4. /12 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
NICOLAE VĂCĂRESCU
| Nicolae Văcărescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1786  |
| Decedat | (39 de ani)[1] Brașov, Imperiul Austriac |
| Părinți | Ienăchiță Văcărescu |
| Frați și surori | Alecu Văcărescu |
| Cetățenie |  Țara Românească |
| Ocupație | poet boier |
Modifică date / text  | |
Nicolae Văcărescu (n. 1786 – d. ,[1] Brașov, Imperiul Austriac) a fost un poet român, fiul cel mic al lui Ienăchiță Văcărescu.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în 1784, din a treia căsătorie a lui Ienăchiță cu Ecaterina Caragea, cea de a cincea fiica a domnitorului Nicolae Caragea. În 1788 îl însoțește pe tatăl sau în exil, la Nicopole, de unde revine în 1790. Ca și mulți alți Văcărești, în spiritul vremii, primește educație grecească și franțuzească de la mama sa și probabil de la dascălul Chirchireu, cu care, de altfel, se împrietenește.
Se căsătorește, în 1814, cu Alexandra Băleanu (Luța, Lenuța, Luxandra), cu care va avea o fată, Marița, căsătorită cu marele spătar Constantin Dimitrie Ghica, de care se va despărți la 5 iulie 1843. Aceasta devine apoi soția domnitorului Gheorghe Bibescu. Moștenește de la tatăl sau moșiile Văcăreștilor, Băneasa, Tiplicești, casele din București. Disprețuia luxul de factură occidentală și prefera bucătăria tradițională. Urmând tradiția familiei, ocupă importante dregătorii: căminar (1815), agă (1818), mare vornic (1820 - 1821). În 1821 se refugiază la Brașov fiind implicat în evenimentele din această perioadă. Documentul din 29 septembrie 1818, atestă porunca dată de Ioan Gheorghe Caragea, domnul Țării Românești, lui Nicolae Văcărescu, spre a lua „măsurile cuvenite, pentru ordinea și liniștea în Principat". Se sublinia că „la toate acestea, s-ar adauga vrednicia arătată prin experiență, perspicacitatea și zelul Domniei tale în folosul obștei, nădăjduim, fiind că și convinși că prea bine va fi păstrată buna ordine și liniște a pieței orașului, ceea ce cade în grijă Domniei-tale". Într-un alt document (10 octombrie 1818), boierii Divanului Țării Românești poruncesc agăi Nicolae Văcărescu „să ia măsurile cuvenite că ierarhul Veniamin din Lesbos, care se ascunde probabil la mănăstirea Mărgineni să fie găsit și exilat în Moldova (la Bogdănie), pentru siguranța lui personală, fără să se mai întoarcă pe pământul Vlahiei". Hotărârea inițială fusese ca prelatul să fie exilat dincolo de Dunăre. Un loc important în viața sa l-au ocupat evenimentele legate de mișcarea lui Tudor Vladimirescu.
Domnitorul Alexandru Șuțu, pe patul de moarte, numise pe 30 ianuarie 1821, pentru a conduce țara, o căimăcămie compusă din șase boieri, prezidată de mitropolit. Ea înștiința, prin divanul țării, Înalta Poartă despre întinderea răscoalei, solicitând „un braț puternic și înalt". Se hotărăște trimiterea unei expediții împotriva lui Tudor Vladimirescu. Din oaste făceau parte sârbi și bulgari, lefegii ai statului, conduși de căpitanii Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache și Hagi Prodan. Comandant suprem a fost numit vornicul Nicolae Văcărescu.
Opera[modificare | modificare sursă]
De la el au mai rămas câteva poezii erotice, asemănătoare cu cele ale fratelui său Alecu, un cântec de haiducie în formă populară („Durda”) și un număr de scrisori adresate nepotului său de frate, Iancu. Scrisorile, redactate într-un stil încâlcit, dominat de o cazuistică sentimentală, conțin și versuri satirice la adresa unor obiceiuri ale epocii (moda, jocul de cărți, etc.)
Originalitatea sa constă în accentele folclorice neobișnuite ale cîntecului haiducesc Durda, în care se evocă natura reînviată în primăvară, apare motivul cucului, exclamațiile populare și invocația către cal pentru a lua drumul pădurii.
POEZII:
Ca un pom ce dă dă ploaie
Ca un pom ce dă dă ploaie
Şi pă lîngă el să moaie
Uscăciunea ce-l seca,
Tocma-aşa fără-ndoială
Cu firească orînduială
Acum şi inima mea
D-o dumnezeiască ştire
Ş-au mai dat şi ea în fire
Ş-a-nceput a să-ndrepta.
A trăi făr-a iubi
Ca un pom ce dă dă ploaie
Şi pă lîngă el să moaie
Uscăciunea ce-l seca,
Tocma-aşa fără-ndoială
Cu firească orînduială
Acum şi inima mea
D-o dumnezeiască ştire
Ş-au mai dat şi ea în fire
Ş-a-nceput a să-ndrepta.
În Rai fără tine e moarte, e gheață
În rai fără tine, e moarte, e gheaţă !
Ş-în iad lîngă tine e bine, e viaţă !
Ş-în iarnă cu tine sînt toate-nflorite,
Ş-în vară cînd nu eşti, sînt toate pierite.
Tu eşti sufleţire dă duhuri isteţe,
Ş-ai fi mîngîere d-ai fi cu blîndeţe,
Eşti inimi trufaşe în trează plăcere,
Cu orice mişcare şi chiar cu tăcere.
Durda
Primăvara se iveşte,
Să vezi, muguru frunzeşte
Şi iarba cum încolţeşte,
Codrul cată, se-ndeseşte,
Inima-mi zburdă şi creşte!
Cucul a-nceput să cânte
Nu pe crăci uscate, frânte;
Micşuneaua cam plăpândă
Altor flori miros comindă
Daleo, Doamne, ce orândă!
Roibul meu, iarna mai toată
N-a văzut vifor, nici zloată,
Că-l ţineam tot pe cătare,
Pe bere şi pe mâncare,
Vai de draga lui spinare!
Roibule, mi te găteşte,
Şalele-ţi înţepeneşte.
Să mă duci peste pripoare.
Văi şi coaste la strâmtoare,
Pre potecă făr’ de soare.
Daleo, daleo, dragă durdă,
Fă-te-ncoacea, nu fii surdă!
Vin’ să te-ngrijesc mai bine,
C-a-mpuiat greierii-n tine,
Daleo, durdă, vai de mine.
Oleoleo! vremea-nvitează
P-ăl cu inima vitează,
Să nu stea să se clocească,
Ci-n sânge să bălăcească,
Pomina să-şi înflorească.
Deces: 12 octombrie 1863, Brașov
Andrei Mureșanu s-a nascut la 16 noiembrie 1816, in orașul Bistrița. Parinții poetului erau oameni simpli. Tatal, Teodor, ținea in arenda, la Bistrița, o moara de argasit scoarța, care abia asigura existența familiei relativ numeroase: soția și trei copii.
Poetul si luptatorul ardelean de la 1848, autor al Rasunetului, s-a bucurat de o larga popularitate in amindoua calitatile sale, mai cu seama datorita patriotismului ardent care l-a insufletit in toate imprejurarile vietii. Eminescu il pretuia mult „nu pentru meritul intern al operelor sale, adica nu pentru valoarea estetica, ci pentru cea etica, si caracterizarea pe care i-o face in Epigonii ramine o excelenta metafora a poetului-profet, cu atribute orfice, legat de lumea naturi» naive in sens schillerian.
Este institutor, profesor la Brasov, functionar de stat la Sibiu. Se manifesta in publicistica si face traduceri, indeosebi din literatura romantica germana si engleza.
Andrei Mureșanu a fost un poet și revoluționar roman din Transilvania. Nascut intr-o familie de țarani, a studiat filozofia și teologia la Blaj, lucrand apoi ca profesor la Brașov, incepand cu 1838. A inceput sa publice poezie in revista Foaia pentru minte, inima și literatura. A fost printre conducatorii Revoluției din 1848, participand in delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul sau Un rasunet, scris la Brașov pe melodia anonima a unui vechi imn religios (Din sanul maicii mele) și denumit ulterior Deșteapta-te, romane!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Balcescu Marseilleza romanilor. Din 1990, acesta a devenit imnul Romaniei. Dupa revoluția din 1848, Mureșanu a muncit ca traducator la Sibiu și a publicat in revista Telegraful Roman, operele sale avand tenta patriotica și de protest social. In 1862, poeziile sale au fost adunate intr-un volum. Avand sanatatea precara, a murit in 1863 la Brașov.
Poezia sa e din ce in ce mai combativa, mai legata de framantarile sociale ale poporului. La 1848 e printre fruntasii revolutiei. Cu acest prilej scrie Rasunetul, care devine marsul revolutionarilor romani din Transilvania. In 1849, dupa infrangerea revolutiei, poetul trece in Muntenia, impreuna cu Baritiu. Aici e luat prizonier de armata tarista si dus pana in nordul Moldovei. La intoarcere se stabileste ca functionar la Sibiu : concepist guvernial si translator de limba romana la Buletinul oficial al guvernului. Aici colaboreaza la ziarul local Telegraful roman, cu poezii si cu un ciclu de articole, nesemnate (Artile sau maiestriile cele frumoase, Romanul si poezia lui, Romanul in privinta muzicei, Romanul in privinta picturei, Maiestria tiparului), care urmareau initierea publicului cititor in diferite ramuri ale artei. Poetul suporta greu munca de contopist.Cativa ani el inchina ode magulitoare imparatului austro-ungar si guvernatorului Transilvaniei.
Neevoluand dincolo de orizonturile cunoscute si cuminti ale poeziei epocii, exersandu-si mai mult talentul de versificator, Andrei Muresanu ramane, in timp si in constiinta literara, creatorul unei singure poezii mari. A scris „multe versuri dar o singura poezie", care a putut sa concentreze in momentul potrivit constiinta, aspiratiile si nadejdile unei natii.
Astazi, Desteapta-te Romane! a devenit imnul Romaniei. Dupa revolutia din 1848, Muresanu a fost traducator la Sibiu, a publicat in revista Telegraful Roman, operele sale avand tenta patriotica si de protest social. In 1862, poeziile sale au fost adunate intr-un volum. Avand sanatatea precara a murit in Brasov in 1863.
S-a stins din viata la Brasov, in 24 octombrie 1863
Opera poetica si-a publicat-o intr-un singur volum de versuri, Din poesiele lui Andrei Muresanu, Brasov, 1862.
Un rasunet - „Marseilleza romaneasca" (Nicolae Balcescu) -, marsul revolutionarilor transilvaneni la 1848, a aparut in „Foaie pentru minte, inima si literatura" nr. 25, din 21 iunie 1848, sub titlul Rasunet.
Imnul național al României este la origine o poezie-manifest scrisă de Andrei Mureșanu în iunie 1848, dupa Adunarea Națională de la Blaj. Încă de la apariția în spațiul public, poezia „Un răsunet" i-a cucerit pe toți românii.
La scurtă vreme după apariție, poezia este pusă pe muzică de Anton Pann. Nicolae Bălcescu avea să spună că această creație a lui Mureșanu este "Marseilleza românilor". (La Marseillaise, imnul național al Franței, n.r).
Născut la Bistrița, în 1816, într-o familie modestă, Mureșanu s-a stabilit la Brașov în jurul anului 1840.
A urmat cursurile Seminarului Greco-Catolic din Blaj și a ajuns la Brașov la invitația Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, renumita ASTRA. În cetatea Brașovului a fost profesor de liceu și a avut o activitate publicistică intensa la Gazeta de Transilvania și la suplimentul literar "Foaie pentru minte, inimă și literatură".
Muzeul brașovean Casa Mureșenilor deține numeroase documente care i-au aparținut lui Andrei Mureșanu.
Omul care a scris "Deșteaptă-te române" a trecut la cele veșnice pe 12 octombrie 1863. Andrei Mureșanu este înmormântat la Brașov în cimitirul bisericii Sfânta Paraschiva de pe strada Gheorghe Baiulescu.
Ultima descendentă a familiei lui Andrei Mureșanu a murit la Brasov în luna februarie a acestui an, la 96 de ani.
Mormântul poetului este un permanent loc de pelerinaj. Adesea, profesorii organizează lecții de istorie lângă mormântul lui Andrei Mureșanu. Astfel, elevii au ocazia să afle cine a fost omul care a scris cel mai cunoscut cântec al românilor, "Deșteaptă-te române!"
Imnul de stat al României
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!
Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!
| Agatha Bacovia | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | Mizil, Prahova, România |
| Decedată | (86 de ani) București, România |
| Căsătorită cu | George Bacovia |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | poetă scriitoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Modifică date / text | |
Agatha Vasiliu-Bacovia (n. , Mizil, Prahova, România – d. , București, România), născută Grigorescu, a fost soția poetului George Bacovia; a fost o poetă simbolistă minoră. A studiat Literele și Filosofia la Universitatea din București, a fost profesor secundar de literatură română la mai multe licee. A început să publice în 1918 în revista Scena primele sale poeme sau opere în proză. Are marele merit că a avut grijă de poetul George Bacovia și s-a zbătut ca opera acestuia să fie valorificată pe deplin.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născută la Mizil, în 1895, fiind fiica lui Șerban Grigorescu și a soției sale Maria (n. Anastasiu). Agatha a rămas orfană de mamă la patru zile după naștere, fiind crescută de o mătușă. A absolvit școala primară în orașul natal. La 14 ani se mută la București unde, după o vreme, se angajează ca funcționară la o societate de asigurări. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea limba română, absolvită în 1926. A desfășurat o activitate didactică îndelungată ca profesor , între anii 1927 și 1950, la Școala Normală " Elena Doamna" și la liceele "Carmen Sylva", "Regina Maria" și "Gheorghe Șincai" din București.[1] În 22 iunie 1928 s-a căsătorit cu poetul George Bacovia, după o idilă de 12 ani, iar după moartea acestuia în 1957 a condus Cenaclul "George Bacovia" de la Bacău și Muzeul Memorial "George Bacovia" din București. În anul 1932 s-a născut fiul ei, Daniel Bacovia. A publicat în revistele Viața nouă, Orizonturi noi, Ateneul cultural (Bacău), Steaua, România literară. A semnat uneori Agatha Gr., Agatha Grozea.
Volumele publicate[modificare | modificare sursă]
- Armonii crepusculare, 1923
- Muguri cenușii, 1926
- Pe culmi de gând, 1934
- Terase albe (Proză marină), București, "Cartea Românească", 1938
- Bacovia. Viața poetului, București, Editura pentru Literatură, 1962
- Lumina, 1965
- Poezie și proză, București, Editura pentru Literatură, 1967
- Cu tine noaptea', Poezii, București, Editura pentru Literatură, 1969
- Versuri, 1970
- Efluvii, [versuri], București, Cartea Românească, 1977
- Șoaptele iubirii, București, Cartea Românească, 1979
- Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani, 1981
- George Bacovia, posteritatea poetului, editura Bacoviana, 1995
La Biblioteca Congresului SUA există 5 volume de Agatha Bacovia, precum și volumul: George Bacovia, Scrieri alese (1961), cu un studiu introductiv de Ov. S. Crohmălniceanu , inclusiv o evocare și o bibliografie de Agatha Grigorescu-Bacovia.[2]
Titluri de poezii[modificare | modificare sursă]
Lumină, Nocturnă, Taină, Aniversară, Cu tine, Noapte, Șoaptele iubirii, Anii, Drumuri, Natură statică, Între zi și noapte, Nu vreau să moară florile de măr (în 1981 Margareta Pâslaru a compus o melodie inspirată de aceste versuri), Cantilena, Cântecul singurătății, Imn soarelui, Decembrie, Furtuni de primavară, Tristeți din urmă, Iubita spunea.
POEZII:
Amanții mei
Amantii mei
Sint cartile-ntelepte
Amantii mei sint vechi
Autori,
Cu ei ades
Am impartit orgia
Din asfintitul serii
Pina-n zori.
Si pasiunea mea
Este vointa
De-a ma trudi
Pentru-o idee mare.
De-a risipi
Si ultima putere
Ca visul sfint
Sa aiba intrupare
Placerea mea
E-n noaptea solitara,
Cind obosita
De-a vietii truda,
Raman uitata-n
Trista mea odaie
Si pot sa plang
Ca nimeni sa m-auda
Nu pot ceti
In taina grea a vietii
Atatea noi adincuri
Se ascund!
Dar intelesul ei
Prin suferinta
Imi pare mult mai larg
Si mai profund
Amanti sublimi,
Visare, poezie
SI tu durere,
Ce m0ai otelit
Prin voi am invatat
Ce este viata,
Prin voi m-am ialtat
Si-am biruit
Lumină din amurg
Îmi amurgesc şi mie anii
Ca şi ţie,
Când te-nfăşoară-a nopţilor
Magie...
Lumină din amurg şi viaţa mea,
Cu nici o stea,
Cu nici o izbândire...
Dormi peste şesuri largi de nea,
Eşti rece şi te stingi,
Lumina mea,
În trista haosului risipire...
Lumină din amurg,
Lumină grea!...
Să-mi risipeşti tot harul ce mi-ai dat,
Să-mi seci din ochi eterna-nlăcrimare,
Să-mi smulgi din suflet orice frământare
Şi să mă laşi înfrântă pe cărare!
De câte ori, Stăpâne, te-am rugat!
Tu n-ai voit şi m-ai lăsat să gem
În răzvrătirea dureroasă-a vieţii,
Până s-a stins lumina dimineţii,
Până şi-au nins toţi anii grei nămeţii,
Pe sufletu-mi, mereu dezacordat...
Tu n-ai voit şi m-ai lăsat să gem!...
Târziu am tălmăcit şi vrerea ta,
Înţelegând din lacrimile mele
Că ai menit un rost şi pentru ele;
Ca dintr-un şir de fragede mărgele
Să se prefacă-n lanţ de strofe grele,
Şi-am împlinit, Stăpâne, voia ta!...
Poet.
Fiul lui Teodor Tugui, gradinar, si al Nataliei (n. Turcu). 'Scoala primara'(1924-l928) si gimnaziul'(1928-l931) la Dorohoi.
Urmeaza Liceul militar „Stefan cel Mare" din Cernauti (193l-l934) si Liceul militar „General Macarovici" din Iasi (1934-l936), unde-l are prof. de limba romana pe D. Popovici. Absolvent al Scolii pregatitoare de ofiteri din Bucuresti (1936-l937) si al Acad. Militare de infanterie din Sibiu (1937-l939). Ofiter activ in garnizoanele Cahul, Braila si Panciu (1939-l941); mobilizat pe front (194l-l943). Instructor la Scoala de subofiteri Radna (1943-l944), remobilizat si luat prizonier de armata sovietica. Trecut in rezerva (1948), e tehnician la santierul Roman pentru delaborarea munitiilor si armamentului. Normator (1949-l953) la intreprinderi si trusturi de constructii din Roman, Baia Mare, Resita, Beius si Timisoara (in 1951 termina Scoala de Normare Tehnica din Arad). Metodist la Biblioteca Regionala Banat (1963-l968). Pensionar din 1968, cind se stabileste la Iasi.
Debuteaza in revista scolara Mugurasi (1933), cu poezia Nocturna. Debut editorial cu volum de poezii Liane crude (1935). Editeaza, impreuna cu G. Rincu, revista insemnari, aparuta cu intreruperi (1933-l944), la Dorohoi. Colaboreaza la Flamuri, Lanuri, Familia, Pagini basarabene. Curentul literar. Ateneu, lasul literar, Astra, Cronica etc.
Publica volum de poezii (Prohod pentru zi, 1939; Poezii, 1966; Contrapunct, in toamna, 1969; Sub cerul Mioritei, 1971; inalt prin stema, 1972; Luminile zilei, 1972; Linga vetrele sacre, 1974; Sunetul bronzului, 1974; Tarm de legenda, 1975; Poemele triumfului, 1978; Confesiunile pamintului, 1979; Al soarelui si-al umbrei, 1980; Pe o apa visind, 1982, Ochii copiilor, 1984); memorialistica (Memoria timpului, 1977) si versuri pentru copii (Miinile de lumina, 1979). Premiul Asoc. Scriitorilor din Iasi pentru volum Confesiunile pamintului (1979).
T. este autorul unei poezii puternic marcate de perioada razboiului (Poezii, 1966; Contrapunct, in toamna, 1969; Sunetul bronzului, 1974; Confesiunile pamintului, 1979). Prin autenticitatea tonului si acuitatea senzatiilor ea aminteste poemele lui Camil Petrescu din Ciclul mortii. Viziunea dominata de „pasarea mortii" lipseste din volumele anterioare (Liane crude, 1935 si Prohod pentru zi, 1939), care afirmau, dimpotriva, un poet delicat, cu mari disponibilitati peisagistice in maniera lui Ion Pillat sau Lucian Blaga . in primele decenii de dupa 1944, in creatia lui Haralambie Tugui apar elanurile constructive („minerii in drum spre sut", „vuietul plin al uzinei", „bobul de beton nou al etajelor"), motivele civice si sociale, exprimate in versuri fara personalitate. Poeziile de inspiratie patriotica (Sub cerul Mioritei, 1971; Inalt prin stema, 1972; Linga vetrele sacre, 1974; Sunetul bronzului, 1974; Tarm de legenda, 1975) elogiaza munca plina de abnegatie, pamintul strabun si tara, vesnicia neamului, ideea de libertate si unitate nationala, mari evenimente din istoria poporului, locuri si figuri eroice, personalitati ale culturii romane. Lirica de dragoste reprezinta partea cea mai rezistenta a creatiei lui Haralambie Tugui
Fire structural romantica, autorul e un eminescian prin evocarea unui cadru natural, luxuriant, de preferinta nocturn (paduri, „oftatul plopilor", „litania apelor", luna si stelele etc). Incepind cu Luminile zilei (1972) apar tot mai frecvent notele reflexive, elegiace, accentele dramatice si interogative, provocate de trecerea timpului („Mi-s pasii tot mai grabnici si reci spre Noaptea Mare"), de singuratate sau de intrebarile ultime ale existentei. Antologia de autor, Al soarelui si-al umbrei (1980), structurata in cicluri tematice, reflecta principalele directii ale liricii lui Haralambie Tugui: evocarea nostalgica a virstei de aur, razboiul si captivitatea, sentimentul civico-patriotic, elanurile erotice si temele maturitatii (solitudinea, melancolia, desertaciunea). in volumul memorialistic (Memoria timpului, 1977) amintirile personale despre Otilia Cazimir , D. Popovici , Ion Pillat , Magda Isanos , Eusebiu Camilar s. a. sint completate cu pagini documentare (scrisori, fragmente de jurnal etc).
OPERA: Liane crude, poeme, cu „un cuvint" de D. Furtuna Dorohoi, 1935; Prohod pentru zi, poeme. Bucuresti, 1939; Din activitatea Bibliotecii comunale Obreja-Caransebes, Timisoara, 1964; Poezii, cuvint inainte de Eusebiu Camilar, Bucuresti, 1966; Contrapunct, in toamna, poezii, Bucuresti, 1969; Sub cerul Mioritei, poeme, Iasi, 1971; inalt prin stema, poezii, Bucuresti, 1972; Luminile zilei, poeme, Bucuresti, 1972; Linga vetrele sacre, poeme, Iasi, 1974; Sunetul bronzului, poeme. Bucuresti, 1974; Tarm de legenda, poeme. Bucuresti, 1975; Memoria timpului. Marturii si evocari literare, Timisoara, 1977; Poemele triumfului, versuri, Bucuresti, 1978; Miinile de lumina, versuri. Bucuresti, 1979; Confesiunile pamintului, poeme, Bucuresti, 1979; Al soarelui si-al umbrei, poeme (1935-l979), Iasi, 1980; Pe o apa visind, poeme. Bucuresti, 1982; Ochii copiilor, versuri, Iasi, 1984. |
REFERINTE CRITICE: L. Fulga, in Flamuri, dec, 1935; S. Foarta, in Orizont, nr. 11, 1966; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 48, 1966; Marian Popa, in Gazeta literara, nr. 1, 1967; L. Leonte, in Cronica, nr. 52, 1969; D. Micu, in Romania literara, nr. 45, 1969; H. Badescu, in Steaua, nr. 4, 1971; C. Ciopraga, in Cronica, nr. 19, 1971; C. Baltazar, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1971; D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 13, 1972; Al. Raicu, in Romania literara, nr. 42, 1972; D. Verona, in Romania literara, nr. 27, 1972; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 9, 1972; D. Mutascu, in Scinteia, nr. 9317, 1972; L. Alexiu, in Orizont, nr. 49, 1973; Al. Andriescu, Disocieri, 1973; A. Martin, Pro patria, 1974; F. Bailesteanu, in Romania literara, nr. 19, 1975; Al. Piru, Poezia, I; Marian Popa, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1978; V. Cutitaru, in Cronica, nr. 50, 1978; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 9, 1980; P. Dugneanu, in Luceafarul, nr. 13, 1980; N. Barbu, in Cronica, nr. 12, 1981; R. Cameci, in Contemporanul, nr. 49, 1981; A. Martin, in Contemporanul, ni. 42, 1982; V. Cutitaru, in Cronica, nr. 12,1983; E. Manu, in Convorbiri literare, nr. 6, 1983; V. Tascu, Poezia poeziei de azi, 1985. Din sânge și lacrimi Ascult cuvintele mamei, prcasfintelc ramase adanc in auz ca niste zari de grau valurand in briza cea blanda a verii. Lumineaza pana departe la capatul lumii. imi rechem pe retina chipul mamei privindum-ma cu statornica-i duiosie in nesfarsita, ocrotitoare veghe. Vine cu mine, mereu, prin toate furtunile |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu