3. /21 NOIEMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

(+) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - dezlegare la pește 

Duminica a 26-a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina - Iisus în casa Mariei și a Martei

(+) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - dezlegare la pește 

Sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului (numită în popor şi Vovidenia) aminteşte faptul aducerii cu evlavie, în biserica Legii vechi, adică în templul din Ierusalim, a copilei de trei ani, care avea să fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos; întâi, pentru că acest fapt, atunci când s-a petrecut, s-a împlinit într-un chip minunat şi, al doilea, el cerea o pregătire pentru taina nașterii cu trup omenesc a Fiului lui Dumnezeu, care avea să se săvârșească prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Tradiţia Bisericii arată motivul pentru care Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă la templul Legii vechi şi dăruită Domnului: Ana, cea pururea pomenită, soția lui Ioachim, care mai toată viaţa ei a fost stearpă, adică nu a putut naşte copii, luând îndemn din cele ce s-au petrecut cu cealaltă Ana, care era şi ea stearpă, mama Prorocului Samuel, se ruga, împreună cu bărbatul ei Ioachim, lui Dumnezeu, Stăpânul firii, să le dăruiască lor un copil, făgăduind că, dacă le va împlini cererea, îndată îl vor dărui şi închina lui Dumnezeu.

Şi aşa a născut Sfânta Ana pe ceea ce s-a făcut începutul mântuirii neamului omenesc, pe pururea Fecioara Maria. Iar când ea a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o la templu şi, adunând ceată de fecioare, au întâmpinat-o cu făclii aprinse, însoţind-o până la treptele templului şi au încredinţat-o preoţilor. Deci, luând-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o în cele mai dinlăuntru ale templului, în Sfânta Sfintelor, unde, o dată pe an, intra numai singur arhiereul. Şi aceasta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea să Se nască dintru ea, spre mântuirea lumii.

Că, de vreme ce chivotul Legii vechi nu mai era acolo de la robia babilonică, se cuvenea a sta acolo Preacurata Maria, care avea să fie chivotul cel însufleţit şi adevărat al sfinţeniei şi care avea să poarte nu tablele umbrei Legii, ci pe Însuşi Dătătorul Legii; nu mana care hrănea trupeşte, ci chiar pe Pâinea vieţii, Care S-a coborât din cer spre viaţa lumii, adică pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Şi a rămas Fecioara la templu, ducând sfântă vieţuire. Erau la templul din Ierusalim trei rânduri de chilii, în care locuiau, cu frică de Dumnezeu, fecioare şi văduve închinate Domnului, precum şi slujitori ai templului. În acest loc de bună creştere, Sfânta Fecioară, necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai în vârstă, lucrul de mână, citirea Scripturii şi îndeosebi rugăciunea. Dar cu cât creştea cu vârsta, cu atât creştea şi cu harul şi se ruga mult în Sfânta Sfintelor, încât după dreptate se spunea că mai mult locuia acolo.

În fiecare zi se ruga de dimineaţă până la ceasul al treilea, apoi până la ceasul al nouălea se ostenea cu lucrul de mână, iar de la al nouălea ceas se ruga iarăşi până târziu în noapte. Şi în fiecare seară Arhanghelul Gavriil, arătându-i-se împreună cu alţi îngeri, îi aducea hrană cerească, iar hrana primită de ea de la preoţi o dădea săracilor.

Din vreme în vreme, Sfinţii ei Părinţi, Ioachim şi Ana o cercetau, dar după şapte ani ei au trecut la cele veşnice. Preacurata a rămas la templu până la vârsta de 15 ani, când arhiereul a socotit să o căsătorească. Atunci Sfânta Fecioară a descoperit arhiereului şi preoţilor că ea, încă din leagăn, este făgăduită lui Dumnezeu şi că ea însăşi a ales o viaţă de feciorie neîntreruptă.

Drept aceea, a fost logodită cu dreptul Iosif, atunci în vârstă de aproape 80 de ani, ca, sub acest chip, să se păzească ea curată în lume; şi astfel, Iosif logodnicul a luat-o în casa lui din Nazaret. Se spune că arhiereul i-a încredinţat Fecioarei ca ultimă îndatorire la plecarea de la templu să participe la ţeserea unei noi catapetesme pentru Sfânta Sfintelor, pe care Preacurata a lucrat-o cu sârguinţă.

Această catapeteasmă avea să se rupă în vremea Pătimirii Domnului pe Cruce. Astfel, neîntinata Maria a fost pregătită să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, vieţuind în chip cu totul virtuos şi asemenea îngerilor, ca un vas al sfinţeniei. Acest praznic, sărbătorit în fiecare an la 21 noiembrie, ne aminteşte, astfel, despre virtuţile Maicii Domnului, despre fecioria ei închinată Mirelui ceresc, despre viaţa ei de rugăciune şi despre însemnătatea sfinţitoare a bisericii.

Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Tradiții și obiceiuri:

Este sărbătoare mare joi, 21 noiembrie. Creștinii respectă o serie de tradiții și obiceiuri de Intrarea Maicii Domnului în Biserică, zi în care se dă dezlegare la pește. Este una din cele mai importante sărbători care au loc în Postul Crăciunului, una de care se leagă, de asemenea, pe lângă datini străvechi și o serie de superstiții, mai ales în zonele rurale.

Credincioșii respectă, așadar, cu sfințenie această sărbătoare și respectă multe tradiții care au legătură cu norocul. Se spune că o serie de acțiuni care au loc în această zi vor avea efecte asupra noastră, în special dacă vorbim despre interdicții. Este ziua în care fetele vor să-și afle ursitul, iar pentru asta merg la fântâna din sat și aprind o lumânare albă. Lumânarea trebuie aprinsă la cântatul cocoșului, iar fetele care vor să își vadă ursitul trebuie doar să se uite în fântână, zice tradiția.

Este o zi în care se consumă produse de post. Având în vedere că este sărbătoare, pe 21 noiembrie se dă dezlegare la pește. Tot pe 21 noiembrie este bine ca gospodinele să împartă bunătăți copiilor, iar în ziua praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului se pomenesc persoanele care au murit în condiții nedeslușite. În memoria celor adormiți se vor împărți tot felul de bucate, coșuri cu fructe sau pachete cu pește și câte o candelă.

În această zi, femeile nu au voie să lucreze cu lâna, pentru că astfel de munci ar pune în pericol animalele, în special oile. Tot pentru această zi este interzisă spălarea rufelor ori a curățeniei prin casă. Persoanele care încalcă această interdicție se vor lovi de tot felul de probleme în familie, de mari necazuri în gospodărie pe durata anului. Nu este bine să ne certăm cu cei din jur și nici să refuzăm iertarea cuiva. Totodată, pe 21 noiembrie este bine să nu uiți de cei sărmani, în special de copiii nebotezați.

Duminica a 26-a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina - Iisus în casa Mariei și a Martei

Ev Luca 12, 16 - 21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Ap Efeseni 5, 8 - 19

Fraților, altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii: Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr, încercând ce este bineplăcut Domnului. Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiți-le pe față. Pentru că, cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le și grăi. Iar tot ce este pe față se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea, zice: «Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos». Deci, luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este voia Domnului. Și nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre.

Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii
( Despre patima iubirii de averi )

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).

Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina... (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: "Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: "Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele".

Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: "Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?" Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: "Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!"

Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.

Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: "Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi,

Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.

Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.

Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor... şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiţi credincioşi,

Cîtă dreptate are cel ce a zis: "Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă". Şi iarăşi: "Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim", zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.

Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Iisus în casa Mariei și a Martei

Maria și Marta au rămas memorabile în istoria creștinismului, nu doar prin faptul că erau suratele lui Lazăr, pe care Hristos, Domnul, l-a înviat după patru zile de la moarte, ci și prin neuitata întâmplare petrecută în casa lor din satul Betania, nu departe de Ierusalim, imortalizată de Sfântul Evanghelist Luca. Potrivit dumnezeieștii Scripturi, într-o bună zi, Maria și Marta au avut bucuria de a-L avea oaspete pe Mântuitorul Hristos. Câtă exaltare sufletească, câtă emoție! Se pare că cele două surori și-au manifestat în mod deosebit bucuria de a-L avea pe Hristos sub acoperișul casei lor: Maria, dornică a interioriza fiecare clipă petrecută de Alesul Oaspete în locuința lor, stătea „la picioarele Domnului și asculta cuvintele Lui” (Luca X, 39); Marta, însă, mai pragmatică, a hotărât să ofere o masă îmbelșugată în cinstea venirii Învățătorului în casa lor. Probabil, dându-și seama că nu mai prididea cu gătitul bucatelor, I se adresează Oaspetelui: „Doamne, nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute” ( Luca X, 40). Spre mare ei nedumerire, ba chiar și a unora dintre noi, Hristos nu răspunde în mod favorabil solicitării bunei gospodine ci, dimpotrivă, îi adresează o fină dojană: „Marto, Marto, te silești şi de multe te grijești, dar un singur lucru trebuie. Maria, însă, şi-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea” (Luca X, 41-42). Cu toate că și Hristos, ca om, avea nevoie de hrană, totuși din această întâmplare, ne învață să prioritizăm acțiunile din viața noastră: cele spirituale întâi, iar apoi, cele materiale.

Bine, bine, dar Maria nu avea și ea trebuință de hrană? Nu cumva atitudinea ei însemna neimplicare, delăsare? Răspunsul ni-l oferă Fericitul Augustin: „De ce se bucura Maria atunci când asculta? Ce mânca? Ce bea? Voi cuteza să spun că mânca pe Cel pe care-L asculta. Vreau să spun că mânca adevărul. Nu El însuși a spus: Eu sunt Adevărul (Ioan 14, 6)? Hristos era mâncat pentru că El era Pâinea: Eu sunt pâinea ce s-a coborât din cer (Ioan 6, 41). Aceasta este pâinea care hrănește și niciodată nu se împuținează”.

Maria și-a ales partea cea bună care nu se va lua la ea, spune Sfântul Ioan Casian, arată că preocuparea Mariei, zelul ei, nu se va sfârși vreodată, căci cine se poate sătura ascultând pe Dumnezeu!? Însă, lucrarea Martei, chiar dacă este solicitantă, totuși fiind una materială, este trecătoare.

La prima vedere, am fi tentați să empatizăm cu Marta, căci ea dorea să fie o bună gospodină, o gazdă ospitalieră, dar sfârșește prin a fi mustrată pentru abnegația ei. Să nu uităm că Oaspetele suratelor lui Lazăr, era Dumnezeu - Omul, care întotdeauna, prin cuvintele rostite, avea în vedere să ne învețe, să ne îndrume, să corecteze traiectoria de multe ori greșită a vieții noastre.

Din această perspectivă, dojana adresată de Mântuitorul Hristos Martei capătă conotații deosebite și în propria noastră existență: dacă ținem seama că unele exegeze văd în cele două surori, Maria şi Marta, cele două laturi ale vieţii umane, sufletul şi trupul, atunci trebuie să recunoaștem că tindem, din ce în ce mai mult, să fim o „Martă” ocupată, stresată şi îngândurată. Ce-i drept, existența cotidiană o cere: cheltuieli, rate, medicamente, munca din ce în ce mai prost remunerată. La urma urmei, nu este nici un păcat să fii prevăzător şi chivernisitor, știind prea bine că aceasta este rânduiala din bătrâne veacuri statornicită. Carevasăzică suntem de multe ori „Marte” ce nu mai răzbesc cu obligațiile materiale. Dar ce facem cu „Maria”, cu sufletul din noi, ce facem cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu? Nu putem renunța la relația noastră cu Cerescul Părinte nici chiar atunci când sarcinile ce privesc viața noastră materială sunt tot mai solicitante, când grijile crescânde ale „Martei” ne acaparează tot mai mult. Putem să muncim cu mare avânt, dar să n-avem spor, putem agonisi averi, dar fără a capitaliza în Cer nimic, putem să învățăm multe şi să nu reținem ceva vital pentru mântuire. Şi, atunci, care ar fi soluția? Să fim „Marie” dimineața şi seara „Marta”?

Dacă privim mai cu luare aminte asupra textului scripturistic, observăm că Mântuitorul intervine în echilibrul preocupărilor celor două surori, atunci când Marta periclita starea firească a lucrurilor: când Marta dorea ca Maria să aibă aceleași preocupări ca ale ei. Altfel spus, când Marta, adică trupul, dorea să transforme sufletul, pe Maria, tot în trup; când intenționa să materializeze sufletul. Cât timp Maria asculta și Marta trebăluia, Domnul nu a intervenit, arătând prin aceasta că firescul vieții noastre în aceasta constă: sufletul să se roage, să asculte și să vorbească cu Dumnezeu, dar trupul să-și rânduiască cele necesare pentru existența materială.

Vasăzică, fiecare parte a ființei noastre să-şi facă datoria; sufletul să se roage, dar trupul să muncească, neuitând esențialul, Cuvântul lui Dumnezeu, relația noastră cu Mântuitorul, partea cea bună care ne agonisește mântuirea. Așadar, care ar fi soluția? Să încercăm să fim o „Martă” şi o „Marie” concomitent. Să ne rugăm nu doar la plecarea genunchilor, seara sau dimineața în fața icoanei, ci şi când muncim, să trudim cu gândul la Dumnezeu.