2. /23 NOIEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
B. Decese; Sărbători
Decese
* 1404: Ludovic I (13 martie 1372 – 23 noiembrie 1407) a fost Duce de Orléans din 1392 până la moartea sa. De asemenea a fost Conte de Valois, Duce de Touraine (1386–1392), Conte de Blois (1397–1407), Conte de Angoulême (1404–1407), Périgord, Dreux și Soissons.
Ludovic a fost al doilea fiu al regelui Carol al V-lea al Franței și al Ioanei de Bourbon și fratele mai mic al regelui Carol al VI-lea. În 1374, Ludovic a fost logodit cu Catherine, moștenitoare prezumtivă la tronul Ungariei. Deoarece tatăl Catherinei, Ludovic I al Ungariei, nu avea fii, era de așteptat ca Ludovic și Catherine să domnească fie peste Ungaria fie peste Polonia. De asemenea, Ludovic al Ungariei plănuise să le lase și coroana Neapole și comitatul Provence. Totuși, Catherine a murit în 1378 iar negocierile căsătoriei s-au oprit.
În 1384, Elisabeta a Bosniei a început negocierile cu tatăl lui Ludovic în legătură cu posibilitatea ca Ludovic să se căsătorească cu fiica ei, Maria, în ciuda angajamentului dintre Maria și Sigismund de Luxemburg. Papa Clement al VII-lea a emis o dispensă care a anulat logodna dintre Maria și Sigismund și în aprilie 1385 a avut loc o căsătorie prin procură între Ludovic și Maria.
Căsătoria nu a fost recunoscută de nobilii unguri care au aderat la Papa Urban al VI-lea. Patru luni mai târziu, Sigismund a invadat Ungaria și s-a căsătorit cu Maria, lucru care a distrus șansele lui Ludovic de a domni ca rege al Ungariei. În 1389, Ludovic s-a căsătorit cu Valentina Visconti, fiica lui Gian Galeazzo, Duce de Milano, cu care a avut următorii copii:
- o fiică (1390)
- Ludovic (1391–1395)
- un fiu (1392)
- John Philip (1393)
- Carol, Duce de Orléans (1394–1465), tatăl regelui Ludovic al XII-lea al Franței
- Filip (1396–1420), Conte de Vertus
- Ioan, Conte de Angoulême (1404–1467), bunicul regelui Francisc I al Franței
- Maria (1401)
- Margareta (1406–1466), Contesă de Vertus, căsătorită în 1423 cu Richard de Bretania, Conte de Étampes. Fiul lor a fost Francisc al II-lea, Duce de Bretania.
Fiul său nelegitim cu Mariette d'Enghien a fost "Jean Levieux Valois des Orléans" mai bine cunoscut ca Jean de Dunois (1402–1468). Jean este strămoșul Ducilor de Longueville.
* 1457 - A murit Ladislau Posthumus de Habsburg, arhiduce de Austria,regele Ungariei si Boemiei ; (n.22 februarie 1440). A fost urmat de Matei Corvin. Ladislau a fost unicul fiu al imparatului Imperiului Romano-German Albert al II-lea si al Elisabetei si s-a nascut la patru luni de la moartea tatalui sau,de unde si numele de „Postumul” care i-a fost atribuit de istorici.
| Ladislau Postumul | |||||||
| Regele Ungariei Regele Cehiei Principele Austriei Regele Croației | |||||||
 Regele Ladislau al V-lea al Ungariei (pictor austriac necunoscut, Kunsthistorisches Museum, Viena)
| |||||||
* 1503: Margareta de York, Ducesă de Burgundia (3 mai 1446 – 23 noiembrie 1503) a fost fiica lui Richard Plantagenet, Duce de York și a soției sale, Cecily Neville. A fost Ducesă de Burgundia ca a treia soție a lui Carol Temerarul și a acționat ca protector al ducatului după moartea acestuia. A fost sora a doi regi ai Angliei: Edurad al IV-lea și Richard al III-lea. S-a născut la Castelul Fotheringay, Northamptonshire, Anglia și a murit la Mechelen, Flandra.
| Margareta de York | |||||||
 Portret anonim al Margaretei de York, ca. 1468, Luvru
| |||||||
• 1572 - A murit pictorul manierist florentin Agnolo di Cosimo (supranumit „il Bronzino”); (n. 1503).
Bronzino, Young Man with a Book, c. 1530–39 – foto: en.wikipedia.org
Agnolo di Cosimo di Mariano sau Agnolo Tori, (n. 17 noiembrie 1503, Monticelli (Florența) – d. 23 noiembrie 1572, Florența) a fost un pictor italian reprezentat al stilului manierism. A fost fiul adoptiv si ucenicul lui Pontormo si elev al lui Girolamo Genga. Bronzino a pictat mai ales fresce, picturi de altar, sau alegorice și cu teme din mitologie dar și portrete.
Era un om învățat, membru al Academiei din Florențasi a cunoscut autori ca Dante, Pietro Bembo sau Petrarca. Vasari îl descrie pe Bronzino ca pe un om blajin care era un prieten gata de ajutor și plăcut în societate.
• 1682 - A murit pictorul francez Claude Lorrain; (n. ca. 1600).
Claude Lorrain, pe numele adevărat Claude Gellée (c. 1600 – 21 sau 23 noiembrie 1682), artist baroc – foto: ro.wikipedia.org
Port (Villa Medici) de Claude Lorrain (1637) – foto: ro.wikipedia.org
* 1788: Infantele Gabriel al Spaniei[1] (12 mai 1752 - 23 noiembrie 1788) a fost infante al Spaniei. Născut la Palatul Portici în afara orașului Neapole a fost numit Prințul Gabriel Antonio Francisco Javier Juan Nepomuceno José Serafin Pascual Salvador de Neapole și Sicilia. A fost al patrulea fiu al regelui Carol al III-lea al Spaniei și a soției acestuia, Maria Amalia de Saxonia. În momentul nașterii sale, tatăl său era rege al Neapolelui și Siciliei.
Dintre toți fiii lui Carol al III-lea, Gabriel a fost cel mai inteligent și mai muncitor. Era cultivat, cunoscut pentru excelenta traducere din Sallust. L-a avut ca profesor de muzică pe Antonio Soler, care a compus câteva sonate la clavecin special pentru elevul său talentat.
Gabriel și-a petrecut copilăria în regatul Neapolelui condus de tatăl său; la vârsta de șapte ani s-a mutat împreună cu părinții săi și frații săi mai mari Infantele Carol și Infanta Maria Luisa la Madrid. Unchiul său Ferdinand al VI-lea al Spaniei a murit fără moștenitori în 1759 așa că tatăl său a devenit regele Carol al III-lea al Spaniei.
În Neapole au rămas doi frați mai mari ai lui Gabriel: Infantele Filip, Duce de Calabria (care suferea de retard mintal și a fost exclus din linia de succesiune) și micul Ferdinand în vârstă de opt ani, rege al Neapolelui și Siciliei; Ferdinand a fost lăsat în grija consiliului de regență care a condus regatul până în 1767.
În 1766, în Spania, fratele mai mare al lui Gabriel, Infantele Carlos, s-a căsătorit cu Maria Luisa de Parma. Gabriel s-a căsătorit cu Infanta Maria Victoria a Portugaliei; ea era fiica reginei Maria I a Portugaliei și a regelui Pedro al III-lea al Portugaliei. Căsătoria a avut loc la Lisabona la 12 aprilie 1785 prin procură; cei doi s-au întâlnit pentru prima dată la Aranjuez la 23 mai. Cuplul a avut trei copii însă doar unul a supraviețuit, copilul lor cel mare, Infantele Pedro Carlos care mai târziu a fost numit Infante al Portugaliei de către bunica sa care l-a crescut la curtea de la palatul regal Queluz.
La nașterea ultimului său copil, Infantele Carol, Gabriel și soția sa erau la reședința lor la Casita la El Escorial. În timp ce se aflau acolo, Gabriel s-a îmbolnăvit de variolă și a murit la vârsta de 36 de ani. Soția sa a murit de aceeași boală la 2 noiembrie la vârsta de 19 ani. Infantele Gabriel a murit și el la o săptămână după mama sa.
Cei trei au fost înmormântați la El Escorial. Moartea lui Gabriel l-a afectat pe tatăl său care a murit și el curând.
| Infantele Gabriel al Spaniei | |||||||||
_-_Museo_del_Prado.jpg) Portret de Anton Raphael Mengs.
| |||||||||
* 1814: Elbridge Gerry (n. 17 iulie 1744 - d. 23 noiembrie 1814) a fost un politician american, unul din Fondatorii Statelor Unite, semnatar al Declarației de independență a Statelor Unite ale Americii, membru al Convenvenției Constituționale, guvernator al statului 
Massachusetts și al cincilea vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, între 1813 și 1814.
Massachusetts și al cincilea vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, între 1813 și 1814.Considerat a fi fost unul din The Founding Fathers al Statelor Unite, Elbridge Gerry este notabil prin faptul că a fost unul din cei 56 de semnatari ai Declarației de independență a Statelor Unite ale Americii, a semnat Articolele Confederației, dar unul din cei 16 delegați (din totalul de 55) care nu au semnat Constituția Statelor Unite ale Americii. În cazul său, refuzul a fost legat de neacceptarea în textul originar a pasajelor dedicate libertăților individuale, care ulterior, în 1791, au fost încorporate în Bill of Rights.
| Elbridge Gerry | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
• 1890: Willem al III-lea (Willem Alexander Paul Frederik Lodewijk; 19 februarie 1817 – 23 noiembrie 1890) a fost rege al Olandei și Mare Duce de Luxembourg din 1849 până la moartea sa și Duce de Limburg până la abolirea Ducatului în 1866.
William s-a născut la Bruxelles ca fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și al reginei Anna Pavlovna, fiica Țarului Paul I al Rusiei și a Țarinei Maria Feodorovna. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Sofia de Württemberg, fiica regelui Wilhelm I de Württemberg și a Marii Ducese Ecaterina Pavlovna a Rusiei, la Stuttgart la 18 iunie 1839. Mariajul a fost nefericit. Sofia de Württemberg era liberală și ura înclinațiile spre dictatură. Willem era simplu, conservator și iubea armata.
În 1877, regina Sofia a murit. În același an, regele William și-a anunțat intenția de a se căsători cu Eleonore d'Ambre, o cântăreață de operă franceză, pe care a înnobilat-o cu titlul de Contesă d'Ambroise – fără consimțământul guvernului. Sub presiunea făcută de guvern, a abandonat planurile de nuntă.[1][2]
În 1879, regele Willem a decis să se căsătorească cu Prințesa Emma de Waldeck și Pyrmont. Unii politicieni n-au fost de acord din cauza diferenței de vârstă; Emma era cu 41 de ani mai mică decât William. În cele din urmă nunta are loc la 7 ianuarie 1879 la Arolsen. Emma n-a fost prima lui alegere, Willem fusese refuzat de sora Emmei, Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont și de Prințesa Thyra a Danemarcei.
William speră ca odată cu această căsătorie să rezolve problema succesiunii dinastice și să evite stingerea glorioasei Case de Orania Nassau. Împreună cu prima soție avusese trei fii însă nici unul nu era apt să devină rege: Prințul Willem de Orania se retrage la Paris unde duce o existență bulevardieră; moare la 38 de ani, cu 11 ani înaintea propriului tată. Prințul Mauritz a murit la vârsta de 7 ani iar Prințul Alexandru era handicapat mintal.
După primul an de căsnicie, regina îi dăruiește o fiică: Wilhelmina. Emma are o influență bună asupra personalității capricioase a lui William iar mariajul este fericit. Ultimii 10 ani sunt fără dubii cei mai buni ai domniei.
În 1884, după decesul ultimului fiu din primul mariaj, Wilhelmina devine moștenitoarea coroanei.
Regele Willem se îmbolnăvește grav în 1887. Totuși, în 1888, înmânează personal medalia de aur eroului Dorus Rijkers care salvase viața a 20 de oameni. Moare la Het Loo în 1890. Pentru că Wilhelmina este minoră, Emma devine regentă pentru fiica ei. Va rămâne regentă până când Wilhelmina împlinește 18 ani în 1898. Marele Ducat de Luxembourg nu putea fi moștenit decât pe linie masculină și acesta revine lui Adolphe, fostul Duce de Nassau.
| Willem al III-lea | |||||||||
.jpg) Regele Willem al III-lea de Nicolaas Pieneman (1856)
| |||||||||
* 1916: Gheorghe Donici (n. 20 februarie 1849, Valea Seacă, jud. Bacău[1] – d. 23 noiembrie 1916, Robănești, jud. Dolj[2]), a fost un boier moldovean și militar român participant la Războiul de Independență al României și Primul Război Mondial, distins cu mai multe medalii pentru curajul arătat în luptă, printre care Virtutea Militară și Crucea Sfântului Gheorghe.[1]
Înrolat voluntar la vârsta de 67 de ani, sergentul Donici a fost ucis pe câmpul de luptă lângă Craiova, la trei luni după intrarea României în Primul Război Mondial, în timp ce unitatea lui, Escadronul 3 din Brigada a 2-a a Regimentului 9 Roșiori executa Șarja de la Robănești.[2][3] Pentru eroismul de care a dat dovadă, Gheorghe Donici a fost înaintat post-mortem la gradul de sublocotenent.[3]
În prezent, străzi din mai multe orașe poartă numele sergentului Donici[4][5][6], iar un monument în amintirea lui a fost ridicat în anii 1930 în comuna Ștefan cel Mare.
| Gheorghe Donici | |
 Sergentul Gheorghe Donici |
• 1923: Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de Argeș - d. 23 noiembrie 1923, București) a fost un scriitor român de avangardă. Numele de naștere al lui Urmuz a fost Dimitrie Dim. Ionescu-Buzeu (sau Buzău), schimbat în Dimitrie Dim. Dumitrescu-Buzeu când era încă copil și mai târziu stabilit ca Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.[1][2] Numele de familie Demetrescu a fost în realitate un patronim folosind sufixul -escu: tatăl său era cunoscut sub numele de Dimitrie (Demetru, Dumitru) Ionescu-Buzău.[1][3]Particula atașată Buzău, inițial Buzeu, confirmă faptul că familia și-a urmărit rădăcinile din orașul omonim.[2][4] Potrivit lui George Ciprian, încă din gimnaziu scriitorul își invita colegii să-i spună Ciriviș (variantă a termenului "cerviș", însemnând "grăsime topită") sau Mitică (diminutiv de la Dumitru)[5]
Numele sub care scriitorul este universal cunoscut a fost selectat și impus public de către Arghezi, cu doar un an înainte ca Urmuz să se sinucidă.[6][7][8][9] Varianta Ormuz, uneori redată ca Urmuz, a fost folosită ca pseudonim și de către activistul și romancierul A. L. Zissu.[10]
Cuvântul [h]urmuz, explicat de lingviști ca o adăugare curioasă a lexicii românești,[11] înseamnă în general "bilă de sticlă", "piatră prețioasă". Cuvântul a intrat în limbă prin canalele orientale, iar aceste semnificații se referă la comerțul internațional cu mărgele centrat pe insula Hormuz din Iran.[11] Antropologul și eseistul Vasile Andru subliniază o semnificație secundară, scatologică: în țigănește, urmuz a suferit mutații însemnând "fecale".[4] O etimologie alternativă a fost avansată de scriitoarea și criticul Ioana Pârvulescu. Aceasta sugerează combinarea a doi termeni contradictorii: ursuz și amuz. Mitică a fost fiul cel mare al unei familii din clasa de mijloc: tatăl său, descris de Ciprian drept "om scund și ciufut"[12] a lucrat ca medic. În timpul liber, Ionescu-Buzeu Sr. a fost un intelectual preocupat de știință și refractar oricăror înclinații artistice. Soția sa, mama scriitorului, a fost Eliza născută Pașcani, sora doctorului, chimistului și profesorului la Universitatea din Paris Cristien Pașcani.[1][13] Urmuz a avut numeroși frați și surori. Una dintre surorile lui Urmuz, Eliza (căsătorită Vorvoreanu) a fost ulterior o sursă principală de informare despre copilăria și adolescența autorului.[1][4][14]
Viitorul Urmuz s-a născut la Curtea de Argeș, în nordul Munteniei și, la vârsta de cinci ani, a petrecut un an la Paris cu părinții săi.[1][15] Familia s-a stabilit în cele din urmă în capitala României, București, unde tatăl său a fost profesor de igienă la Colegiul Național Matei Basarab, mai târziu inspector de sănătate al orașului și a închiriat case în cartierul Mănăstirea Antim.[5] Tânărul Mitică a fost descris de sora sa ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirea științifică și, din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne.[16] Mai târziu, el s-a familiarizat și a fost influențat de idealismul german și de concepțiile filosofice ale poetului Mihai Eminescu.[17][18] O influență mai evidentă asupra viitorului scriitor a avut-o Ion Luca Caragiale, principala figură a comediografiei românești din secolul al XX-lea.[19][20][21]
Familia Ionescu-Buzău era interesată de activitățile artistice, iar Urmuz a crescut cu o fascinație pentru muzica clasică și arta plastică, învățând să cânte la pian și pictând în ulei ca amator.[22] Mama sa, fiica devotată a unui preot ortodox, nu a putut să-i insufle fiului același respect față de Biserică.[13]
Intrarea lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din București. A devenit partenerul lui Ciprian, care a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: "Nu cred prea mult în destin. [...] Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență masivă asupra vieții mele ulterioare".[5] El și-a reamintit conversațiile cu "Ciriviș", unde au dezbătut perfecțiunea sculpturilor antice grecești și a menționat că tânărul Urmuz, spre deosebire de el însuși, privea teatrul ca pe o "artă minoră".[23] În schimb, Urmuz prefera să participe la concertele de la Ateneul Român și, după cum scrie Ciprian, avea o înțelegere avansată a muzicii chiar la vârsta de treisprezece ani.[24] Se spune că tânărul a participat și la prelegerile lui Titu Maiorescu, un filosof și estet care au influențat atât pe Eminescu, cât și pe Caragiale Câțiva ani mai târziu, în timp ce s-a înscris la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, Urmuz și-a exprimat interesul pentru ironizarea severității profesorilor săi. Un episod timpuriu este atestat de Ciprian: amuzat de crearea unei asociații de studenți naționaliști "Vivat Dacia", Urmuz se dă drept membru al acesteia și sugerează celor dornici de integrare că tariful de admitere va consta în capete de rață.[25] Potrivit lui Ciprian, aceste evenimente și-au pierdut repede valoarea de șoc, determinându-l pe el și și pe Urmuz "s-o ia pe străzi" unde experimentul favorit era acela de a acosta trecători și de a-i convinge să-și prezinte documentele de identitate. Succesul a fost uriaș, creând în interiorul școlii un adevărat cult pro-Urmuz (fanii lui chiar șicanau "Vivat Dacia" să accepte orătănii ca mijloc de plată înainte ca societatea să se dizolve).[26] Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile Voiculescu, l-a reamintit pe tânărul Urmuz ca fiind "un tânăr genial", umorul său fiind "cerebral, mai greu de detectat și apreciat".[27]
Grupul de bază al discipolilor lui Urmuz, organizat ca o societate secretă, l-a inclus pe Ciprian (poreclit "Macferlan" de Urmuz), Alexandru "Bălălău" Bujoreanu și Costică "Pentagon" Grigorescu, cunoscuți împreună ca "pahuci" (din iudaicul verb "a căsca").[1] Activitatea lor s-a concentrat pe farse îndrăznețe: Urmuz și ceilalți trei tineri au făcut o vizită la mănăstirea izolată Căldărușani din județul Ilfov, unde mitropolitul Ghenadie trăia în dizgrație. Cei patru tineri s-au dat drept jurnaliști și au cerut (și primit) tratament ca pentru oaspeți înalți, au testat răbdarea călugărilor iar mai târziu au fost prezentați mitropolitului bine-dispus.[28]
În alte situații, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiționaliste, le câștiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăiește în spirit naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului plin, fabule fără sens, creații proprii, precum celebra sa fabulă "Cronicari".[29]
În afara școlii, tânărul Urmuz era încă introvertit, și, conform lui Sandqvist, "extrem de timid, în special cu fetele."[30] Prietenul său Ciprin își amintește câteva „replici de agățat“: se purta familiar cu orice tânără căreia îi prindea privirea, asigurând-o că s-au mai întâlnit, și, când curiozitatea fetei era stârnită, îi povestea cum obișnuiau împreună să omoare muște ca activitate sportivă.[31]
Grupul "pahuci" au sărbătorit absolvirea printr-un act final de sfidare împotriva directorului școlii, pe care l-au vizitat în biroul său, unde au început să sară în cercuri.[32] Chiar dacă grupul lor nu a supraviețuit odată ce membrii săi au luat-o pe drumuri diferite în carieră, au avut reuniuni regulate la taverna Spiru Godelea, unde au câștigat notorietate pentru comportamentul lor nepoliticos și neconvențional.[33] Urmuz a intrat la Facultatea de Medicină, la insistențele tatălui.[34] Potrivit lui Ciprian, el s-a plâns că "nu reușește să se facă înțeles în fața cadavrelor".[35] În cele din urmă alege Facultatea de Drept,[36] luând, în paralel, lecții de compoziții și contrapunct la Conservatorul de Muzică și Declamațiune.[30] În plus, el și-a încheiat serviciul militar în cadrul Infanteriei române.[30]
Urmuz a devenit șeful familiei sale în 1907. În acel an, tatăl său și doi frați mai mici au murit, iar sora lui Eliza s-a căsătorit.[30] El a continuat, de asemenea, să ia inițiativa în acțiuni îndrăznețe de épater le bourgeois. Ciprian își amintește că ei doi au închiriat o trăsură iar Urmuz făcea dreapta în fiecare intersecție, mergând astfel în cercuri în jurul Palatului de Justiție. Urmuz a continuat apoi să-i hărțuiască pe vânzătorii ambulanți, oprindu-se pentru a cumpăra lucruri complet inutile: covrigei, o grămadă de cărbune sau o găină bătrână pe care a tras-o în țeapă cu bastonul său. După ce a trecut examenul în drept în 1904, Urmuz a fost numit judecător în localitatea rurală Cocu (Răchițele), în județul Argeș.[38] Este probabil ca, în jurul acestei perioade (circa 1908), să fi scris pe hârtie primele fragmente din colecția sa "Pagini bizare", dintre care unele au fost scrise în timpul unei reuniuni de familie la Cocu.[39] Potrivit Elizei Vorvoreanu, el facea acest lucru în principal pentru a-și distra mama și surorile,[40] dar Urmuz a amuzat de asemenea și autoritățile locale, unul dintre aceștia chiar i-a oferit mâna fiicei lui (Urmuz a refuzat).[41] La acea vreme, Mitică și-a descoperit pasiunea pentru arta modernă: a fost un admirator al sculptorului Constantin Brâncuși, fascinat de lucrarea sa din 1907, intitulată Cumințenia pământului.[17]
În cele din urmă, Urmuz a devenit judecător de pace în regiunea Dobrogea. Mai târziu, a fost expediat mai aproape de București, la Ghergani, județul Dâmbovița.[30] Aceste misiuni au fost întrerupte în 1913, când Urmuz a fost chemat sub arme, în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei.[41]
Ciprian menționează că a pierdut contactul cu prietenul său pentru o perioadă, înainte de a primi o scrisoare în care acesta se plângea de apatia provinciei și de lipsa divertismentului muzical; atașat a găsit povestirea "Algazy & Grummer"" pe care Ciprian trebuia să o citească "fraților seminariști", informându-i "despre progresele înregistrate în literatura tânără".[42] Ciprian spune că a descoperit scriitorul din Urmuz și a popularizat povstirile acestuia în propriul său cerc de intelectuali.[43] El menționează, de asemenea, că în cariera sa de actorie în devenire, a pus bazele unor spectacole la Grădina Blanduziei pe baza scrisorilor lui Urmuz.[44]
Aceste evoluții au coincis cu izbucnirea Primului Război Mondial. Între 1914 și vara anului 1916, când România era încă un teritoriu neutru, eforturile lui Ciprian de a difuza "Pagini bizare" au atins un maxim. Textele lui Urmuz s-au răspândit, probabil, în copii scrise de mână, devenind oarecum cunoscute societății boeme din București, însă Urmuz însuși era încă o figură anonimă.[9][45] Ciprian și actorul Grigore Mărculescu susțin că au citit public din "Pagini bizare" la restaurantul Casa Capșa.[9][46] Potrivit istoricului literar Paul Cernat, dacă zvonurile despre interpretările timpurii ale lui Ciprian despre textele lui Urmuz sunt adevărate, acesta ar constitui unul dintre primele eșantioane de spectacole de avangardă din tradiția teatrală românească.[47]
În jurul anului 1916, Urmuz a obținut o relocare, în calitate de judecător în orașul Alexandria. Acolo s-a întâlnit cu poetul și profesorul Mihail Cruceanu. După cum a amintit Cruceanu, Urmuz a fost captivat de revolta artistică desfășurată în Italia de către grupul Futurist și în special de poezia lui Filippo Tommaso Marinetti, liderul grupului.[48] Potrivit istoricului literar Tom Sandqvist, Urmuz ar fi putut citi mai întâi despre inițiativele italiene în ziarul local Democrația, care a scris despre subiect la începutul anului 1909.[49] Ca urmare a acestei întâlniri el a decis să includă, ca subtitlu la unul din manuscrisele sale, cuvintele: "Schițe și nuvele ... aproape futuriste".[50]
Ajus la gradul de locotenent,[41] Demetrescu-Buzău a fost din nou chemat sub arme când România s-a alăturat Puterilor Antante. Întors în București lucrează ca grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție, o slujbă bine plătită, cu avantaje speciale, ceea ce l-ar fi făcut inconfortabil pe Urmuz despre viața sa ca erou boem.[51] O fotografie realizată în acea perioadă, unul din puținele portrete care au supraviețuit, ne prezintă un bărbat melancolic și anxios.[52] Sandqvist îl vede ca fiind de o "singurătate catastrofală" și client insomniac al bordelurilor, adăugând: "În toate aparițiile, ca urmare a unor experiențe dezgustătoare în timpul războaielor, întorcându-se acasă la București, Demetru Demetrescu-Buzău a ales să trăiască o viață extrem de ascetică și izolată, cu plimbări lungi nocturne".[53] Faptele și glumele lui Urmuz au atras atenția publicului, el însuși și-a citit lucrările unui public boem, în locuri precum Hanul Gabroveni; cel puțin unele dintre acestea erau exerciții libere în literatura orală și, ca atare, au fost în întregime pierdute.[8]
Anul 1922 a adus debutul lui Urmuz în presă. Fascinat de "Pagini bizare", poetul și jurnalistul Tudor Arghezi a publicat două din ele în ziarul Cuget Românesc. Arghezi a făcut eforturi să-i convingă pe serioșii săi colegi editori de la Cuget.[8][54] Gazeta a publicat de asemenea un manifest a lui Arghezi, în care a subliniat scopul combaterii "literaturii sterile" și intenția sa de a cultiva "voința de putere" în cultura literară post-război.[8] Urmuz a fost deci primul scriitor avangardist popularizat de Arghezi, într-o listă care, până în 1940, a inclus și o mare parte a tinerilor moderniști români.
La 23 noiembrie 1923, Urmuz s-a împușcat, un eveniment care rămâne învăluit în mister. A fost găsit "de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului", în apropierea Șoselei Kiseleff, în nordul Bucureștiului.[56] Unele surse timpurii sugerează că ar fi suferit de o boală incurabilă,[1][8][57] dar se știe că el era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv. De exemplu, în 1914, el a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra creierului suicidar.[57][58] Cronicile, arată, de asemenea, că el teoretiza despre lipsa de sens și de goliciunea vieții, punând aceste temeri pe seama membrilor familiei în timpul înmormântării fratelui său Constantin (1914).[57] Autorul Geo Șerban a scris despre dezamăgirea bine ascunsă a lui Demetrescu-Buzău, apreciind că, în ultimul său an, scriitorul a continuat să acționeze vesel și relaxat, dar că o tensiune "devastatoare" se clădea în interiorul lui.[8]
În 1927, Arghezi și-a publicat regretul că nu i-a cultivat prietenia: "Nu l-am mai văzut și-mi este grea mâhnirea ireparabilă că n-am căutat să-l întâlnesc. Cred că optimismul meu ar fi înviat în haosul lui cerebral candorile și puritățile care începeau să moară".[8] Mai mulți exegeți Urmuz au văzut în mod tradițional sinuciderea legată în mod intrinsec de atitudinea artistică a lui Urmuz. Pentru Carmen Blaga, a fost "dizolvarea credinței [sale]" în clasa intelectuală a României, împreună cu declinul economic și "un gol existențial", care l-a determinat pe scriitor să se desprindă.[59] Acest lucru rezonează cu afirmațiile adepților din prima generație de după Urmuz: Geo Bogza sugerează că mentorul său s-a sinucis odată ce procesul deconstructiv, realizat de "intelectul lui ascuțit", l-a dus la o concluzie naturală;[60] Sașa Pană susține că Urmuz s-a săturat să-i amuze pe "cretinii" și "profitorii" care au dominat scena literară a Bucureștiului și, hotărât să-și transforme personajul literar în "praf și pulbere" și-a asumat riscul de a-și distruge eul fizic.[61] Criticul George Călinescu a afirmat că există o rațiune filosofică "care rezona teribil cu secolul său": "el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis".[62]
Urmuz a fost înmormântat la 26 noiembrie, la cimitirul Bellu.[8] În ziua respectivă, evenimentul a fost mediatizat de un mic necrolog din cotidianul Dimineața, semnat cu inițiala C (probabil de la Ciprian).
Opera literară:
- Algazy & Grummer
- Cotadi și Dragomir
- Cronicari
- După furtună
- Emil Gayk
- Fuchsiada
- Ismaïl și Turnavitu
- Pâlnia și Stamate
- Plecarea în străinătate
- Puțină metafizică și astronomie
| Urmuz Demetru Dem. Demetrescu-Buzău | |
.jpg) Urmuz, circa 1920 |
• 1935: Maria Cunțan, poetă română (n. 1862)
* 1949: Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei (germană Prinz Ludwig Ferdinand Maria Karl Heinrich Adalbert Franz Philipp Andreas Konstantin von Bayern) (n. 22 octombrie 1859 – d. 23 noiembrie 1949), a fost membru al Casei regale bavareze de Wittelsbach și general de cavalerie. După căsătoria cu Infanta María de la Paz a Spaniei a devenit infante al Spaniei. A fost fiul cel mare al Prințului Adalbert al Bavariei (1828–75) și al Infantei Amelia Filipina a Spaniei (1834–1905). Pe linie paternă a fost nepotul regelui Ludwig I al Bavariei și al primei soții a acestuia, Prințesa Therese de Saxa-Altenburg. Bunicii materni au fost Infantele Francisco de Paula al Spaniei și soția acestuia, Prințesa Luisa Carlotta de Bourbon-Două Sicilii.
Unchii paterni ai lui Ludwig Ferdinand au fost: regele Maximilian al II-lea al Bavariei, regele Otto I al Greciei și Prințul Regent Luitpold de Bavaria. Unchiul matern a fost regele consort Francis al Spaniei (1822–1902) iar verișor primar i-a fost regele Alfonso al XII-lea al Spaniei (1857–85). Ludwig Ferdinand s-a născut la Madrid însă frații lui mai mici în Bavaria unde s-au întors.
Verișori primari pe linie paternă erau: Ludwig II, Otto I și Ludwig III, regi ai Bavariei. Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei s-a căsătorit în 1883 cu verișoara sa primară, Infanta Maria da Paz a Spaniei (1862–1946), a doua fiică a unchiului său regele Francis și a reginei Isabela a II-a a Spaniei. Nunta a avut loc la Madrid, în timpul domniei fratelui ei, regele Alfonso al XII-lea. În 1885 tânărul cuplu s-a întors în Bavaria unde au locuit la palatul Nymphenburg.
Ei au fondat așa numita ramură spaniolă a familiei regale bavareze, care a început cu căsătoria părinților lui Ludwig Ferdinand, dar a fost consolidată de căsătorii succesive spaniole. Căsătoria prințului Ludwig Ferdinand cu infanta Paz a fost lungă și fericită. Împreună au avut trei copii. Cel mai mare, prințul Ferdinand, a urmat tradiția căsătoriilor spaniolo-bavareze și a trăit pentru restul vieții în Spania. Copiii cei mici ai lui Paz au moștenit pasiunile ei artistice și literare. Prințul Adalbert a fost scriitor și istoric; prințesa Pilar a fost pictor și a scris o carte despre domnia vărului ei Alphonso al XIII-lea. După ce fiul ei cel mare s-a stabilit în Spania, Paz a făcut călătorii frecvente în țara natală pentru a-și vizita nepoții spanioli.
Copiii prințului Ludwig Ferdinand și ai infantei Paz au fost:
- Infantele Ferdinand al Spaniei, Prinț de Bavaria (1884–1958); născut la Madrid s-a stabilit permanent în Spania în 1905. S-a căsătorit cu verișoara sa, infanta Maria Teresa, fiica lui Alfonso al XII-lea.
- Prințul Adalbert de Bavaria (1886–1970). A fost istoric și diplomat. S-a căsătorit cu contesa Augusta de Seefried și a avut doi fii; a trăit în Germania.
- Prințesa Pilar de Bavaria (1891–1987), necăsătorită; a fost pictoriță.
| Prințul Ludwig Ferdinand | |||||||||
| Prinț al Bavariei | |||||||||
 Ludwig Ferdinand și soția sa
| |||||||||
• 1949: Carol Ardeleanu , prozator (n. 1883)
• 1953: Ilie E. Toroutiu, critic, istoric literar, folclorist și traducător (n. 1888)
* 1956 - A încetat din viaţă Jean Alexandru Steriadi, pictor şi grafician, membru titular onorific al Academiei Române; (n. 29 octombrie 1880).
Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, București, d. 23 noiembrie 1956, București), pictor și grafician român, profesor universitar la Școala de Arte Frumoase din București și membru de onoare al Academiei Române din anul 1948
foto: ro.wikipedia.org
* 1965: Elisabeta a Bavariei (25 iulie 1876 – 23 noiembrie 1965), a fost soția regelui Albert I al Belgiei și mama regelui Leopold al III-lea al Belgiei. Elisabeta a fost numită în onoarea surorii tatălui său, împărăteasa Elisabeta a Austriei, mai bine cunoscută sub numele de Sisi. Mama sa era Maria Josepha a Portugaliei, fiica regelui exilat Miguel I al Portugaliei.
Prin surorile mamei sale, Elisabeta era rudă cu multe familii regale:
- mătușa sa, Maria Ana a Portugaliei, a fost căsătorită cu William al IV-lea, Mare Duce de Luxembourg
- mătușa sa, Maria Teresa a Portugaliei, a fost a treia soție a Arhiducelui Carl al Austriei și mama vitregă a lui Carol I al Austriei,
- mătușa sa, Maria Antonia a Portugaliei, a fost a doua soție a lui Robert I, Duce de Parma și mama Zita de Bourbon-Parma, soția lui Carol I al Austriei.
În momentul în care Albert și Elisabeta s-au întâlnit, Prințul Albert era moștenitorul unchiului său Leopold al II-lea al Belgiei. Albert era al doilea fiu al Prințului Filip, Conte de Flandra și al Prințesei Marie de Hohenzollern care era sora regelui Carol I al României.
La naștere, Albert ocupa locul trei în linia de succesiune în urma tatălui său și a fratelui său mai mare, Prințul Baudouin al Belgiei. După moartea neașteptată a lui Baudouin în ianuarie 1891, Albert a ocupat locul doi în linia de succesiune. Studios și liniștit, Albert n-a fost alegerea pe care regele Leopold al II-lea și-ar fi dorit-o.
La München la 2 octombrie 1900, Elisabeta s-a căsătorit cu Prințul Albert. În 1909, când soțul ei a devenit rege al Belgiei, Elisabeta a devenit regină. În timpul Primului Război Mondial, ea și soțul ei au locuit în De Panne. Regina s-a făcut iubită vizitând frontul și sponsorizând unitățile de asistență medicală. În ciuda trecutului ei german, a fost o regină populară iar ea și-a sprijinit țara de adopție. În 1934, Albert I a murit într-un accident de alpinism la Marche-les-Dames, în regiunea Ardennes.
Regina Elisabeta a murit la Bruxelles la vârsta de 89 de ani la 23 noiembrie 1965.
| Elisabeta de Bavaria | |||||||||
| Regină a Belgiei | |||||||||
| |||||||||
• 1976: André Malraux, scriitor francez, teoretician de artă și politician (n. 1901). În tinerețe a dus o viață foarte aventuroasă, angajându-se și în agitațiile politice de diferite nuanțe. În anul 1905 părinții săi divorțează, André Malraux este crescut de mama și bunica lui, care avea un mic comerț în Bondy, cartier periferic al Parisului. Malraux se înscrie la Școala de Limbi orientale și frecventează cercurile artistice ale capitalei, abandonează însă studiile la vârsta de 17 ani și lucrează într-o librărie pentru o editură. Printr-o lectură bogată, își completează cultura, frecventând și cursurile libere de la muzeul Guimet și școala de pe lângă muzeul Louvre. Primele sale cronici literare sau artistice apar începând cu anul 1921, an în care se căsătorește cu Clara Goldschmidt, provenind dintr-o bogată familie germană.
În 1923 pleacă în Indochina, la 23 decembrie 1923 este arestat la Phnom Penh, pentru că încercase să fure un basorelief prețios din ruinele unui templu cambodgian din Banteay Srei din ansamblul Angkor. Este condamnat la trei ani închisoare, și, abia în apel, pedeapsa i se reduce la un an "cu suspendare", așa că se poate reîntoarce în Franța. În 1925 revine la Saigon și înființează ziarul "L'Indochine", cu o scurtă durată de apariție. Din nou în Franța, scrie diverse eseuri și, în 1930, primul său roman, "La voie royale", în care relatează evenimentele la care a luat parte în Indochina. În anii 1926-1927 întreprinde călătorii în Laos și în China, unde participă activ la operațiile grupurilor comuniste.
Începând din anul 1933, devine militant antifascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forțelor republicane, organizând o escadrilă de aviație pe care o va comanda până în 1937. Totuși, după o participare în 1940 la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova, începe să se distanțeze de ideile dogmatice ale comunismului. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial se înrolează într-o formație de blindate în lupta împotriva Germaniei naziste. În timpul retragerii este rănit și luat prizonier, reușește însă să evadeze din lagărul de la Sens, pentru a intra organizațiile de rezistență contra ocupanților germani, sub numele de „Colonelul Berger”.
Este arestat de autoritățile germane la Grannat, fiind găsit în prezența unui ofițer englez din serviciile de informație, și interogat în închisoarea din Toulouse. Când forțele germane părăsesc în 1944 orașul, Malraux era deja liber. Comandă brigada „Alsacia-Lorena” și participă la eliberarea teritoriului francez. Intervine în 1945 pentru a împiedica Partidul Comunist Francez să preia sub egida lui totalitatea organizațiilor din Rezistență. În același an se întâlnește cu generalul Charles de Gaulle, al cărui colaborator fidel și prieten va rămâne până la sfârșitul vieții. Începând din anul 1947 deține mai multe posturi în guvern, între 1947 și 1949 ministru al propagandei și informațiilor, ministru de interne, apoi din 1958 până în 1969 ministru de stat și ministru pentru probleme culturale. Malraux a jucat un rol important în crearea mișcării „Rassemblement du Peuple Français” (R.P.F.), platforma politică a generalului de Gaulle. Malraux a fost un partizan al intervenției statului în fenomenele artistice și literare, folosind mijloace bugetare pentru producerea operelor culturale, fapt care a dus la o limitare a spontaneității și originalității în viața culturală a Franței.
Opera literară:
- 1928: Les conquérants ("Cuceritorii");
- 1930: La voie royale, ("Calea regală");
- 1933: La condition humaine, ("Condiția umană") - Premiul Goncourt - cu subiect din revoluția chineză;
- 1935: Le temps du mépris ("Timpul disprețului");
- 1937: L'Espoir, ("Speranța") - inspirată din evenimentele războiului civil din Spania;
- 1943: Les noyers d'Altenbourg ("Nucii din Altenbourg"), fragment păstrat din La lutte avec l'ange ("Lupta cu îngerul"), parțial distrus;
- 1947: Le musée imaginaire ("Muzeul imaginar");
- 1948: La création artistique ("Creația artistică");
- 1950: La monnaie de l'absolu ("Moneda absolută");
- 1951: Les voix du silence, ("Vocile tăcerii");
- La métamorphose des dieux, în trei volume: 1957, 1974, 1976;
- 1967: Antimémoires, ("Antimemorii"), memorialistică;
- 1971: Les chênes qu'on abat;
- 1973: La Corde et les Souris;
- 1974: La tête d'obsidienne et Lazare;
- 1976: Lazare, surtitré Le Miroir des Limbes (eseu și povestire autobiografică);
- La psychologie de l'art ("Psihologia artei").
| André Malraux | |||||||
| |||||||
* 1984: Anton Alexandrescu (n. 2 mai 1905, Laloșu, județul Vâlcea - d. 23 noiembrie 1984, București) a fost un om politic, membru al Partidului Național Țărănesc, și funcționar financiar-bancar. A urmat școala primară în comuna natală, apoi Liceul Frații Buzești din Craiova (1917-1925).[1] Licențiat în științe economice (promoția 1930; secția Comerț. Bancă. Asigurări), a profesat la BNR și la Institutul Național de Cooperație. Membru PNȚ, s-a remarcat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial prin atitudinea sa antigermană, fiind internat în lagărul de la Târgu-Jiu (1942).
La data de 23 februarie 1945, împreună cu un număr de țărăniști a produs o sciziune în cadrul filialelor din Ilfov și București ale Partidului Național Țărănist, punând bazele unei noi grupări, PNȚ-Anton Alexandrescu, care a aderat la Frontul Național Democrat, grupare aflată sub controlul PCR.[2] Partidul a editat un oficios numit Dreptatea Nouă,[2] în condițiile în care oficiosul PNȚ se numea Dreptatea. La 23 ianuarie 1948 gruparea sa politică a fuzionat cu Frontul Plugarilor, la recomandarea autorităților comuniste.
Anton Alexandrescu a fost Ministru al Cooperației (6 martie 1945 - noiembrie 1946) în primul guvern Petru Groza, rector al Institutului de Științe Economice și Planificare (1949-1951) și primul decan al Facultății de Finanțe[3]; deputat de Vâlcea și membru în Prezidiul Marii Adunări Naționale (1948), ca răsplată pentru compromisul încheiat cu noii lideri politici ai României. Calitățile de economist, dar și dorința comuniștilor de a marginaliza activitatea politică a unui fiu de "chiabur" au determinat încadrarea sa la Banca de Stat (1953-1954) și Banca Agricolă (1954-1956). În 1956 este numit președinte al Consiliului Provizoriu Central al Cooperativelor (1956-1961).
După mai multe acuzații la adresa prestației sale politice și profesionale, a primit, în 1963, cu bunăvoința lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, un post de funcționar la ADAS (Administrația Asigurărilor de Stat), unde a lucrat până la pensionare.
* 1991 - Freddie Mercury, solistul trupei pop britanice Queen, anunță public că are SIDA; a murit a doua zi.
Freddie Mercury (născut Farrokh Bulsara, Gujarati: n. 5 septembrie 1946; d. 24 noiembrie 1991), muzician, compozitor și textier britanic, cunoscut ca lider al formației britanice de muzică rock Queen – foto (Live Aid Concert – Wembley Stadium): univision.com
* 1996 - Un avion etiopian de tip Boeing 767 cu 127 de pasageri la bord este deturnat. În lipsă de combustibil, se prăbușește în Oceanul Indian.
* 2004: Rafael "Raful" Eitan (în ebraică רפאל "רפול" איתן) (n. 11 ianuarie 1929 - d. 23 noiembrie 2004) a fost un general și om politic israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1978-1983.
| Rafael Eitan | |
 |
* 2006: Ștefan Haukler (n. 9 martie 1942 – d. 23 noiembrie 2006) a fost un scrimer român specializat pe floretă, laureat cu bronz, pe echipe, la Campionatul Mondial de Scrimă din 1969 și la Campionatul Mondial de Scrimă din 1970.[1] A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice: Tōkyō 1964, México 1968, München 1972.
* 2006 - A încetat din viaţă Philippe Noiret, actor francez; (n. 01.10.1930) .
Philippe Noiret (n. 1 octombrie 1930, Lille, Nord – d. 23 noiembrie 2006, Paris), actor francez de film și de teatru – foto: milanolife.it
* 2006 - Fostul spion rus Aleksandr Litvinenko a decedat la Londra, in urma otravirii sale cu substante radioactive.
Aleksandr Litvinenko (30 august 1962 – 23 noiembrie 2006), ofițer al serviciilor secrete ruse FSB (fostul KGB) specializat în crimă organizată – foto: en.wikipedia.org
A fost printre puţinii care au avut curajul să vorbească public despre mafia din Rusia, aflata mână în mână cu autorităţile şi serviciile secrete. A plătit cu viaţa. Principalul suspect este fostul agent KGB şi omul de afaceri Andrei Lugovoi, care la ora actuală este bine protejat de administraţia de la Kremlin care îi susţine nevinovăţia.
Pe 1 noiembrie 2006, Aleksandr Litvinenko, fost membru al serviciilor secrete ruse, azilant politic în Marea Britanie, a fost otrăvit. Câteva ore mai târziu, fostul ofiţer KGB, critic vehement al Kremlinului, a început să se simtă rău şi a fost dus de urgenţă la spital. S-a descoperit că ceaiul îi fusese otrăvit cu poloniu, substanţă intens radioactivă, cu efect letal. Litvinenko a murit convins că însuşi Vladimir Putin ordonase asasinarea lui.
La 23 noiembrie, cel care a reuşit să sfideze timp de aproape opt ani serviciile secrete ruse (fostul KGB, actualul FSB), acuzandu-le de abuz de putere şi legături strânse cu mafia, îşi dădea ultima suflare pe patul de spital. Totul a început în 1998, când Litvinenko şi câţiva colegi ai săi, membri ai FSB ,au susţinut o conferinţă de presă în care au anunţat că au primit ordin să ucidă sau să răpească mai multe persoane cunoscute, printre care şi pe magnatul rus, susţinător al regimului Elţin, Boris Berezovski.
* 2008: Dumitru Ghițu (n. 13 ianuarie 1931, Drepcăuți, Briceni - d. 23 noiembrie 2008, Chișinău) a fost un specialist în domeniul fizicii corpului solid, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. Este fiul lui Vasile Ghițu. În anul 1954 a absolvit Universitatea din Chișinău. În anul 1965 este membru PCUS. În anul 1973 susține teza de doctor habilitat în științe. Din anul 1969 este șef al Laboratorului de fizică a semimetalelor din cadrul Instituttului de Fizică aplicată al Academiei de Științe din RSS Moldovenească, iar din anul 1973 este director -adjunct al Institutului de Fizică aplicată al aceluiași institut. În anul 1976 este ales membru-corespondent al Academiei de Științe din RSS Moldovenească. Între 1978-1984, a îndeplinit funcția de secretar științific general al Academiei de Științe a Moldovei. Dumitru Ghițu a fost inițiatorul organizării Centrului Criogenic. În anul 2006, a fondat Institutului de Inginerie Electronică și Tehnologii Industriale al ASM.
* 2012 - A decedat actorul american Larry Hagman,cunoscut publicului roman din serialul de succes „Dallas”; (n. 1931).
Larry Martin Hagman, (n. 21 septembrie 1931 – d. 23 noiembrie 2012) actor american, regizor și producător de film și televiziune.
* 2017: Stela Popescu (n. ,[1][2] Orhei, România – d. ,[3] București, România[3]) a fost o actriță română de teatru, film și televiziune. A realizat cupluri celebre alături de Ștefan Bănică și Alexandru Arșinel.
Stela Popescu s-a născut la Orhei, într-o familie modestă de învățători. Mama ei, Valentina, era originară din satul Chiperceni, iar tatăl – Vasile Popescu – din Chiștelnița, județul Orhei, în prezent în Republica Moldova. Prima amintire pe care o are bine întipărită în memorie este invadarea Basarabiei de către armata rusă. Atunci, în 1940, tatăl ei considerat intelectual, deci dușman de clasă, este deportat în Siberia, iar mama se refugiază, împreună cu fiica în România, la Brașov. În 1953, susține examenul de admitere la facultate și este repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, la care renunță după un an și jumătate când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne. În 1956 este admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, iar în paralel continuă să susțină spectacole de teatru. La sfârșitul facultății, este repartizată la Teatrul din Brașov, acolo unde ajunge să susțină 400 de spectacole pe an.[necesită citare] Din 1963 până in 1969 joacă la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase". În 1969, Stela părăsește Revista și se angajează la Teatrul de Comedie, ceea ce nu o impiedică să continue colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci Radioteleviziunea) din 1963 până în 2017. În paralel, susține și o colaborare cu Revista Românească, sub condeiul lui Mihai Maximilian, cu care avea să se căsătorească în 1969, la puțin timp după divorțul de Dan Puican. Totodată, joacă în celebra serie de spectacole "Boema" de la Grădina Boema, spectacole care se înscriu în peisajul anti-putere pentru vremea aceea, cu succes de public foarte mare. Timp de 24 de ani cât a jucat la Teatrul de Comedie, vara, când se încheia stagiunea teatrală, juca la Revistă la Grădina Boema. La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase", unde lucrează și în prezent. Pe scena Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" și pe cea a Teatrului de Comedie, Stela Popescu strălucește în piese precum "Omul care a văzut moartea", "Mama Boema", "Boema, slăbiciunea mea" etc. A jucat 18 ani în "Preșul", 12 ani în "Pețitoarea" și 10 ani în "Plicul". A avut șansa de a lucra cu mari regizori, precum: Sanda Manu, Ion Cojar, Lucian Giurchescu, Valeriu Moisescu.
Între anii 1971 și 1979 face cuplul, pe scenă și la televiziune, cu Ștefan Bănică. Cât despre longevivul cuplu umoristic Stela - Alexandru Arșinel, care a început în 1979, acesta a fost garanția umorului de calitate și în prezent, dar și în trecut, când textele scenetelor erau semnate Mihai Maximilian.
În 1958, debutează în cinematografie în pelicula Alo? Ați greșit numărul. A jucat în peste 25 de filme precum Nea Mărin miliardar (1979), Pe malul stîng al Dunării albastre (1983), În fiecare zi mi-e dor de tine (1988), etc.
Stela Popescu a făcut o carieră și în televiziune. A jucat în televiziune de la înființare până în prezent, în piese de teatru și emisiuni de divertisment, reușind să transmită ceva din spiritul satiric și contestatar al Revistei prin textele unor scriitori de valoare: Mihai Maximilian, Grigore Pop, Octavian Sava sau Dan Mihăescu. TVR a scos pe piață DVD-urile "O stea printre stele" (2006) și "Stela și Arșinel" (2005) care reunesc o parte dintre aparițiile televizate ale Stelei Popescu.
Începând jumătatea anilor '90, Stela Popescu a fost moderatoarea unor emisiuni TV pentru femei pe posturile TVR, Realitatea și Național TV
Joacă în serialul TV "Cuscrele" (2005-2006) precum și în telenovelele "Râzboiul sexelor" (2007-2008), "Regina" (2008-2009) și "Aniela" (2009-2010) în rolul Coanei Chiva. În 2011 revine cu o participare specială în telenovela Iubire și Onoare.
Pe 23 noiembrie 2017 în jurul orei 15:40, Stela Popescu a fost găsită fără semne vitale, cu rană la cap, de către fiica adoptivă Doina Maximilian, căzută în interiorul casei de pe strada Alexandru Donici din București în care locuia. După efectuarea autopsiei de către medicii legiști, s-a stabilit faptul că moartea actriței s-a produs în urma unui accident vascular cerebral masiv suferit cu mult timp înainte de a fi găsită de fiica acesteia. Se crede că decesul a avut loc cu cel puțin 12 ore înainte.[5] Trupul artistei a fost depus la Teatrul de Revistă Constantin Tănase. Stela Popescu a fost înmormântată cu onoruri militare lângă soțul ei, Mihai Maximilian, la Cimitirul Cernica, duminică 26 noiembrie.
TEATRU
Teatrul de Revistă Constantin Tănase (1963-1969 și 1993-2017) - selectiv
- Stela,de la Tanase (2016)
- Aplauze, Aplauze (2010)
- Revista revistelor
- Omul care a văzut moartea
- Te aștept diseară pe Lipscani
- Nevestele vesele... la Boema (1979)
- Boema, slăbiciunea mea (1980)
- În grădina bucuriilor (1975)
- Constelația Boema (1984)
- Boema, bucuria mea (1985)
- Stela, stelele și Boema (1987)
- Buna seara,Boema (1989)
Teatrul de comedie (1969-1993) - selectiv
- Dispariția lui Galy (Brecht)
- Un om egal un om (Brecht)
- Mutter Courage (Brecht)
- Mandragora (Machiaveli)
- Steaua fără nume (Mihail Sebastian)
- Preșul (Ion Băieșu) - piesă care s-a jucat 18 ani
- Pețitoarea (Thornton) - piesă care s-a jucat 12 ani
- Plicul (Rebreanu) - piesă care s-a jucat 10 ani
- Trei surori (Cehov)
- Marele feudal (Al. Mirodan)
- Curcanul
- Turnul de fildeș - Premiul pe țară pentru cel mai bun rol secundar
- Sfântul Mitică Blajinul (Aurel Baranga)
- Capcană pentru un bărbat singur (Neil Simon)
Opera Comică pentru Copii - selectiv
- Piatra din casă
- Cântăreț
- Chirița
TEATRU RADIOFONIC
- Agachi Flutur
- Avarul de Molière
- Burghezul gentilom
- Cafeneaua cea mică
- Catrina din Heilbrunn
- Caviar, vodka si bye bye
- Cinci cânticele
- Coana Chirița cântăreță
- Dimineața pierdută
- Din nou... Caragiale
- Divanul Persian
- Doamna ministru
- Fata cinstită de Carlo Goldoni
- Ferma de struți
- Filantropul
- Franțuzitele și un poet romantic
- Gaițele (varianta 1964)
- Gaițele (varianta 2002)
- Hangița de Carlo Goldoni
- Hades în război
- Încurcă lume
- Leac pentru chelie
- Mânastirea din Parma
- Mizantropu
- Nunta lui Figaro
- O viață pe roată
- Rinocerii de Eugen Ionescu
- Sânziana și Pepelea
- Stăpânul tăcerii
- Suflete moarte
- Trenurile mele de Tudor Mușatescu
- Un cuib de nobili
SERIALE TV
- 2009-2010 - Aniela - Coana Chiva
- 2008-2009 - Regina - Sofia Rădulescu
- 2007-2008 - Războiul sexelor - Tincuța
- 2005 - Cuscrele
- 1989 - Misiunea
FILMOGRAFIE
- Las Fierbinți (serial PRO TV, 2017) - directoarea scolii (aparitie episodica)
- Mamaia (2013)
- Rămâi cu mine (2013)
- Toată lumea din familia noastră (2012)
- Războiul sexelor (serial Acasă TV, 2007)
- Mașini și Mașini 2 - dublaj Flo (voce vers.română) (2006), (2011)
- Cuscrele (serial National TV, 2005)
- Sexy Harem Ada-Kaleh (2001)
- A doua cădere a Constantinopolului (1994)
- Maria Mirabela în Tranzistoria (1989)
- În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
- Figuranții (1987)
- Secretul lui Nemesis (1987)
- Vară sentimentală (1986)
- Galax, omul păpușă (1984)
- Un petic de cer (1984)
- Zbor periculos (1984)
- Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)
- Căruța cu mere (1983)
- Am o idee (1981)
- Ana și hoțul (1981)
- Grăbește-te încet (1981)
- Nea Mărin miliardar (1979)
- Drumuri în cumpănă (1978)
- Tufa de Veneția (1977)
- Ultima noapte a singurătății (1976)
- Elixirul tinereții (1975)
- Despre o anumită fericire (1973)
- Dimitrie Cantemir (1973)
- Astă seară dansăm în familie (1972)
- Recomandări (1971) (TV)
- Pantoful Cenușăresei (1969)
- Vin cicliștii (1968)
- Faust XX (1966)
- Sărutul (1965)
- Omul de lângă tine (1961)
- Alo? Ați greșit numărul (1958)
| Stela Popescu | |||||
.jpg) Stela Popescu (în decembrie 2011)
| |||||
Sărbători
- + Sf Cuv Antonie de la Iezerul-Vâlcea; Sf. Ierarh Amfilohie, episcopul Iconiei și, Grigorie, episcopul Acragandelor, dezlegare la peșteSfântul cuvios Antonie de la Iezeru-Vâlcea (sau Antonie de la Schitul Iezeru) a trăit la sfârșitul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea. A fost monah la schitul Iezeru din Vâlcea, nevoindu-se multă vreme într-o peșteră din apropierea acestuia, în muntele Iezeru. (calendar creștin-ortodox)
Sfântul cuvios Antonie de la Iezeru-Vâlcea – foto: doxologia.ro
- Ziua economiștilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu