2. /21 NOIEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

B. Decese; Sărbători

Decese

• 615 - A decedat Colomban de Luxeuil (n.543), calugarul irlandez care a dus o opera de evanghelizare in Galia,Germania si Italia. Sfantul Colomban este sarbatorit de Biserica Catolica in ziua de 23 noiembrie.

  

  Columbanus (Irish: Columbán, 543 – 21 November 615) (Saint Columbanus, stained glass window, Bobbio Abbey crypt) – foto: en.wikipedia.org

• 1011 - A murit împăratul japonez Reizei; (n. 12 iunie, 949 – d. 21 noiembrie 1011), cel de-al 63- lea imparat al Japoniei conform ordinii traditionale a succesiunii la tron. A domnit intre anii 967-969, dupa care a abdicat și a luat titlul onorific de Reizei-in Joko.

• 1150 - A decedat Garcia Ramirez (numit și Restauratorul; (n.1110)

  

  Garcia Ramirez - foto: ro.wikipedia.org

  Garcia Ramirez (decedat pe 21 noiembrie 1150) numit și Restauratorul, a fost Lord de Monzon și Logrono și din 1134, rege al Navarei. El a restaurat independența coroanei navareze după 58 de ani de unire cu Regatul Aragonului

• 1555: Georgius Agricola (n. 24 martie 1494, Glauchau - d. 21 noiembrie 1555, Chemnitz) a fost un om de știință, care este considerat părintele mineralogiei. Numele lui adevărat a fost de fapt Georg Pawer (transformat în germană Bauer, "agricultorul", de unde și pseudonimul în latină).^[1] A studiat la universitatea din Leipzig avându-l ca profesor pe Petrus Mosellanus. I se atribuie descoperirea bismutului. A fost al doilea copil din șapte al unui țesător din Glachau. Studiază între 1514-1518 limbile vechi la Universitatea din Leipzig avându-l ca profesor pe Petrus Mosellanus (1493- 1524) care era un adept al umanistului Erasmus din Rotterdam.
  Astfel activitatea lui începe ca corector (1518) ulterior rector la școala din Zwickau (1519) alcătuiește un nou sistem de învățământ cu limbile latină, greacă și ebraică, cu discipline ca agricultură, viticultură, măsurători, calcul, aritmetică și cunoștințe militare.

  Revenit în Leipzig (1522) studiază medicina, urmează o perioadă petrecută în Italia la Universitatea din Bologna, Veneția și Padua (1523-1524) revine în Chemnitz Germania (1526)

  În anul 1527 se căsătorește cu văduva Anna Meyner din Chemnitz, fiind în acest timp medic și farmacist la spitalul St. Joachimsthal (azi Jáchymov). Este ales de trei ori ca primar al orașului Chemnitz (1547-1553). Ca membru al universității efectuează cercetări în domeniul medicinii, farmaciei, alchimiei, filologiei, pedagogicii, politicii, istoriei, meteorologiei, științelor pământului, ca geologie și minerit.

  Astfel va publica prima sa lucrare Bermannus, sive de re metallica (1530) care tratează căutarea minereurilor utile, măsurători, tehnica mineritului și obținerea metalelor

  Tratatul său următor De menusuris et ponderibus (1533) descrie unitățile de măsură folosite în antichitate de greci și romani.

  Descrierea proceselor din interiorul scoarței pământului o descrie în De ortu et ausis subterra neorum (1544) și De natura eorum, quae effluunt exterra (1545) sau despre fosile și minerale în De natura fossilium, De veteribus et novis metallis.

  Agricola are (cel puțin) șase copii din două căsătorii. Moare la data de 21 noiembrie 1555 la Chemnitz.

  Saxonia aflându-se în perioada de după Reformație, conducerea protestantă a orașului refuză îngroparea lui, a unui catolic în cimitirul comunității din Chemnitz, astfel că Agricola va fi înmormântat în curtea bisericii din Zeitz.
  • Opera cea mai importantă care a lăsat-o Agricola pentru posteritate este De re metallica libri XII (1556) 

    Georgius Agricola
    Date personale

• 1570: Ruxandra Lăpușneanu, principesă din Moldova, soția domnului Moldovei Alexandru Lăpușneanu (n. 1538)
• 1652: Jan Brożek (Ioannes Broscius,^[1] Joannes Broscius^[2] or Johannes Broscius;^[3][4] n. 1 noiembrie 1585, Kurzelów[*], Polonia – d. 21 noiembrie 1652, Bronowice Małe[*], Bronowice[*], Polonia) a fost un polimat polonez: un matematician, astronom, medic, poet, scriitor, muzician și rector al Academiei din Cracovia. Brożek s-a născut în Kurzelów, Sandomierz și a locuit în Cracovia, Staszów și Międzyrzec Podlaski. A studiat la Academia din Cracovia (în prezent Universitatea Jagiellonian) și la Universitatea din Padova. Jan Brożek a fost cel mai proeminent matematician polonez din secolul al XVII-lea. A studiat de asemenea și medicina, teologia și geodezia. A contribuit la o mai bună cunoaștere a teoriilor lui Nicolaus Copernic. 

  Jan Brożek

• 1695 - A decedat Henry Purcell, compozitor britanic, considerat creatorul operei naţionale engleze ( „Dido and Aeneas”); (n.10.09.1659).

  

  Henry Purcell  - foto: ro.wikipedia.org

  Henry Purcell (n. cca. 1659, Westminster – d. 22 noiembrie 1695, Londra) compozitor englez (cu un strămoș din familia suide) de muzică barocă.

   

• 1811 - A murit Heinrich von Kleist, scriitorul care a introdus în literatura germană nuvela si comedia ca specii literare („Michael Kohlhaas” şi „Ulciorul sfărâmat”); (n.18.10.1777).

• 1844 - A murit fabulistul rus Ivan Andreevici Krîlov; (n. 13.02.1769).

  

  Ivan Andreevici Krîlov - foto: ro.wikipedia.org

  Ivan Andreevici Krîlov (n. 13 februarie 1769, Moscova — d. 21 noiembrie 1844, Sankt Petersburg), cel mai cunoscut fabulist rus. Fabulele sale ridiculizează racile morale ale epocii, în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe și zicători. Sunt remarcabile gama variată a ironiei și satirei, uneori bonome, limbajul vioi, pitoresc și paremiologic.

• 1860: Georg Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe (20 decembrie 1784 – 21 noiembrie 1860) a fost Conte și mai târziu Prinț de Schaumburg-Lippe. S-a născut la Bückeburg ca fiu al lui Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe și al celei de-a doua soții a acestuia, Prințesa Juliane de Hesse-Philippsthal (1761–1799).
  A moștenit titlul tatălui său la 13 februarie 1787, pe când avea 2 ani, însă până la majoratul său comitatul a fost condus de mama lui, Prințesa Juliane, iar după moartea acesteia în 1799, de către Contele von Wallmoden-Gimborn.
  Landgraful Wilhelm al IX-lea de Hesse-Kassel a ocupat întreg comitatul Schaumburg-Lippe, cu excepția regiunii Wilhelmstein, susținând că strămoșii Prințesei Juliane nu ar fi fost de rang suficient de înalt. Curtea Imperială de la Viena a decis în favoarea lui Georg Wilhelm și a dispus ca Wilhelm al IX-lea să se retragă, lucru pe care l-a făcut după o ocupație de două luni.
  Comitatul Schaumburg-Lippe s-a alăturat Confederației Rinului la 15 decembrie 1807 și a devenit principat: Georg Wilhelm a devenit astfel primul Prinț de Schaumburg-Lippe. În 1815 Schaumburg-Lippe s-a alăurat Confederației Germane. Georg Wilhelm a murit la Bückeburg în 1860, după o domnie de 73 de ani. I-a urmat ca Prinț fiul său cel mare, Adolf. Georg Wilhelm s-a căsătorit la 23 iunie 1816 la Arolsen cu Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont (1796–1869); au avut nouă copii:
  • Prințul Adolf I (1817–1893)
  • Prințesa Matilda (1818–1891); căsătorită cu Ducele Eugen de Württemberg (1820–1875)
  • Prințesa Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1821–1899)
  • Prințul Ernst (1822–1831)
  • Prințesa Ida (1824–1894)
  • Prințesa Emma (1827–1828)
  • Prințul Wilhelm (1834–1906); căsătorit cu Prințesa Bathildis de Anhalt-Dessau.
  • Prințul Hermann (1839–1839)
  • Prințesa Elisabeta (1841–1926); căsătorită cu Prințul Wilhelm de Hanau și Horowitz, un fiu morganatic al lui Frederic Wilhelm, Elector de Hesse. 

    Georg Wilhelm

    Părinți Filip al II-lea Juliane de Hesse-Philippsthal  Frați și surori Clemens von Althaus[*]  Căsătorit cu Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont Copii Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Matilda Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Ernst Ida Emma Wilhelm Hermann Elisabeta

• 1874: Marià Fortuny i Marsal (numele complet Marià Josep Maria Bernat Fortuny i Marsal; n. 11 iunie 1838,^{[1][2][3][4][5][6]} Reus, Spania^[7] – d. 21 noiembrie 1874,^{[1][2][3][4][5][8][6][9]} Roma, Italia^[10][7]) a fost un pictor catalan din Spania, cunoscut pe plan internațional. Pe durata scurtei sale cariere, a realizat lucrări pe o varietate de teme specifice acelei perioade, printre care temele romantice și orientaliste. 

  Marià Fortuny

  Căsătorit cu Cecilia de Madrazo[*]  Copii Mariano Fortuny y Madrazo[*] María Luisa Fortuny[*]

• 1887 - A decedat Petre Ispirescu, scriitor şi folclorist român, unul dintre cei mai pricepuţi culegători de folclor (“Legende şi basmele românilor. ”); (n.ian.1830).

  

  Petre Ispirescu - foto: ro.wikipedia.org

  Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830, București — d. 21 noiembrie, sau 27 noiembrie după alte surse, 1887), editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român.

• 1896: Dimitrie Scarlat Miclescu (n. 29 februarie 1820, Iași - d. 21 noiembrie 1896, Botoșani) a fost un om politic român, ministru al lucrărilor publice în guvernul lui Vasile Sturdza și al justiției în guvernul Manolache Costache Epureanu (Iași - 2), ambele de la Iași, după Mica Unire, dar înainte de unirea administrativă a Principatelor Române.
  Mormântul său se află în Cimitirul Eternitatea din Botoșani, pe a cărui piatra funerară scrie „Aici odihnește amicul țăranilor”. Dimitrie Miclescu a fost fiul vornicului Scarlat Miclescu (1788 – 12 aprilie 1853) și al Mariei Beldiman, deci frate al mitropolitului Calinic Miclescu. A fost căsătorit cu Catinca Saint-Andre, apoi cu Maria Butureanu, cu care a avut doi copii: Constantin (1852-1912), avocat, profesor la Liceul Național din Iași, și Victor (1866-1922), avocat, politician, publicist.
  A fost semnatar al petiției adresată, în 1857, Marilor Puteri, semnatare ale Tratatului de la Paris, demascând activitatea caimacamului Teodor Balș. În perioada în care a fost deputat al ieșenilor în Adunarea Ad-hoc și al dorohoienilor în Adunarea Electivă s-a remarcat ca "un unionist convins și înflăcărat din primele timpuri, sprijinind cu convingere și pasiune ideea unirii celor două țări, într-un moment când astfel de idei nu erau nici prea mult răspândite, nici îndeajuns de sprijinite" (Victor Slăvescu). Apoi a îndeplinit funcțiile de ministru al lucrărilor publice în cel dintâi guvern al Moldovei (15 ianuarie 1859), ministru de finanțe și de justiție (1859-1860).
• 1899: Prințesa Maria de Baden (Marie Amalie; 20 noiembrie 1834 - 21 noiembrie 1899) a fost a treia fiică și al șaptelea copil al lui Leopold, Mare Duce de Baden (1790–1852) și a Prințesei Sofia Wilhelmina a Suediei (1801–65). Ea a fost Prințesă de Leiningen prin căsătoria cu Ernst Leopold, Prinț de Leiningen. 
  Maria de Baden în ziua nunții
  Prințesa Maria s-a născut la 20 noiembrie 1834, la Karlsruhe. Ea a fost a treia fiică și al șaptelea copil al Marelui Duce Leopold de Baden și a soției acestuia, Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei.
  Tatăl Mariei, Marele Duce Leopold, era descendent dintr-o ramură morganatică a familiei Baden (mama lui a fost Louise Caroline de Hochberg, o nobilă germană) și nu se bucura de statutul princiar sau drepturile suverane ale Casei de Zähringen. Totuși, în 1830, el a urcat pe tronul Marelui Ducat de Baden după ce linia principală masculină s-a stins. Leopold a fost considerat primul conducător german care a adus reforme liberale în țara sa. Mama lui, Prințesa Sofia a Suediei, era fiica regelui Gustav al IV-lea al Suediei și a Frederica de Baden. La 11 septembrie 1858, la Karlsruhe, Maria s-a căsătorit cu Ernst Leopold, Prinț de Leiningen (1830–1904), fiul cel mare al lui Karl, Prinț de Leiningen (1804 - 1856) și a contesei Maria Klebelsberg (1806 - 1880). Prințul Karl de Leiningen a fost fratele vitreg al reginei Victoria. Ei au avut doi copii:
  • Prințesa Alberta de Leiningen (24 decembrie 1863 – 30 august 1901).
  • Prințul Emich de Leiningen (18 ianuarie 1866 – 18 iulie 1939); a devenit al 5-lea Prinț de Leiningen după decesul tatălui său în 1904; s-a căsătorit cu Prințesa Feodore de Hohenlohe-Langenburg (1866–1932). 

    Prințesa Maria de Baden

    Părinți Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei  Frați și surori Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Frederic I, Mare Duce de Baden Ludovic al II-lea Prințul Wilhelm de Baden Karl von of[*]  Căsătorită cu Ernst Leopold, Prinț de Leiningen Copii Prințesa Alberta de Leiningen Emich, Prinț de Leiningen

• 1928: Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss (n. 1858)
• 1916: Franz Joseph I al Austriei (în română Francisc Iosif I, în germană Franz Josef I, în maghiară I. Ferenc József, în cehă František Josef I, în croată Franjo Josip I, în italiană Francesco Giuseppe I), (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916.
  Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului. 
  Arhiducele Franz Joseph în 1840 (portret de Moritz Daffinger).
  Franz Joseph s-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena, fiind primul născut al arhiducelui Francisc Carol Joseph (1802 - 1878), care era fratele mai tânăr al împăratului Ferdinand I al Austriei. Mama lui a fost Prințesa Sophie Friederike Dorothée Wilhelmine de Bavaria (1805 - 1872).
  Pentru că unchiul său, împăratul Ferdinand, era bolnav psihic iar tatăl său nu era ambițios și era în vârstă, tânărul arhiduce "Franzl", a fost crescut de mama sa ca un viitor împărat, cu accent pe devotament, responsabilitate și sârguință. Franzl și-a idolatrizat bunicul, der Gute Kaiser Franz, ca pe monarhul ideal, care a murit cu puțin înainte ca Franz Joseph să împlinească cinci ani. La vârsta de 13 ani a început cariera militară în rang de colonel în armata austriacă. A preferat să poarte uniforma militară aproape tot restul vieții.^[1]
  Franz Joseph a avut trei frați și o soră: arhiducele Ferdinand Maximilian (1832–1867), viitorul împărat al Mexicului; arhiducele Karl Ludwig (1833–1896) tatăl viitorului arhiduce Franz Ferdinand de Austria; arhiducele Ludwig Viktor (1842–1919) și arhiducesa Maria Anna (1835–1839), care a murit la vârsta de patru ani.
  În urma demisiei cancelarului Prințul Metternich în timpul Revoluției din 1848, tânărul arhiduce a fost numit guvernator al Boemiei la 6 aprilie însă nu a preluat postul niciodată. În schimb, Franz a fost trimis pe front în Italia, alăturându-se mareșalului Radetzky; a primit botezul focului la 5 mai la Santa Lucia. Curând arhiducele a fost chemat în Austria, la mijlocul lui iunie fiind alături de familie la Innsbruck. La Innsbruck Franz Joseph a întâlnit-o pentru prima dată pe verișoara lui primară, Elisabeta, viitoarea lui soție, atunci o fetiță de zece ani.
  După victoria asupra italienilor la Custoza la sfârșitul lunii iulie, Curtea s-a simțit în siguranță pentru a reveni la Viena, și Franz Joseph a călătorit cu ei. Dar în termen de câteva luni Viena părea din nou nesigură iar în septembrie, Curtea a plecat din nou, de data la Olmütz în Moravia. Alfred I, Prinț de Windisch-Grätz, influentul comandant militar din Boemia, era hotărât să-l vadă pe tânărul arhiduce cât mai curând pe tron. Se credea că un nou conducător nu ar fi fost obligat să respecte guvernul constituțional cu care Ferdinand a fost obligat să fie de acord, și că era necesar să se găsească un împărat tânăr, energic, pentru a-l înlocui pe amabilul dar debilul împărat.^[2]
  La 2 decembrie, la Olmütz, prin abdicarea unchiului Ferdinand și prin renunțarea la tron a tatălui său, Franz Joseph a succedat ca împărat al Austriei, la vârsta de 18 ani. Numele de "Franz Joseph" a fost ales în mod deliberat în onoarea unchiului noului împărat, Iosif al II-lea, care a fost considerat un reformator modern. 
  Franz Joseph în 1851 (portret de Johann Ranzi)
  
  La începutul domniei sale, Franz Joseph 1 a fost consiliat de noul prim-ministru, Felix Schwarzenberg, care l-a îndrumat spre recâștigarea puterii monarhice absolutiste și spre obținerea unei poziții de forță în politica externă. Campanii militare au fost necesare împotriva maghiarilor, care s-au răzvrătit împotriva autorității centrale Habsburg în numele libertățile lor antice. Franz Josef a abolit constituția din 1849 și și-a mărit atribuțiile guvernamentale în 1852.
  După 1850, Franz Joseph a trebuit să accepte eșecurile politicii externe austriece: Războiul Crimeii și ruptura de Rusia precum și războiul cu Sardinia din 1859, împotriva Casei de Savoia și a lui Napoleon al III-lea, când a fost învins în vestita bătălie de la Solferino.
  Regresul a continuat cu înfrângerea din războiul austro-prusac din 1866, care a dus la constituirea statului dualist austro-ungar în 1867.
  La 18 februarie 1853, la Viena, Franz Joseph a scăpat cu viață din atentatul pus la cale de János Libényi, un naționalist fanatic maghiar.
  În 1878, în urma Congresului de la Berlin, Franz Joseph a obținut administrarea fostei provincii otomane Bosnia-Herțegovina, pe care o anexează în 1908.
  Franz Joseph a inițiat modernizarea Vienei prin demolarea fortificațiilor vechii cetăți și construirea celebrului bulevard Ringstrasse pe terenul eliberat.
  Între 1848 și 1867 Franz Joseph a fost ultima persoană care a ocupat funcția de mare principe al Transilvaniei.
  

  Încoronarea lui Franz Joseph ca rege al Ungariei, 8 iunie 1867.
  La 8 iunie 1867, la Buda, în Biserica Mátyás, Franz Joseph a fost încoronat și ca rege apostolic al Ungariei (1867-1916) și în această calitate a aprobat legea privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, la 27 mai 1867, punând astfel capăt disensiunilor cu nobilimea maghiară prin crearea unui stat dualist: Austro-Ungaria.
  În 1873 Franz Joseph încheie cu Alexandru II, țarul Rusiei și, ulterior, cu Wilhelm I, împăratul Germaniei, alianța celor trei împărați ca un acord consultativ între cele trei imperii.
  În 1892 a aprobat renunțarea la vechiul sistem monetar bazat pe creițari, florini și taleri și trecerea la un sistem monetar modern, compatibil cu cel al Uniunii Monetare Latine, bazat pe coroana austriacă (divizată în 100 de helleri).
  În data de 27 septembrie 1896 a inaugurat la Orșova (pe atunci în Austro-Ungaria), împreună cu regii Carol I al României și Alexandru I al Serbiei, canalul navigabil de la Porțile de Fier. În aceeași zi a început o vizită oficială de trei zile în Regatul României. 
  Elisabeta, soția împăratului, pictură de Georg Raab
  La 24 aprilie 1854, la Viena, s-a căsătorit cu prințesa bavareză Elisabeta de Wittelsbach (Sisi), verișoara sa, care avea doar 16 ani. Sisi este foarte populară în toată Europa pînă în ziua de azi. Căsnicia lor n-a fost una fericită. Sisi nu s-a adaptat niciodată rigorii vieții de la curte și întotdeauna a avut neînțelegeri cu familia regală. Împărăteasa era o călătoare pasionată și rareori era văzută la Viena.
  Împreună au avut 4 copii:
  • Sophie (1855-1857)
  • Gisela (1856-1932), căsătorită cu Leopold de Bavaria
  • Rudolf (1858-1889), căsătorit cu Stephanie de Belgia
  • Valerie (1868-1924), căsătorită cu Franz Salvator
  Viața personală a fost presărată cu drame familiale: Pe fratele lui mai mic, împăratul Maximilian al Mexicului, l-au detronat și executat revoluționarii mexicani. Primul său copil, arhiducesa Sofia, a murit la vârsta de doi ani. La 30 ianuarie 1889, fiul său Rudolf, s-a sinucis la Mayerling, în urma unei drame pasionale. Soția sa, Elisabeta, a fost asasinată la Geneva de către anarhistul italian Luigi Lucheni la 10 septembrie 1898.
  De prin anul 1871 el și soția sa au început să doarmă în dormitoare separate. De atunci el obișnuia să pună servitorii să-l trezească la ora trei jumătate dimineața. 
  Împăratul Franz Joseph
  În 1885 Franz Joseph a întâlnit-o pe Katharina Schratt, actriță care i-a devenit metresă. Relația lor a durat până la sfârșitul vieții sale și a fost tolerată de Sisi. Franz Joseph a construit vila Schratt în Bad Ischl pentru ea, și de asemenea, i-a dăruit un mic palat în Viena.
  După moartea fiului său Rudolf, moștenitor al tronului era nepotul său Arhiducele Franz Ferdinand. Când Franz Ferdinand a decis să se căsătorească cu o simplă contesă, Franz Joseph s-a opus și a insistat că trebuie considerată o căsătorie morganatică; nici măcar nu a participat la nuntă. După acest eveniment, cei doi s-au displăcut profund și nu mai aveau încredere unul în altul. Franz Ferdinand a fost asasinat în 1914.
  Franz Joseph I a fost martorul primilor 2 ani din războiul ce avea să pună capăt, printre altele, și imperiului său. Împăratul a murit la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 86 de ani la Palatul Schönbrunn și a fost înmormântat în Cripta Imperială din Mănăstirea Capucinilor din Viena, după 9 zile, la 30 noiembrie. I-a succedat la tron împăratul Carol I al Austriei. 
Jump to navigationJump to search

Franz Joseph al Austriei

Împăratul Franz Joseph, ca. 1905 Părinți Arhiducele Francisc Carol al Austriei Prințesa Sofia de Bavaria  Frați și surori Archduchess Maria Anna of Austria[*] Maximilian I al Mexicului Arhiducele Carol Ludovic al Austriei Arhiducele Ludwig Viktor de Austria  Căsătorit cu Elisabeta de Bavaria Copii Arhiducesa Sofia Arhiducesa Gisela Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei Arhiducesa Marie-Valerie

• 1925: Alexandra a Danemarcei (1 decembrie 1844 - 21 noiembrie 1925) a fost soția regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit și, astfel, împărăteasă a Indiei în timpul domniei soțului ei. Anterior, ea a fost prințesă de Wales din 1863 în 1901 (cea mai lungă durată în care cineva a deținut acest titlu). Din 1910 până la moartea ei, a fost regina mamă, fiind regină și mamă a monarhului George al V-lea al Regatului Unit, deși ea a fost în general mai mult numită Maiestatea Sa Regina Alexandra.
  Îndatoririle ei publice au fost restricționate la implicări necontroversate în acte de caritate. Odată cu moartea reginei Victoria în 1901, Albert Edward a devenit rege sub numele de Edward Albert al VII-lea, iar Alexandra regină. De la moartea lui Edward în 1910 până la moartea ei a fost regină mamă fiind atât regină cât și mamă a monarhului domnitor George al V-lea, deși era în mod frecvent numită maiestatea să regina Alexandra. Ea nu avea deloc încredere în nepotul ei împăratul german Wilhelm al II-lea și și-a ajutat fiul în timpul Primului Război Mondial când Marea Britanie și aliații au învins Germania. 
  Locul de naştere al Alexandrei: Palatul Galben (daneză Det Gule Palæ) din Copenhaga.
  Prințesa Alexandra Caroline Marie Charlotte Louise Julia, sau Alix, cum era cunoscută în familie, s-a născut la Palatul Galben.^[1] Tatăl ei era Prințul Cristian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg iar mama era prințesa Louise de Hesse-Kassel^[2] Deși avea sânge regal^[3] familia ducea o viață normală. Nu dispuneau de averi mari. Ocazional, Hans Christian Andersen era invitat să spună povești copiilor înainte de culcare.^[4]
  În 1848 regele Cristian al VIII-lea al Danemarcei a murit și singurul lui fiu, Frederick i-a urmat la tron. Frederick a avut doua mariaje însă nici un copil. O criză de succesiune a apărut pentru că Frederick domnea atât în Danemarca cât și în Schleswig-Holstein iar regulile la succesiune erau diferite. În Holstein legea salică interzicea ca moștenirea să se facă pe linie feminină în timp ce în Danemarca nu exista o astfel de restricție. Holstein fiind predominant german și-a proclamat independența. În 1852 marile puteri s-au întâlnit la Londra pentru a discuta succesiunea daneză. S-a prevăzut ca prințul Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg să fie moștenitorul lui Frederick.^[5][6]
  Prințul Christian a primit titlul de Prinț al Danemarcei iar familia sa s-a mutat într-o reședință oficială, Palatul Bernstorff. Deși statutul familiei s-a schimbat, veniturile lor n-au crescut și nu participau la viața de la curte de la Copenhaga; au refuzat s-o întâlnească pe ce-a de-a treia soție a lui Frederick și fostă metresă, Louise Rasmussen, care avea un copil nelegitim de la un fost iubit.^[7]
  Alexandra și-a împărțit dormitorul cu sora ei Dagmar (viitoarea împărăteasă Maria a Rusiei) și își făcea singură hainele ^[8]. La Bernstorff Alexandra s-a transformat într-o tânără femeie care a învățat engleza de la misionarul englez la Copenhaga și a fost creștinată în palatul Christiansbourg. Alexandra a fost devotată și a urmat credințele înaltei biserici de-a lungul întregii sale vieții. Împreună cu sora ei Dagmar a luat lecții de înot de la pionierul suedez de înot pentru femei Nancy Edberg. 
  Portretul Prințesei de Wales, de Franz Xaver Winterhalter.
  Regina Victoria și soțul ei, prințul Albert erau deja preocupați în a găsi o mireasă fiului lor Albert Edward, Prințul de Wales. Ei au cerut ajutorul fiicei lor, prințesa încoronata Victoria a Prusiei în a găsi candidata potrivită. Alexandra nu era favorită de vreme ce danezii erau în dezacord cu prusacii asupra problemei Schleswig-Holstein, iar majoritatea relațiilor familiei britanice erau germane. În cele din urmă, după ce au eliminat celelalte posibilități, s-au oprit asupra ei că fiind singură pentru a fi aleasă. Pe 24 septembrie 1861 Prințesa Victoria i-a prezentat-o fratelui ei pe Alexandra La Speyer, dar numai un an mai târziu pe 9 septembrie 1962 (după aventură cu Nellie Clifden și moartea tatălui ei), Albert a cerut-o în căsătorie pe Alexandra la castelul regal din Laeken, proprietatea unchiului ei, regele Leopold I al Belgiei.
  La 24 septembrie 1861 la Speyer, Prințesa Victoria i-a făcut cunoștință Alexandrei cu fratele său Albert Eduard însă abia după aproape un an, la 9 septembrie 1862 (după aventura sa cu Nellie Clifden și după decesul tatălui său), Albert Eduard o cere în căsătorie pe Alexandra la Castelul Laeken, casa unchiului lui, regele Leopold I al Belgiei.^[9]
  Câteva luni mai târziu, Alexandra a călătorit din Danemarca în Regatul Unit la bordul vasului Victoria and Albert II pentru a se căsători și a ajuns la Gravesend, Kent la 7 martie 1863.^[10]
  Fiica regelui mării de peste mări,
  Alexandra,
  Noi suntem Saxoni normanzi și danezi,
  Dar dintre toți noi danezii îți urăm un bun venit,
  Alexandra.
  Un bun venit Alexandrei De Alfred Tennyson
  Cuplul s-a căsătorit pe 10 martie 1863 la Capela Sf. George în Castelul Windsor, căsătorie oficiată de Tomas Longley Arhiepiscop de Cantenburry ^[11] . Alegerea locației a fost criticată de presă (fiind înafara Londrei, departe de publicul larg care nu a putut participa la spectacol), de potențialii oaspeți (era dificil să ajungi acolo și cum locația era mică unii oameni care se așteptau la invitații nu au fost invitați) și danezii (doar persoane apropiate Alexandrei). Curtea încă îl jelea pe prințul Albert așa că doamnelor li s-a interzis să poarte gri, liliachiu și mov. Cuplul a fost văzut în luna de miere la casa Osborne pe insula Wight de către școlarii de la colegiul Eton.^[12] printre care și lordul Randolph Churchill.
  

  bustul Alexandrei
  Până la sfârșitul anului următor tatăl Alexandrei a urcat pe tronul Danemarcei, fratele ei George a devenit rege al Greciei, iar sora sa Dagmar s-a logodit cu Țareviciul Rusiei^[13], iar Alexandra a născut primul ei copil. Ascensiunea tatălui ei a dat naștere unui conflict ulterior asupra sorții provinciei Schleswig-Holstein. Confederația germană a invadat cu succes Danemarca, reducând suprafața acesteia cu două cincimi. Spre marea supărare a reginei Victoria și a prințesei încoronate de Prusia, Alexandra și Albert au ajutat partea daneză în război. Cucerirea de către Prusia, a unor teritorii foste daneze a mărit ura Alexandrei față de germani, sentiment pe care îl va avea întreaga ei viață. Primul copil al Alexandrei, Albert Victor, s-a născut prematur cu două luni înainte, la începutul anului 1864. În total, Albert Eduard și Alexandra au avut șase copii. Ea a fost devotată copiilor ei; era în perioada de glorie când alerga în camera copiilor, își punea un sorț, spăla copii și-i punea să doarmă în paturile lor micuțe. În public, Alexandra era demnă și plină de farmec, iar în particular era afectuoasă.^[8][14] Îi plăcea sportul și practica dansul, călăria, patinajul. La fel de mult îi plăcea vânătoarea.^[15][16].
  Aparent, toți copiii Alexandrei s-au născut prematur. Alexandra nu voia ca regina Victoria să fie prezentă la nașterea copiilor, așa că în mod deliberat o inducea în eroare pe regină cu privire la data posibilă a nașterii.^[17] În timpul nașterii celui de-al treilea copil, în 1867, ea a făcut o complicație care i-a amenințat viața, lăsând-o cu un șchiopătat permanent. 
  Prințesa Alexandra, 1870.
  

  Alexandra în jurul anului 1889.
  După boala ei din anul precedent, abia începuse să meargă din nou fără ajutorul a două bastoane și era deja însărcinată cu al patrulea copil.^[19] Eduard și Alexandra au întreprins un tur de șase luni în Austria, Egipt și Grecia, din 1868 până în 1869, care a inclus și o vizită fratelui ei, regele George I al Greciei. În Turcia a fost prima femeie care stat la masă cu Sultanul Abd Al-Aziz (Abdülâziz), în aprilie 1868.^[20] . Au vizitat câmpurile de luptă din Crimeea și doar ea singură haremul din Khedive Ismail.
  Reședințele preferate ale lui Albert Eduard și Alexandra erau Casa Sandringham și Casa Marlborough. Biografii au căzut de acord că mariajul lor a fost în multe feluri fericit; cu toate acestea unii au afirmat că Albert Eduard n-a acordat soției sale atâta atenție pe cât aceasta și-ar fi dorit și din acest motiv, treptat, s-au înstrăinat, până la atacul lui de febră tifoidă (boală care se crede că l-a ucis pe tatăl lui) de la sfârșitul anului 1871, care a dus la reconcilierea lor.^[21] De-a lungul mariajului, Albert Eduard a continuat să aibă relații cu alte femei, printre care actrița Lillie Langtry, Daisy Greville, Contesă de Warwick, Jennie Jerome, umanista Agnes Keyser și Alice Keppel. Cele mai multe dintre relații erau cunoscute de Alexandra, care a invitat-o pe Alice Keppel să-l viziteze pe rege când acesta era pe moarte.^[22] Alexandra a rămas fidelă soțului ei.^[23]
  Un grad sporit de surditate, cauzat de otoscleroză ereditară, a dus la izolarea socială a Alexandrei; a petrecut mult timp acasă cu copii și animalele de companie .^[24] A șasea perioadă și ultima în care a fost însărcinată s-a sfârșit tragic când fiul ei nou născut a murit la o zi după naștere. În ciuda rugăminților de a fi lăsată singură, regina Victoria a insistat să anunțe perioada de doliu la curte care a dus la elemente de nesolidaritate din partea presei care a descris nașterea ca „un avort neplăcut” și pregătirile de înmormântare ca o „mămoșenie bolnăvicioasă”.
  Alexandra și-a petrecut vara anului 1877 în Grecia, recuperându-se după perioada de boală și vizitând-și fratele, regele George I al Greciei. În timpul războiului Ruso-Turc (1877-1878), Alexandra a fost clar împotriva Turciei și de partea Rusiei, (unde sora sa mai mică era căsătorită cu Țareviciul Rusiei) și a pus presiuni pentru a revizui granițele dintre Grecia și Turcia în favoarea Greciei.^[25]. Alexandra și cei doi fii ai ei și-au petrecut următorii trei ani separați unii de alții, băieții au fost trimiși într-o croazieră, ceea ce făcea parte din educația lor generală și navală. Salutul de la revedere a fost plin de lacrimi și după scrisorile ei regulate, acesteia îi era extrem de dor de aceștia. În 1881, Alexandra și Albert Edward au călătorit la Sankt Petersburg, după asasinarea lui Alexandru al II-lea al Rusiei, amândoi reprezentând Marea Britanie și așa Alexandra a putut să susțină confortul surorii ei, care era acum Țarină.^[26].
  

  Alexanda(stanga), împreună cu mama sa(centru) şi cu fiica cea mare(dreapta)
  Alexandra și-a îndeplinit datoriile publice; cuvintele reginei Victoria au fost: „Pentru a mă scuti de efortul și oboseala funcției. A deschis bazaruri, a participat la concerte, a vizitat spitaluri în locul meu. Ea nu numai că nu s-a plâns niciodată, dar a și dovedit că ei îi plăcea ceea ce alții ar fi zis că e o muncă obositoare”. Ea a avut un interes particular pentru spitalul londonez, vizitându-l regulat. Joseph Marrick, așa numitul „om elefant” a fost unul din pacienții pe care ea i-a vizitat. Publicul a încurajat-o pe Alexandra, dar în timpul vizitei în Irlanda, în anul 1885, ea a suferit un rar moment de neînțelegere publică, în timpul vizitei din orașul Cork, un focar al revoltei irlandeze. Ea și sotul ei au fost huiduiți de o mulțime de două sau trei mii de oameni, fluturând bețe și steaguri negre. Ea a trecut peste experiența neplăcută, iar presa britanică totuși a pus vizita într-o lumină pozitivă, descriind mulțimea ca „entuziasmată”. În cadrul aceleiași vizite ea și-a luat doctoratul în muzica de la colegiul Trinity din Dublin.
  Decesul fiului ei cel mare, în 1892 a fost o lovitură serioasă pentru Alexandra; camera acestuia și lucrurile sale au rămas exact cum le-a lăsat.^[27] Alexandra a spus "Mi-am îngropat îngerul și cu el fericirea mea."^[28] Doi ani mai târziu, în 1894, cumnatul său Alexandru al III-lea al Rusiei a murit iar nepotul ei, Nicolae al II-lea al Rusiei, a devenit Țar. Alexandra și-a susținut sora văduvă, s-a rugat alături de ea și-a stat două săptămâni în Rusia după înmormântarea soțului acesteia. 
  Regina Alexandra și regele Eduard al VII-lea, 1903.
  După decesul soacrei sale, regina Victoria, în 1901, Alexandra a devenit regină. Două luni mai târziu, fiul său George și nora sa Mary au plecat într-un lung tur al imperiului, lăsându-și copiii în grija Alexandrei și a lui Eduard care și-au iubit foarte mult nepotul. La întoarcerea lui George, pregătirile pentru încoronarea regilor erau gata.
  Cu doar câteva zile înainte de încoronarea din iunie 1902, Eduard s-a îmbolnăvit de apendicită. Alexandra a încercat să nu alarmeze publicul însă în cele din urmă, încoronarea a fost amânată iar Eduard a făcut operație. După recuperare, Alexandra și Eduard au fost încoronați împreună în august: el de arhiepiscopul de Canterbury, Frederick Temple, iar ea de arhiepiscopul de York, William Dalrymple Maclagan.^[30]
  

  Regina Alexandra, 1923
  Biografii au afirmat că Alexandrei i s-a refuzat accesul la documentele de informare ale regelui și a fost exclusă din unele vizite externe ale regelui pentru a preveni amestecul ei în chestiunile diplomatice.^[31] Ea s-a opus sistematic la orice ar fi favorizat expansiunea sau interesele germane. Ziarul german Frankfurter Zeitung spunea deschis referindu-se la Alexandra și la sora sa Țarina mamă că perechea a fost "centrul de conspirație internațională de luptă împotriva Germaniei".^[32] Ea îl disprețuia și nu avea încredere în nepotul ei, Wilhelm al II-lea al Germaniei, numindu-l în 1900 "dușmanul din cercul nostru"^[33]
  În ciuda faptului că a devenit regină, îndatoririle Alexandrei nu s-au schimbat prea mult și ea și-a păstrat multe dintre obiceiuri. Dama de companie a Alexandrei, Charlotte Knollys, a servit-o pe aceasta cu loialitate mulți ani. Pe 10 decembrie 1903, Charlotte, fiica lui Sir William Knollys, s-a trezit și a găsit dormitorul ei plin de fum. Ea a trezit-o pe Alexandra și a dus-o în siguranță. Cuvintele marii ducese Augusta de Mecklenburg-Strelitz au fost: ”Trebuie să ii dăm crezare bătrânei Charlotte pentu adevărata salvare a vieții Alexandrei.”
  

  Alexandra a fost un fotograf amator entuziast.
  În 1910, Alexandra a devenit prima soție a unui monarh britanic care a vizitat Camera Comunelor în timpul unei dezbateri. La scurtă vreme și-a vizitat fratele George I al Greciei în Corfu. În timp ce era acolo, a primit vestea că regele Eduard este grav bolnav. S-a întors în Marea Britanie imediat și a ajuns cu o zi înainte ca soțul ei să moară. În ultimele lui ore, ea personal i-a administrat oxigen pentru a-l ajuta să respire.^[34]. Ea i-a spus lui Frederick Ponsonby: „Mă simțeam ca și cum m-aș fi transformat într-o stâncă, neputând să plâng, neputând să înțeleg cele întâmplate.” Mai târziu, în acel an ea s-a mutat din Palatul Buckingham în Casa Marlborough, dar și-a menținut în posesie reședința de la Sandringham. În ciuda viziunilor personale ea a suportat decizia regelui de a ajuta forțarea legii să treacă prin Parlament la cererea Primului-ministru, dar împotrivă dorințelor Camerei Lorzilor când petrecerea reformei a câștigat electoratul pentru Camera Comunelor. Nu a participat la încoronarea fiului ei în 1911 deoarece nu era obișnuit ca o regină încoronată să participe la încoronarea altui rege sau regine însă a și-a continuat acțiunile caritabile. Una dintre aceste acțiuni era "Alexandra Rose Day" când trandafiri artificiali făcuți de persoane cu handicap erau vânduți de femei voluntare pentru ajutorarea spitalelor.^[35]
  În Rusia țarul Țarul Nicolae al II-lea fost detronat, iar el, soția lui și copii au fost omorâți de revoluționari. Dagmar, impărăteasa, a fost salvată din Rusia în 1919 de nava britanică Marlborough și adusă în Anglia, unde a trăit o vreme cu sora ei, Alexandra.^[36]
  Alexandra și-a păstrat o înfățișare tânără în anii ei de bătrânețe, dar în timpul războiului vârsta ei a început să se arate. Ea a purtat valuri elaborate și mult machiaj și era descrisă de către femeile cârcotașe ca având fața tencuită. Nu a mai făcut călătorii peste graniță și a suferit o îngreunare a bolii. În 1920, un vas de sânge de la ochi s-a spart lăsând-o parțial oarbă temporar.^[37] Către sfârșitul vieții, memoria și vorbirea s-au depreciat.^[38] A murit la 20 noiembrie 1925, la Casa Sandringham după ce a suferit un infarct și a fost îngropată lângă soțul ei la Castelul Windsor. 
  Memorialul reginei Alexandra, situat vizavi de Palatul St. James
  Memorialul reginei Alexandra, realizat de către Alfred Gilbert, a fost descoperit pe 8 iunie 1932 de Ziua Trandafirului Alexandrei la poarta Marlborough din Londra. O odă în memoria ei „Prea multe prințese adevărate au plecat” compusă de maestrul muzicii regelui, Sir Edward Elgar, versurile de către poetul Laureat John Masefield, a fost cântată de compozitor la inaugurare.
  Alexandra a fost foarte populară în Marea Britanie. Spre deosebire de soțul și de soacra ei, ea nu a fost agreată de către presă. Fondurile la care ea a ajutat la strângere au fost folosite pentru a cumpăra un vas numit Alexandra pentru transportul răniților în timpul campaniei din Sudan și pentru a fabrica o barcă spital numită Prințesa de Wales, pentru a aduce răniții din război. În timpul războiului ea a pus bazele „Asistenței militare imperiale Regina Alexandra”, mai târziu denumită „Asistența Regală a armatei, Regina Alexandra”. 

  Alexandra a Danemarcei

  Regină a Regatului Unit; Împărăteasă a Indiei

  Părinți Christian al IX-lea al Danemarcei Louise von Hessen-Kassel  Frați și surori Prințesa Thyra a Danemarcei Dagmar a Danemarcei Prințul Valdemar al Danemarcei Frederic al VIII-lea al Danemarcei George I al Greciei  Căsătorită cu Eduard al VII-lea al Regatului Unit Copii Albert Victor, Duce de Clarence George al V-lea Prințesa Louise Prințesa Victoria Alexandra Maud de Wales Prințul Alexander John

• 1944: Teodor de Gabriel, în germană Theodor Josef August von Gabriel (n. 17 decembrie 1861, Brünn – d. 21 noiembrie 1944, Innsbruck) a fost un Feldmarschall-Leutnant în Armata Imperială Austro-Ungară. C. Sigmirean pretinde într-un interviu cu A. Grama în cadrul unei dezbateri la Școală de vară de la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureș despre Primul Război Mondial, că generalul ar fi fost de origine română din Transilvania, ca de exemplu și Traian Băcilă, Ioan Boeriu sau Dănilă Papp 

  Teodor de Gabriel

  Generalul Teodor de Gabriel

• 1970: Chandrasekhara Venkata Raman, fizician indian (n. 1888)
• 1982: Lee Patrick (22 noiembrie 1901 - 21 noiembrie 1982) a fost o actriță americană.

  Lee Patrick

  Căsătorită cu Thomas Wood (1937–1982)

• 1988: Prințesa Sophie Louise de Saxa-Weimar-Eisenach (20 martie 1911 – 21 noiembrie 1988) a fost prințesă a Casei de Saxa-Weimar-Eisenach. S-a născut la Weimar și a fost primul copil și singura fiică a Marelui Duce Wilhelm Ernest de Saxa-Weimar-Eisenach și a celei de-a doua soții, Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen.^[1]
  Ca rudă a reginei Wilhelmina a Țărilor de Jos, Sophie a fost invitată în 1937 la nunta fiicei ei, Prințesa Moștenitoare Juliana, ca domnișoară de onoare. Sophie a fost implicată într-un scandal diplomatic după ce pașaportul ei și a altor două prințese germane au fost reținute de către guvernul nazist. Deși pașapoartele au fost eliberate mai târziu, Sophie a renunțat în ultimul moment să mai participe. În 1938, Sophie s-a căsătorit cu Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg, însă cuplul a divorțat până la sfârșitul anului. 

  Prințesa Sophie

  Prințesă consort de Schwarzburg

  Prințesa Sophie și soțul ei, Friedrich Günther Părinți Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen  Frați și surori Charles Augustus, Hereditary Grand Duke of Saxe-Weimar-Eisenach[*]  Căsătorită cu Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg

• 1991: Dan Merișca (n. 9 martie 1957^[1] – d. 21 noiembrie 1991^[1][2], Iași) a fost un scriitor român de science-fiction, autorul volumului Revoltă în labirint. A publicat numeroase povestiri în antologiile „Alfa” (Editura Scrisul românesc, 1983); „Avertisment pentru liniștea planetei” (Editura Albatros, 1985); „Nici un zeu în cosmos” (Editura Politică, 1985); „O planetă numită anticipație” (Editura Junimea, 1985); „Cronici metagalactice” (Editura Tehnică, 1990).
  A mai publicat în Almanahul Anticipația, CPSF Anticipația, Jurnalul SF, Știință și Tehnică și multe alte reviste.
• 1996 - A murit Abdus Salam, fizician pakistanez, laureat al Premiului Nobel; (n. 29.01.1926).
• 1999 - A murit Ioan Chirila, ziarist sportiv si scriitor („Nadia”, „Lucescu şi dragul său fotbal”); (n. 25.10.1925, Ismail, in Basarabia).

• 2000 - A decedat atletul ceh Emil Zatopek, supranumit “locomotiva cehă”. (n.19.09.1922).

  

  Emil Zátopek – foto: ro.wikipedia.org

  Emil Zátopek (n. 19 septembrie 1922, Kopřivnice, Cehia; d. 21 noiembrie 2000, Praga) atlet ceh. Zátopek a fost un alergător pe distanțe mari, multiplu campion național, olimpic și deținător de record mondial. În Cehoslovacia era sărbătorit ca erou național. A stabilit 18 recorduri mondiale în probele de 5 000 şi 10 000 metri lungime.

• 2001 - A decedat Ion Cristinoiu, compozitor, orchestrator, dirijor şi instrumentist român. Compozitorul Ion Cristinoiu; a compus, în 35 de ani de carieră, peste 800 de piese de muzică uşoară, cele mai multe şlagăre, dar si muzică de film şi corală; (n. 26 ianuarie 1942).

• 2006 - A plecat dintre noi preotul si dizidentul român anticomunist Gheorghe Calciu-Dumitreasa, fost detinut politic ; (n. 23.11.1925).

  

  Gheorghe Calciu-Dumitreasa – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, județul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care – ulterior – s-a căit și s-a pocăit.

• 2009: Konstantin Feoktistov (n. 7 februarie 1926 Voronej, URSS^[2] – d. 21 noiembrie 2009, Moscova, Rusia) a fost un cosmonaut rus care a făcut parte din echipajul Voskhod 1 în anul 1964. 

  Konstantin Feoktistov

  Timbru poștal sovietic din 1964 emis în onoarea lui Konstantin Feoktistov

• 2010: Jean Pârvulescu (n. 29 septembrie 1929, România - d. 21 noiembrie 2010, Paris) a fost un scriitor și jurnalist român cu cetățenie franceză. În Franța a fost cunoscut ca Jean Parvulesco. Născut în România, la Pitești (conform unei fișe a Securității) făcând școala de cadeți, Jean Pârvulescu a hotărât să fugă de regimul comunist instalat în România după Al Doilea Război Mondial ajungând în Iugoslavia traversând Dunărea înotând, în iulie 1948. Arestat, a fost expediat într-un lagăr politic de munci forțate situat în apropiere de orașul Tuzla. De aici a reușit să scape și a trecut clandestin frontiera iugoslavo-austriacă, în august 1949. Fostul disident a sosit la Paris în 1950, unde a urmat cursuri de filosofie și de litere la Sorbona, fără să se consacre în mod serios acestor studii, preferând însă să frecventeze cercurile de avangardă literară, artistică și cinematografică.^[3] Pârvulescu a frecventat seminariile lui Jean Wahl la Sorbona, și s-a împrietenit cu Jean-Luc Godard (care îl va folosi ca personaj în filmul „A bout de souffle”),^[4] Raymond Abellio, Aurora Cornu, Louis Pauwels, Martin Heidegger, Ezra Pound, Julius Evola, Ava Gardner, Carole Bouquet. Joacă în filmul lui Éric Rohmer „L'ancien et le moderne” (1993).
  Din punct de vedere artistic era apropiat mișcării La Nouvelle Vague ^[5](în română Noul Val). 

  SCRIERI

  • La Miséricordieuse Couronne du Tantra, Ethos, 1978 ;
  • Imperium, Les Autres Mondes, 1980 ;
  • Traité de la chasse au faucon, Éditions de L'Herne, 1984 ;
  • Diane devant les portes de Memphis, Catena Aurea, 1986 ;
  • La Spirale prophétique, Guy Trédaniel, 1986 : Grand Prix National de la Place Royale ;
  • La Servante Portugaise, L'Âge d'Homme, 1987 : Grand Prix Continental des Éditions des Nouvelles Littératures Européennes et du Comité des Sept ;
  • Le Manteau de glace, Guy Trédaniel, 1987 ;
  • Le Soleil rouge de Raymond Abellio, Guy Trédaniel, 1987 ;
  • India, Éditions Styles, 1988 ;
  • Les Mystères de la Villa Atlantis, Éditions l'Âge d'homme, 1990 ;
  • Journal de l'Île de Pâques, Præceptum, 1990 ;
  • L'Étoile de l'Empire invisible (préface de Guy Dupré), Guy Trédaniel, 1994 ;
  • Les Fondements géopolitiques du grand gaullisme, Guy Trédaniel, 1995 ;
  • Rapport secret à la nonciature, Guy Trédaniel, 1995 ;
  • Le Gué des louves, Guy Trédaniel, 1995 ;
  • Le Retour des Grands Temps, Guy Trédaniel, 1997 ;
  • Versailles, Guy Trédaniel, 1998 ;
  • Un bal masqué à Genève, Guy Trédaniel, 1998 : Prix des Treize ;
  • La Conspiration des noces polaires, Guy Trédaniel, 1998 ;
  • Rendez-vous au Manoir du Lac, Jean Curutchet, 2000 ;
  • Le Visage des abimes, L'Âge d'Homme, 2001 ;
  • La Pyramide des braises, Alexandre, 2001 ;
  • La Stratégie des ténèbres, Guy Trédaniel, 2003 ;
  • En approchant la jonction de Vénus, Arma Artis, 2004 ;

    Jean Pârvulescu

    Jean Pârvulescu

• 2012: Șerban Ionescu (n. 23 septembrie 1950, Corabia, Olt – d. 21 noiembrie 2012, București) a fost un actor român. A jucat teatru la Târgu Jiu, apoi în București, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Odeon și la Teatrul Național. A fost căsătorit cu actrița Magda Catone, având un fiu, Carol.
  Actorul Șerban Ionescu a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.^[1]
  A murit la 21 noiembrie 2012 

  FILMOGRAFIE

  • Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii (1980) - Ion
  • Burebista (1980)
  • Capcana mercenarilor (1981)
  • Lumini și umbre (TV, 1981)
  • Lumini și umbre: Partea II (TV, 1982)
  • Imposibila iubire (1983)
  • Acasă (1984)
  • Furtună în Pacific (1985)
  • Marele premiu (1985) - Tatăl
  • Bătălia din umbră (1986)
  • Pădurea (1986)
  • Pădureanca (1987)
  • Martori dispăruți (1988)
  • Misiunea (1989) - serial TV
  • Mircea (1989)
  • Lacrima cerului (1989)
  • Cezara (1991)
  • Șobolanii roșii (1991)
  • Atac în bibliotecă - Andrei Mladin (1992)
  • Începutul adevărului (Oglinda)(1994) - Lucrețiu Pătrășcanu
  • Prea târziu (1996)
  • Aerisirea (TV, 1998)
  • Față în față (1999)
  • Maria (2003) - Ion
  • Sindromul Timișoara - Manipularea (2004)
  • „15” (2005)
  • Cuscrele (serial TV, 2005)
  • Azucena - Îngerul de abanos(2005) - Grănicerul Vaniușa
  • Om sărac, om bogat (serial TV, 2006) - Emilian Maxim
  • Păcală se întoarce (2006) - primarul
  • Happy End (2006) - senatorul Costea
  • De ce eu? (2006) - Tatăl
  • Visuri otrăvite (2006) - Eugen
  • Anticamera (serial TV, 2008)
  • Dincolo de America (2008) - Yan Vesa
  • Fetele marinarului (serial TV, 2008) - Amza Trifan
  • Pac! Ești mort (2009)
  • Narcisa Sălbatică (serial TV, 2010)
  • Umilința (2011) - Dumitru 
  Teatrul Național București
  • Dineu cu proști de Francis Veber, regia Ion Caramitru, 2010; ca Pierre
  • Livada de vișini de A.P. Cehov, regia Felix Alexa, 2010; ca Gaev, Leonid Andreevici
  • Molto, gran' impressione de Romulus Vulpescu, regia Dan Tudor, 2009; ca Greceanu
  • Eduard al III-lea de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008; ca Regele John al II-lea
  • Comedie roșie de Constantin Turturică, regia Alexandru Tocilescu, 2006; ca Ministrul de Interne
  • Inimă de câine de Mihail Bulgakov, regia Yuriy Kordonskiy, 2005; ca Schwonder, Președintele comitetului de bloc
  • Gândirea de Leonid Andreev, regia Felix Alexa, 2005; ca Savelov
  • Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Dan Pița, 2004; ca ''Paharnicul Ulea
  • O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia Grigore Gonța, 2003; ca Pristanda
  • Revizorul de Nicolai Vasilievici Gogol, Serghei Cerkasski, 2002; ca Dobcinski
  • Crimă pentru pământ după Dinu Săraru, dramatizarea și regia Grigore Gonța, 2002; ca Niculaie Cursfânt

  Teatrul Odeon (1992 - 2002)

  • Comedii de Cehov după A.P. Cehov
  • Richard III de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu
  • Demonul meschin de Feodor Sologub, regia Adrian Giurgea
  • La țigănci după Mircea Eliade, regia Alexander Hausvater
  • Platonov de A.P. Cehov, regia Gelu Colceag
  • Lulu de Frank Wedekind, regia Dragoș Galgoțiu
  • Frații de Sebastian Barry, regia Alexandru Dabija
  • Saragosa 666 zile de Jan Potocki, dramatizare și regia Alexandru Dabija
  • Cartofi prăjiți cu orice de Arnold Wesker, regia Alice Barb

  Teatrul de Comedie (1982 - 1992)

  • Doi tineri din Verona de William Shakespeare
  • Regele Ioan de William Shakespeare, regia Grigore Gonța
  • Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia Alexandru Darie
  • Troilus și Cresida de William Shakespeare, regia Dragoș Galgoțiu
  • Sfântu Mitică Blajinu de Aurel Baranga, regia Valeriu Moisescu
  • Avea două pistoale cu doi ochi albi și negri de Dario Fo
  • Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, regia Tudor Mărăscu
  • Procesul de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin, regia Gyorgy Harag
  • 3 x Havel de Vaclav Havel
  • Cârtițele de Mihail Zoscenko, regia Valeriu Paraschiv
  • Comedia erorilor de William Shakespeare

  Teatrul din Sibiu

  • Dirijorul de Dumitru Radu Popescu, regia Florin Fătulescu
  • Camino real de Tennessee Williams, regia Iulian Vișa

  Teatrul Mic

  • Niște țărani de Dinu Săraru, scenariul dramatic și regia Cătălina Buzoianu
  • Moartea mănâncă banane de Alfonso Zurro
  • Inelul dragostei

  Teatrul din Petroșani

  • Locțiitorul de Horia Lovinescu
  • Pluta Meduzei de Marin Sorescu, regia Florin Fătulescu
  • În căutarea sensului pierdut de Ion Băieșu, regia Florin Fătulescu 

    Șerban Ionescu

• 2017: David Cassidy, actor și cântăreț american (n. 1950)

Sărbători

• (+) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - dezlegare la pește; Duminica a 26-a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina - Iisus în cara Mariei și a Martei 
  

  Intrarea Maicii Domnului în Biserică - foto preluat de pe basilica.ro

  Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (în latină Praesentatio Beatae Mariae Virginis) este o sărbătoare închinată Fecioarei Maria, celebrată în Biserica Catolică și în Bisericile Ortodoxe la data de 21 noiembrie. În conformitate cu tradiția, Fecioara Maria a fost dusă de părinții săi Ioachim și Ana la Templul evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, unde a trăit și slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Unul din izvoarele cele mai vechi ale acestei tradiții este Protoevanghelia lui Iacov, una din Evangheliile neincluse în canonul Scripturii, Evanghelia Copilăriei după Iacob.

  Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al Pruncului dumnezeiesc care se va naște din ea. Biserica vede în această sărbătoare ziua în care templul material din Ierusalim încetează a mai fi locuința lui Dumnezeu. (calendarul creștin-ortodox)

• Ziua mondială a filosofiei (ONU)

  Ziua mondială a filosofiei este marcată, anual, în cea de-a treia zi de joi a lunii noiembrie. În 2019, această dată este 21 noiembrie. Iniţiativa aniversării acestei zile îi aparţine Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), conform http://www.unesco.org/.

  Ziua mondială a filosofiei a fost aniversată în premieră la 21 noiembrie 2002. Cu acel prilej, în cadrul Conferinţei generale UNESCO, s-a susţinut că: ”filosofia este disciplina care încurajează gândirea critică şi independentă, fiind capabilă să promoveze atât o mai bună înţelegere a lumii înconjurătoare, cât şi toleranţa, acceptarea altor puncte de vedere”.

• Ziua mondială a televiziunii (ONU)

  La data de 21 noiembrie este marcată, anual, Ziua mondială a televiziunii (World Television Day). Proclamată în 1996 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, Ziua Mondială a Televiziunii îşi propune să recunoască influenţa din ce în ce mai mare pe care televiziunea o exercită asupra proceselor de luare a deciziilor, în special prin atragerea atenţiei publice asupra conflictelor, ameninţărilor la adresa păcii şi a securităţii sau a altor aspecte vitale precum problemele economice şi sociale, conform site-ului Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), www.un.org.

  Deşi este înlocuită acum în unele părţi ale lumii de Internet, atât ca sursă de informaţii, cât şi de divertisment, şi mai ales în rândul tinerilor, televiziunea rămâne încă cea mai importantă sursă de consum video. În plus, numărul locuinţelor în care există televizoare continuă să crească la nivel mondial.

  (…)

  Cu mai bine de două decenii în urmă, în 1996, prin Rezoluţia 51/205 din 17 decembrie, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a decis să proclame această dată drept Ziua mondială a televiziunii, recunoscând, astfel, influenţa din ce în ce mai mare a televiziunii asupra procesului decizional, precum şi rolul pe care acest mijloc de comunicare îl are în viaţa noastră, se arată pe site-ul ONU.

• Ziua mondială a salutului (World Hello Day)

  În fiecare an, la 21 noiembrie, este marcată Ziua mondială a salutului, fiind un prilej ca oamenii din întreaga lume să-şi exprime preocuparea pentru pacea mondială. Salutul, o formă elementară de acţiune interumană, este un pas important spre realizarea înţelegerii între oamenii de rase, naţionalităţi sau religii diferite.

  Iniţiată în anul 1973 de fraţii Brian şi Michael McCormack din Omaha, statul Nebraska, SUA, Ziua mondială a salutului a fost susţinută de personalităţi publice, lideri religioşi, laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace precum şi de 180 de ţări, potrivit www.worldhelloday.org. A fost sărbătorită pentru prima dată în contextul conflictului, din octombrie 1973, dintre Egipt şi Israel, ca o formă de protest nonviolent la adresa războiului.

• Ziua limbii sârbe

  La 21 noiembrie, este sărbătorită Ziua limbii sârbe. Limba sârbă este o limbă indo-europeană, aparţinând familiei limbilor slave, potrivit site-ului www.effectivelanguagelearning.com.

  Propunerea legislativă privind instituirea acestei zile a fost iniţiată de Gvozdenovici Slavomir, deputat din partea Uniunii Sârbilor din România, care a susţinut, în expunerea de motive, publicată pe site-ul www.cdep.ro, că, pe teritoriul de azi al României, comunitatea sârbă este atestată încă din secolul al VI-lea. În tot acest timp, limba şi cultura sârbe s-au dezvoltat necontenit, găsind aici un spaţiu prielnic pentru afirmare. ”Pe tot acest parcurs istoric, de la Kiril şi Metodiu, Sfântul Sava şi călugărul sârb Nikodim, au existat şi există nenumărate exemple de intersectare, colaborare şi sprijin nu numai istoric, ci şi în cultură, în cele două limbi, în spiritualitate între români şi sârbi.”

  Proiectul legislativ a fost adoptat de Senat, la 5 aprilie 2016, şi de Camera Deputaţilor, for decizional, la 6 septembrie 2016, iar Legea nr. 177/2016 pentru instituirea Zilei limbii sârbe a fost promulgată la 7 octombrie 2016 şi publicată în Monitorul Oficial, la 14 octombrie 2016.

• Ziua Mondială a Comemorării Victimelor Traficului Rutier (1993)