4. /31 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
Poet si ziarist.
Fiul lui Florea Cioroianu si al Mariei (n. ?). Liceul Militar din Craiova; Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti.
Debuteaza in Ramuri (1928).
Face gazetarie la Dreptatea, Taranismul si Curentul.
Colaboreaza la Gindirea, Bilete de papagal, Viata Romaneasca, Orizonturi noi, Pleiada, Familia, Gind romanesc, Azi, Secolul, Adevarul, Datinaetc. Elegiac, poet al imaterialului (Versuri, 1934; Vocile singuratatii, 1937), a facut publicistica pe teme culturale si politice de extrema dreapta (Organizarea minciunii, I, 1937).
Intr-o poezie nostalgica, suava a elementelor lipsite de soliditate - lumina, apa, spuma - si mai ales de aer (Versuri, 1934; Vocile singuratatii, 1937), imaginea-cheie este cea a risipirii, a pulverizarii. Eroticul este intru totul diafan: „zbor alb si adiere", lumina, plutire, val de fum, mireasma. Din aplicarea acestui gen de imagini asupra timpului rezulta unele efecte interesante, de lirism autentic. Obsesia efemerului, a fugitivului - „Vin cu vintul si ma duc cu apele"; „Undeva, nicaieri / Cind pe suflet m-a-plec / Toate fug, toate trec / Spre mai ieri" -se prelungeste firesc in evocarea melancolica a trecutului, in linie traditionalista: traditionalismul lui D. se reduce la aceste note de lirism nostalgic si la evitarea indraznelilor imagistice sau de versificatie. Excesul de puritate si eteric devine cam monoton; il salveaza unele momente de adincire a meditatiei. Titlurile poemelor (Nostalgie, Chemare, Vag, Departare, Tristete, Reverie, Parasire, Visare, Solitudine etc.) ilustreaza perfect - in relativa lor echivalenta si in conformitate cu motivul esential, al unei blinde instrainari de sine - natura abstracta, spiritualizata a lirismului poetului. Dualitatea teluric-aerian nu genereaza nici un cimp de tensiuni, caci ea e de Ia inceput rezolvata - prin imaginea disolutiei generale - in favoarea celui de al doilea termen. Negari repetate ale oricarui mod de luare in posesie a realului se asociaza cu invocarea stabilului, a efigiei (contur, idee), pastrate din fuga liniilor si a imaginilor
| („E-n lucruri cite-un suflet si cite-un epitaf; Imaginile seaca si se prefac in gind; in viata si-n fintina vezi umbrele pe fund Ca siluete sterse-n oglinzile cu praf'; „Tot simburul de coaja se desparte, Oglinda pura nu e linga ape; Trecem, ca imaginea sub pleoape, Vis nins de timp, spre departe"). |
Subtilitatile se izoleaza insa pe un fond de uniformitate, adesea de banalitate.
| OPERA: Versuri, Craiova, 1934; Problema tineretului. Bucuresti, 1936; Vocile singuratatii. Bucuresti, 1937; Organizarea minciunii, I, Bucuresti, 1937; Dogmendekadenz, Bucuresti, 1941; Oameni ridicati din taranime. Bucuresti, 1944. |
| REFERINTE CRITICE: S.Metzulescu, Literile in tara banilor, 1936; G. Calinescu, Istoria; Ov. Papadima, Creatorii si lumea lor, 1943. |
| Emilia Milicescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută |  Bechet, Dolj, România |
| Decedată | (91 de ani) București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poetă prozatoare[*] publicist istoric literar[*] |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
Modifică date / text  | |
Emilia Milicescu (n. 6 aprilie 1908, Bechet – d. 17 iunie 1999, București) a fost o poetă, prozatoare, publicistă și istoric literar de origine română.[1]
Viață timpurie[modificare | modificare sursă]
Este fiica grefierului Paul Sadoveanul și a Marianei. Pe linie maternă se trage din Ștefan Ogrineanu, un ostaș al lui Mihai Viteazul. Bunicul ei, Gheorghe-Nicola Stoian-Ogrineanu, este autorul unei monografii a Bechetului care este publicată la 60 de ani de la scriere la inițiativa Emiliei.[1]
Își obține licența în Litere și Filosofie în 1929 la Universitatea din București iar mai apoi, în 1965, doctoratul în filologie la Iași.
Activitate[modificare | modificare sursă]
Este profesoară de limba română și franceză la Târgu-Jiu și la Drobeta-Turnu Severin între 1930 și 1938, conferențiar universitar la Brașov între 1965 și 1969 și apoi profesoară la Universitatea din Sibiu (1969-1972).[2]
Debutează în 1929 cu povești publicate în revista „Lumea românească”. Va mai publica, de-a lungul vieții, versuri, nuvele și articole în mai multe reviste culturale ale vremii, printre care „România Literară”, „Licurici”, „Steaua”, „Tribuna”, „Iașul literar”, „Hotarul”, „Jurnalul de dimineață”, „Argeș”, „Astra”, „Cronica”, „Timpul”, „Tânărul scriitor” și „Adevărul literar și artistic”. În revistele publicate înainte de 1989 scrie sub pseudonim, Anca, Tanți Mili, Simina Calomfir, Otilia Florin, Sulfina fiind doar câteva dintre ele.
A făcut parte din Uniunea Scriitorilor din România filiala Brașov.[2]
Opera literară[modificare | modificare sursă]
Deși a scris pentru reviste și a lansat un volum de poezii, cea mai mare contribuție a sa pentru istoria literaturii este dată de volumele de monografie pentru Barbu Ștefănescu Delavrancea (i-a dedicat 40 de ani din viață), drept pentru care Cella Delavrancea a numit-o „cercetătoare înnăscută”:[1][2]
- Delavrancea, om, literat, patriot, avocat (1940);
- Dă-mi o fărâmă de lumină, poeme (1942);
- Delavrancea. Bibliografie, (1958);
- Delavrancea (1975);
- Cronica din Bechet (1976);
- Monografie Gheorghe Lazăr (1982);
- Pe urmele lui Delavrancea (1986).
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul Asociației Scriitorilor (1969, 1970).[2]
Plecând de la o crestomaţie de texte franţuzeşti
Am luat primele ore de limbǎ francezǎ – pe la 10 – 11 ani – cu misterioasa domnişoarǎ Renaté-Angela, o femeie în jur de 52 – 55 de ani care locuia împreunǎ cu mama sa într-un conac boieresc vechi dar cochet, situat la 10 minute distanţǎ de impozanta reşedinţǎ din Tomşani (circa 40 km de Bucureşti) a boierilor Danaricu-Lǎzǎrescu. Cu pielea obrazului întinsǎ, smeadǎ, felinǎ în mişcǎri, îmbrǎcatǎ mai totdeauna într-o rochie de twed ecosez cu guler înalt, peste care purta un fel de sarafan cu mâneci trei sferturi din lânǎ neagrǎ groasǎ tricotatǎ, Renaté-Angela mirosea atât de ciudat a cafea şi ambrǎ (aveam sǎ aflu mai târziu!), încât ajunsesem sǎ adulmec mirosul specific salonului în care mǎ primea, întotdeauna jovialǎ, încǎ de pe treptele înaltei scǎri de piatrǎ de la intrare… Când ajungeam la dumneaei – mǎ programa exclusiv dimineaţa – o gǎseam fie prǎjind pe plitǎ grǎunţe de orz (un surogat care, amestecat cu cicoare, ţinea loc în acele timpuri de cafea), fie mǎcinând la o râşniţǎ din alamǎ heteroclitul amestec. Absolventǎ a Academiei Comerciale de la Paris, cu un doctorat în economie, fosta elevǎ a Institutului „Elena Doamna” din Bucureşti fusese prinsǎ de devastatoarea reformǎ monetarǎ lângǎ bǎtrâna sa mamǎ, parţial paralizatǎ. Refuzase sǎ plece din localitate, chiar şi dupǎ „naţionalizarea” din 1948, odatǎ cu Lǎzǎreştii, iar acum (1957-1958) trǎia la limita supravieţuirii, din fel de fel de expediente. O fostǎ îngrijitoare, care-i rǎmǎsese devotatǎ, împreunǎ cu fiul ei veneau aproape zilnic sǎ îi taie lemne, sǎ lucreze în grǎdina de zarzavat, sǎ spele, sǎ mǎture. Ora noastrǎ de francezǎ (!) consta în dictǎri, corectarea lucrǎrii scrise şi a temelor pentru acasǎ, lecturi şi traduceri fǎcute de domnişoara dintr-o crestomaţie de texte franţuzeşti, cuprinse într-un manual pentru învǎţarea limbii franceze aparţinând Mǎrgǎritei Miller-Verghy. Trebuie sǎ spun cǎ nu am uitat printre atâtea rǎtǎciri şi învolburǎri amnezice ale vârstei aceleia numele autorului, fiindcǎ, prin nu mai ştiu ce întâmplare ori poate chiar împrumutat de domnişoara, manualul Mǎrgǎritei Miller-Verghy (cu o dedicaţie către domnişoara Angela sau către mama dumneaei…) a ajuns şi a stat multǎ vreme la loc de cinste în biblioteca mea, – probabil în tot timpul adolescenţei – pânǎ la plecarea la facultate, când nu mai ştiu ce s-a fǎcut cu el… Deşi suna ciudat (un amestec insolit de alint onomastic românesc cu un sever Deutsch-Namen), dincolo de aceastǎ particularitate, numele autorului primului meu manual de francezǎ nu mi-a spus pe moment nimic mai mult. Curiozitatea în legǎturǎ cu activitatea scriitoriceascǎ a Mǎrgǎritei Miller-Verghy mi-a fost atâţatǎ însǎ şi a atins cote însemnate de interes când, imediat dupǎ revoluţie, am descoperit cǎ autoarea acelui manual de pe care am deprins în copilǎrie limba francezǎ cu tante Renaté-Angela, este una şi aceeaşi cu traducǎtoarea în româneşte a celebrei The Story of My life, în trei volume, a Reginei Maria, reeditatǎ în condiţii extrem de precare în 1991… Plecând de aici şi fǎcând unele cercetǎri în biblioteci, aveam sǎ constat cǎ Mǎrgǎrita Miller-Verghy a fost prima care a tradus în francezǎ poezia lui Eminescu (!). Rapid, mai apoi, am recuperat şi i-am citit romanul autobiografic Blandina (din pǎcate, nu şi continuarea lui: Celaltǎ luminǎ) din seria de „Restituiri” supravegheatǎ de Mircea Zaciu la Editura Dacia (1980), aflând totodatǎ de la traducǎtoarea din francezǎ a superbului text inedit – doamna Emilia Şt. Milicescu – cǎ mai mult de 29 de ani scriitoarea a vieţuit şi a scris complet lipsitǎ de vedere. „În 1924, scrie prefaţatoarea Blandinei, dupǎ ce admirase exponatele Muzeului Gustave Moreau din Paris, plecând spre locuinţa lui Patan şi Henrietta Sihleanu (respectiv, ginerele şi fiica Maryei şi a lui Barbu Ştefǎnescu Delavrancea, n.n.), Mǎrgǎrita Miller-Verghy îşi întâlneşte ceasul rǎu: un camion în plinǎ vitezǎ sfǎrâmǎ taxiul în care se afla şi o puternicǎ loviturǎ la cap îi desprinde retina ambilor ochi. O noapte neagrǎ avea s-o învǎluie pentru tot restul vieţii”. Scrisǎ şi publicatǎ mai întâi în francezǎ (1942) – varianta peste care am avut pânǎ la urmǎ norocul sǎ dau -, apoi, tradusǎ şi în româneşte de autoarea însǎşi, L’autre lumiere, este mǎrturia dramaticǎ a unei tonice şi înalt-umaniste experienţe de viaţǎ trǎite de M.M.-V. în întuneric. „O carte de tulburǎtoare experienţǎ fiziologicǎ şi sufleteascǎ, un document unic în literatura noastrǎ”, sublinia şi Perpessicius în prefaţa pe care a gǎsit de cuviinţǎ sǎ o scrie.
Mǎrgǎrita Miller-Verghy datoreazǎ mai puţin obişnuitul nume de familie tatǎlui sǎu, profesorul de francezǎ Miller (Monsieur Miller), urmaş al contelui polon Milewski, refugiat din Polonia în Moldova în urma revoluţiei din 1775. În urma cǎsǎtoriei descendentului contelui polon cu frumoasa Elena, vǎduva unui moşier bogat (conf. Cella Delavrancea), în 1865, se nǎştea la Iaşi Mǎrgǎrita, viitorul vicepreşedinte al „Societǎţii Scriitoarelor femei din România” (1925) şi directorul Revistei Scriitoarelor şi Scriitorilor Români… Dupǎ moartea prematurǎ a soţului, survenitǎ pe când copilul nu avea decât 4 ani, cu o solidǎ pregǎtire ştiinţificǎ dobânditǎ anterior la Universitatea din Geneva, sprijinitǎ financiar în mod substanţial de familia Lupaşcu cu care se înrudea prin alianţǎ, mama copilei, Elena Miller-Verghy, deschide în 1870, septembrie, primul pension de fete din Bucureşti (cu clase primare şi liceu), instituţie care dobândeşte repede un înalt şi binemeritat prestigiu. Graţie unei politici moderne şi curajoase de pregǎtire şi formare a unui corp profesoral propriu, porţile Pensionului Miller-Verghy au stat mereu deschise în faţa celor mai prestigioşi tineri literaţi, diplomaţi şi oameni politici ai vremii, precum Barbu Ştefǎnescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Spiru Haret, Virgil Arion, Ştefan Sihleanu sau Alexandru Vlahuţǎ. Interesantǎ observaţia fǎcutǎ de Cella Delavrancea în cartea sa de memorii intitulatǎ Dintr-un secol de viaţǎ (1988), care semnaleazǎ amǎnuntul cǎ din splendida afinitate creatǎ între profesori şi eleve s-au nǎscut cǎsǎtoriile lui Vlahuţǎ cu Margareta Dona, a lui Ştefan Sihleanu (Patan) cu Henrietta Lupaşcu (mǎtuşa sa), a lui Virgil Arion cu Zoe (Zetta) Peretz, a lui Barbu Ştefǎnescu Delavrancea cu Marya Lupaşcu (pǎrinţii sǎi)! Într-un capitol dedicat exclusiv în amintiri Mamiţicǎi, sorǎ cu bunica sa („Mamiţica îşi purta diminutivul de când era tânǎrǎ pentru cǎ aşa o numise fiica ei”), Cella Delavrancea laudǎ pensionul de fete al Elenei Miller-Verghy unde a învǎţat între 8 şi 14 ani, voinţa dinamicǎ şi distincţia severǎ a unui femei înzestratǎ cu un simţ pedagogic dezvoltat, necontenind sǎ-şi exprime recunoştinţa pentru zestrea intelectualǎ dobânditǎ datoratǎ Elenei Miller-Verghy încǎ din copilǎrie…
Blandina (deocamdatǎ, nu l-am gǎsit repertoriat în niciun onomasticon) este numele de împrumut al personajului central al romanului sub acoperirea cǎruia sunt evocate la persoana a treia copilǎria, anturajul familial şi prietenii, anii de formare intelectualǎ şi superbissima poveste de dragoste din viaţa Mǎrgǎritei Miller-Verghy, demnǎ de paginile cele mai reuşite ale marilor cǎrţi de iubire ale lumii. Încredinţat în 1941 Emiliei Şt. Milicescu (1908-1990), în semn de preţuire a muncii de cercetare pe care tânǎra o fǎcea asupra vieţii şi operei lui Delavrancea, cu ajutorul „fetelor lui Ticu”, Cella (1887-1991), Pica (1890-1981) şi Riri (1894-1987), care certificǎ autenticitatea portretelor şi a faptelor narate, cu minime îndreptǎri, datorate inconvenientului cǎ dactilograma originalǎ în francezǎ (Une âme s’ouvre á la vie – Blandine) avea mai multe pagini lipsǎ, tradus într-o cursivǎ limbǎ româneascǎ de harnica îngrijitoare a operei lui Delavrancea, romanul avea sǎ fie publicat la aproape 30 de ani de la moartea Mǎrgǎritei. Emilia Şt. Milicescu îndeplinea în 1980, în sfârşit, o misiune încredinţatǎ cu ani în urmǎ, de cea mai fascinantǎ femeie scriitoare pe care a întâlnit-o, aşa cum spune, în viaţa sa de istoric literar. De altminteri, citind cu atenţie romanul (vezi paginile 180-190), deşi E. Şt. Milicescu, în contextul perversei epoci comuniste, nu recunoaşte expres, pe cele douǎ femei e posibil sǎ le fi unit şi un anumit grad de rudenie. Dincolo de aceasta însǎ, le apropia admiraţia comunǎ pentru personalitatea lui Delavrancea („fiul spiritual” al Elenei Miller-Verghy), în primul rând, ar şi aceeaşi pasiune fantezistǎ pentru perianthiumul pseudonimelor (!) cu care cele douǎ scriitoare şi-au semnat opera. Mǎrgǎrita, cu Mama Lola, Ion Pravilǎ, Marg. M-V, Ariel, Ilie Cambrea şi altele, Emilia, cu Simina Calomfir, Tanţi Mili, Otilia Florin etc.
În primele capitole ale Blandinei, Mărgǎrita Miller-Verghy evocǎ salonul casei pǎrinteşti, fiinţa magicǎ a tatǎlui dispǎrut prea devreme şi devenit personaj de legendǎ, atmosfera mǎnǎstirii Notre-Dame de Sion din Iaşi unde, expressis verbi, îşi aflǎ, înainte de vârsta de patru ani, drumul Damascului sǎu; evocǎ, de asemenea, pasiunea dintotdeauna pentru învǎţat a mamei sale pe care, copil, o însoţeşte la Geneva, unde va începe şi va duce la bun sfârşit „studii de care nimeni în România nici chiar în Occident n-ar fi crezut atunci (1869, n.n.) cǎ o femeie este capabilǎ”. În Mǎnǎstirea Carouge de la periferia Genevei, mica Mǎrgǎrita gustǎ fiorii desoperirii vocaţiei morale şi fericirea dificultǎţilor învinse pe care a pǎstrat-o şi cultivat-o toatǎ viaţa, amestecând-o cu bunǎ ştiinţǎ cu cele mai mari rafinamente în cǎutarea plǎcerilor. Pline de farmec şi un delicat parfum de epocǎ sunt amintirile Mǎrgǎritei din anii copilǎriei legate de familia deputatului Alexandru Lupaşcu, cumnatul mamei sale, tatǎl Henriettei şi Maryei Lupaşcu, ultima, viitoare soţie a lui Barbu Ştefǎnescu Delavrancea şi mamǎ a celor patru surori Delavrancea. Nenumǎrate pagini dedicǎ Mǎrgǎrita Miller-Verghy atmosferei de studiu din Pensionul de fete Miller-Verghy unde, alǎturi de celelalte fete, tânǎra „învǎţa în acelaşi timp româna şi franceza, latina şi greaca, germana, engleza şi italiana. Mai erau şi lecţiile de pian, de cânt, de dans, de gimnasticǎ, de lucru manual şi de desen, fǎrǎ a mai socoti, bineînţeles, istoria, geografia, matematicile şi ştiinţele naturale“. În capitolele „Prieteni noi” şi „Orizonturi noi”, Mǎrgǎrita Miller-Verghy face referire la „suflul din larg neaşteptat şi regenarator” care pǎtrunde în pensionul Elenei Miller-Verghy, odatǎ cu promovarea în Institut a unor profesori precum Barbu Ştefǎnescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu sau Ştefan Sihleanu, tineri apreciaţi cu deosebire de excepţionalul pedagog care a fost Elena Miller-Verghy, adoptaţi cu entuziasm şi în grupul familial (un adevǎrat Atheneu) care se întrunea în toate duminicile în str. Cosma, la Alexandru Lupaşcu. Nedatatǎ, insolita poveste a întâlnirii la Paris a viitoarei scriitoare cu Edmond de Goncourt pare scrisǎ mai curând pentru a întǎri – cu autoritatea indiscutabilǎ a unui scriitor care spunea adesea cǎ eroii romanelor sale nu sunt fictivi, ci reali – propria convingere, perfect articulatǎ în Blandina, cǎ romanul modern va renunţa în curând la descrierea mediilor, preocupat mai mult de autobiografie… Împletitǎ strâns cu ultimii ani de formare profesionalǎ a Mǎrgǎritei Miller-Verghy (ca şi mama sa, licenţiatǎ în litere şi filozofie în Elveţia, cu un doctorat obţinut la Geneva) – „Ea ardea lumânarea la ambele capete, aruncându-se cu aceeaşi frenezie în studiu… şi în dragostea ei cu fiecare zi mai exasperată“ – Blandina ocroteşte în miezul sǎu (pag. 200-395) romanul superbului şi atât de dramaticului sacrificiu moral al unei femei care, trǎind intens dragostea pe care i-o poartǎ frumosul şi rafinatul Luc de Maurienne (!?), alege pentru sine celibatul, pentru a nu se despǎrţi niciodatǎ de mama sa…, veghind, totodatǎ, ca tânǎrul sǎ facǎ o cǎsǎtorie cu o femeie pe care sǎ ajungǎ cândva sǎ o iubeascǎ şi care sǎ fie acceptatǎ de tradiţionalismul catolic al mǎtuşii sale, contesǎ de Morcourt, al cǎrui unic moştenitor şi sprijin va deveni odatǎ cu încheierea acestui contract social…
Apreciat de Perpessicius, mai cu seamǎ pentru profunzimea miezulului sǎu subtil, ca o lucrare de mare clasǎ, „cu mari intuiţii psihologice, cu multǎ poezie şi o mare lecţie umanǎ”, alǎturi de Cealaltǎ luminǎ, Blandina întregeşte zestrea scrisului feminin românesc cu un roman al cǎrui loc distinct în istoria literaturii noastre ar merita cu siguranţǎ mai multǎ atenţie, cum se cuvine arătată, de altminteri, şi celorlalte douǎ romane ale Mǎrgǎritei Miller-Verghy, respectiv Théano (1910), care a cunoscut şi o versiune în francezǎ, şi Prinţesa în crinolinǎ (1946), amândouǎ de negǎsit astǎzi chiar şi în marile biblioteci.
Aş adǎuga în finalul acestor rânduri inspirate de puterea nebǎnuitǎ a unei vechi amintiri din propria-mi copilǎrie cǎ, moştenind vocaţia pedagogicǎ exemplarǎ a mamei sale, Mǎrgǎrita Miller-Verghy, sǎ nu uitǎm, a fost fondatoarea Şcolii Normale de Fete din Bucureşti pe care a şi condus-o în calitate de director între anii 1901-1919. În vremea mandatului sǎu în funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice, imediat dupǎ Primul Rǎzboi Mondial, Spiru Haret gǎsea organizarea învǎţǎmântului instituit aici de Mǎrgǎrita Miller-Verghy, precum şi cuantumul şi calitatea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice ce se predau elevelor Şcolii Normale din Bucureşti, comparabile cu ale oricǎrui institut similar din Occident…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu