4. /11 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
| Ștefan Octavian Iosif | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Brașov, Austro-Ungaria |
| Decedat | (37 de ani)[1][3] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Părinți | Ștefan Iosif Paraschiva Mihălțeanu |
| Căsătorit cu | Natalia Negru (–) |
| Copii | Corina (1905 - 1916) |
| Naționalitate | română  |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | lingvist traducător poet |
| Limbi | limba română[2] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1897 - 1913 |
| Mișcare/curent literar | simbolism |
| Specie literară | poezie lirică |
| Operă de debut | Versuri, 1897 |
| Opere semnificative | Poezii, Credințe |
| Note | |
| Premii | ale Academiei Române în anul 1902 și 1906 |
Modifică date / text  | |
Ștefan Octavian Iosif (n. , Brașov, Austro-Ungaria – d. ,[1][3] București, România) a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.[4]
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în ziua de 11/23 octombrie 1875.[4][5] Era fiul lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu și nepoata lui G. Munteanu, profesor și literat, primul traducător în românește al Suferințelor tânărului Werther. A urmat studiile gimnaziale la Brașov și cele liceale la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895.[5][6] A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie la București (1895 și 1903), dar nu a reușit să-și ia licența.[5]
A îndeplinit funcții administrative minore, precum copist la Ministerul de Domenii, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului Theodor Aman, încercând să-și suplimenteze veniturile din lecții particulare, din colaborarea la diverse periodice și din vânzarea propriilor volume. A fost redactor, încă de la înființare, al revistei Sămănătorul (1901) a lui Nicolae Iorga, a colaborat și la Adevărul, Adevărul ilustrat, Convorbiri literare, Cumpăna (al cărei fondator este, alături de Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel și Ilarie Chendi), Curierul literar, Epoca, Epoca literară, Familia, Floare albastră, Literatură și artă română, Pagini literare, Ramuri, Viața, Viața Românească ș. a.[5]
A debutat cu poezie în Revista școalei din Craiova, în anul 1892, cu poezia Izvorul. A primit premii ale Academiei Române pentru volumele Poezii, în anul 1902 și Credințe, în anul 1906.[5]
Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români.
Prietenia cu Dimitrie Anghel[modificare | modificare sursă]
Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau - structural vorbind - niște visători și niște romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.
Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează cu sentința pronunțată pe 21 iunie 1911. Natalia Negru se recăsătorește la 3 noiembrie 1911, cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare[7], după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit aproape încă 50 de ani.
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
Șt. O. Iosif suferea de sifilis și consuma alcool. A murit la spital Spitalul Colțea, în urma unui atac de congestie, la 22 iunie 1913.[8]
Opera[modificare | modificare sursă]
- Versuri (1897),
- Patriarhale (1901),
- Romanțe din Heine (1901),
- Poezii (1902),
- Din zile mari (1905),
- Credințe (1905),
- Cântece (1912).
- Cântec de primăvară
Galerie[modificare | modificare sursă]
Te uită, frunza pică irosită
Şi vântul geme prohodind departe!
Puţină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!...
Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu voce obosită
Şi trec prin încăperile-i deşarte...
S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele...
Ah, unde-i şuierul mierliţei sure!
Pierdut din stolul mândrei lor orchrestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniştea adâncă din pădure...
Şi ca prin vis le văd pe toate…
Hei! să te miri, să te cutremuri
De câte-au fost nainte vremuri…
Şi-i mult, e mult de-atunci, nepoate!
Zaveră… ciumă… jaf şi pară!
S-au prăpădit ai mei cu toţii,
Şi tot ce-aveam prădară hoţii —
Şi turcul stăpânea în ţară…
Nici aş putea să-ţi spun, copile…
Pesemne pronia cerească,
Voind ca să mă pedepsească,
Mi-a dăruit pedeapsa-n zile…
De-au fost amarnice şi grele,
Dar inimi drepte, credincioase,
Vin bun şi cântece frumoase
Erau pe vremurile-acele…
Cum toate se schimbară, toate!
Din cântece azi n-ai ce-alege,
Nici vinul nu e vin în lege,
Nici inimi nu mai sunt, nepoate!…
Si calzi de duioşie,
Aieve parc-o vad aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.
Din zori şi pâna-n seara;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasa de nespus
în portu-i de la ţară...
Senină si tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte...
| Eugen Tănase | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (92 de ani) |
| Ocupație | lingvist |
| Modifică date / text | |
Eugen Tănase (n. 19 iunie 1914, la Poiana Sibiului, comitatul Sibiu, Austro-Ungaria – d. 11 octombrie 2006, la Timișoara) a fost un poet, prozator, traducător, dramaturg, lingvist și profesor universitar român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Eugen Tănase s-a născut la Poiana Sibiului, la 19 iunie 1914, fiu al Mariei și al lui Ioan Tănase, care era învățător. Școala a urmat-o în satul natal și la Sibiu. După absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, a urmat cursurile Facultății de Litere, secția limba franceză, a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, între anii 1931 – 1935. După absolvirea facultății, rămâne la Catedra de limbi romanice a acestei facultăți, în paralel, funcționează ca suplinitor în învățământul preuniversitar.
Între 1938 – 1943, este bursier al Franței, la Universitatea din Montpellier, unde își susține teza de doctorat, cu titlul « Essai sur la valeur et les emplois du subjonctif en français » sub îndrumarea lui Jean Bourciez. Lucrarea a fost publicată la Montpellier, în 1943. Teza complementară se referea la traducerea în proză cadențată a Cântării lui Roland, lucrare apărută la Sibiu, în 1942.
După revenirea în țară, în 1944, a predat la Școala Normală din Sibiu, apoi s-a stabilit la Cluj, fiind asistent la Universitate, unde a devenit titular, în 1948.
Din 1966, este profesor la Universitatea din Timișoara, de unde se va pensiona, în 1974.
În anii 1991 – 1992, 1996 – 1997, funcționează la universități private din Timișoara.
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Azorín, Doctor Death de la 3 la 5 (trad. 1938)
- C.H. Grandgent, Introducere în latina vulgară (trad. 1958).
- Cântarea lui Roland, ediție îngrijită de traducător, Sibiu, 1942; ediție bilingvă: La Chanson de Roland - Cântarea lui Roland, prefața traducătorului, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă, București, 1974;
- Cântarea Cidului, ediție îngrijită și prefață de traducător, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă, București, 1979;
- Alexandru Macedonski, Bronzuri - Bronzes, ediție bilingvă îngrijită de Ion Iliescu, Timișoara, 1997;
- François Malbault, Dante și Beatrice. Romanul unei iubiri, ediție îngrijită de Crișu Dascălu, Timișoara, 1998 (în colaborare cu Cristina Tănase).
Lucrări științifice[modificare | modificare sursă]
- Cours pratique de prononciation française (1964),
- La Prononciation du français contemporain, Cours pratique, Editura didactică și pedagogică, București, 1972, în colaborare cu Adela-Mira Tănase
- Le Français contemporain. Morphologie (I-III, 1973-1978), în colaborare cu Adela-Mira Tănase;
- Le Français fondamental parlé (I-III, 1974-1977), coordonator
Operă literară[modificare | modificare sursă]
- Timișoara. 16-22 Decembre 1989. Souvenons-nous-en!, Timișoara, 1999;
- Laus divae feminae, Timișoara, 2000;
- Einari, ce e iubirea?, Timișoara, 2003.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu