi portretistica, element stilistic ce va reapărea în cărţile următoare, prozatoarea captând atenţia cititorului în principal printr-un anumit tip de memorialistică. Deşi uneori literaturizează excesiv, mediul şi atmosfera epocii, figurile literare şi culturale ale vremii sunt prezentate adesea în posturi interesante, în medalioane ce reînvie, cu vioiciune şi prospeţime, o lume aparte.

Reprezentativ pentru Velisar Teodoreanu este romanul Acasă (1947), construcţie mult mai riguroasă în ce priveşte epicul şi modul de realizare a personajelor. Interesul merge tot spre lumea copilăriei, vădind încă o dată influenţa lui Ionel Teodoreanu. Trecerea la adolescenţă este urmărită în cele mai mici amănunte, iar subiectul observaţiei este Pia, o copilă în vârstă de 12 ani, care începe să perceapă şi să înţeleagă universul domestic, casa ca spaţiu protector fiind recurent în proza autoarei. Analiza psihologică operează prin prisma schimbărilor sufleteşti traversate de Pia ca urmare a destrămării ambianţei copilăriei şi a familiei. Copilul încearcă să descifreze sensurile profunde ale vieţii şi semnificaţia relaţiilor dintre oameni. „Picnelandii” (Pia şi verii ei, Nonei şi Andi) descoperă lumea prin intermediul jocului şi al interpretărilor metaforice ale realităţii, miraculosul, magicul făcând parte din viaţa lor cotidiană.

Aşteptarea cometei Halley, lumea de basm de la moşia Câmpurile, vacanţa ca expresie a libertăţii totale, curiozitatea stârnită de legende şi superstiţii, focul ireal de la Poiana Sărată jalonează evoluţia spre maturitate şi, implicit, accesul în lumea adulţilor. Importanţa amintirii, a conservării micilor experienţe şi senzaţii dă un caracter particular naraţiunii, care atinge pe alocuri un dramatism spectaculos, aşa cum se întâmplă în descrierea unei furtuni ce pare un „sfârşit de lume”. Visul, halucinaţia datorată bolii (Pia şi verii ei se îmbolnăvesc de anghina difterică), oglinda ca simbol al deformării, dar şi al autodescoperirii şi al investigării propriului eu sunt exploatate cu fineţe de autoare spre a-şi portretiza personajele şi metamorfoza lor.

Nu numai capacitatea de a creiona psihologic structura intimă a copilului în momentul iniţierii în viaţă prin intermediul prietenilor, al şcolii, al lumii adulţilor e caracteristică la Velisar Teodoreanu, ci şi posibilitatea de a folosi valenţele pe care le oferă evocarea, îmbinând realismul cu acea încărcătură lirică plină de nostalgie, nelipsită din opera sa. Darul de a însufleţi spaţiul ficţiunii cu o serie de chipuri secundare, ce au rolul de a da veridicitate ambianţei casnice în care se petrece acţiunea – pitorescul Gello, servitorul Nae Petrescu, Matei, tatăl Piei, mătuşa Tilda (Tan’ Tilda) – se va regăsi în următor roman, Ursitul (1970). Scriere ce oscilează între ficţiune şi memorialistică, cartea prezintă un interes deosebit datorită amintirilor din viaţa literară interbelică, familia Delavrancea, Ionel Teodoreanu, G. Ibrăileanu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu fiind personaje vii, ce populează o naraţiune învăluită de discreţie şi respirând prospeţime, mai mult proză autobiografică de atmosferă, cu subtitluri ce evocă romanele englezeşti ale secolului al XVIII-lea, rezumative şi explicative.

Ursitul acoperă o perioadă ce începe cu imaginea Iaşiului în Ajunul Crăciunului 1918 şi continuă cu schiţa lumii interbelice. Aerul de autenticitate (dat şi de utilizarea multor regionalisme), atmosfera, contactele intelectuale, entuziasmul, portretele, totul se află în armonie. Sinceritatea trăirii, stilul poetic grefat pe „importanţa amintirii” participă la aşezarea lui Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Mateiu I. Caragiale sau a lui Sadoveanu (Conu’ Mihai) într-o lumină inedită. „Ursitul” – Ionel Teodoreanu – „vorbea ca şi cum ar fi avut 60 de ani şi un trecut furtunos, plin de experienţe amoroase… nimic să-i umple viaţa şi sufletul, că este trist şi neînchipuit de singur, da, da, singur sufleteşte”.

Prozatoarea va încerca să surprindă şi unele trăsături ale operei acestuia, cum ar fi metaforele predilecte şi legătura lor cu „realitatea”; poemele Începutul, Ursitul şi Poveste, inserate în corpul romanului, par în egală măsură a fi ale autoarei sau inedite ale lui Ionel Teodoreanu. Arta rememorării, amănuntele ce dau substanţă tabloului de epocă, dar şi unei frumoase poveşti de dragoste transformă romanul într-un inedit document, prin care se recuperează chipurile unor nume de prim rang ale vieţii culturale româneşti.
Opera literară

Calendar vechi, Bucureşti, 1939;

Viaţa cea de toate zilele, Bucureşti, 1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1969;
Cloşca cu pui, Bucureşti, 1941;
Acasă, Bucureşti, 1947; ediţie îngrijită şi prefaţă de George Gibescu, Bucureşti, 1972;
Ursitul, Bucureşti, 1970;
Căminul, Bucureşti, 1971;
Poveste cu „ocei”, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1975;
Şoapte întru asfinţit, Bucureşti, 1981.

Traduceri

Feodor Knorre, Mama, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ioana Irimescu);
S.P. Podiacev, Scrisoarea, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Irina Andreescu), Nuvele şi povestiri, I-II, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Sergiu Dan şi Irina Andreescu);
A.S. Serafimovici, Opere alese, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ada Steinberg);
Basme populare ruseşti, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Xenia Stroe);
Petro Kozlaniuk, Povestirea lui Ivan Clion, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Nina Olaru);
A. Malinina, Marina şi drumul vieţii ei, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu M. Todicescu);
A. Morozov, Oameni în junglă, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Domnica Curtoglu);
I.A. Goncearov, Oblomov, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Tatiana Berindei); ediţia I-II, prefaţă de Mihai Novicov, Bucureşti, 1964, Luna mai la Petersburg, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Maria Roth), Opere, VIII, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Iuri Ionescu);
D.N. Mamin-Sibiriak, Poveşti şi povestiri, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Maria Roth), Emelia vânătorul, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Maria Roth);
L.N. Tolstoi, Hagi-Murad, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Mihai Calmâcu), Opere, vol. VIII-IX: Ana Karenina, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Mihail Sevastos şi Ion Popovici); ediţia (Anna Karenina), I-II, Bucureşti, 1959; ediţia I-II, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Mihail Sevastos şi Rostislav Donici); ediţia I-IV, Bucureşti, 1972, Opere, vol. XIII: Învierea, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Ludmila Vidraşcu); ediţia (învierea), Bucureşti, 1960; ediţia 4, Bucureşti, 1971;
Sonata Kreutzer şi alte povestiri, prefaţă de Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Cezar Petrescu, Mihail Calmâcu şi S. Recevski); ediţia Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Al. A. Philippide şi Cezar Petrescu);
I.S. Turgheniev, Părinţi şi copii, în Opere, III, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Magda Roşca), Nuvele şi povestiri, în Opere, V, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Dumitru B. Dumitru şi S. Sanielevici), Prima iubire. Fum, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Mihail Cosma şi Mihai Sevastos);
I.A. Bunin, Domnul de la San Francisco, prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Lidia Bimbulov);
Maxim Gorki, Un caz excepţional, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg);
F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, postfaţă B. Riurikov, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Isabella Dumbravă); ediţia I-II, prefaţă de Mihai Novicov, Bucureşti, 1962;
Basme populare armene, ediţie îngrijită de A. Hanalanian, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Şirag Caşcanian);
V.M. Garşin, Patru zile, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Xenia Stroe);
Leonid Andreev, Nuvele şi povestiri, prefaţă de Tamara Gane, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Isabella Dumbravă);
Şi-Nai-an, Pe malul apei, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Andrei Bantaş);
Galina Nikolaeva, Povestiri, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Mihai Cardaş);
Romulo Gallegos, Canaima, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Constantin Duhăneanu);
M. Korşunov, Când îngheaţă ploile, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Nicolae Iliescu);
V.P. Axionov, La jumătatea drumului spre lună, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Radu Albala şi Eleonora Mircea);
Sigrid Undset, Kristin Lavransdatter, I-III, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Alexandru Budişteanu).

“Scrisori din roase plicuri” – Ştefana Velisar Teodoreanu

“În ultima vacanţă în Anglia (1997), invitată de Pia, sora soţului meu Dinu Pillat, am primit din partea sa un plic burduşit cu zeci şi zeci de scrisori din partea lui Lily, soţia scriitorului Ionel Teodoreanu, prieteni ai părinţilor ei: Maria şi Ion Pillat. Lily Teodoreanu o iubea pe Pia ca pe un copil al sufletului şi o ascunsese în propria ei casă – de pe o alee desprinsă din str. Romană, – în vara anului 1946 când Pia şi soţul ei Mihai Fărcăşanu erau hăituiţi pentru a fi băgaţi în puşcărie. Mihai Fărcăşanu era atunci şeful tineretului liberal, cu o mare putere de luptă şi convingere, amplificate de cultura sa politică şi de carisma lui şi polarizase dârji opozanţi împotriva comunismului de tip stalinist, violent asediator. Pe afişele lipite pe ziduri şi tramvaie se cerea imperativ “moarte lui Mihai Fărcăşanu”. Din casa Teodorenilor a plecat Pia în toamna aceluiaş an pentru a se refugia împreună cu soţul ei în străinătate. Dureroasa eşuare a deznădăjduitei activităţi a acestuia de a atrage atenţia Europei de Vest şi Americii asupra pierderii libertăţii şi dezastrul persecuţiilor în România, – deja cedată sovieticilor -, despărţirea de Pia, recăsătorită cu Anthony Edwards, medic englez, i-au facilitat acesteia posibilitatea ca, – după ieşirea fratelui său, Dinu, din închisoare, condamnat în procesul intelectualilor -, să vină în ţară să-şi vadă familia şi să o viziteze pe Lily – care-i salvase viaţa cu preţul vieţii ei, întreţinând cu ea apoi o strânsă corespondenţă.

Pia e acum bătrână, vrea să lase ordine în urma ei şi, socotind scrisorile preţioase din punct de vedere literar, mi le-a dăruit ştiind ce mult am iubit-o pe Lily. În iernile acelor scrisori, Lily Teodoreanu se adăpostea în casa scriitorilor de la Mogoşoaia căci în locuinţa ei din Bucureşti domnea frigul anilor ceauşişti şi, de acolo, întreţinea corespondenţă cu Pia.Lily Teodoreanu, cu pseudonimul de scriitoare Ştefana Velisar, s-a născut în 1897 la Lt. Moritz în Franţa şi a murit în 1995, la 31 mai. De ziua morţii ei ţin să o readuc în amintire pe fermecătoarea fiinţă şi scriitoare uitată şi să deschid câteva din scrisorile trimise Piei. Poetul Ştefan Neniţescu îmi spunea că Lily este cea mai talentată dintre Teodoreni.Din anul 1962, în timp ce Dinu era în închisoare, mi-am petrecut vacanţele de vară, împreună cu fiica mea Monica, la mânăstirea Văratec. În incinta mânăstirii îşi petrecea vacanţa şi Lily Teodoreanu. Făceam cu ea lungi plimbări pe Bâtca înaltă ce străjuia, la sud, Văratecul, pe Filiorul, deal ce se ridica de partea cealaltă şi la pădurea de mesteceni, prefăcută în pădurea de argint de Mihai Eminescu. Mă conducea printre curţile, împrăştiate pe vâlcea, ale măicuţelor, pe un traseu al ei marcat de perii şi prunii ştiuţi de ea, cu fructele cele mai gustoase din care ne înfruptam cu poftă. Vorbea tot timpul şi îmi evoca, extraordinar, copilăria ei alături de verii Lupaşcu şi verele Delavrancea în aşteptarea unui tată adorat, Ştefan Lupaşcu, călător misterios prin sud-estul Europei şi cu mare rang în francmasonerie. Din povestirile ei, el îmi apărea crud, fermecător şi excentric totdeodată sosind pe neaşteptate, generos, aducând mătăsuri, şaluri, oglinzi şi cutii orientale încrustate cu sidef.

În odaia din casa din Bucureşti, pe scrinul bătrânesc de lângă patul ei îngust, învelit cu un covor, brodat, oriental, se afla o fotografie într-o ramă rotundă aurită, reprezentând o femeie înveşmântată într-o rochie severă, cu fustă lungă înfoiată. Chipul fără zâmbet avea privirea melancolică îndepărtată. Ştiam că era mama lui Lily, franţuzoaică, venită în tinereţe în Moldova ca profesoară a copiilor de boieri la fel ca alte străine ca, de pildă, M-elle Bourien guvernanta prinţesei Maria din romanul lui Tolstoi: Război şi pace. Cu toate că Lily vorbea, cu pasiune de neamurile sale, nu mi-a povestit niciodată despre mama ei, iar eu nu am avut curajul să o întreb. Odată mi-a spus că în copilărie, la Paris, când se întorcea de la şcoală îi plăcea să cumpere şi să se ospăteze cu o pâiniţă fierbinte în miezul căreia introducea o bucăţică de ciocolată, de unde am dedus că şcoala primară a făcut-o în Franţa, alături de mamă, de la care a fost luată definitiv – rămânând numai a tatălui. În cartea Ursitul Lily scrie că trusoul şi l-a făcut la Paris, la mama ei, care însă nu a participat la nunta ce a avut loc la Iaşi.Lily fusese de fapt un copil al nimănui, crescută de rudele tatălui său. Mi-am explicat astfel dragostea pasională şi tiranică, de mai târziu, pentru soţul şi pentru cei doi băieţi ai lor – gemenii Cefone şi Gogo. Îşi găsise în sfârşit comoara pe care o strângea cu patimă la piept. Făptura-i mică, subţire, cu obrazul rotund smead şi ochii negri lucioşi încărcaţi încă de energie era concentrată asupra trecutului – a lui Ionel – de nestăpânit – şi a scriitorilor minunaţi din cercul Vieţii româneşti, de la Iaşi, pe care îi frecventaseră împreună în prima parte a secolului XX. Regretam din suflet că sunt singura beneficiară a vorbirii ei năzdrăvane, rostită cu vocea sa răguşită, întreruptă uneori de izbucniri de râs.

Atunci, eram în anul 1962 şi se împliniseră 8 ani de la moartea năpraznică a lui Ionel, fulgerat de gerul din februarie 1954. După înmormântare, îndurerata Lily a găsit în sertarele biroului soţului său frumoase poeme inspirate de o altă iubire care, acestuia îi amortiza durerea ghimpelui îmbătrânirii şi presimţirea îngheţului morţii. A fost teribil de greu pentru Dinu, să o consoleze pe Lily, la care se ducea zilnic, şi să se lupte cu durerea şi dezastrul iluziilor prăbuşite, despre care însă nu vorbea.

Cu mine însă, la Văratec, Lily evoca întâlnirea miraculoasă cu Ionel, clocotul nestins al iubirii anihilând realitatea sfârşitului, amintirea trecutului însufleţind prezentul ei pustiit. Peste alţi opt ani Lily va scrie, în cartea ei Ursitul, tot ceea ce îmi povestea mie atunci, supravieţuitoare rămânând iubirea ei legendară.Era o seară de iarnă, la Iaşi, în casa fetelor Delavrancea. Lily şi Bebs, cea mai iubită dintre vere, şedeau turceşte la gura sobei şi coceau gutui pe jar. Deodată ea a întors capul spre tânărul înalt, cu figură trasă, palidă şi părul învolburat, apărut o clipă în cadrul uşii şi dispărând apoi. În acea clipă el i-a văzut ochii negri lucioşi, pielea subţire a obrazului rumenită de foc ca o piersică şi părul negru retezat scurt ca nişte franjuri alunecând în jurul obrazului rotund.

Simţeam mirosul de gutuie coaptă în odaia luminată doar de foc şi o vedeam pe fata care-l privea rebarbativ şi distant pe străin.

Peste câteva zile a fost invitată împreună cu verele ei să petreacă ajunul Crăciunului la familia cunoscutului avocat Oswald Teodoreanu – Ionel, fiul său, cel ce intrase pentru o clipă în odaia parfumată de gutui coapte, a smuls-o autoritar pe Lily dintre musafiri şi a condus-o într-o cameră lăturalnică unde, la gura sobei, i-a răsturnat pe covor sacul în care-şi păstra încercările literare. Aveau 19 ani. Au stat îngenunchiaţi în faţa focului răsfoind şi citind din caiete şi şi-au recunoscut sufletele îngemănate şi dragostea s-a aprins.

Toate acestea îmi aminteau tabloul lui Dominique Ingres reprezentând pe Paolo Molotesta şi Francesca da Rimini, aplecaţi asupra aceleiaşi cărţi povestind despre iubirea cavalerului Lancelot şi a Guinevrei, legendă care a aprins dragostea lor nepermisă, azvârlindu-i în Infern unde au fost întâlniţi de Dante.Ionel şi Lily au trecut prin Paradisul şi apoi prin Infernul vieţii lor scriind, aplecaţi amândoi asupra cuvintelor vrăjite de aceeaşi exuberanţă metaforică. În tabloul pictat de Ştefan Dumitrescu, Ionel şi Lily apar la maturitate, unul lângă altul. Ionel Teodoreanu are umerii uşor aplecaţi înainte. Priveşte tumultul vieţii cu suişuri şi prăpăstii de care este fascinat, atras şi covârşit totdeodată. Lângă el Lily este dreaptă, hieratecă, are privirea înaltă, cerne lucid, alege, supraveghind şi în continuă luptă.

Veniţi din Iaşi şi stabiliţi în Bucureşti, soţii Teodoreanu s-au împrietenit cu Marie şi Ion Pillat.

Dinu a dorit să fim cununaţi de Lily şi Ionel căci vedea în ei cuplul ideal.

După ce a împlinit 90 de ani, Lily nu a mai vrut să mă primească în iatacul ei să tăifăsuim şi să bem cafele întingând în frişcă pişcoturi de şampanie. Mai am însă înregistrarea pe o bandă de casetofon a ultimei emisiuni la radio în care-l evocă pe Mihail Sadoveanu în călătoria la Istanbul făcută împreună cu ea şi Ionel. Aud izbucnirea râsului ei rostogolindu-se tânăr întrerupând descrierea făcută maestrului, în tren, tăind cu grijă mare din-
tr-un ficat de gâscă şi aşternându-l pe felii subţiri de pâine, pe care le mesteca înghiţindu-le fără grabă cu poftă.

Când scria Piei, Lily împlinise 70 de ani. Regăsesc în scrisori sufletul minunatei fiinţe şi scriitoare care a fost Ştefana Velisar. Ea dăruia numai iubire, dar şi un îndreptar al îmbătrânirii în dragoste şi acceptare, atentă la frumuseţe.

Ştefana Velisar Teodoreanu moare la 30 mai 1995, Bucureşti

Ursitul

“Cum era ursitul meu?
Nalt, sprinten, mlădios.
Zâmbetul, tainic, sfios.
Fruntea răsfrângea
Tăria înstelată.
Nara, ca la fauni
şi căpriori,
larg deschisă şi înfiorată.
Părul, cu viţe răsucite,
învolt şi arămit, ca-n amurg.
Mîna, necioplită şi grea,
caldă şi dulce la pipăit,
ca o cătuşă învelită în catifea.
Ochii, plini de rugă,
aşteptând o poruncă.
Sprâncenile, vânjos arcuite,
ca nişte aripi pe bolţi ţintuite.
Glasul, primejdios de frumos,
învăpăiat, răscolitor, plin de alint,
vibrând ca-n nopţile de vară când
văzduhul toarce, cu tremur mărunt,
borangic, bronz şi argint, între cer şi pământ.Dar ce mi-era mai drag la el
e că era copilăros
şi blând ca un miel.A fost odată Ionel…”

ȘTEFAN PETICĂ

Biografie Ştefan Petică

n. 20 ian. 1877, Bucesti, jud. Galati -m. 17 oct. 1904, Bucesti, jud. Galati. 

Poet, prozator, dramaturg si publicist.

Fiul lui Ianache Petica, taran razes, si al Catincai. 

Studii primare la Liesti si secundare la gimnaziile reale "D. A. Sturdza" din Tecuci (1888-1892) si "N. Balcescu" din Braila (1892-1896). Bacalaureat la Bucuresti in 1898. inscris la Facultatea de Litere si Filosofie, fara a obtine insa licenta. Desi face bune studii stiintifice in liceu, este mai interesat de literatura (isi insuseste temeinic lb. franceza, germana si engleza si e la curent cu miscarea literara europeana a epocii) si de filosofie (unde are de asemenea lecturi intinse si serioase). Atasat miscarii socialiste, colaboreaza la Munca inca din 1894, iar la Lumea noua din 1896 (redactor in 1898). A mai publicat si in Apararea nationala, Depesa, Dorobantul, Literatorul, Lumea noua literara si stiintifica. Romania ilustrata, Romania juna, Samanatorul. A semnat si cu pseud. Caton, Erics, Musat, Narcis, Sapho, Senez, Sentino, Sergiu, Step, Stiopca, Stefan, Trubadur si cu initialele St. PETICA A facut parte din boema bucuresteana a inceputului de veac si a frecventat cenaclul lui Al. Macedonski. Debut publicistic in Munca, 1894, nr. 10, cu art. Socialismul la sate (semnat Stiopca); debut literar in Lumea noua literara si stiintifica, 1896, nr. 47, cu poezia Cantec (semnata Erics). Poeziile sale, adunate in voi. Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, 1902, sunt primele realizari cu adevarat notabile ale simbolismului romanesc, remarcabile prin unitatea tematica, imagistica si de ton. PETICA este si un teoretician al curentului, pe care il cunoaste in manifestarile sale europene prestigioase si e capabil sa-1 defineasca in mod convingator. Interesant este si teatrul sau (Solii pacii, 1900-1901 si Fratii, 1903), precum si proza, atat cea publicistica (politica propriu-zisa sau schitele inspirate din viata sociala romaneasca contemporana), cat si delicatele si melancolicele poeme in proza, care dovedesc si o autentica sensibilitate in fata naturii.

Considerat de critica primul poet simbolist autentic din literatura noastra, PETICA a lasat un numar relativ mic de versuri, caracterizate insa printr-o remarcabila unitate tematica, formala si de valoare. Multe dintre ele sunt, de altfel, grupate in cicluri (Fecioara in alb. Cand vioarele tacura, Moartea visurilor. Serenade demonice. Cantecul toamnei); piesele acestora, numerotate doar, in ciuda diferentelor prozodice uneori destul de mari (doar Moartea visurilor e, din acest punct de vedere, unitar, format exclusiv din sonete), se inlantuie intr-un flux poematic continuu, care creeaza o atmosfera si o lume imaginara cu trasaturi puternic personalizate, inconfun-dabile. In autocaracterizarile diseminate in diferitele cicluri, poetul se vede pe sine ca pe o fiinta torturata si nedecisa, fie "demonu-nfricat cu trista fata, / Cu rasu-n veci amar, cu fruntea arsa" (Cantecul toamnei X), fie "Un peregrin in rugi sfioase/ la o raspantie de drumuri" (Cantecul toamnei XI), impovarat de greutatea "lumilor de vise" (Fecioara in alb VIII), iar poezia ii apare ca posibila doar daca s-a platit pretul deplinei asceze: "Si cand vom fi streini de orice viata, / De stele, de parfum, de flori albastre, / O roza, ca pe-o insula de gheata, / Va creste sfanta-n sufletele noastre" (Serenade demonice IV). Mereu sfasiat intre chemarile cerului si ale pamantului, ispitit in acelasi timp de suavitatile evanescente si de materialitatea sangelui si a taranii, mangaiat de cant si chinuit de parfumuri, eul liric al lui PETICA pare a se exprima cel mai bine prin figura orantului: bratele prelung intinse spre cer vorbesc in acelasi timp despre chemarea infinitului si despre imposibila realizare a elanului, impiedicat de atasele telurice ale individului. Cele trei cicluri publicate in singurul sau volum de poezii antum (Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, 1902) alcatuiesc fiecare o unitate bazata pe cateva metafore dominante si in acelasi timp realizeaza o continuitate care asigura si cartii ca intreg o remarcabila "rotunjire" artistica. Fecioara in alb e ciclul virginitatii si al iubirii, aflat sub semnul limpezimilor renascentiste (Petrarca, Botticelli, Rafael), dar si al sumbrei prevestiri implicate in povestea lui Tristan si a Isoldei. Textul purtand numarul IX, in forma concentrat baladesca, consfinteste jertfa dragostei pe altarul viselor vagi, dar cu atat mai irepresibil atragatoare. Dominat de imaginile florale, de culoarea alba si de gestul bratelor ridicate in implorare, ciclul exprima in cele din urma drama aspiratiei nesatisfacute, pe care Cand vioarele tacura o transforma in conditie a creatiei. Motivul cantului intrerupt, intonat inca in prima piesa a ciclului, se transforma intr-o directa declaratie cu privire la superioritatea nerostitului: "Cantarea care n-a fost spusa/ E mai frumoasa ca oricare" (Cand vioarele tacura III) - o apreciere superlativa a virtualitatii, deschisa spre toate sensurile posibile.

Chemarea inaltului, pastrata din Fecioara in alb, se traduce de data aceasta printr-o miscare descendenta a unor "brate obosite", crinul "de-argint" e "plapand" (XI), iar turlele cetatii par niste "brate desperate" ce semnifica moartea inceata a frumusetii insesi (XV). Poetul canta aici nu moartea, ci murirea, procesul lent de desfoliere a vegetatiei si a visurilor, a naturii si a arhitecturii, a gandurilor si a sentimentelor, a sperantei si a iubirii. Vocabularul poetic al ciclului este dominat de sonuri si parfumuri, iar "gramatica" sa, specific simbolista, se intemeiaza pe sinestezie. Efectele se obtin, in multe cazuri, prin subtila utilizare a repetitiei, nu numai de imagini si de idei, ci si de cuvinte, emistihuri si versuri, adica de mase sonore, care echilibreaza sau dau o leganare uneori soporifica (in sensul "aromirii" eminesciene) textelor. in economia volumului, acest ciclu are nu numai o valoare intrinseca, ci si una de tranzitie, spre Moartea visurilor, care debuteaza cu imaginea liminara a "ceasului negru" cand "pe cerul mortii incet s-aprinde-o stea". Mai scurt (cuprinde numai zece piese, pe cand celelalte doua aveau cate douazeci), perfect sobru si unitar din punct de vedere prozodic (e format numai din sonete), ciclul e dominat de figura lui Crist si de semnele mortii (in ultima piesa, si ale reinvierii: "Vor inflori iar trandafiri!"). El accentueaza contrastele simbolice ("Ci eu vedeam in minte fecioara departata/ Ce plange si m-asteapta privind albastra zare;/ O floare sangeroasa cu foile amare/ Pe rochia sa alba luceste ca o pata", VIII), isi imagineaza terifice scene premonitorii (IX); figura rastignitului -numita ca atare, sau doar lasata a fi presimtita printre randuri - trimite, desigur, la conditia tragica a poetului, reprezentand punctul culminant al aspiratiei nesatisfacute inaugurate inca din Fecioara in alb. Serenadele demonice (sase la numar), publicate in Romanul din 1903, continua aceeasi directie tematica, careia ii adauga constiinta pacatului si atitudinea de revolta a creatorului ("Cantarea mea e cinica, trufasa/ Si minte-n nota ei sentimentala", VI). in totalitatea ei, poezia publicata de PETICA vorbeste despre o constiinta acut si autentic moderna, in forme bine stapanite si sugestive (inadvertentele sau reminiscentele involuntare din alti poeti se intalnesc doar in textele ramase in manuscris), capabila sa reziste si astazi confruntarii cu cititorii. O sensibilitate de acelasi tip invedereaza si poemele in proza, mici texte creatoare de atmosfera, pline - cele mai multe - "de o armonie cum n-o au decat povestile, primaverile si iubirile prime" (Povesti d-aprilie). Timpul lor predilect e noaptea, spatiul, fie cel agrest, amintitor de experienta rurala a copilariei autorului, fie strazile oraselor patriarhal intunecate in parfumul liliecilor, situatia eului liric e asteptarea nedefinita sau ratacirea fara tinta precisa, iar trairea cea mai frecventa e amintirea, care estompeaza suferintele prea vii si tese asupra imaginilor un val de ceata diafana. Cu mijloace de expresie similare sunt tratate si crochiurile lirice si evocarile, acestea din urma cu o coloratura socializanta mai pronuntata (personajele ce le populeaza sunt mai ales dezmostenitii soartei, muncitori agricoli, proletari exploatati, cersetori, iar orasul capitalist pare a ucide tot ce e frumos si natural in lumea inconjuratoare), sau continand amintiri din viata literara (O seara la Macedonski, Decadenta spaniola). PETICA a dovedit a poseda si un real talent dramaturgie. Cele doua piese ale sale in versuri (Solii pacii, tragedie in cinci acte, 1900-1901 si Fratii, drama in patru acte, 1903) manifesta o viziune sumbra asupra vietii, desi sunt gandite in mod diferit. Prima e o tragedie simbolica, inchipuita intr-un Ev Mediu romanesc timpuriu ce poseda mai curand trasaturile basmului si insceneaza vesnica sfasiere a individului superior, tentat in acelasi timp de atractia idealului si de ispitele pamantescului. Alegerea fiind de fapt imposibila, eroul nu-si gaseste alinarea decat in moarte, iar lumea pe care o paraseste ramane de-a pururi cufundata in umbra si suferinta. Cea de a doua, cu o actiune ce se desfasoara intr-un sat modern, este totusi si ea impregnata de o initiala premonitie tragica si de sentimentul unui destin ineluctabil. Eroii par manati de forte dinafara lor si mai presus de propria lor vointa, pacatul atrage pacatul, iar "dreptatea" odata facuta nu aduce dupa sine decat remuscare. in ciuda vietii sale scurte, PETICA a acumulat variate si foarte solide cunostinte de literatura romana si universala, precum si de estetica, ce ii permit sa evalueze cu exactitate viata artistica a vremii sale. Judecatile sale (in materie de plastica sau de literatura) formulate si detaliate in cronici, dar si in articole de mai mari dimensiuni (Estetismul lui Puskin, Critica noastra literara, Transformarea liricei, Poezia noua. Arta nationala. Asupra literaturii in Romania) sunt ponderate, pornesc de la o exacta cunoastere a operelor si dovedesc o remarcabila sensibilitate la nuante. Studiile iau in dezbatere chestiuni teoretice cum ar fi raportul dintre etic si estetic, criteriile de definire a curentelor (si cu aceasta ocazie caracterizeaza pertinent simbolismul), imposibilitatea definirii univoce a marilor scriitori, raportul dintre arta si realitate, specificul national, rolul criticii (sesizand foarte bine taria dar si slabiciunile criticii lui T. Maiorescu sau C. Dobrogeanu-Gherea) si intuiesc deja diferenta dintre literatura estetica si cea de consum. Aceeasi claritate de gandire (intemeiata pe cateva lecturi concrete) si aceeasi limpezime si pregnanta a expresiei - sugestiva dar bine stapanita - invedereaza articolele politice ale lui PETICA (multe dintre ele adoptand forma portretului-caracter sau a schitei de moravuri), sau studiile sociologice (Spiritul analitic in sociologie, Morfologia sociala), remarcabile mai ales daca avem in vedere tineretea autorului si a disciplinei in planul culturii romane.

OPERA

Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, poeme, Bucuresti, 1902; Fratii, drama in patru acte, Bucuresti, 1903; Morfologia sociala, Bucuresti, 1903; Sociologia veche si sociologia noua, Bucuresti, 1903; Cantecul toamnei. Serenade demonice, poeme, Bucuresti, 1909; Poeme. Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor. Cantecul toamnei. Serenade demonice, ed. ingrijita si pref. de N. Davidescu, Bucuresti, f. a.; Opere, ed. ingrijita, pref. si bibliografie de N. Davidescu, Bucuresti, 1938; Scrieri, I-II, ed. ingrijita, studiu introductiv, note, comentarii si variante de Eufrosina Molcut, Bucuresti, 1970-1974.

REFERINTE CRITICE

N. Davidescu, Aspecte si directii literare, II, 1924; Gr. Tabacaru, Stefan Petica, 1925; G. Calinescu, Istoria; T, Vianu, Arta; Perpe-ssicius, Mentiuni, 1975; D. Micu, Literatura romana la inceputul secolului XX, 1964; M. Calinescu, Aspecte literare, 1965; Lidia Bote, Simbolismul romanesc, 1966; C. Ciopraga, Literatura romana intre 1900 si 1918, 1970; D. Micu, Inceput de secol, 1970; M. Zamfir, Proza poetica romaneasca in secolul al XlX-lea, 1971; Zina Molcut, Stefan Petica si vremea sa, 1980; M. Zamfir, Poemul romanesc in proza, 1981; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, II, 1984; C. Trandafir, Introducere in opera lui Stefan Petica, 1984; D. Micu, Modernismul romanesc, I, 1984; D. Caracostea, Scrieri alese, 1988.

 O ceată–ntunecată s-a oprit

O ceată–ntunecată s-a oprit

Tăcută şi răsleaţă la răscruce;

Atât de grea îi cade-n asfinţit

Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat

Cu cântece şi joc în loc de pâine

Şi beată de plăcere a uitat

De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă

Şi-amurgul sărbătoarei e amar

Ca drojdia cea neagră ce o lasă

Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi priveşte spre apus

Mirată că nu poate să-l priceapă;

O rugă pare c-ar avea de spus

Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă

Şi tremură de taina ce-o-nfioară

Cu moartea zilei blonde care curmă

Şi jocul şi cântarea de vioară.

Şi tristă de pierduta fericire

Tăcută stă cu fruntea încruntată

Chemând ceva din stinsa strălucire

S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

(“Serenade demonice”)

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:

“Aceşti mari poeţi mici”

Şi flautul magic vorbi;

Şi flautul magic vorbi; tremurată

O notă stângace sălta peste clape

Ca vocile stinse în murmur de ape

Şi-ncet simfonia căzu întristată.

Plutea o durere ca-n tainele sfinte

Pe sala cea veche şi-n flacări aprinse

Murea ziua albă pe stofele-ntinse

Iar flautul magic plângea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele

Lăsară parfumuri subtile şi clare

În preajmă: o dulce şi caldă-ntristare,

Şi nota uşoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte

Şi iată! În vraja de note uşoare

Iubeam pe frumoasa etern visătoare;

Iar flautul magic plângea înainte.

(“Când vioarele tăcură”)

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:

“Aceşti mari poeţi mici”

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare

Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit,

Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,

Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare,

Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit

Ce sta întins şi rece în turnul părăsit:

Şi mortul era visul suprem de aşteptare.

Şi noi omorâtorii stam palizi şi tăcuţi,

Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriţi.

Ah, nopţile din suflet ce triste şi amare-s!

Simţirăm plini de groază o mână nevăzută

Stând gata ca să scrie în noaptea grea şi mută,

Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.

(“Moarta visurilor”)

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:

“Aceşti mari poeţi mici”

DRAGOȘ PROTOPOPESCU

Biografie Dragoş Protopopescu

Nascut la 17 octombrie 1892, in Calarasi. Dupa studii in tara, la Facultatea de Litere din Bucuresti, la Paris si Londra, isi ia doctoratul la Sorbona pentru limba si literatura engleza. Din 1925 e profesor de limba si literatura engleza la Universitatea din Cernauti. Fost director al Teatrului National din Cernauti.

A editat in 1918, revista Letopiseti. A publicat versuri si sub pseudonimul Dinu Lance.

Opere: 
Stilul lui Dimitrie Cantemir, «Analele Academiei Romane», 1915. - Poemele restristei, tip., «Convorbiri literare» 1920. - Zvon de pretutindeni, poezii, «Casa «Scoalelor», 1921. - Unknown Congreve, «Analele Academiei Romane», 1923, — Un classique moderne, William Congreve, sa vie, son oeuvre, avec une lettre-preface de M. Louis Cazamian, «Ed. La Vie Universitaire», Paris, 1924. - Caracterul de rasa al literaturii engleze, tip. „Glasul Bucovinei", Cernauti, 1925. - William Congreve, a sheaf of poetical scraps together with a Satyr against Iove, Prose, Miscellanies and Letters, ed. II., «Cultura Nationala», 1925. - Pagini engleze, «Cultura Nationala», 1925. studii, - Istoria mica a literaturei engleze (ms.) - Sliakespeare (ms.) - Hamlet, trad. in forma originala (ms.).

De consultat:
[Ovid Densusianu]: Poemele restristei, «Vieata noua», XIX, l-3, 1920. - Scarlat Struteanu: Zvon de pretutindeni, «Viitorul», 7 oct. 1921. -Pompiliu Paltanea: Zvon de pretutindeni, «Mercure de France», I-IV. 1925. -E. Lovinescu: Alti poeti de la «Viata noua»: Dragos Protopopescu, Istoria literaturii romane contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, «Ancora-Benvenisti», 1927.

Izvoare: 
Un evolutionist, «Viata romaneasca», XIII, 6, 1921. -Romanta saxona, «Viata romaneasca», XIV, 10, 1923.

Elegie

Si te-ai pierdut atunci, si tu, 
Florine! 
S-ar fi putut vartejul sa te crute? - 
Arunce-n vant o mana hartiute 
Si-alerge dupa ele mult si bine

La o bataie vesela de flori (Ai fost si tu adesea, mai tii minte?) 
Cad cele mai frumoase mai nainte: 
Asa picam si noi de multe ori.

Si cum arunci noi ne uitam la mana 
Ce-arunca, nu la rosa care cade. 
Asa si-acuma, sa vedem batrana 
Intelepciune,-n moarte, ni se cade

Si-atunci ar fi sa spun ca te-a luat
— 
Cine sa spun ca te-a luat, stiu eu? 
Sa spun ca te-a rapit un 
Dumnezeu 
Ca pe un pui din cuibul fulgerat;

Sa te pastreze - aiurea, prea curat, 
Si neatins ca in boboc laleaua

Sau, dupa cum de-a pururi a pastrat 
Nespus de alba peste varfuri neaua.
Sa cred si eu in fostele povesti? 
O, nu; si daca-ti scriu aceste randuri 
E nu fiindca m-astept sa le primesti 
Dar ca nu-s inca-nchis in patru scanduri
Sa cred si eu? o, nu - dar vezi? in preajma impart salcamii vechi asa mireazma 
Si e de pretutindenea afara, 
O, frate mort, atata primavara, incat imi vine sa-mi aduc aminte
Nu de acum, ci mult mai dinnainte:

* * *
Era aceeasi vreme pe afara 
Si-aceiasi pomi dadeau mireasma rara 
Si ai venit 
Florine-n casa noastra 
Cu primavara-n floarea dintr-o glastra
Din ce tinut de zari, din ce valcele, 
Din care cer, copile, aparusesi? 
Nu stiu, dar parca ruda imi parusesi 
Cu duhul ce trecea printre zorele
- 
Cu seva si-adierile din pomi 
Cu zarea, cu lumina si zefirul: 
Acelasi gand ce plasmuise firul 
Stransese-n tine-o mana de atomi.
Din morti veneai, cu-atatea semintii 
Inchise-n ale lutului oblancuri: 
Erai, cu boarea-ntinsa pe campii, 
A lumei respirare din adancuri.
* * *
Tu ai venit cu florile, 
Florine, 
Si ai plecat cu ele, tot odat', 
Cu crinii si cu glastra de verbine, 
Cu primavara toata ai plecat:
Ai coborat cu toate atunci frumos incet si rar te-ai asternut cuminte 
Te-ai dus adanc, te-ai dus tot mai-nainte 
Spre rostul vietuirilor din jos
Ai disparut ca sa apari aiurea, 
Te-ai risipit usor pe dedesupt, 
Si mai adanc pamantul tot te-a supt 
Pe tine deopotriva cu padurea
Si ai ajuns atata de departe 
Prin regiuni obscure si stinghere 
Si-ai inceput cu vremea sa iei parte 
Si tu, la ale lutului mistere.
Si-ai aparut, in mers fara-ncetare, 
Ai aparut acolo disparut, in campul de atomi necunoscut 
Si cunoscut sub forma de miscare.
- 
Tu te-ai lasat nimicul sa te-absoarba 
Si-ncet ajuns-ai vasta lui genune; 
Dar moartea cu prefacerea ei oarba 
Era a vietei limpede minune!


Caci iata ca s-arata iar seninul. 
Vin zarile, lumina si zefirul, 
Si urca din launtrul brazdei firul
- 
Ne vine din adancuri iar divinul!
Si unii spun ca tu n-ai sa mai vii!
- 
Si eu te vad 
Florine pretutindeni, 
De la zorelele prin care-adii
Si pan' la boarea-aceasta de 
Armindeni
Te vad in caltunasii din razorul
in care, mic, dadeai tu cu piciorul,
In floarea de salcami sub care noi
Muream, jucandu-ne, de-atuncea in razboi
In neaua de cais si in verbine
Caci n-aduc toate, vai, ceva din tine?
Asa ca daca-aievea n-ai sosit 
E numai fiindca, bun, te-ai risipit, 
Te-ai risipit in noi; si uite bine: 
E sarbatoare-n aer, si-n gradine 
Re-ncepe rosa gluma cu zefirii incat cu drept te-ai hotarat. 
Florine, 
Sa nu mai vii: de tine-n toiul firii 
Nevoie poate-avura trandafirii

Un evoluționist

Huxley ar fi foarte-ncantat sa stie 
Ca mai vechi decat stratele de creta. 
Decat padurea care doarme-adanc sub glie, 
Decat coralii care stanci secreta, 
Este savantu-acesta iluzoriu 
Trecand prin vremi ca si un infuzoriu 
Si intre doua curi: de iod si fer 
Descoperind un foraminifer.

Surtucu-i verde a-ncercat solutii 
De-acizi si baze, sau de vitriol 
Si-a strabatut cu vremea evolutii 
De sensibilitati de turnesol.

Iar guleru-i de clasic porumbel 
Lipseste astazi oricarui muzeu. - 
Ori, daca mort il va purta cu el 
Va fi un exemplar in 
Empireu

Prin ochelarii stinsi ca doua cremeni. 
Daca desigur nu mai vezi nimica, 
E ca privind silexuri vechi, asemeni

Cu vremea prefacutu-s-au in mica.

Sta drept, dar «quantum mutatus ab illo!» Caci bratul stang tinand la spate-umbrela 
Iti sugereaza parca paralela 
Fara sa vrei, cu 
Venera din 
Milo
Huxley ar fi foarte-ncantat sa-l stie: 
Ca o mimoza diafanizat 
In apa vremii si arhaizat 
De la opinii pan-la palarie.
Caci vechi cum e, e-n stare sa sustina 
Si-acum: a evolutiei doctrina!