5. /29 OCTOMBRIE 2021 - POEZIE
Poet, eseist și publicist, profesor, traducător și diplomat, Ștefan Baciu s-a născut în 1918, la Brașov. Devine atașat, în 1946, apoi consilier de presă la Legația României de la Berna. Doi ani mai târziu, în 1948, demisionează din diplomație, însă nu se întoarce în România, din cauza regimului comunist. Începe odiseea exilului cu Brazilia și se sfârșește cu Hawaii, unde își va croi drumul spre cele veșnice la începutul anului 1993. Crucifixul primit de la bunicul său, preotul Ion Baciu din Nadeşul Mureșului, avea să-l însoțească protector în debutul exilului.
Jurnalist complex, fondator al primei reviste de literatură română din America Latină, cetățean brazilian din 1955, poetul român Ştefan Baciu devine o personalitate apreciată în cercurile culturale sud- americane. Îl cunoaște pe Che Guevara, realizează, în 1959, la Havana, primul interviu cu Fidel Castro și demască fața totalitarismului în cartea „Cortina de ferro sobre Cuba” (1961). Profesor la Universitatea din Washington în anii ’60, „Cetățean de onoare” al orașului Rio de Janeiro, „Consul de Bolivia” în Honolulu și „Profesor Emeritus” al Universității din Hawaii, Ștefan Baciu rămâne un specialist în poezia suprarealistă latino-americană, adânc ancorat în armonia cuvântului românesc.
Bunicul său pe linie paternă a fost preotul Ion Baciu din Nadeşul Mureșului, iar crucifixul dăruit de acesta în copilărie avea să-l însoțească protector în debutul exilului. Tatăl său, Ioan Baciu, născut la 1888, avea doctorat în Litere, la Viena, şi era profesor de germană la Colegiul Naţional „Andrei Șaguna” din Brașov. Ștefan i-a fost elev şi, fiind un copil eminent, şi-a făcut prieteni printre profesorii săi: pe scriitorul Octav Șuluțiu, de la care a deprins frumusețea limbii franceze, şi pe Emil Cioran, de la care a învăţat logica și filosofia. Mama lui Ștefan se numea Elisabeta Sager și avea rădăcini austriece. Tabloul intelectual al familiei Baciu era completat de unchiul lui Ștefan, avocatul Aurel Baciu, cunoscut drept unul dintre participanții la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Martor la punerea pietrei de temelie a Catedralei Ortodoxe din Târgu Mureș, în 1925, și fervent apărător al Bisericii, Aurel Baciu sfârșea, în anii ’50, în închisoarea de la Sighet.
„Casa Galbenă” și amintirile
În orașul de sub Tâmpa, Braşov, cântat adesea de poetul Ștefan Baciu în singurătățile sale, pe actuala stradă Gheorghe Baiulescu, la nr. 9, se află „Casa Galbenă”, locuința familiei celui care a ales exoticul exil. Între timp, casa copilăriei a devenit muzeu memorial, botezat cu numele său, grație surorii Ioana Baciu Mărgineanu. Plecarea definitivă din România a însemnat pentru Ștefan Baciu și despărțirea pentru totdeauna de „Casa Galbenă”, locul care l-a urmărit permanent în peregrinările sale. Căile întortocheate ale exilului l-au ținut departe de atmosfera Crăciunului din casa părintească. Poate de aceea, multe poezii reflectă dorul de colindat în Ajunul Nașterii Domnului: „Împinşi de mâini ce nu se văd şi de-alizee/ Crăciun de-argint, o, taină fermecată,/ purtăm la butonieră flori şi curcubee/ cuvântul sună ca o vioară-mprumutată:/
În noiembrie 2019, „Casa Galbenă” a deschis uşile publicului cu expoziţia „Culorile vieţii”, alcătuită din tablouri semnate de Mira Simian Baciu şi donate de soțul ei Bibliotecii Academiei Române. Ce nu reușise Ștefan să zugrăvească prin cuvinte, a desăvârșit Mira prin culoare.
Student la București
După studiile liceale, fermecat de prelegerile lui Tudor Vianu, se îndreaptă spre Capitală către Litere și Filosofie, dar, în final, termină Dreptul, în 1941. Cel care la 17 ani primise Premiul Fundațiilor Regale pentru volumul „Poemele poetului tânăr”, pe succesul căruia mizase Mircea Eliade, colabora acum la diverse publicații din București și din țară. Scria la „Universul”, „Universul Literar” și „Libertatea”. A ocupat funcția de secretar de redacție la revista „Gândirea” până când Nichifor Crainic l-a concediat, după ce aflase că era simpatizant al mișcării socialiste. Lucrează apoi ca traducător la diverse instituții și edituri. În vremea studenției, braşoveanul publicase volumul de versuri „Cetatea lui Bucur” (1940), o frescă plastică a Bucureștiului interbelic, reeditată după mai bine de șase decenii. Și tot în acea perioadă, cel care urma să-și deruleze viața la capătul lumii, publicase un volum de versuri intitulat „Căutătorul de comori” (1939), iar una, dacă nu cumva singura comoară căutată în permanență, era Dumnezeu: „Mi-ai dat, stăpâne, viața s-o trăiesc./ Nevrednic sunt de marea-Ți bunătate./ Trec anii tot mai seci, se risipesc/ În inima mustind singurătate./ Mai bine, Doamne, de m-ai fi ținut/ Să mă târăsc netrebnic salahor în ceruri,/ Să șterg de praf al îngerilor scut/ Și Precistei să-i văd de giuvaeruri” („Psalm de supunere”).
De la Berna la Honolulu, via Rio de Janeiro
A plecat din România în 1946, când patria devenise mai degrabă lagăr decât casă. Nu a plecat singur, ci împreună cu soția sa, Mira Simian, cu care se căsătorise în 1945. Prima escală a fost Berna, unde era numit atașat, apoi consilier de presă la Legaţia română, la recomandarea lui Constantin Titel Petrescu și cu sprijinul diplomatului Șerban Voinea. După demiterea acestuia, Ștefan Baciu este rechemat la București, dar refuză și rămâne în Elveția până în 1949, când va obține, împreună cu soția, azil politic în Brazilia. Cunoștea germana și franceza de acasă, iar acum învăța portugheza și spaniola. La Rio de Janeiro, va fi redactor la „Tribuna de Imprensa”, al cărei director era jurnalistul Carlos Lacerda. Îl va cunoaște pe Che Guevara, va călători pe întregul continent sud-american și își va face mulți prieteni ambasadori, artiști și poeți: Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade sau Cecilia Meireles, Rafael Barraza Monterrosa, ambasador al republicii El Salvador.
Dorul de țară și de limba română îl va determina să scoată, împreună cu alți români refugiați, la Rio de Janeiro, una dintre primele reviste literare din exil, denumită „Înșir’te mărgărite”. Între timp, în 1955, cei doi soți își obțin cetățenia braziliană, dar viața lor nu va fi ușoară pe pământ străin. Din cercetările profesorului Florin Manolescu, aflăm că, în 1959, după fuga lui Batista și victoria lui Fidel Castro, Ștefan Baciu este primul ziarist din Brazilia invitat oficial să asiste la procesele politice intentate de noua putere. Refuză invitația, dar, în aprilie 1959, realizează la Havana un interviu cu Fidel Castro. Românul născut la Brașov va deveni autorul primei cărți în care va fi denunțat regimul totalitar al revoluționarului cubanez. Prefața cărții „Cortina de ferro sobre Cuba” (1961) este semnată de Salvador de Madariaga, scriitor spaniol, cunoscător al exilului.
Îl găsim pe Ștefan Baciu, în 1962, la Universitatea din Washington, susținând cursuri de literatură braziliană, apoi la Universitatea din Hawaii, în 1964, predând literatura sud-americană. Traduce și scrie în limba română, dar şi în spaniolă, portugheză și germană și publică articole la majoritatea revistelor din exil. După 13 ani petrecuți în Brazilia, familia Baciu își fixează definitiv în 1964 domiciliul în insulele Hawaii. La Honolulu, poetul va edita cu trudă, din 1965 până la dispariție, una dintre cele mai cunoscute reviste din diasporă, denumită „MELE” și subintitulată „Scrisoare internaţională de poezie”. Pentru că „mele” în limba hawaiană înseamnă poezie, cântec sau rugăciune. În paginile revistei, cei doi soți au reunit creațiile scriitorilor și artiștilor români sau străini împrăștiați prin lume.
Poemele poetului tânăr, ale poetului pribeag sau ale poetului singur, iată o parafrază a unor titluri de volume de versuri ale căror rime l-au însoțit pe toate meridianele, alinându-i dorul de casă și de limba română. Nostalgia versului care strigă înstrăinarea este limpede. Poezia devenise „codul secret” al lui și al Mirei, poetă și ea. Criticii l-au asemănat cu Pillat și Arghezi, cu Bacovia și Vasile Voiculescu, dar cântecele române în rime hawaiene și hispanice ne duc cu gândul și la lirica lui Ion Barbu.
Mira, titlu de roman
„La ora în care aștern pe hârtie aceste pagini, la masa de lucru din Honolulu (…), sunt numai 48 de ore de când la bisericuța Sfinților Constantin și Elena a parohiei grecești din valea Nuuanu, la numai zece minute de casă, în drum spre superba plimbare pe Old Pali Road, pădure tropicală pe care deseori obișnuiam s-o străbatem cu mașina, mai cu seamă după obositoarele ore de lucru când își scria teza de doctorat, sau după ce picta ore în șir, a avut loc Parastasul de 40 de zile pentru odihna sufletului ei.” Este un fragment din romanul Mira, apărut în 1979, la Editura Mele, în Honolulu, la un an de la dispariția soției sale, poeta și pictorița Mira Simian, cea care îl însoțise pe toate cărările exilului. Cartea dedicată celei care avea să dispară la doar 58 de ani a apărut şi în România, în 1998, la Editura Albatros.
Mira Simian s-a născut în 1920 la Râmnicu Vâlcea. Tatăl era avocatul Constantin (Dinu) Simian, mort în 1955 în închisoarea de la Sighet, iar mama, farmacista Constanţa Bejan (Tanți, cu ascendență poloneză), care a trecut la cele veşnice în casa copiilor ei din capitala arhipelagului Hawaii, după ce fusese scoasă din închisoare, în 1960, de către Mira și Sergiu, se pare cu intervenția autorităților braziliene. Fratele Mirei, Sergiu Simian, a murit la scurt timp după revenirea de la Canal.
Mira a studiat Farmacia la București, urmând astfel profesia mamei și a bunicului matern. Apoi a urmat Literele la Strasbourg, obținând în 1970 titlul de doctor cu o teză despre sentimentul morții în opera lui Eugen Ionesco. Farmacistă la Râmnic, la Berna și la Rio de Janeiro, traducătoare și interpret la Camera Deputaților din Brazilia, în anii ’50, profesor de limbă spaniolă la Universitatea din Washington și la Universitatea din Hawaii în anii ’60, apoi profesor la Catedra de literatură franceză contemporană în universitatea din orașul ales ca ultimă destinație, Mira Simian avea să recreeze în scrierile sale atmosfera casei părintești și personalitățile care călcau pragul casei lui Dinu Simian. De la Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop și Ion Mihalache la preotul profesor Petru Partenie sau preotul Ioan Marina, viitorul Patriarh Justinian al României.
Ștefan a pierdut-o pe Mira în iulie 1978. Prea devreme începuse odihna ei în cimitirul Makiki din insulele Hawaii. Iată câteva versuri sumbre publicate de Mira Simian în exil: „Intrați în mine cimitire havaiene/ Palmieri înalți moartea-mi legănați/ Bărci albe, păsări, frunze plutitoare/ Bucăți de lemn cu corpuri arse în soare/ Pești vii, veniți, duceți-mă la mal!”
Ștefan Baciu va supraviețui soției aproape 15 ani. Însă, ceața se așezase pe ochii celui pentru care scrisul însemnase aproape totul, astfel că foști studenți veneau la el să-i citească. A trecut la cele veșnice în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1993, sub semnul Botezului Domnului și al Sfântului Ioan. Amândoi odihnesc astăzi în cimitirul Makiki din Honolulu, orașul care le-a fost adăpost timp de aproape 30 de ani, că nu degeaba în limba hawaiană, „honolulu” se traduce ca loc de adăpost. Acolo, în insulele din Pacific, îi întâlnise pe cei doi soți, pe vremuri, Mitropolitul Bartolomeu Anania, vâlcean de-al Mirei, care nu uitase să-i pomenească în Memoriile sale.
Cărțile, clipe trăite
„Lavradio 98” (1982) sau „Franctiror cu termen redus” (1968), „Praful de pe tobă” (1980), „Microportrete” (1984) sau „Însemnările unui om fără cancelarie” (1996) sunt doar câteva dintre cărțile de evocări publicate de-a lungul existenței sale de către Ștefan Baciu. La acestea se adaugă și „Fata lui Temelie” (1974), un volum de proză poetică semnat de soția sa. Autor de antologii și al câtorva zeci de volume de poezie, memorialistică și eseistică, semnatar al câtorva mii de articole și studii publicate pe mai multe continente în română, germană, portugheză și spaniolă, Ștefan Baciu „rămâne, înainte de orice, un caz al literaturii române”, așa cum îl caracteriza scriitoarea Simona Sora.
În România, pe urmele profesorului din Hawaii
După 1990, sora poetului, Ioana Baciu Mărgineanu, cunoscută germanistă și teatrolog, s-a îngrijit de reeditarea operei acestuia. Dar cum nimeni nu este profet în țara lui, nici Ștefan Baciu nu este îndeajuns de cunoscut de către români. Poate fi și motivul pentru care un tânăr cercetător japonez, Yoshiro Sakamoto, a învățat românește pentru a călca pe urmele poetului-profesor, născut aici și înveșnicit în arhipelagul hawaian.
Tânărul Yoshiro venise prima oară în România în 2005 ca student, prin intermediul unui schimb cultural între universități din Kobe și Cluj. Nu a rămas prea mult atunci, dar la distanță de 10 ani, revenea mai hotărât ca oricând, fascinat de personalitatea lui Ștefan Baciu, despre care auzise de la profesorul său din Japonia - poetul Keijiro Suga, unul dintre ucenicii poetului născut la Brașov în 1918. Yoshiro era doctorand la Universitatea de Studii Străine din Tokyo, cercetător în cadrul Centrului de Cercetări Biografice de la Universitatea din Hawaii și foarte decis să refacă traseul exilului poetului român. În sejurul lui din 2015, a publicat studiul „Ştefan Baciu, Archipelagic Poet from Romania”, cu sprijinul Fundației Culturale Echinox și sub auspiciile Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
Așteptăm ca visul lui Yoshiro Sakamoto să se împlinească. Ar putea fi și un vis de-al nostru. Acela de a publica o carte în Japonia despre destinul celui care a fost Ștefan Baciu. Cert este că tânărul cercetător japonez, în 2018, a făcut o sărbătoare din centenarul magistrului acolo, în ținutul ghirlandelor de orhidee.
Intr'o vitrina de bacanie japoneza
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placa de patefon
ascultata în tacere în Mexico
--Maria Tanase langa vulcanul Popocatepetl--
patria e atelierul lui Brancusi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
intr'o dupa-amiaza de toamna la Barbizon
sau Rapsodia Romana auzita intr'o dimineata
în Port au Prince în Haiti
si patria e mormantul lui Aron Cotrus
în California
patria e o ciocarlie care se inalta
oriunde
fără frontiere si fără intentii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elvetia, intr-o seara ploioasa
patria e aceasta adunare de fete
de intamplari si de sunete
imprastiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipa de tacere.
Asta e patria.
II.
Cu patria poti vorbi la telefon
s'o porti, ca firmituri, în buzunare
poti s'o asculti în al distantei svon
si s'o gasesti decapitata'n ziare
nu-i numai cer sau piatra sau pământ
ci e un svon ce vine de oriunde
un miros, un obraz, un dans în vant
un glas ce besna noptii o patrunde
căci patria nu-i un imn prescris
impodobit cu ilustatii în chenare
ea-i panza care-o tesi adânc în vis
si se destrama'n zori c-o incantare
nu-i patria facuta din urale
ci din taceri, din doruri si distante;
o strang din praf, la tropic în sandale
si-o'mprastii'n lume în sperante.
III.
Turla bisericii Sfantului Nicolae din Schei
ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tampa
"Kefir Lukianoff" în Cismigiu
"Tempo, Facla si Credinta"
"fierbinte porumbielu', fierbinte!"
domnu' Misu dela "Cartea Romaneasca"
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta
Maria Tanase cantand la "Neptun"
în Piata Buzesti
Tata comentand "Razboi si Pace"
sau o pagina de poezie din Nietzsche
(rasfoia cartea cu degetul aratator)
un caputiner la "Coroana"
si bancnota aceasta de 500 Lei
aflata intr'un fund de plic ingalbenit
adus nici eu nu stiu cum
din Brasov în Brazilia
si apoi în Honolulu-Hawaii
Insula Oahu
Arhipelagul Sandwich.
inspre Sovata, Ghimes si Zizin
dar la babord în Waikiki
ce soare bland, de aur plin.
Pustii sunt lanuri si campii
departe'n Turnu Magurele
în golf la orele tarzii
cade-o cascada grea de stele
când randunelele-au plecat
se'ntorc la cuiburi papagalii
pustii sunt horele din sat
dar plini de floare portocalii
c'un talc ce suie tainic din strafund
si ganduri în balanta rasturnate
ca aur de nisip pe-un val la prund
din Kant si din batranul Anton Pann
adancul vorbelor l-ai despicat în taina
--un matematic Baltasar Gracian--
tu gandul il desbraci de-a vorbei haina
insingurat pe-a veacului alee
la ceas secret de bruma si clestar
c'un toc muiat în truda si-n idee
cladesti al sufletului dictionar.
|
  |
Miron Kiropol opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
KIROPOL Miron, se naste la 29 sept. 1936, Bucuresti.
Poet.
Fiul lui Simion Chiropol, plutonier de jandarmi, si al Elenei (n. Stanciu).
Studii medii la Liceul „D. Cantemir" din Bucuresti (195l-l954); Facultatea de Litere a Univ. din Bucuresti, abandonata dupa doi ani (1955-l956). Frecventeaza asiduu, in schimb. Bibi. Acad. Arhivar intr-o uzina, bibliotecar intr-o bib. tehnica, corector la Gazeta literara. Debut in Contemporanul cu poezia Soare cu Andersen (1963); debut editorial cu volum Jocul lui Adam (1967), semnat, ca si urmatoarele doua carti, cu numele Miron Chiropol.
Colaboreaza la Gazeta literara. Secolul 20, Luceafarul, Orizont, Amfiteatru,Ateneu.In 1968 se stabileste in Franta. Student la Institutul Catolic din Paris (1969). Pictor. Prin grija lui Vintila Floria obtine o bursa a Vaticanului, pentru doi ani. in Spania (1970). Dupa un an, se intoarce in Franta, unde lucreaza ca paznic de muzeu (din 1971).
Colaboreaza la Radio Europa Libera.
A mai publicat volum de versuri Schimbarea la fata (1968) si Rosarium (1969) - acesta din urma distrus ca urmare a raminerii sale in Franta. in Franta a tiparit volum Dieu me doit celte perte (1983), Auguste nostalgie du sang (1986), Chastete regiunile (1987), Apophtegmes de l'amour (1989).
Un univers imaginar si o atmosfera comuna definesc primele trei volume publicate de Miron Kiropol: reciproca transparenta a lumii elementare si a subiectului rostitor despre care s-ar putea spune, in termenii lui L. Blaga. ca se implineste „in mijlocul ei cu mirare". Registrul material face apel, in Jocul lui Adam (1967), la substante rarefiate, ca si imponderabile: abur, mireasma, adiere, aripi de pasari protectoare, „vagi, obosite lucruri", „suflete pe jumatate umbra", sintetizate undeva in formula „neantului fraged". In tipar orfic, manifestarea eului e o co-nastere, solidaritate originara cu lumea-cin-tare, copilaresc-naiva si fragila („o astfel de fiinta / fara putere, fara sa stie de ce cinta"; „atit de firav pentru viata / ma nasc, numai o dorinta blajina"). Schimbarea la fata (1968) si Rosa-rium (1969) accentueaza ritualitatea gesticulatiei, atitudinea contemplati va, atmosfera initia-tica. „Veghea dintr-o data sfinta", prezenta inca in primul volum, capata o alta pondere: un „Dumnezeu fagas" orienteaza viziunea spre o perspectiva panteista; „totul e sacru", „aerul [e] plin de vesminte ierusalemice", „ziua [e] ca un psalm / in piept rostit in soapta", „mierea in fruct devine euharistica", „Dumnezeu /[]/ imi ia trupul trimis / si-l ingroapa in contemplarea/ce impietreste heraldica". Temele schitate initial se pastreaza: poetul se vrea in continuare ascultator de „porunca umbrei si boa-rei", „stoluri, umbre, nori, crini si sfiala" refac un univers al puritatii si al candorii, stilizat uneori prin referinta culturala („Cred ca daca as fi pus sa cint, eu, cel fara glas, as cinta asemeni unui copil in coralul lui Giotto").
Versurile scrise in limba romana in strainatate aduc schimbari importante de viziune si de limbaj. Aspiratia catre spiritualizare ramine dominanta. insa culoarea „serafica" din primele carti cedeaza locul tensiunilor, contradictiilor, unui regim interogativ al existentei:
| „Negatia face parte din piinea de toate zilele. Tatal nostru e o bucata de piatra Si cit as vrea sa-l topesc in gura pina cind mi-ar deveni inima." |
Foarte adesea versul asociaza stari opuse: „cu inima intre trandafiri si frica", „balauri si lebezi / din care tin pe limba mea poemul", „trecind, pling si rid intre spaime", „string la piept antice seisme". „Traversat de spasm, suris, dans", discursul liric vizeaza sinteza fertila dintre sacru si profan, carnal si spiritual
| („Asa in margine de hau ma rog de Dumnezeu si de Carne"), prelungind oarecum ecouri blagiene din Biografie: „Pe putrezire, cu haine zdrentuite, ca ingropate, inaintezi. La capat te asteapta zei si iezi ori de departe o boare in acelasi timp de arome si imputita. Te rogi de toate lucrurile ca de o evanghelie" (Veghe). |
Evitind orice concesie conjuncturala, poezia lui Miron Kiropol propune, de la debut, un univers coerent, dominat de un imaginar al luminozitatii si fragezimii lucrurilor, printre care prezenta umana se afirma cu un fel de tandra timiditate, in gesturi aproape ritualice, marcate progresiv de o coloratura religioasa. Poeziile din perioada exilului amplifica acest univers al comuniunii si aspiratiei spirituale, conferindu-i un plus de dramatism si definitivind profilul unui poet ce-si cauta mereu echilibrul in poeme „citite de inger sub spade".
| OPERA: Jocul lui Aclam, versuri, Bucuresti. 1967; Schimbarea la fota, versuri. Bucuresti, 1968; Rosa-mnii. versuri. Bucuresti, 1969. |
| REFERINTE CRITICE: L. Ciobanu, in Cronica, ni. . 1967: V. Cristea, in Contemporanul, nr. 13, 1967: L. Raicu, in Gazeta literara, nr. 17,1967; M. Tomus, in Steaua, nr. 6, 1967; I. Caraion, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1968; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 5, 1969; D. Micu, in Romania literara, nr. . 1969. |
De fructul tînar si de ea,
Zeita, chiar fiindu-i domn...
Doar spinul vesnic o rapea.
Eram ca spirit revelat,
Ma consuma un verde har
Cu primavara-n lung si-n lat
Ce-o strabateam ei sa-i apar.Si, deodata, ce mi-a spus?
Ca are sot si-i artizan
Al vietii ratacite sus
În secolul prediafan.
Acum
Să aflu duhul viu, moartea să-mi laud.Aproape-i toamna, iarna de pe urmă
Şi primăvara se întoarce lacom.
Mă simt un roi, săgeată sunt în arcul
Ce l-a-ncordat zeiţa către turmă,
Să cadă mielul sub calda-i lovire.
Zeiţa mea cu sân care mă curmă,
Aşa nebună e săgeata-n el,
Că tremură pe mine carnea toată,
îmbătrânită dar ca nestemată.
Umerii-mi gem, al cerurilor Sire
Ce m-ai gonit pe veci din sfântul ţel,
Să nu mă odihnesc pe sân de fată,
Mi-ai lăsat, Doamne, viaţa blestemată,
Nu ştiu să fac din ea decât potire,
Oale de lut şi chipul tău de aur.
M-aş fi dorit un înger într-un taur
Şi Frumuseţii i-aş fi fost bărbat,
Dar n-a venit la mine nici o veste
Din cerul tău atât de întrebat.
Şi am trăit tăiat în bucăţele
Şi tinereţea chiar mormânt îmi este
Şi eu în el ca schilodit de iele.
Iubite Doamne şi frumoasă Doamnă,
Celestule şi îngerinţa mea,
Veniţi spre mine azi cu burta grea,
în versul meu ca frunzele de toamnă.
în ochii mei cresc lungi catapetesme,
Acolo e plutirea de icoane,
Te văd în ele Dragoste cu glezne
Păgâne, cu brăţări greco-romane.
M-ai părăsit adeseori prin veacuri,
Tot ai murit şi tot ai înviat
Şi mi-ai adus otrăvuri cât şi leacuri,
Ademenire ca într-un palat
Ce se năzare-n ochi înfometat
Cu valuri peste biata lui pupilă,
Parcă strigat din vremuri de Sibilă.
Cântă prin capul meu o cucuvaie
Şi o privighetoare împreună.
Luceşte Verbul şi mă încovoaie
Şi cu mătanii viaţa mă cunună.
Ce oare-n Spirit s-a mai hotărât
Asupra mea, cine cu mine luptă?
Eu cel intrat în capişte atât
Şi creştinat prin chiar ce se înfruptă
Din starea păgânească. Eu, păgânul,
Îmbrăţişez Hristosul ce mi-e foame,
Şi iar mă-ntorc zeiţa mea la sânul
Tău ce e arcul plin de străvechi trame.
Iar lumea o urzeşti ca întristare
Sau bucuria geme grăitor
Şi văd că plângi menită împăcare.
Foc, aer, apă şi pământ mă-nsor
Cu numai carnea ta dintru mireasmă,
Podoabă orişicui, rămasă rod.
Plăcere ce roteşti în juru-mi caznă
Eşti învierii mele-n tine, plod.
Zeiţa mea de ai rămâne suflet
în corpul meu, cu el să te înghit -
Vino să-ţi fiu stingere şi răsuflet,
Jertfă de idoli şi văzduh de schit.
Cad în genunchi numai dacă te văd
în umbra unei fete care zboară,
O rândunică eşti peste prăpăd
Din ochii celui dat din trup afară.
Acum când moartea va-mpleti cununi
Pe fruntea mea, vino mai înainte,
Pe când şi-ascute coasa pe cuvinte
Ce-aş vrea să-ţi fie haruri şi minuni.
Străvezime
în piatra scuipată de zori.
Noi suntem ultimii călători
la nord în ceea ce mai pare viaţă.
Obolul e dureros pe ochi.
Noaptea e lungă şi spaima mă învaţă.
Slujesc în lacrimi de deochi
unui vis demult părăginit.
Şi cât am vrut am iubit.
Nu pot să spun că nu am avut
mângâierea în sângele pierdut;
măduva în sămânţa prospeţimii.
Atunci pentru ce îmi e frică
deodată în casa din pod?
Un cutremur de rod
mi-atinge faţa cu scumpa lui cruzime.
Şi simt că vine
nu ştiu ce livadă,
o furie de rugăciune pe mâna-mi
care începe să vadă.
| Viorel Padina | |
 Fotografie din 1992 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 29 octombrie 1950 Gura Padinii, România |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie |  România  |
| Ocupație | new media |
| Limbi | limba română |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | Poezie, Proză, Publicistică, Forumistică |
| Operă de debut | Poemul de oțel |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Viorel Padina, pseudonimul lui Viorel Abălaru, (n. 29 octombrie 1950, Gura Padinii, județul Olt) este un poet și publicist român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Este născut într-o familie de pescari din localitatea Gura Padinii, județul Olt, situată pe malul Bălții Potelu ("Balta Mamina", în protocronicele slavone), raiul copilăriei poetului, unde se afla împărăția trestiilor, nuferilor, pescilor, rațelor și gâștelor sălbatice, stârcilor, țestoaselor, vidrelor și pelicanilor [1]. După absolvirea școlii generale în localitatea natală și a liceului teoretic în Corabia, studiază dreptul la Universitatea din București. A fost membru al Cenaclului de luni și al Cenaclului "Amfiteatru" de la înființarea acestora, în anii 70.
În martie 1978, publică în revista Amfiteatru un interviu controversat cu poetul Nichita Stănescu.[2][3][4]
După finalizarea studiilor în anul 1979, primește repartiție, ca jurist, la Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist în Izbiceni, județul Olt. În această perioadă poartă o corespondență intensă cu membrii importanți ai scriitorimii (corespondență despre care Nicolae Manolescu va afirma că reprezintă "una dintre cele mai teribile mărturii pentru o epocă și pentru o lume"), dar scrisorile îi sunt interceptate de Securitate.[5]
În anul 1980 redactează Apel către Europa,[6], "singurul text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii 80" (Sorin Cucerai), pe care intenționa să-l trimită la Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa, de la Madrid, însă manifestul a fost interceptat de Securitate - în urma unei trădări - și nu a mai ieșit din țară. În august 1981 repetă tentativa de a lansa Apelul către Europa, precum și samizdatul NU! ("organ anticomunist, prim-redactor A.V.Padina"), însă din nou este interceptat de Securitate (din pricina aceluiași trădător).
În august 1982 este premiat la concursul de debut organizat de editura Cartea Românească [7] , pentru volumul de versuri Poemul de oțel [8] , însă volumul premiat nu va mai aparea în perioada programată, deoarece autorul refuză toaletarea manuscrisului.[9]
În anul 1987 dă în judecată editura Cartea Românească, pentru nepublicarea volumului Poemul de oțel, fiind singurul scriitor din perioada fostului regim care a chemat în judecată o editură comunistă.[2][10]
În 1991 apare, în final, volumul Poemul de oțel la editura care-l premiase cu aproape nouă ani în urmă, volum despre care criticul literar Nicolae Manolescu va scrie o cronică de întâmpinare entuziastă [11] (cronică ce va fi contestată vehement de Ioana Pârvulescu).
Începând din 2003, desfășoară o amplă activitate forumistică pe Internet sub niknames AVP, The A..., micul_burghez ș.a., pe forumurile "Adevărul", "Ziua", "Cotidianul", "URR", "Jurnalul National","Liberalism.ro" etc, precum și pe forumurile și blogurile proprii, apoi pe Facebook.[12], fiind cunoscut de internauți și cu porecla de "regele hyperspatziului". În 2004, într-o intervenție de pe forumul "Ziua", schițează intuitiv unele dintre atributele caracteristice ale spațiului virtual de tip Web 2.0 [13] (fără a avea nicio cunoștință despre cercetările corifeilor Web-ului în domeniu - și acestea incipiente, de altfel -, așa cum va mărturisi mai târziu).
Este autorul unei ipoteze metafizice originale : Ipoteza Kosmosului Germinativ, imbricată în poemul cosmogonic Planeta Ou [14]
În prezent locuiește în orașul Corabia, județul Olt. Este căsătorit si are doi copii.
Premii literare[modificare | modificare sursă]
- 1982 - Premiul pentru debut al editurii Cartea Românească
- 2008 - Marele Premiu al Festivalului Virgil Mazilescu
Opera (selectiv)[modificare | modificare sursă]
- Urmărit de Securitate (Povestea lui Ave), Editura Romanati, 1990 - broșură autobiografică, proză [15]
- Povestea lui Ave, Platforma WordPress, 2012 - proză memorialistică [16]
- Poemul de oțel, Editura Cartea Românească, 1991 – poezie
- Poemul de oțel, cu addenda, Platforma Blogger, 2005 [17]
- Poemul de oțel, cu addenda, Platforma WordPress, 2009 [18]
- Epistolar iepocal, platforma Blogger, 2005 - epistolar 1982-1990 [19]
- Epistolar iepocal, platforma WordPress, 2009 [20]
- Publicistica de hârtie, platforma Blogger, 2005 - publicistica print 1991-2003 [21]
- Shir Hashirim pre limba lu Emin, platforma Blogger, 2005 [22]
- Tableta din hyperspatz, platforma Blogger, 2005 - publicistică virtuală, vol.1 [23]
- Planeta Ou, platforma Blogger, 2005-2007 [24]
- Planeta Ou, cu Anexe, platforma WordPress, 2009-2012 [25]
- Hyperspatz patrol, platforma Blogger, 2005-2009 - publicistică virtuală, vol.2 [26]
- Viorel Padina, blog personal, platforma WordPress, 2009 ad infinitum [27]
- Aesopus altfel spus, platforma WordPress, 2010 – fabule [28]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu