2. /25 NOIEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

B. Decese; Sărbărori

Decese

• 1034: Máel Coluim mac Cináeda (în gaelica modernă, Maol Chaluim mac Choinnich,^{[note 1]} cunoscut în listele mai recente după numele englez de Malcolm al II-lea; d. 25 noiembrie 1034),^[1] a fost rege al scoților din 1005 și până la moartea sa.^{[note 2]} A fost fiul lui Cináed mac Maíl Coluim; Profeția lui Berchán afirmă că mama sa era o femei din Leinster și îl denumește Máel Coluim Forranach, „distrugătorul”.^[3]
  Pentru analele irlandeze care i-au înregistrat moartea, Máel Coluim a fost ard rí Alban, Înalt Rege al Scoției. În același fel în care Brian Bóruma, Înalt Rege al Irlandei, nu a fost singurul rege din Irlanda, Máel Coluim a fost unul din multiplii regi ce domneau în zona geografică a Scoției moderne: printre alți regi contemporani cu el se numără regele de Strathclyde, care domnea în sud-vest, diferiți regi galo-vikingi de pe coastele de vest și din Insulele Hebride și cei mai apropiați și mai periculoși rivali, regii din Mormaers of Moray. Către sud, în Regatul Angliei, earlii de Bernicia și Northumbria, ai căror predecesori domniseră ca regi ai Northumbriei peste mare parte din sudul Scoției, încă mai controlau teritorii vaste în sud-est. În 997, ucigașul lui Causantín mac Cuilén este considerat a fi Cináed mac Maíl Coluim. Întrucât nu exista niciun Cináed cunoscut a fi în viață la acea vreme (Cináed mac Maíl Coluim murise în 995), aceasta este considerată a fi o confuzie fie cu Cináed mac Duib, care i-a urmat lui Causantín, sau, posibil, chiar cu Máel Coluim, fiul lui Cináed al II-lea.^[5] Indiferent dacă Máel Coluim l-a ucis sau nu pe Causantín, în mod sigur în 1005 el l-a ucis pe succesorul lui Causantín, Cináed al III-lea, în bătălie la Monzievaird în Strathearn.^[6]
  Ioan de Fordun scrie că Máel Coluim a învins o armată norvegiană „aproape în primele zile de după încoronare”, dar acest lucru nu apare în niciun alt izvor istoric. Fordun afirmă că episcopia Mortlachului (mutată ulterior la Aberdeen) a fost înființată în semn de mulțumire pentru victoria în fața norvegienilor. Malcolm al II-lea a dat dovadă de o abilitate de supraviețuire rară în rândul regilor scoțieni timpurii, domnind douăzeci și nouă de ani. A fost un om inteligent și ambițios. Tradiția brehonilor era aceea ca succesorul lui Malcolm să fie ales de el din rândul descendenților regelui Aedh, cu consimțământul sfetnicilor lui Malcolm și al bisericii. Cu scopul declarat de a pune capăt violentelor dușmănii de clan din nordul Scoției, dar influențat evident de modelul feudal normand, Malcolm a ignorat tradiția și s-a hotărât să păstreze succesiunea în familia sa. Întrucât Malcolm nu avea însă niciun fiu, a negociat o serie de căsătorii dinastice pentru cele trei fiice ale sale, cu bărbați care ar fi fost altfel rivali, asigurându-și loialitatea principalelor căpetenii rude cu ginerii săi. Mai întâi a căsătorit-o pe fiica sa Bethóc cu Crinan, Thane al Insulelor, liderul casei Atholl și abate secular al Dunkeldului; apoi pe cea mai mică fiică a sa, Olith, cu Sigurd, earl de Orkney. Fiica mijlocie, Donada, a fost căsătorită cu Findláich, mormaer de Moray, Thane de Ross și Cromarty și urmaș al lui Loarn din Dalriada. Aceasta a fost o manevră riscantă în raport cu regulile de succesiune ale gaelilor, dar prin aceasta el și-a asigurat spatele și, profitând de reluarea atacurilor vikingilor asupra Angliei, a înaintat cu armata în sud pentru a lupta cu englezii. I-a învins pe angli la Carham în 1018 și l-a pus pe nepotul său, Duncan, fiul abatelui Dunkeldului și ales de el ca Tanist, în Carlisle pe tronul Cumbriei în același an. Prima relatare solidă despre domnia lui Máel Coluim este cea despre o invazie a Berniciei în 1006, probabil tradiționala crech ríg („pradă regală”, un raid al unui nou rege prin care acesta își demonstra priceperea în război), care a implicat un asediu al Durhamului. Aceasta pare să se fi soldat cu o înfrângere grea pentru northumbrienii, în frunte cu Uhtred din Bamburgh, viitorul earl al Berniciei, relatată în analele Ulsterului.^[9]
  Un al doilea război Bernicia, probabil în 1018, a avut și mai mult succes. Bătălia de la Carham, de pe râul Tweed, a fost o victorie a scoților în frunte cu Máel Coluim și a oamenilor lui Strathclyde în frunte cu regele lor, Owen cel Pleșuv. În acest moment Earl Uchtred era probabil mort, iar Eiríkr Hákonarson a fost numit earl al Northumbriei de către cumnatul său Cnut cel Mare, deși se pare că autoritatea sa se limita la zona sudică a regiunii, fostul regat Deira, și nu se știe să fi luat vreo măsură împotriva scoților.^[10] Lucrarea De obsessione Dunelmi (Asediul Durhamului, asociată cu Symeon din Durham) susține că fratele lui Uchtred Eadwulf Cudel a cedat Lothianul lui Máel Coluim, probabil în urma înfrângerii de la Carham. Această regiune pare a fi compusă din teritoriile dintre Dunbar și Tweed întrucât alte părți ale Lothianului fuseseră sub controlul scoților înainte de acest moment. S-a sugerat că Cnut ar fi primit tribut de la scoți pentru Lothian, dar cum se pare nu a primit nimic de la earlii bernicieni, aceste afirmații sunt improbabile. Cronica anglo-saxonă afirmă că Cnut și-a condus armata în Scoția la întoarcerea din pelerinajul efectuat la Roma. Cronica afirmă că aceasta s-a întâmplat în 1031, dar sunt motive pentru care istoricii bănuiesc că ar fi fost în 1027.^[12] Cronicarul burgund Rodulfus Glaber relatează expediția la scurt timp după aceasta, descriindu-l pe Máel Coluim ca fiind „puternic în resurse și arme ... foarte creștin în credință și faptă”.^[13] Ralph afirmă că între Máel Coluim și Cnut s-a ajuns la pace prin intervenția lui Richard, ducele Normandiei, fratele soției lui Cnut Emma. Richard a murit pe la 1027 iar scrierile lui Rodulfus sunt aproape contemporane cu evenimentele.^[14]
  S-a sugerat și că originea conflictului dintre Cnut și Máel Coluim stă în pelerinajul lui Cnut la Roma, și în încoronarea Împăratului Roman Conrad al II-lea, unde Cnut și Rudolph al III-lea, regele Burgundiei, au fost oaspeți de onoare. Dacă Máel Coluim ar fi fost prezent, și repetatele afirmații despre pioșenia sa în anale sugerează că este foarte posibil ca și el să fi făcut un pelerinaj lar Roma, așa cum a făcut și Mac Bethad mac Findláich („Macbeth”) ulterior, atunci încoronarea i-ar fi permis lui Máel Coluim să denunțe vreo suzeranitate a lui Cnut asupra sa.^[15]
  Cnut a obținut mai puțin decât regii englezi dinaintea sa, o promisiune de pace și prietenie în locul promisiunii de ajutor pe uscat și pe mare obținută de Edgar și de alți regi. Izvoarele afirmă că Máel Coluim era însoțit de unul sau doi alți regi, în mod sigur de Mac Bethad, și probabil și de Echmarcach mac Ragnaill, regele Mannului și al insulelor, și al Galloway-ului.^[16] Cronica anglo-saxonă remarcă supunerea „dar el [Máel Coluim] a acceptat-o doar scurtă vreme”.^[17] Cnut era în curând prea ocupat de luptele din Norvegia contra lui Olaf Haraldsson și se pare că nu s-a mai interesat de conflictele cu Scoția. Olith, una dintre fiicele lui Máel Coluim, s-a căsătorit cu Sigurd Hlodvisson, earl de Orkney.^[18] S-a spus despre fiul lor, Thorfinn Sigurdsson, că avea cinci ani atunci când Sigurd a fost ucis la 23 aprilie 1014 în bătălia de la Clontarf. Orkneyinga Saga afirmă că Thorfinn a fost crescut la curtea lui Máel Coluim și că bunicul său i-a încredințat Mormaeratul Caithness. Thorfinn, afirmă Heimskringla, era aliat al regelui scoților și conta pe susținerea lui Máel Coluim împotriva „tiraniei” regelui norvegian Olaf Haraldsson.^[19] Cronologia vieții lui Thorfinn este problematică, și se poate ca el să fi deținut o parte din Orkney în copilărie, dacă chiar avea cinci ani în 1014.^[20] Oricare ar fi succesiunea evenimentelor, înainte de moartea lui Máel Coluim, un vasal al regelui scoților controla Caithness și Orkney.
  Dacă Máel Coluim avea vreun control asupra Morayului, ceea ce este departe de a fi universal acceptat, atunci analele consemnează o serie de evenimente ce sugerează o luptă pentru putere în nord. În 1020, tatăl lui Mac Bethad Findláech mac Ruaidrí a fost ucis de fiii fratelui său Máel Brigte.^[21] Se pare că Máel Coluim mac Máil Brigti a preluat controlul asupra Morayului, întrucât moartea sa este consemnată în 1029.^[22]
  În pofida relatărilor din cronicile irlandeze, scriitorii englezi și scandinavi par să-l considere pe Mac Bethad ca fiind rege de drept al Morayului: aceasta rezultă din felul cum descriu ei întâlnirea cu Cnut din 1027, înainte de moartea lui Máel Coluim mac Máil Brigti. Lui Máel Coluim i-a urmat pe tronul de rege sau mormaer fratele său Gille Coemgáin, soțul lui Gruoch, o nepoată a regelui Cináed al III-lea. S-a presupus că Mac Bethad a fost vinovat de uciderea lui Gille Coemgáin în 1032, dar dacă Mac Bethad avea vreun motiv de conflict în uciderea tatălui său în 1020, atunci Máel Coluim avea și el motive să se bucure de moartea lui Gille Coemgáin. Nu doar că strămoșii lui Gille Coemgáin uciseseră pe mulți din neamul lui Máel Coluim, dar Gille Coemgáin și fiul său Lulach erau rivali la tron. Máel Coluim nu avea fii, iar situația planurilor sale de succesiune era amenințată. Ca urmare, în anul următor, fratele sau nepotul de frate al lui Gruoch, care ar fi putut deveni în cele din urmă rege, a fost ucis de Máel Coluim. Prin tradiție, s-a presupus că regele Eógan cel Pleșuv al Strathclyde-ului a murit în bătălia de la Carham și că regatul a trecut de atunci în mâinile scoților. Există însă dovezi foarte vagi în acest sens. Nu este deloc sigur că Eógan a murit la Carham, și este destul de clar că au existat regi ai Strathclyde-ului până în 1054, când Edward Confesorul l-a trimis pe earlul Siward sa-l pună pe tron pe „Máel Coluim fiul regelui cumbrilor”. Confuzia este una de dată veche, probabil inspirată de William din Malmesbury cu adăugiri ale lui Ioan din Fordun, dar nu există dovezi clare că regatul Strathclyde ar fi făcut parte din regatul scoților, în loc să fie un regat autonom, înainte de vremea strănepotului lui Máel Coluim al II-lea al Scoției, Máel Coluim mac Donnchada.^[24]
  Până în anii 1030, din posibilii fii ai lui Máel Coluim, nu mai era niciunul în viață. Singurele indicii că ar fi avut vreun fiu apar în cronica lui Rodulfus Glaber în care se spune că Cnut ar fi fost naș al unui fiu al lui Máel Coluim.^[25] Nepotul său, Thorfinn, nu a fost acceptat ca rege al scoților, iar regele a ales unul din fiii celeilalte fiice, Bethóc, căsătorită cu Crínán, abate secular al Dunkeldului, și posibil mormaer al Athollului. Posibil doar ca o coincidență, în 1027 analele irlandeze relataseră arderea Dunkeldului, fără însă a detalia circumstanțele.^[26] Moștenitorul ales al lui Máel Coluim, și primul tánaise ríg cunoscut cu certitudine în Scoția, a fost Donnchad mac Crínáin („Duncan I”).
  Este posibil ca o a treia fiică a lui Máel Coluim să se fi căsătorit cu Findláech mac Ruaidrí și ca Mac Bethad să-i fi fost astfel nepot, dar nu sunt dovezi clare în acest sens. 
  Gravură din secolul al XIX-lea a pietrei funerarea a regelui Malcolm (Glamis nr. 2) din Glamis
  Máel Coluim a murit în 1034, Marianus Scotus punând data ca fiind 25 noiembrie 1034. Listele de regi afirmă că ar fi murit la Glamis, fiind descris ca un rege „prea-glorios” și „prea-victorios”. Analele din Tigernach afirmă că „Máel Coluim mac Cináeda, rege al Scoției, onoarea întregii Europe de vest, a murit.” Profeția lui Berchán, probabil sursa de inspirație a relatărilor lui Ioan din Fordun și Andrew din Wyntoun în care Máel Coluim este ucis luptând cu bandiții, afirmă că a murit violent, în luptă cu „paricizii”, despre care sugerează că ar fi fiii lui Máel Brigte din Moray.^[28]
  Probabil cea mai notabilă informație despre moartea lui Máel Coluim este relatarea lui Marianus, coroborată cu lipsa de informații din analele irlandeze, care arată că Donnchad I a devenit rege și a domnit cinci ani și nouă luni. Dat fiind că moartea sa în 1040 este descrisă de analele din Tigernach ca survenind „la o vârstă imatură”, în 1034 probabil că era tânăr. Absența oricărei opoziții sugerează că Máel Coluim înlăturase ferm orice opoziție pe parcursul vieții sale.^[29]
  Tradiția, din vremea lui Fordun sau chiar mai veche, este că piatra pictă astăzi denumită „Glamis 2” este „piatra funerară a regelui Malcolm”. Ea este o piatră de clasă II, formată probabil prin reutilizarea unui monolit din epoca bronzului. Datarea ei nu este certă, fiind propuse numeroase date, începând cu secolul al VIII-lea. Asocierea cu Máel Coluim a fost propusă pe baza iconografiei gravurilor.^[30]
  În ce privește chestiunea presupusului pelerinaj al lui Máel Coluim, pelerinajele la Roma sau călătoriile în alte locuri îndepărtate, nu erau ceva neobișnuit. Thorfinn Sigurdsson, Cnut și Mac Bethad au fost menționați cu siguranță. Se știe că Rognvald Kali Kolsson a plecat în cruciade în Mediterana în secolul al XII-lea. În perioada lui Malcolm, Dyfnwal al Strathclyde-ului a murit în pelerinajul la Roma în 975, ca și Máel Ruanaid uá Máele Doraid, regele din Cenél Conaill, în 1025.
  Nu se știe mult despre activitățile lui Máel Coluim în afara războaielor și uciderilor. Cartea Deerului consemnează că Máel Coluim „a dăruit impozitele regale [colectate] la Biffie și la Pett Meic-Gobraig, și două davoch^{[note 3]}” mănăstirii Old Deer.^[31] Probabil că nu el a fost fondatorul episcopiei Mortlach-Aberdeen. Ioan de Fordun spune o poveste ciudată cu referire la presupusele „legi ale lui Malcolm MacKenneth”, afirmând că Máel Coluim a dat toată Scoția, cu excepția Dealului Moot de la Scone, care este probabil o născocire. 

  Malcolm al II-lea

  Nu se știe de fapt cum arăta Malcolm. Această imagine anacronică din secolul al XVII-lea pretinde că îl reprezintă pe rege Părinți Kenneth al II-lea al Scoției  Frați și surori Boite mac Cináeda[*]  Copii Bethóc Donada Olith

• 1120: William Adelin , fiul lui Henry I al Angliei ( fiu al lui William Cuceritorul), moare inecat in Canalul Manecii cand se scufunda nava pe care se afla imbarcat, numita Corabia alba.

  

  William Ætheling - foto: en.wikipedia.org

   

• 1185: Papa Lucius al III-lea

• 1716: A încetat din viaţă Antim Ivireanul (n.c.1660 Ivira, Georgia), mitropolit al Munteniei (1708-1716).

  

  Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – foto: doxologia.ro

  Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească. A fost, pe rând, egumen al mânăstirii Snagov, episcop de Vâlcea și mitropolit al Ţării Românești. În același timp, a fost și un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog și autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an).

  La insistențele Porții Otomane, a fost exilat în anul 1716. Şi-a dat viața ca un martir pentru credința creștină, fiind ucis de ostașii care îl escortau pe drumul exilului. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 27 septembrie. Antim Ivireanul a înfiinţat tipografii la Snagov (1694) şi Rîmnic (1705), a fost ctitorul ansamblului monastic Antim (1716), a ilustrat Evangheliile de la 1693 şi 1597 şi a executat portretul lui Constantin Brîncoveanu.

• 1868: Joseph Georg Friedrich Ernst Karl, Duce de Saxa-Altenburg (27 august 1789 – 25 noiembrie 1868), a fost Duce de Saxa-Altenburg.
  A fost al doilea fiu însă fiul cel mare supraviețuitor al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (sau Saxa-Altenburg din 1826) și a soției acestuia, Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Joseph i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Altenburg după decesul acestuia în 1834. S-a căsătorit la 24 aprilie 1817 la Kirchheim unter Teck cu Amelia de Württemberg (1799–1848). Joseph și Amalie au avut șase fiice:
  • Alexandrine Marie Wilhelmine Katharine Charlotte Therese Henriette Luise Pauline Elisabeth Friederike Georgine (n. 14 aprilie 1818 - d. 9 ianuarie 1907), căsătorită la 18 februarie 1843 cu regele George al V-lea al Hanovrei
  • Pauline Friederike Henriette Auguste (n. 24 noiembrie 1819 - d. 11 ianuarie 1825)
  • Henriette Friederike Therese Elisabeth (n. 9 octombrie 1823 - d. 3 aprilie 1915)
  • Elisabeth Pauline Alexandrine (n. 26 martie 1826 - d. 2 februarie 1896), căsătorită la 10 februarie 1852 cu Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
  • Alexandra Friederike Henriette Pauline Marianne Elisabeth (n. 8 iulie 1830 - d. 6 iulie 1911), căsătorită la 11 septembrie 1848 cu Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
  • Luise (n. 4 iunie 1832 - d. 29 august 1833)
  Amalia a murit la 28 noiembrie 1848, la vârsta de 49 de ani la Altenburg. Două zile mai târziu, Joseph a decis să abdice în favoarea fratelui lui, George, Duce de Saxa-Altenburg. Joseph a murit în 1868 la Altenburg. 

  Joseph

  Duce de Saxa-Altenburg

  Părinți Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen Friedrich von Sachsen-Altenburg[*] Prințul Eduard de Saxa-Altenburg Georg, Duce de Saxa-Altenburg Theresa de Saxa-Hildburghausen  Căsătorit cu Amelia de Württemberg Copii Maria, regină a Hanovrei Pauline Friederike Henriette Friederike Elisabeta, Mare Ducesă de Oldenberg Alexandra, Mare Ducesă a Rusiei Luise

• 1884: Adolph Wilhelm Hermann Kolbe (n. 27 septembrie 1818 – d. 25 noiembrie 1884) a fost un chimist german ce a adus deosebite contribuții la nașterea chimiei organice moderne. A fost profesor la universitățile din Marburg și Leipzig. Kolbe a inventat termenul de sinteză și a contribuit la dispariția vitalismului prin sinteza unor compuși organici din compuși anorganici, precum a acidului acetic din disulfură de carbon, și, de asemenea, a contribuit la dezvoltarea teoriei structurale. Acest lucru l-a făcut prin aducerea de modificări la ideea de "radicali" și predicția corectă referitoare la existența alcoolilor secundari și terțiari, și prin dezvoltarea unei serii de reacții organice prin intermediul electrolizei Kolbe a carboxilaților, reacției Kolbe-Schmitt de sinteză a aspirinei și sintezei de nitril Kolbe.
  După studii realizate împreună cu Wöhler și Bunsen, Kolbe a fost implicat cu internaționalizarea timpurie a chimiei prin muncă depusă în Londra (cu Frankland), și a crescut în carieră prin posibilitatea de edita la Journal für Praktische Chemie. Ca atare, a fost ales membru la Academia Regală Suedeză de Științe și a câștigat Medalia Davy oferită de Royal Society of London în anul morții sale. Kolbe este cunoscut pentru editarea revistei pentru mai mult de un deceniu. Kolbe s-a născut în Elliehausen, aproape de Göttingen, Regatul Hanovra (Germania), fiind fiul cel mare al unui pastor protestant. La vârsta de 13 ani, a intrat la Gimnaziul din Göttingen, locuind în domiciliul unuia dintre profesori. El a obținut certificatul de absolvire (Bacalaureatul) șase ani mai târziu și a devenit pasionat de studiul chimiei, înscriindu-se la Universitatea din Göttingen în primăvara anului 1838, cu scopul de a studia cu celebrul chimist Friedrich Wöhler.^[4]
  În 1842, a devenit asistentul lui Robert Bunsen la Philipps-Universität Marburg. Și-a luat doctoratul în 1843 la aceeași universitate. O nouă oportunitate a apărut în 1845, când a devenit asistent la Lyon Playfair la noul Muzeu de Geologie Economică din Londra și a devenit un prieten apropiat al lui Edward Frankland. Din 1847, a fost implicat și în editarea Handwörterbuch der reinen und angewandten Chemie (Dicționar de Chimie Pură și Aplicată), editat de către Justus von Liebig, Friedrich Wöhler, și Johann Christian Poggendorff, și a scris, de asemenea, un manual important. În 1851, Kolbe a urmat cariera lui Bunsen, fiind următorul profesor de chimie la Marburg și, în 1865, a fost invitat să predea la Universität Leipzig. În 1864, a fost ales membru străin al Academiei Regale suedeze de Științe.^[5]
  În 1853, s-a căsătorit cu Charlotte, fiica de maiorului-general Wilhelm von Bardeleben. Soția lui a murit în 1876, după 23 de ani de căsnicie fericită. Au avut patru copii. El a murit de un atac de cord în Leipzig, la vârsta de 68 de ani, la șase ani după moartea soției sale, Charlotte. În anii 1840, în ciuda sintezei ureei a lui Friedrich Wöhler care avusese loc în 1828, unii chimiști încă mai credeau în doctrina vitalismului, care presupunea că un mod special de forță vitală era necesară pentru a crea „materie organică” (adică, în sensul său originar, derivați biologici). Kolbe a promovat ideea că compușii organici pot fi derivați din substanțe provenite din afara acestei „context organic”, direct sau indirect, prin procese de substituție. El și-a validat teoria prin transformarea disulfurii de carbon în acid acetic prin mai multe etape (1843-1845). Kolbe, de asemenea, a introdus o modificare la ideea de radicali structurali, contribuind astfel la dezvoltarea teoriei structurale. Un succes dramatic a venit când predicția sa teoretică a existenței alcoolilor secundari și terțiari a fost confirmată de sinteza primei molecule din această clasă de compuși organici. Kolbe a fost prima persoană care a folosit cuvântul sinteză în sensul în care este folosit și astăzi, și a contribuit cu o serie de reacții chimice noi. 

  Adolph Wilhelm Hermann Kolbe

• 1885: Alfonso al XII-lea al Spaniei (n. 28 noiembrie 1857 — d. 25 noiembrie 1885) a fost rege al Spaniei, domnind din 1875 până în 1885, după ce o lovitură de stat a restaurat monarhia, punând capăt efemerei prime republici spaniole.
  Alfonso a fost fiul Elisabetei a II-a a Spaniei. Nu se cunoaște exact tatăl lui biologic, dar cel legal a fost vărul mamei sale, (presupusul homosexual) Francisc de Assisi de Burbon, Rege Consort al Spaniei pe timpul nașterii lui Alfonso. Unele teorii sugerează că tatăl biologic al lui Alfonso ar fi fost Enrique Puig y Moltó, căpitan al Gărzii Regale, sau generalul Francisco Serrano.
  Când regina Elisabeta și soțul ei s-au văzut obligați să părăsească Spania, datorită Revoluției din 1868, Alfonso a mers cu ei la Paris. De acolo, a fost trimis la Theresianum, în Viena, pentru a-și continua studiile. Pe 25 iunie 1870, a fost rechemat la Paris, unde mama lui a abdicat în favoarea sa, în prezența unor nobili care sprijineau cauza reginei exilate. Și-a luat titlul de Alfonso al XII-lea, pentru că deși nici un rege al Spaniei unite nu a purtat titlul de Alfonso al XI-lea, monarhia spaniolă era considerată o continuatoare a monarhiilor mai vechi reprezentate de cei unsprezece regi ai Castiliei și Leonului, numiți tot Alfonso.
  La scurt timp după, Alfonso a intrat la Academia Militară Regală Sandhurst, în Regatul Unit, pentru a-și continua studiile militare. Pe când era acolo, a emis, pe 1 decembrie 1874, ca răspuns pentru o urare primită de la susținătorii săi, un manifest care îl proclama singurul reprezentativ al monarhiei spaniole. La sfârșitul acelui an, pe când mareșalul Serrano a plecat din Madrid pentru a conduce armata nordică în Războiul Carlist, brigadierul Martinez Campos, care de ceva timp luptase mai mult sau mai puțin deschis pentru rege, a condus niște batalioane ale armatei centrale la Sagunto, convingând trupele trimise împotriva lui să i se alăture, și a intrat în Valencia în numele regelui. Președintele consiliului a demisionat atunci, și puterea i-a fost transferată plenipotențiarului și sfătuitorului regelui, Canovas del Castillo. În câteva zile, regele a ajuns la Madrid, trecând prin Barcelona și Valencia, fiind aclamat peste tot (1875). În 1876, o campanie viguroasă împotriva carliștilor, la care a participat tânărul rege, a avut ca rezultat înfrângerea lui Carlos, Duce de Madrid, și renunțarea lui la luptă.
  Pe 23 ianuarie 1878, Alfonso s-a căsătorit cu verișoara lui, prințesa Mercedes de Orléans, fiica lui Antoine, Duce de Montpensier, dar ea a murit la șase luni de la căsătorie. Spre sfârșitul aceluiași an, un tânăr muncitor din Tarragona, Juan Oliva Moncasi, a tras asupra regelui în Madrid.
  

  Alfonso al XII-lea
  Pe 29 noiembrie 1879, Alfonso s-a căsătorit cu o rudă mult mai îndepărtată, arhiducesa Maria Cristina de Austria, fiica Arhiducelui Carl Ferdinand de Austria, cu soția acestuia Arhiducesa Elisabeta de Austria. În timpul lunii lor de miere, un cofetar numit Otero a tras asupra tânărului cuplu, pe când aceștia treceau prin Madrid.
  În 1881, regele a refuzat să sancționeze o lege prin care miniștrii ar fi fost numiți pentru un mandat fix de optsprezece luni. În urma demisiei lui Canovas del Castillo, l-a chemat pe Práxedes Mateo Sagasta, liderul liberal, să formeze un nou cabinet.
  În noiembrie 1885, Alfonso a murit, înainte să împlinească 28 de ani, din cauza tuberculozei.
  Urcând pe tron de foarte tânăr, Alfonso nu avusese ocazia unei ucenicii în arta guvernării, dar poseda un tact înnăscut și o judecată sănătoasă, coaptă de încercările exilului. De dispoziție benevolentă și empatică, a câștigat simpatia poporului său prin vizitele în districtele afectate de holeră, sau devastate de cutremurul din 1885. Abilitatea lui în relațiile cu diferite persoane era remarcabilă, și nu s-a lăsat niciodată folosit de vreun partid politic. În timpul domniei sale relativ scurte, s-a instaurat pacea atât în țară cât și în afara ei, finanțele au fost regulate mai bine, iar diversele servicii administrative au fost organizate de o manieră care a permis Spaniei să treacă peste războiul dezastruos cu Statele Unite fără amenințarea unei revoluții. În noiembrie 1885, Alfonso a murit, cu trei zile înainte de a împlini vârsta de 28 de ani, la Palatul Regal din El Pardo, lângă Madrid. El a suferit de tuberculoză, dar cauza imediată a morții sale a fost o reapariție a dizenteriei ^[2].
  În 1902, văduva sa Maria Cristina a inițiat un concurs național pentru a construi un monument în memoria lui Alfonso. Designul câștigător, de José Grases Riera, a fost ridicat într-un lac artificial în Parcul del Buen Retiro din Madrid în 1922.
  Benevolent și simpatizant în dispoziție, el a câștigat afecțiunea poporului său prin vizitarea neînfricată a distrugerilor distruse de holeră sau devastate de cutremur în 1885. Capacitatea lui de a avea grijă de oameni a fost considerabilă și nu s-a lăsat niciodată instrumentul unui partid. În timpul domniei sale scurte, pacea a fost stabilită atât acasă, cât și în străinătate, finanțele au fost bine reglementate, iar diferitele servicii administrative au fost puse pe o bază care, ulterior a permis Spaniei să treacă prin războiul dezastruos cu Statele Unite fără amenințarea unei revoluții. 

  Alfonso al XII-lea al Spaniei

  Rege al Spaniei

  Părinți Francisc, Duce de Cádiz Isabela a II–a a Spaniei  Frați și surori Fernando, Prince of Asturias (1850-1850)[*] Infanta María del Pilar of Spain[*] Isabella, Prințesă de Asturia Infanta Eulalia a Spaniei Infanta María de la Paz a Spaniei María de la Concepción de Borbón y Borbón[*] Infante Francis of Assisi Leopold of Spain[*]  Căsătorit cu Mercedes de Orléans Maria Christina a Austriei Copii Mercedes, Prințesă de Asturia Infanta Maria Teresa a Spaniei Alfonso al XIII-lea al Spaniei Fernand Sanz[*]

• 1885: Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810,^[1] Târgoviște, Țara Românească – d. 25 noiembrie 1885,^[1] București, România^[2]) a fost un poet și fabulist român. S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.
  

  G. Alexandrescu, timbru din 1960
  O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.
  A murit sărac la București în anul 1885. A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.
  Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).
  Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).
  Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron. Opere: 
• Poezii (1832)
• Fabule (1832)
• Meditații (1835)
• Poezii (1838)
• Fabule (1838)
• Poezii (1839)
• Memorial (1842)
• Poezii (1842)
• Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
• Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Poezii mai importante: 

Adio. La Târgoviște Anul 1840 Așteptarea Boul și vițelul Bursucul și vulpea Câinele soldatului Câinele și cățelul Candela

Cântece de peste Olt Catîrul cu clopoței Cimitirul Corbii și barza Dreptatea leului Eliza Epistolă către Voltaire Încă o zi

Lupul moralist Mormintele. La Drăgășani Miezul nopții Meditație Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion Șarlatanul și bolnavul Unirea Principatelor Vulpoiul predicător

GRIGORE ALEXANDRESCU

GRIGORE ALEXANDRESCU

• 1935: Prințesa Anastasia Petrović-Njegoš de Muntenegru (4 iunie 1868–25 noiembrie 1935) a fost fiica regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. Prin al doilea mariaj a devenit Mare Ducesă Anastasia Nicolaevna a Rusiei. 
  Milica și Anastasia (dreapta)
  Anastasia și sora ei mai mare, Milica au fost invitate de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei să fie educate la Institutul Smolny, care era o școală pentru nobile.^[1] Ambele surori au fost influente la curtea imperială rusă. Poreclite "pericolul negru" ele erau interesate de ocultism. Au fost discreditate prin prezentarea familiei imperiale a șarlatanului mistic Philippe Nizier-Vashod ^[2] și (cu grave consecințe) a lui Grigori Rasputin. La 28 august 1889, la palatul imperial rus Petergof, Anastasia s-a căsătorit cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg. Ducele mai fusese căsătorit și era văduv cu un fiu. Cuplul a avut doi copii^[3]:
  • Serghei Georgievici, al 8-lea Duce de Leuchtenberg (4 iulie 1890 - 7 ianuarie 1974); a murit celibatar^[4]
  • Prințesa Elena Georgievna de Leuchtenberg (3 ianuarie 1892 - 6 februarie 1971); căsătorită cu Contele Ștefan Tyszkiewicz.^[4]
  În timpul căsătoriei cu Anastasia, George s-a mutat cu amanta sa franceză, spre mânia împăratului Alexandru al III-lea.^[5] Căsătoria lor a fost considerată "furtunoasă"; s-a spus că George a insultat-o din prima zi a căsătoriei.^[6][7] Anastasia a putut obține divorțul după câțiva ani de căsnicie, la 15 noiembrie 1906.^[6]
  La 29 aprilie 1907, la vârsta de 39 de ani, Anastasia s-a căsătorit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei (1856–1929). Nu au avut copii însă au avut o căsnicie fericită. Amândoi erau persoane foarte religioase ortodoxe, cu anumite tendințe către misticism. Cum muntenegrenii erau unul dintre cele mai antiotomane popoare slave din Balcani, Anastasia a întărit sentimentele panslave ale lui Nicolai. Prin cea de-a doua căsătorie Anastasia a devenit și cumnată cu sora ei Milica.
  Ambii ei soți au fost nepoți ai țarului Nicolae I al Rusiei (1796–1855): primul provenea dintr-o linie mixtă, cel de-al doilea pe linie masculină directă. În martie 1917, ultimul țar a fost răsturnat și familia Romanov a fost îndepărtată de la putere. Anastasia și soțul ei au locuit în perioada 1917-1919 mai întâi în Caucaz, apoi în Crimeea. De la Yalta din Crimeea, cuplul a reușit să părăsească Rusia în 1919 la bordul navei britanice Marlborough. S-au stabilit pentru scurtă vreme în Italia la sora Anastasia, Elena, regină a Italiei prin căsătoria cu Victor Emanuel al III-lea. Mai târziu au plecat în Franța petrecând iernile pe rivieră.
  Anastasia a murit la Cap d'Antibes la 15 noiembrie 1935 supraviețuind soțului ei cu șase ani. 

  Prințesa Anastasia

  Ducesă de Leuchtenberg Mare Ducesă Anastasia Nikolaevna a Rusiei

  Părinți Nikola I al Muntenegrului Milena Vukotić[*]  Frați și surori Prințesa Ana de Muntenegru Elena de Muntenegru Prințesa Xenia de Muntenegru Zorka, prințesă a Serbiei Prințesa Milica de Muntenegru Prince Mirko of Montenegro[*] Prince Peter of Montenegro[*] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului  Căsătorită cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei Copii Sergei Georgievich, al 8-lea Duce de Leuchtenberg Prințesa Elena Georgievna de Leuchtenberg

  Gabriela Chaborski
  Date personale
  Născută	14 octombrie 1891 Bârlad, Județul Vaslui, România
  Decedată	25 noiembrie 1936 (45 de ani) București
  Naționalitate	România
  Cetățenie	Regatul României
  Etnie	polonezi
  Ocupație	Chimist
  Activitate
  Domeniu	Chimie
  Instituție	Universitatea din București
  Alma Mater	Universitatea din București
  Semnătură
  Modifică date / text

  * 1936: Gabriela Chaborski (scris uneori Chaborschi^[1] în sursele în limba română) (n. 14 octombrie 1891, Bârlad - d. 25 noiembrie 1936) a fost o chimistă română de origine poloneză, de religie catolică, fiica lui Ludovic Chaborski, emigrat în 1868 din Polonia, stabilit la Bârlad și apoi la Ploiești (1877), căsătorit Emilia Schnell de origine germană, naturalizat în 1886, angajat al Societății Acționarilor Căilor Ferate Române.^[2]

  Documentele vremii vorbesc însă și mai înainte de acest nume. Într-o lucrare ce tratează subiectul ciumei din 1828, este menționat și "Chaborski, medic al spitalelor vremelnice din Focșani".^[3]

  EDUCAȚIE

  Gabriela Chaborski a absolvit, în anul 1911, liceul real din Ploiești, cu media 9.20,^[4][5] după care a urmat cursurile Facultății de Științe Fizico-Chimice a Universității din București, bursieră prin concurs, obținând licența în anul 1914.^[6]

  Continuă apoi studiile la Universitatea din Geneva, Elveția, ca bursieră a statului, obținând titlul de doctor în științe fizice, specialitatea chimie, cu lucrarea Recherche sur les levures termophiles et cryophites.^[7] Pe durata studiilor de doctorat obține certificate speciale din partea profesorului de chimie-fizică Philippe-Auguste Guye.

  ACTIVITATEA DIDACTICĂ

  Din momentul în care termină facultatea, Gabriela Chaborski este încadrată la Casa Școalelor ca asistentă în laboratoarele de fizică și chimie ale instituției, conduse de profesorul dr. Eugen Ludwig (septembrie 1913 - februarie 1916), până ce pleacă în Elveția să-și facă studiile doctorale.

  Imediat după obținerea doctoratului revine la București și este încadrată asistentă suplinitoare^[8] în Laboratorul de chimie anorganică a Facultății de Științe din cadrul Universității din București, sub conducerea profesorului dr. G. G. Longinescu, fiind definitivată în septembrie 1920 ca urmare a examenului de capacitate.^[9]

  Începând cu anul 1921 (după alte surse, de la 1 octombrie 1920^[10]) este numită Șef de lucrări în cadrul aceluiași laborator.^[11][4]

  În 1924 îl suplinește pe prof. dr. G. P. Teodorescu la Conferința de chimie generală predată studenților din primul an ai secției de științe naturale și ai Institutului Electrotehnic al Universității din București, astfel că, în același an, este numită conferențiară onorifică la Institut. Cu această ocazie își editează și cursul, pe care-l tipărește la litografia Universității. Cursul cuprindea capitole despre reacții chimice, echilibru chimic, electroliți, precipitate, hidroliză, cataliză, electroliză, pH, volumetrie, potențiometrie, spectroscopie, analiza de gaze.^[12] Este titularizată conferențiar de la 1 ianuarie 1928.^[13]

  În 1929-1930 Gabriela Chaborski preda cursul de Analiză cantitativă studenților de anul II de la Institutul de Chimie Industrială și Institutului Electrotehnic, și le ținea lucrări de laborator bisăptămânal.^[12] La ședința Senatului Facultății de Științe din 27 noiembrie 1930 ea primește recomandarea de a rămâne conferențiar definitiv^[13] iar în anul școlar 1932-1933, la Institutul Electrotehnic, ține o conferință de chimie generală și electrochimie, și își păstrează conferința de analiză cantitativă de la Institutul de Chimie Industrială și de la Institutul Botanic, în calitate de conferențiar definitiv.^[14]

  ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ

  Teza de doctorat^[4] a Gabrielei Chaborski s-a bazat pe studiile efectuate în laboratorul de chimie vegetală al Institutului Botanic de sub conducerea prof. Robert Chodat, în care a urmărit levuri care să viețuiască în condiții anormale de temperatură. În cadrul acestui studiu, ea a adus contribuții în domeniu, astfel:

  • a descoperit pe smochine o specie nouă de Zygosaccharomycet, pe care a numit-o Zygosaccharomycet Ficicola, pe care a studiat-o din punct de vedere biologic și biochimic.
  • alături de Zig. Ficicola, a izolat, tot pe smochine, o a doua specie nouă, asporogenă, Terula Betryoidea, studiată din punct de vedere biologic și biochimic. Această specie nouă prezintă o formă curioasă de fructificare pe medii care determină sporularea, ce nu fusese descrisă până atunci. Levurile Zig. Ficicola și Terula Betryoidea au fost izolate prin metoda de triaj a lui Hansen, pornind de la celule unice și având ca rezultat culturi pure. Cu toate acestea, în culturile vechi de Zig. Ficicola a găsit în repetate rânduri Terula Betryoidea. Însemnătatea acestui lucrul constă în faptul că arată cum o specie sporogenă sexuală poate suferi o schimbare definitivă prin cultură repetată și trece într-o specie (rasă) asporogenă, cu toate că plecase de la o cultură pură.
  • a descoperit pe banane o specie noua de levuri Asporomyces Asporus, dintr-un gen nou (Gen. Asporomyces) descoperit de ea și numit, în cinstea ei, gen novus Chaborski, în care funcția sporogenă este stinsă. De asemenea, a studiat levuri termofile și cryofile.
  • a studiat acțiunea Reductaselor din levuri asupra albastrului de metilen și sulfului.
  • a arătat că în timpul fermentării alcoolice se produce în multe cazuri, în mod normal hidrogen sulfurat, fără ca pentru aceasta să fie nevoie, cum credea până atunci, de a se adăuga lichidului în fermentare, floare de sulf sau sulf precipitat.
  • a constatat că nu există paralelism între degajarea de hidrogen sulfurat și lichefacerea gelatinei.
  • a constatat că nu există un raport determinat între reducerea sulfului și aceea a albastrului de metilen pentru una și aceeași specie.
  • a constatat că nu este obligatoriu să existe corelație între acțiunea reducătoare a levurelor și fermentația alcoolică.

  Împreună cu prof. G. G. Longinescu, prezintă (ianuarie 1923) membrilor secției de chimie a Societății de Științe, condusă de prof. N. Dănăilă, o metodă simplă de recunoaștere a sodiului și potasiului pe cale umedă. Această metodă se constituia ca una dintre cele mai simple analize de recunoaștere din analiza cantitativă, la acea dată.^[15]

  Ulterior (martie 1923), prezintă membrilor secției de chimie și o metodă simplă de căutare a cromului pe cale umedă, precum și a manganului. Prof. G. G. Longinescu a susținut această prezentare, arătând că metoda a fost întrebuințată pe parcursul a circa 2 ani în cadrul laboratorului facultății. ^[16]

  În 1927 a prezentat lucrarea L'association molèculaire considérée comme phénomène de concentration molaire, cu prof. G. G. Longinescu, subiect care a fost dezvoltat apoi de acesta. Profesorul A. Boutaric, de la Universitatea din Dijon, a reluat acest subiect remarcând elementele de noutate - introducerea noțiunii de concentrație molară.^[17]

  A colaborat intens la publicația Natura - Revistă pentru răspândirea științei, scoasă de Editura "Cultura Națională". A publicat articole proprii sau realizate în colaborare, dar a promovat și alte realizări pe tărâm științific, prin diverse traduceri sau note^[18][19]. A susținut conferințe la Universitatea radio (Povestea atomilor și elementelor).^[20]

  

  Atomii de azi, de Gabriela Chaborski. Copertă și cuprins.

  În afară de numeroasele studii științifice, note și traduceri, Gabriela Chaborski a publicat și o carte-broșură, destinată celor interesați de ultimele concepții din domeniul structurii atomice - "Atomii de azi"^[21], scrisă în august 1924 și tipărită în 1926, la care a beneficiat de colaborarea colegului ei, Neda Marinescu, asistent în Laboratorul de Chimie Anorganică al Facultății de Științe.

  A decedat datorită unei boli de inimă căpătate în urma unui reumatism instalat încă din copilărie. La slujba care a avut loc la Capela Crematoriului pe 27 noiembrie 1936, au luat cuvântul profesorul G. G. Longinescu - șeful catedrei la care a predat și chimista română, profesorul Dragomir Hurmuzescu - Decanul Facultății de Științei, D. Buttescu - Președintele Societății Române de Chimie, și Nicolae Iordache în numele asistenților din Laboratorul de chimie anorganică.^[22] După decesul acesteia, postul de conferențiar de Chimie Generală și Electrochimie a fost suplinit, timp de un an (1936-1937), de Constantin N. Theodosiu, șef de lucrări în cadrul aceleiași catedre.^[23]

  CĂRȚI - ARTICOLE

  • Recherche sur les levures termophiles et cryophites, Gabriela Chaborski, Teza de doctorat nr. 627, Geneva, 1919.
  • Recherche de l'acide chlorydrique en présence des acides bromhydriques et iodhydriques, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Section Scientifique de l'Académie Roumaine, 1919/1920, no.5/6. Notă prezentată de Petru Poni în ședința din 31 mai 1920, pp.122-124.

    „Însemnătatea lucrării stă în acea că înlocuește vechea metodă, greoaie și nu todeauna sigură, pentru căutarea acidului clorhidric în prezența acidului bromhidric, printr'un procedeu simplu, rapid și sigur.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Métode simple pour la recherche de l'acide nitrique, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Section Scientifique de l'Académie Roumaine, 1919/1920, no.10, pp.177-178.

    „... dă prima metodă pentru căutarea acidului azotic în prezența acizilor bromhidric și iodhidric. E întrebuințată la laboaratoare din străinătate undo a fost dusă de studenții români, trecută în „Merk's Reagenzien verzeichnis”, pagina 307 sub numele Longinescu Chaborski's Reagentien auf Salpetersäreu și reprodusă în Suddeutsche Apotheker Zeitung (1921) 467”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Métode simple pour la recherche du sodium et du potassium par voie humide, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Chimie Pure et Appliqueé de la Société Roumaine des Sciences, XXVI (1923), no.1-3.

    „În metoda preconizată de noi, în loc de a căuta sodiul și potasiul în filtratul dela grupa IV, se caută aceste metale într'o porțiune din amestecul solid. Se evită astfel pierdere de timp cu evaporările și calcinările pentru înlăturarea sărurilor de amoniu, se evită pierdere de metale alcaline în decursul operațiilor anterioare.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Recherche du Chrôme en présence du manganése par voie humide, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Chimie Pure et Appliqueé de la Société Roumaine des Sciences, XXVI 1/2 (1923), no.1-3.

    „Cu acelaș reactiv, soluție de hipoclorit de sodiu, se caută în condiții de temperatură diferite, ambele metale din amestecul de hidrați de crom, fier și mangan în cursul analizei de grupa III. ... Avantajul metodei constă și în faptul că pentru căutarea manganului nu mai e necesară separarea lui, destul de anevoioasă de crom și fier.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Povestea elementelor și a atomilor, Gabriela Chaborski, doctor în științe, Șef de lucrări în Laboratorul de chimie anorganică al Universității din București, partea I - Revista Natura, anul XII, nr.5, martie 1923, Cultura Națională, București, pp.9-14; partea II - Revista Natura, anul XII, nr.7-8, maiu-iunie 1923, Cultura Națională, București, pp.15-19; partea a III-a - Revista Natura, anul XIII, nr.2, februarie 1924, Cultura Națională, București, pp.22-26
  • Recherche du calcium en prèsence du barium et du strontium, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Chimie Pure et Appliqueé de la Société Roumaine des Sciences, XXVII (1924), no.1-3.

    „Separarea nesigură și greoae a acestor metale aduce după sine multe greutăți pentru începători. În metoda preconizată de noi se separă sigur calciul de stronțiu ...”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Séparation des métaux du III-éme groupe analytique, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Chimie Pure et Appliqueé de la Société Roumaine des Sciences, XXVII (1924), no.6.

    „Această separare e propusă în locul separării bazate pe împărțirea grupei a III-a analitică în 2 subgrupe, cu ajutorul acidului clorhidric 2% și care are mai multe incoveniente. În metoda propusă ... se trec în soluție cu euclorină sulfurele și hidrații metalelor din grupa III-a și se fac ulterior separările căutându-se cromul și manganul după metoda Gabrielle Chaborski.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • François Champollion, Gabriela Chaborski, Revista Natura, anul XIII, nr.3, martie 1924, Cultura Națională, București, pp.1-3
  • Izotopi activi și inactivi, Gabriela Chaborski, Revista Natura, anul XIII, nr.5, maiu 1924, Cultura Națională, București, pp.9-3
  • Chimia și războiul de mâine, Charles Burky, traducere de Gabriela Chaborski, Revista Natura, anul XIV, nr.12, decemvrie 1925, Cultura Națională, București, pp.21-24
  • Curs de chimie neorganică și electrochimie, Gabriela Chaborski, Litografia Facultății de Științe a Universității din București, edițiile 1925 și 1926.
  • Atomii de azi, D-ra dr. Gabriela Chaborski, Șef de lucrări în Laboratorul de chimie anorganică al Universității din București, Colecția "Biblioteca Actualități Științifice", îngrijită de d-l Gh. Țițeica, Profesor Universitar, Cultura Națională, București, 1926.
  • L'association molèculaire considérée comme phénomène de concentration molaire, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, comunicată în ședința din 7 martie 1927 a Societății Române de Chimie.

    „Concluziile trase din aceasta lucrare sunt următoarele: (1) Se propune o noțiune nouă, aceea de concentrație molară care exprimă numărul de molecule gram cuprinse într'un litru de substanță pură. (2) Cu ajutorul concentrației molare se arată că fenomenul de asociație moleculară nu e în realitate decât un fenomen de îngrămădire de molecule simple. (3) Rezultă din aceasta că ipoteza asociației moleculare și aceea a unei disociații neelectrolitice nu sunt de loc întemeiate. (4) Concentrația molară, explică în mod logic, direct și unitar toate abaterile observate în măsurile crioscopice și în cele de ascensiuni capilare. (5) Ca și gazele, substanțele solide și lichide sunt formate din molecule simple. Nu există molecule asociate. (6) Concentrația molară a lichidelor normale e 10, de unde rezultă că a zecea parte din concentrația molară, dă gradul de asociație găsit de diferiți cercetători prin metode diferite.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

• 1937: A încetat din viaţă ing. Gheorghe Em. Filipescu. A elaborat “metoda coeficienţilor nedeterminaţi”, destinată calculului sistemelor static nedeterminate şi cunoscută în literatura de specialitate ca “metoda Filipescu” iar în 1935 a fost ales membru al Academiei Române; (n. 28 martie 1882, Botosani).
• 1942: A încetat din viaţă Mihail Dragomirescu (n.1868 Plătăreşti, jud.Ilfov), estetician şi critic literar român, director al revistei “Convorbiri literare“.
• 1950: Johannes Vilhelm Jensen, scriitor danez (n. 1873)
• 1957: Prințul George al Greciei și Danemarcei (în greacă Πρίγκιπας Γεώργιος; 24 iunie 1869 – 25 noiembrie 1957) a fost al doilea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga. El a servit ca înalt comisar al Cretei în timpul tranziției spre independența de sub dominația otomană și unirea cu Grecia. Prințul George și-a petrecut copilăria în Grecia, alături de părinți și de cei șase frați la Palatul din Piața Syntagma și Palatul Tatoi, la nord de Atena, la poalele Muntelui Parnes. Așa cum a fost prevăzut de Constituție, copiii au fost crescuți în religia ortodoxă greacă, religie care nu era și a tatălui lor.
  Educația lui George și a fraților săi a fost dirijată de trei tutori străini: un prusac, un francez și un englez. Prima limbă pe care au învățat-o a fost cea engleză; în engleză vorbeau între ei copiii și cu părinții lor, însă tatăl lor George I a insistat ca ei să vorbească limba greacă la cursuri. Ei au învățat și franceza, germana și daneza.^[1]
  

  Primii cinci copii ai regelui George I al Greciei și ai reginei Olga. De la stânga la dreapta: Constantin, George (sus), Maria, Nicolae și Alexandra (jos).
  Din 1883 George a locuit la Palatul Bernstorff situat în apropiere de Copenhaga, împreună cu prințul Valdemar al Danemarcei, fratele mai mic al tatălui său. Regele l-a trimis pe George în Danemarca pentru a-l înscrie în Marina Regală Daneză și l-a dat în grija lui Valdemar, care era amiral al flotei daneze. Simțindu-se abandonat de tatăl său, George îi va mărturisi mai târziu logodnicei sale profundul atașament pentru unchiul său.^[2]
  În 1891 George l-a însoțit pe vărul său țareviciul Nicolae în călătoria sa din Asia și l-a salvat dintr-o încercare de asasinat în Japonia în ceea ce a devenit cunoscut sub denumirea „incidentul de la Ōtsu”.
  În 1896, George, împreună cu doi din frații săi, prințul moștenitor Constantin și prințul Nicolae s-au implicat în organizarea primelor Jocuri Olimpice moderne. Cu experiența sa în marină, prințul George a fost numit președintele al subcomitetului pentru sporturi nautice.^[3] În timpul probelor a fost președinte al arbitrilor. Statura sa impresionantă, forța sa și apartenența la familia regală greacă au dat mai multă greutate deciziilor arbitrilor.^[4]
  Aceste jocuri, care au fost o reușită pentru Grecia, au impulsionat sentimentul de mândrie națională al grecilor. La victoria păstorului Spiridon Louis în proba de maraton, George și frații săi au fugit din tribune pe pistă pentru a parcurge ultimii metri, alături de alergător.^[5]

  Ca președinte al arbitrilor, Georges a examinat plângerea sportivului maghiar situat pe locul patru, Kellner, împotriva sportivului de pe locul trei, adolescentul grec Spiridon Belokas, acuzat că a făcut o parte din probă în spatele unei căruțe. În cele din urmă, prințul l-a descalificat pe Belokas. 

Marie Bonaparte și George
În urma unui prânz parizian între regele George I al Greciei și prințul Roland Bonaparte în septembrie 1906 în cursul căruia regele este de acord cu căsătoria copiilor lor, la 19 iulie 1907, prințul George o întâlnește pe fiica lui Roland, prințesa Marie, la reședința familiei Bonaparte din Paris.^[7] Deși ea aparținea unei ramuri non-imperiale a dinastiei Bonaparte, Marie era, prin mama ei, moștenitoarea averii cazinoului de la Monte Carlo.^[8]
Odată ce cererea în căsătorie a fost acceptată, tatăl miresei a fost uimit când George a renunțat la clauza contractuală care îi garanta o alocație sau moștenirea averii Mariei; ea își va administra averea și numai copiii lor vor fi moștenitori.^[9]

Prințul George în uniformă.
Căsătoria civilă a avut loc la 21 noiembrie 1907, iar cea religioasă la 12 decembrie 1907.^[10] Bucuria cuplului nu a durat mult. George era de fapt homosexual, în timp ce soția sa era o femeie care suferea de frigiditate.^[11] Noaptea nunții nu a fost o reușită, cu toată încercarea prințului Valdemar (unchiul patern) de a-l convinge pe George să-și îndeplinească datoriile conjugale.^[12] În ciuda acestui eșec și a numeroaselor relații adulterine reciproce, între ei a fost o prietenie profundă care a durat până la moartea lui George în 1957.^[13].
Din 1913 până în 1916, soția lui George are un intens flirt, apoi o aventură până în mai 1919 cu primul ministru francez, Aristide Briand.
Prințul George și Marie au avut doi copii:
• Petros al Greciei (1908–1980), care a devenit antropolog; s-a căsătorit morganatic cu o femeie divorțată de origine rusă Irina Alexandrovna Ovtchinnikova (1900-1990). Nu a avut moștenitori.
• Eugénie a Greciei (1910–1989), s-a căsătorit cu prințul Dominique Radziwill (1911-1976); cuplul a divorțat în 1948, iar Eugénie s-a recăsătorit anul următor cu Raymond von Thurn und Taxis (1907-1986), de care a divorțat în 1965. Eugénie a avut doi copii cu primul soț și un copil cu al doilea soț.
La 21 februarie 1957 prințesa Marie și soțul ei au serbat nunta de aur. Prințul George a murit la 25 noiembrie 1957, la vârsta de 88 de ani. 

Prințul George

Prințul George al Greciei și Danemarcei

Părinți George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei  Frați și surori Alexandra Georgievna a Greciei Prințesa Maria Georgievna a Greciei Constantin I al Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei  Căsătorit cu Prințesa Marie Bonaparte Copii Prințul Petru Prințesa Eugénie

• 1959: Gérard Philipe (n. 4 decembrie 1922 – d. 25 noiembrie 1959) a fost un foarte popular actor francez de teatru și film. A devenit cunoscut mai ales prin filmele „Mănăstirea din Parma”, (1948) și „Fanfan la tulipe”, (1951). Philipe s-a născut în orașul Cannes. După bunica din partea mamei este pe sfert de origine cehă. În adolescență a luat lecții de actorie înainte de a merge la Paris pentru a studia la Conservatorul de Artă Dramatică. La 19 ani a debutat pe scena unui teatru din Nisa, iar în anul următor, prestația de excepție din piesa lui Albert Camus, „Caligula”, i-a adus invitația de a lucra cu Teatrul Național Popular în Paris și Avignon, teatru al cărui festival a fost fondat în 1947 de Jean Vilar, fiind cel mai vechi și mai faimos festival teatral din Franța. A interpretat diverse roluri, ca Faust și Modigliani, și grație talentului său a fost solicitat de mari regizori francezi care au apreciat, de asemenea, versatilitatea și profesionalismul de care a dat dovadă. În 1951, Philipe s-a căsătorit cu Nicole Fourcade (1917-1990), actriță și scriitoare, cu care a avut doi copii. Ea a adoptat pseudonimul Anne Philipe și a scris despre soțul ei în două cărți, prima intitulată Suveniruri, (1960), cea de-a doua, Nu mai mult de un oftat, (1963). Recunoscut la nivel mondial pentru talentul lui, era în apogeul carierei când s-a îmbolnăvit de cancer la ficat. A murit cu câteva zile înainte de a împlini vârsta de 37 de ani, în timp ce lucra la un proiect de film la Paris. (Doctorii i-au ascuns natura bolii.) Este înmormântat în cimitirul comunei Ramatuelle din departamentul Var, în sud-estul Franței, aproape de coasta Mării Mediterane. În 1986, portretul său a apărut pe un timbru comemorativ. Pentru a celebra centenarul de cinema în 1995, guvernul francez a emis o serie de monede de ediție limitată, care a inclus și o monedă de 100 de franci cu imaginea actorului. Gérard Philipe se numără printre cei mai populari actori francezi ai timpurilor moderne și a fost ridicat la statutul de mitic în patria sa, nu în ultimul rând și din cauza morții sale timpurii, în plin apogeu al popularității sale. Există un festival de film numit în onoarea sa, precum și o serie de teatre și școli în diferite părți ale Franței (cum ar fi Colegiul Gérard Philipe din comuna Cogolin, departamentul Vaucluse). Mai mult, în Germania, la Berlin, un centru cultural poartă numele celebrului actor francez.. Filmografie: 
• 1948 Mănăstirea din Parma (La Chartreuse de Parme), regia Christian-Jaque
• 1950 Frumusețea diavolului (La beauté du diable), regia René Clair
• 1952 Fanfan la Tulipe, regia Christian-Jaque
• 1952 Frumoasele nopții (Les belles de nuit) regia René Clair
• 1954 Roșu și negru (Le rouge et le noir), de Claude Autant-Lara
• 1955 Marile manevre (Les grandes manoeuvres), regia René Clair
• 1958 Jucătorul (Le joueur), regia Claude Autant-Lara
• 1958 Montparnasse 19, regia Jacques Becker
• 1959 Febra crește la El Pao (La fièvre monte à El Pao), de Luis Buñuel 

  Gérard Philipe

  Gérard Philipe în 1955 Căsătorit cu Anne Philipe[*]  Copii Anne-Marie Philipe[*]

• 1968: A încetat din viaţă scriitorul si politicianul Upton Sinclair; (n. 20 septembrie1878). Romanele sale, inspirate din realităţile nord-americane, au avut un puternic impact social (“Jungla”, “Speculanţii de bursă”); (n.20.09.1878).
• 1970: Yukio Mishima, scriitor japonez (n. 1925)
• 1972: Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918. Henri Coandă s-a născut în București, la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania (Morlaix,Finistère).
  Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.
  Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Tehnică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan - Teheran - Tibet. La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici.
  

  Marcă poștală moldovenească cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000.
  Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni un avion fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.
  Coandă a susținut după 1956 că în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Deocamdată nu au fost găsite surse contemporane evenimentului care să coroboreze această narațiune.
  Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție^{[necesită citare]}, primul tren aerodinamic din lume și altele. În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi „Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.
  Henri Coandă revine definitiv în țară în 1969, ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă a murit la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Invenții și descoperiri: 

Avionul cu reacție ^{[necesită citare]} al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă-1910.

Dispozitiv pentru mărirea portanței pe profilul de aripă al aparatului cu reacție realizat în 1910.
• Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă) cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației și stabilirii profilului ideal. Dispozitivul era montat pe un vagon în fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor.
• 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.
• 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor "clasice" (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.
• 1914-1918: Henri Coandă lucrează la "Saint-Chamond" și "SIA-Delaunay-Belleville" din Saint Denis. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat.
• Invenția unui nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
• 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.
• În Golful Persic inventatorul român construiește un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.
• "Efectul Coandă". Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii ale lui și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă. 

  Henri Coandă

  Henri Coandă în 1967

• 1972: Teodor Bălan, născut ca Theodorus Gregorius Balan, (n. 26 iulie 1885, Cacica, Bucovina, Austro-Ungaria, astăzi în județul Suceava, România - d. 25 noiembrie 1972, Gura Humorului),^[1] a fost un istoric român, profesor la Universitatea din Cernăuți și director al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți. Lucrarea sa principală este "Documente bucovinene", publicată în șase volume. Născut la Cacica în familia lui Grigorie și a Mariei Bălan, provenind pe linie paternă dintr-o familie de origine transilvăneană. A urmat școala primară și liceul la Cernăuți și apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cernăuți, specializarea istorie-geografie (1904-1908). Între anii 1906-1907 și-a aprofundat cunoștințele la Universitatea din Viena.
  După absolvire, a lucrat ca profesor de istorie la liceele din Câmpulung Moldovenesc, Cernăuți, Suceava și din nou Cernăuți. A publicat în această perioadă un manual de istorie a românilor în limba germană ("Geschichte der Rumänen. Lehrbuch für die oberste Klasse der Mittelschulen", 1919) și un compendiu de istorie a românilor pentru pregătirea examenului de bacalaureat ("Chestiuni de istoria românilor pentru bacalaureat", 1928).
  Între anii 1922-1923 s-a aflat la Viena, unde a încercat să-și susțină doctoratul în istorie cu lucrarea "Der Rumänenaufstand in Siebenbürgen in den Jahren 1848-1849" (Revoluția română din Transilvania din 1848/1849), dar a fost nevoit să renunțe din cauza dificultăților financiare. Își susține doctoratul abia în 1927, dar de această dată la Universitatea din Cernăuți cu o altă teză, "Suprimarea mișcărilor naționale din Bucovina în timpul războiului mondial 1914-1918". ^[2]
  Ca urmare a pregătirii sale profesionale și a titlurilor științifice obținute, Teodor Bălan a predat între anii 1932-1940 la Universitatea din Cernăuți, catedra de istorie românească, mai întâi ca docent universitar, iar apoi pe post de conferențiar. A avut o activitate publicistică prestigioasă, publicând până în anul 1947 un număr de 126 de titluri, printre care se aflau șase volume de "Documente bucovinene", apărute între 1933 și 1942.
  Pasionat de studiul documentelor din arhive, el a fost membru (1924-1932) și apoi director (1933-1941) al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți. În această calitate, a participat efectiv la organizarea Arhivelor Bucovinene din Cernăuți: a ordonat documentele, le-a catalogat, a dispus măsuri de salvare a documentelor oficiale (ale Comitetului Țării Bucovinei, Consiliului Școlar al Bucovinei, ale bisericilor și mănăstirilor din Bucovina etc.) în dorința de a demonstra atât caracterul românesc al Bucovinei, cât și continuitatea românilor în spațiul Bucovinei. El a tradus și publicat documente de o mare importanță, care au contribuit la dezvoltarea istoriografiei românești. A îndeplinit apoi funcția de director al Bibliotecii Universitare din Cernăuți (1941-1945).
  După al doilea război mondial, s-a retras la Gura Humorului, unde a continuat să colecteze și să prelucreze documente, dar autoritățile comuniste nu au mai permis ca numele său să mai apară în nici o publicație. Între anii 1957-1972, el a reușit să publice 11 articole și studiul "Din istoria Cîmpulungului Moldovenesc", urmate de alte trei articole apărute postum. Au rămas numeroase lucrări în manuscris, publicate după 1990. ^[3]
  Teodor Bălan a decedat la 25 noiembrie 1972.
  În prezent, Școala Gimnazială „Teodor Bălan” Nr. 3 din Gura Humorului îi poartă numele.^[4] Mai departe, o stradă în comuna lui de naștere precum în Suceava au fost denumite după el. Lucrări publicate:
• "Geschichte der Rumänen. Lehrbuch für die oberste Klasse der Mittelschulen" (1919)
• "Suprimarea mișcării naționale din Bucovina pe timpul războiului mondial 1914–1918" (1923)
• "Răscoala țăranilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc din anul 1805" (1923)
• "Frații George și Alexandru Hurmuzachi și ziarul Bucovina" (Cernăuți, 1924)
• "Moșia Cernauca și familia Hurmuzachi" (1925)
• "Teodor Racoce și Cherstomaticul românesc" (1925)
• "Țara Șepenicului" (1926)
• "Arcășiile din Bucovina" (1926)
• "Familia Onciul" (Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1927)
• Forum nobilium din Bucovina" (1927)
• "Chestiuni de istoria românilor pentru bacalaureat" (1928)
• "Berladnicii" (1928)
• "Bucovina în Războiul Mondial" (1929)
• "Noui documente câmpulungene" (Tipografia "Mitropolitul Silvestru", Cernăuți, 1929)
• "Refugiații moldoveni în Bucovina 1821 și 1848" (1929)
• "Der Ursprung der Familie Constantinovici-Grecul" (1930)
• "Teodor Racoce: Cherstomaticul românesc din anul 1820" (1930)
• "Vornicia în Moldova" (1931)
• "Serbarea de la Putna" (1932)
• "Documente bucovinene. Vol. I. 1507-1653" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1933)
• "Documente bucovinene. Vol. II. 1519-1662" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1934)
• "Răspuns d-lui Constantin V. Dimitriu" (1935)
• "Documente bucovinene. Vol. III. 1573-1720" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1937)
• "Procesul Arboroasei 1872–1875" (1937)
• "Satele dispărute din Bucovina" (1937)
• "Dimitrie Onciul" (Tiparul ”Mitropolitul Silvestru”, Cernăuți, 1938)
• "Rolul lui Vasile Bodnărescu în preajma Unirii" (1938)
• "Documente bucovinene. Vol. IV" (Cernăuți, 1938)
• "Documente bucovinene. Vol. V. 1745-1760" (Cernăuți, 1939)
• "Domnul Moldovei Grigorie Ghica și ziarul "Bucovina" 1850" (1943)
• "Documente bucovinene. Vol. VI" (Casa Școalelor, București, 1943)
• "Activitatea refugiaților moldoveni în Bucovina" (Sibiu, 1944)
• "Eudoxiu Hurmuzachi și colecția sa de documente" (1944)
• "Lămurirea unei confuzii istorice" (1945)
• "Câteva documente bistrițene" (Muzeul Brukenthal din Sibiu, 1946)
• "Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc" (1960)
• "Istoria teatrului românesc în Bucovina istorică" (Ed. Academiei Române, București, 2005) - ediție după manuscrise de Dumitru Vatamaniuc
• "Documente bucovinene. Vol. VII–IX" (Ed. Taida, Iași, 2005–2006) - ediție îngrijită, note și comentarii de prof.univ. dr. Ioan Caproșu
• "Die Geschichte des deutschen Theaters in der Bukowina 1825–1877/Istoria teatrului german în Bucovina 1825–1877" (Ed. Anima, București, 2007) - editată după manuscrise de către D. Vatamaniuc
• "Conflictul pentru Tricolor. Un capitol din istoria politică a Bucovinei, 1898–1904" (Ed. Academiei Române, București, 2007) - ediție îngrijită, note, comentarii și cronologie de Marian Olaru 

  Teodor Bălan

  Teodor Bălan pe la 1925 Teodor Bălan pe la 1910 Gura Humorului, 1900

• 1972: A murit Hans Scharoun, arhitect şi urbanist german, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi germani după cel de–al doilea război mondial, partizan al mişcării de avangardă (n.20.09.1893).

• 1973: A decedat Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume; (n.10.11.1887).

  

  Elisa Leonida Zamfirescu – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887, Galați – d. 25 noiembrie 1973, București) a fost o ingineră și inventatoare din România, șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. A fost membră a Asociației Generale a Inginerilor din România și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare, unanim recunoscută drept prima femeie inginer din lume.

• 1994: Gheorghe Vitanidis (n. 1 octombrie 1929, Mangalia - d. 25 noiembrie 1994, Atena, Grecia) a fost un regizor și scenarist român. Absolvent în 1953 al Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică, se lansează în anul 1958 (asistent de regie alături de realizatorul francez Louis Daquin) cu „Ciulinii Bărăganului” („Les chardons du Baragan”), film selecționat și nominalizat la Palme D'Or în cadrul Festivalului de la Cannes din acealși an.
  Alte două filme ale sale („Răutăciosul adolescent”,^[2] 1968 și „Clipa”, 1979) au participat la Festivalul de film internațional de la Moscova.
  Cea mai vizionată și populară peliculă regizată de Gheorghe Vitanidis a fost filmul în două serii Ciprian Porumbescu (1973) (pe ecran panoramic), avându-l ca protagonist pe Vlad Rădescu. Dialogurile au fost semnate de Fănuș Neagu.
  Lungă activitate didactică la IATC (1961-1989), unde o bună perioadă a condus și Catedra de Regie film. 

  FILMOGRAFIE

  Regizor

  Filme de ficțiune

  Ciulinii Bărăganului („Les chardons du Baragan”) - cu Louis Daquin, (1958) Băieții noștri (1959) Post restant (1961) Gaudeamus igitur (1965) Șeful sectorului suflete (1967) Răutăciosul adolescent (1969) Facerea lumii (1971) Ciprian Porumbescu (1973) Cantemir (1973) Mușchetarul român (1975)

  Casa de la miezul nopții (1976) Războiul independenței - cu Sergiu Nicolaescu și Doru Năstase, serial TV, (1977) Clipa (1979) Burebista (1980) Dragostea și revoluția (1983) Masca de argint (1985) Colierul de turcoaze (1986) În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)

  Filme documentare

  • Zi de sărbătoare (1986)
  • La marea sărbătoare (1988)
  • Cu poporul, pentru popor (1989)

  Scenarist

  • Băieții noștri (1959)
  • Ciprian Porumbescu (1973)
• 1997: Viorel Mateianu (n. iunie 1938, Lipănești, Prahova - d. 25 noiembrie 1997, București) a fost un fotbalist român. A jucat pentru Flacăra Boldești, Progresul CPCS, Progresul București, Universitatea Cluj, Steaua București, TUS Wannsee Berlin, Alemannia Aachen. A jucat și la echipa națională de 6 ori, unde a înscris două goluri.
  A antrenat echipele de fotbal Progresul București, Dacia Unirea Brăila, FC Baia Mare, Petrolul Ploiești, Jiul Petroșani, FC Bihor, Danubiana București, FC Drobeta-Turnu Severin.
• 1999: Alexandru Ciorănescu (n. 15 noiembrie 1911,^[1] Moroeni, Dâmbovița, România – d. 25 noiembrie 1999,^[1] Santa Cruz de Tenerife, Spania) a fost un autor, comparatist, diplomat, director literar, dramaturg, enciclopedist, eseist, lingvist, etimolog, istoric, poet, prozator român care a trăit în exil între 1946 și 1999. Frații săi au fost matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, scriitorul ziarist George Ciorănescu și chimista Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu. Tatăl lor, Ion Ciorănescu, născut Cioranu, a fost institutor și director al școlii primare din comuna natală, autor al unor manuale foarte răspândite în epocă și promotor al învățământului special pentru școlile de surdomuți din România.
  De altfel, Alexandru Ciorănescu, Alexandre Cioranescu și Alejandro Cioranescu sunt cele trei variante sub care același Alexandru Ciorănescu este bine cunoscut în România, Franța și Spania, și a semnat diferite lucrări de-a lungul timpului. În orașul Santa Cruz de Tenerife o strada poartă numele Alejandro Cioranescu în semn de omagiu și recunoștință față de unul dintre cei mai importanți istorici și geografi ai Insulelor Canare.^[2]
  Revine în România abia în anul 1991. Moare la 25 noiembrie 1999 în Insulele Canare, Spania. Alexandru Ciorănescu este absolvent al Liceului Spiru Haret din București în 1930. Licențiat în filologie română și franceză al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București în 1933, unde audiază cursurile lui Nicolae Cartojan, Ovid Densușianu, Charles Drouhet, Ramiro Ortiz și Nicolae Iorga. În același an obține diploma de absolvent al Școlii Superioare de Arhivistică și Paleografie din cadrul Arhivelor Statului.
  În perioada 1934 - 1938 își pregătește teza de doctorat ca elev al Școlii Române din Franța de la Fontenay-aux-Roses, după ce solicitase fără succes o bursă la Școala Română din Roma.
  Audiază cursurile de literatură comparată ținute de Ferdinand Baldensperger la Facultatea de Litere și la Școala Normală Superioară din Paris, avându-i ca maeștri pe comparatiștii Paul Van Tieghem și Paul Hazard.
  Devine doctor în litere la Sorbona (Doctorat d'État, 1939) cu o teză intitulată L'Arioste en France. Lector de limba și literatura română la Universitatea din Lyon (1938 - 1940) și consilier cultural (apoi doar atașat) al Legației române din Paris (1940).
  Întors în țară, este pentru scurt timp secretar al Institutului de Istorie Universală din București (până la moartea lui Nicolae Iorga). Este numit Director literar la Editura Contemporană (1942 - 1945).
  În aceeași perioadă este secretar general al Asociației române pentru studiul Renașterii și al Asociației culturale hispano-romane. A fost Inspector general al Artelor, funcționar în Direcția informației din ministerul Propagandei, membru al Comisiei de programe la Radiodifuziunea Română (1943 - 1946), respectiv director al Teatrului Municipal din București (1944 - 1945).
  Obține numirea la lectoratul român de la Grenoble, dar nu poate pleca din țară din pricina autorităților militare germane, care refuză să-i acorde viza de tranzit. După armistițiul din august 1944 este câteva luni director al revistei Universul literar (1944 - 1945).
  Sprijinit de aproximativ 300 de colaboratori și de ziarul Universul, întreprinde lucrări pregătitoare pentru editarea Enciclopediei Universul (1942 - 1945). Fișele întocmite pentru realizarea acestei lucrări, care trebuia să apară în 24 de volume și din care nu s-a publicat decât sumarul articolului de la litera A, s-au pierdut.
  Revenit la Paris în calitate de consilier cultural al legației României (la începutul anului 1946) și destituit în 1947, ia decizia de a nu se mai întoarce în țară, nu înainte însă de a mai colabora cu Scrisori din Franța. Esențe franceze la revista Viața Românească (numărul 2, februarie, 1946).
  După propriile mărturisiri: „Fusesem rechemat și destituit într'un moment în care cei doi copii ai mei se aflau în țară, și, în condițiile de atunci, recuperarea lor nu era posibilă, lucru care mi-a fost dovedit imediat. Mai mult, situația lor de copii „părăsiți” de părinți ca noi, era precară: și, pentru a-i proteja în puțina măsură în care mai puteam s'o facem, m-am decis să evit centrul de contacte și de tentații pe care-l constitue Parisul: decizia cea mai grea și mai decisivă, din punctul de vedere al viitoarei desfășurări a activității mele, și pe care n'am putut-o lua în deplină libertate. Devine secretar de redacție la revista Le Livre din Paris (1947 - 1948) și cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (1948).
  Invitat ca profesor „encargado de curso” la Universitatea din La Laguna (Tenerife, Insulele Canare), va preda aici, din decembrie 1948 până în 1979, limba și literatura franceză, ținând și unele cursuri de literatură italiană și portugheză, de limba română sau de literatură comparată.
  În 1958 solicită și obține cetățenia franceză.
  În 1964 și 1971 autoritățile de la București le permit celor doi copii rămași în România să se stabilească în Franța.
  În 1965 Universitatea din Bordeaux îl numește conferențiar de literatură comparată „en congé de mission” în La Laguna, iar în 1978 este numit profesor titular în aceeași specialitate.
  În Insulele Canare, Alexandru Ciorănescu a fost din 1957 membru al Institutului de Studii Canariene, în cadrul căruia a condus Secția de bibliografie (1957 - 1960, 1962 - 1970) și Secția de istorie (1974 - 1982). Alexandru Ciorănescu debutează în 1926 în revista Vlăstarul, revista Liceului Spiru Haret din București, fondată de fratele său, poetul Ion Ciorănescu.
  Solicitat de George Călinescu, publică în 1930 diferite articole de literatură comparată în revista Capricorn.
  Sprijinit de Nicolae Iorga și de unul din frați, care îl susține material, face în 1933 o călătorie de studii la Veneția și debutează editorial ca istoric în 1934, cu o colecție de documente privitoare la domnia lui Mihail Radu (Mihnea al III-lea).
  În exil, Alexandru Ciorănescu și-a uimit adeseori compatrioții prin multitudinea și diversitatea temelor abordate. Într-o recenzie din 1965, Mircea Popescu afirma următoarele: „Dacă am afla că domnul Alexandru Ciorănescu, ale cărui studii de istorie și de istorie literară le cunoșteam din țară, iar lucrarea-i fundamentală, de curând retipărită, Ariosto în Franța e și astăzi un model de literatură comparată, pregătește un tratat de matematică ori scrie o simfonie, nu ne-am mira câtuși de puțin: omul e capabil de orice. Lăsând gluma la o parte, trebuie sa mărturisim îndată admirația și uimirea pe care ne-o trezește orice studiu al profesorului de la Universidad de la Laguna, care, în decurs de numai câțiva ani, ne-a dăruit: un dicționar etimologic al limbii române, o monografie în limba spaniolă asupra barocului, o ediție completă a operelor lui Cristofor Columb, o exemplară bibliografie a literaturii franceze din secolul al XVI-lea, un roman în limba franceză, și o sumedenie de alte „mărunțișuri” de mare valoare ... ”^{[necesită citare]}
  Volumul omagial publicat în 1991 de Fundația Culturală Română de la Madrid consacra 10 secțiuni operei lui Alejando Ciorănescu (filologie, literatură română, literatură franceză, literatură italiană, literatură spaniolă, literatură comparată, literatură generală, istorie română, Insulele Canare, Cristofor Columb și America) și un Appendice în care sunt înregistrate operele literare.
  În mai toate aceste domenii, Alexandru Ciorănescu a redactat lucrări de referință, ceea ce i-a determinat pe comentatorii săi să-l plaseze în familia spiritelor enciclopediste ale culturii române (Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade).
  În calitate de lingvist care a realizat singurul dicționar etimologic complet al limbii române, (Diccionario etimmológico rumano), Alexandru Ciorănescu este considerat de hispanistul Dumitru Copceag „un Corominas rumano: la mayor autoridad en materia de etimología”.^{[necesită citare]}
  Principalele sale calități în acest domeniu ar fi simțul limbii, intuiția și relația afectivă cu fenomenele examinate, iar familia lingvistică din care face parte ar fi aceea a curentului idealist, reprezentat de Wilhelm von Humboldt, Benedetto Croce sau Karl Vossler, filologi pentru care limba este forma cea mai directă de expresie a spiritului uman.
  Cu acordul autorului, Dicționarul etimologic al limbii române a fost reeditat la București, într-un singur volum, în 2001. În prefața acestei ediții, Alexandru Ciorănescu precizează: „L-am terminat în condițiile științifice cele mai dificile, la mai multe mii de kilometri de cea mai apropiată bibliotecă românească, fără să dispunem de cărți proprii, fără vreun ajutor sau colaborare, decât aceea a numeroșilor prieteni care ne-au furnizat cărțile absolut necesare”. Lucrări publicate în România:
• Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu, București, 1934;
• Domnia lui Mihnea III (Mihail Radu), București, 1935;
• Alexandru Depărățeanu, București, 1936;
• Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancaș, București, 1940;
• Vie de Jacques Amyot, d'après des documents inédits, Paris, 1941;
• La Roumanie. Vues générales, București, 1942, (traducere în limba germană, București, 1943);
• Teatrul românesc în versuri și isvoarele lui, București, 1943;
• La Roumanie vue par les étrangers, București, 1944;
• Literatură comparată, studii și schițe, București, 1945;

Lucrări publicate în străinătate: 

• Don Carlos de Viana, dramă in patru acte, Paris, 1954;
• Estudios de literatura española y comparada, La Laguna, 1954;
• El Barroco o el descubrimiento del drama, La Laguna, 1957 (traducere în limba română, Cluj, 1980);
• Bartolomé Cairasco de Figueroa. Su vida, su familia, su amigos, Madrid, 1957;
• Diccionario etimológico rumano (7 fasciculos), Tenerife, Universidad de la Laguna, 1958 - 1966 (ediția a doua București, 2001, editat de Tudora Șandru Mehedinți, Magdalena Popescu Marin, prefață de Alexandru Ciorănescu);
• Bibliographie de la littérature française du XVIe siècle, Paris, 1959;
• Colón y Canarias, La Laguna, 1959, (ediția a doua Santa Cruz, 1979);
• La primera biografia de Cristóbal Colón, Santa Cruz, 1960;
• L'Arioste en France, des origines à la fin du XVIIIe siècle, 2 volume, Paris, 1938, respectiv ediția a doua, Torino, 1963;
• Le Couteau vert, roman, Editura Gallimard, Paris, 1963 (traducerea în limba română de Ileana Cantuniari și Mihai Cantuniari, București, Montreal, 1993);
• Thomas Nichols, mercader de azúcar, hispanista y hereje, La Laguna, 1963;
• Principios de literatura comparada, La Laguna, 1964 (traducerea în limba româna de Tudora Șandru Mehedinți, București, 1997);
• Augustín de Betancourt, su obra técnica y ciéntifica, La Laguna, 1965;
• La Laguna. Guía histórica y monumental, La Laguna, 1965;
• Bibliographie de la littérature française du XVIIe siècle, 3 volume, Paris, 1966 - 1967 (ediția a doua 1970);
• Colón humanista. Estudios de humanismo atlántico, Madrid, 1967;
• Bibliographie de la littérature française du XVIIIe siècle, 3 volume, Paris, 1969;
• L'Avenir du passé. Utopie et littérature, Paris, 1972 (traducere în limba română de Ileana Cantuniari, București, 1996);
• Vasile Alecsandri, monografie de Alexandru Ciorănescu, Twayne's World Authors Series, New York, 1973;
• Bibliografia franco-española 1600-1715, Madrid, 1977;
• Historia de Santa Cruz de Tenerife, 2 volume, Santa Cruz, 1977, 1978;
• Ion Barbu, Twayne's World Authors Series, New York, 1981 (traducerea în limba româna, București, 1996);
• Le Masque et le Visage. Du baroque espagnol au classicisme française, Geneva, 1982;
• Historia del Cabildo Insular de Tenerife, Santa Cruz de Tenerife, 1988;

Lurări apărute după 1989: 

• Care Daniel?, roman, București, 1995;
• Amintiri fără memorie I, 1911-1934, București, 1995;
• Eminescu sub fiorul timpului cu o prefață de Nicolae Florescu, București, 2000;
• Dicționar etimologic român—ediția a doua a Diccionario etimológico rumano (7 fasciculos), La Laguna, 1958 - 1966, editat de Tudora Șandru Mehedinți, Magdalena Popescu Marin, cu o prefață de Alexandru Ciorănescu, București, 2001;
• Paiața tristă, povestiri, traducere în limba română și prefață de Simona Cioculescu, București, 2002.

Frați și surori	Ioan Ciorănescu Nicolae Ciorănescu Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu George Ciorănescu

•  1999: A decedat Dan Cernovodeanu, istoric, heraldist, stabilit la Paris în 1978; a avut o însemnată contribuţie în cunoaşterea istoriei Tricolorului naţional, a stemelor provinciilor româneşti, a diferitelor emisii monetare de pe teritoriul ţării noastre; (n.10.10.1921).
• 2003: Mircea Mihail Ghiorghiu (n. 10 mai 1953, Craiova, Dolj - d. 25 noiembrie 2003) a fost un pictor român specializat în pictură bisericească, murală și de icoane. Fiul lui Florentin-Gabriel și al lui Constanta (Gheorghiu schimbat ulterior în Ghiorghiu dintr-o eroare în certificatul de naștere al pictorului), a absolvit Colegiul de Artă din Craiova la clasa profesorului Ilie Marineanu. A decedat în anul 2003 pe data de 25 noiembrie datorită unor afecțiuni grave cardiace care îl măcinau de aproximativ 10 ani. 
  Mircea Mihail Ghiorghiu poza din perioada adolescenţei
  

  Mircea Mihail şi soția Carmen-Lorena poză din colecția familiei
  

  Pictorul, poză de familie împreună cu soția şi unicul fiu

  OPERĂ ARTISTICĂ

  Artistul a pictat lucrări care se găsesc în colecții private din România, Germania, Italia, SUA, Franța, Japonia, Danemarca, Norvegia, Elveția și alte țări. În perioada comunistă a activat ca pictor decorator și muralist. În cariera sa se pot aminti următoarele evenimente artistice de importanță :
  • 1975 Expoziție de grup (pictură) Holul Teatrului Național Craiova
  • 1976 Expoziție de grup Casa Armatei București
  • 1977 Expoziție de grup la U.G.S.R București eveniment mediatizat la acea vreme la postul național de televiziune
  • 1978 Expoziție personală de pictură Galeriile Cromatic
  • 1980 Expoziție de grup - pictură, organizată de U.T.C Tg. Jiu
  • 1983 Expoziție de grup - Galeriile Ramuri Craiova în cadrul Festivalului Național Cântarea României a obținut premiul I
  cu următoarele lucrări:
  1. Vechea Craiova - Ulei/Pânză un ciclu de lucrări.
  2. Natură moartă dreaptă - Ulei/Pânză
  3. Portretul lui Moș Vasile - Ulei/Pânză
  4. Natură moartă cu legume - Ulei/Pânză
  5. Natură moartă cu legume - Ulei/Pânză
  Apoi au urmat expozițiile post decembriste de pictură și icoane pe lemn 1994, 1995, 1997-cu vernisajul vineri-19 Decembrie "Icoane pe Lemn" din Craiova Galeriile Volard's, 1998, 2000, 2001, 2002.
  Artistul în perioada sa de creație se remarcă și prin sculpturile sale dintre care amintim Ciobănaș cu Fluier, Masti, Dracula, lucrări aflate în colecții private din Romania și Italia. Tot din portofoliul de creație mai trebuie amintit și faptul că artistul, în perioada comunistă, dat fiind faptul că produsele electronice audio Hi-Fi nu puteau fi procurate cu ușurință în acea vreme, Mircea G. fiind nevoit să studieze electronica (pe care apoi a practicat-o ca hobby) și a construit mai multe Amplificatoare Audio Hi-Fi, Orgi de lumini, Egalizatoare grafice audio și o combină muzicală a căror design exterior a fost proiectat chiar de pictor iar partea electronica fiind în integralitate executată tot de artist însă după scheme electronice publicate în revistele de specialitate ale vremii (1985-1989). De asemenea Mircea a mai lucrat și în domeniul reclamei comerciale.
  Ramele multor tablouri ale maestrului au fost de asemenea creație personală iar aparatele destinate fabricării ramelor (Abrice pentru șlefuit și modelat lemn, circulare, polizoare, compresor) fiind realizate tot de M.G., acesta fiind în decursul vieții un autodidact cu o inventivitate creativă deosebită. Majoritatea picturilor au fost executate în fata șevaletului din atelierul său aflat la subsolul casei din municipiul Craiova, dar și peisaje în natură sau în deplasări.
  • 

    Parinţii pictorului G.M. - Gheorghiu Gabriel Florentin şi Constanţa(parinţii se numeau Gheorghiu şi nu Ghiorghiu-vezi text de introducere pentru detalii.)
     
  • 

    Vernisaj "Expozitie Icoane pe Lemn" Mircea Ghiorghiu
  

  1) Autoportret pictor (Mircea Ghiorghiu) U/P^[1]
  

  2) Autoportret pictor (Mircea Ghiorghiu) U/L notat în colectia privata a familiei cu nr 24.conține în partea de jos dreapta şi semnătura artistică a pictorului (litera "G" peste care se suprapune litera "M" de la inițialele numelui său.)
  

  4) Catalog Expoziţie de Pictura a pictorului Mircea Ghiorghiu Octombrie - Noiembrie 1988 organizată la Muzeul de Arta din Craiova(coperta)
  

  4a) Catalog Expoziţie de Pictură a pictorului Mircea Ghiorghiu Octombrie - Noiembrie 1988 organizată la Muzeul de Arta din Craiova(continut)
  

  5) Pliant "Expoziţie de Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova partea de text este semnată olograf Olimpiu Barbu
  

  5. a.) Poza color Mircea Ghiorghiu efectuata la vernisajul "Expoziţiei de Icoane pe Lemn"
  

  5. b.) Poza color Mircea Ghiorghiu(al doilea din partea stangă) alaturi de criticul de arta Florin Rogneanu director al "Muzeului de Artă Craiova" (ultimul din partea dreapta), efectuată la vernisajul "Expoziţiei de Icoane pe Lemn"
  

  6) Pliant "Expoziţie de Pictură şi Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova
  

  7) "Pliant Expoziţie de Pictură şi Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova

• 

  8) "Portret de femeie" - înfățișază portretul soției Carmen
   
• 

  9) "Lipscani" pictura din ciclul Craiova Veche Mircea Ghiorghiu tablou premiat premiul I la concursul "C. Brancusi"

• 

  10) "Veneţia" Tablou realizat de pictorul M.G. U/P .^[1]
   
• 

  11) "Isus" triptic realizat de pictorul Mircea Ghiorghiu

• 2005: George Best, fotbalist nord irlandez , extremă stângă la Manchester United (n. 1946)
• 2009: Theodor Hristea (n. 1 mai 1930, Drănic, județul Dolj - d. 25 noiembrie 2009, București) a fost un lingvist și profesor universitar român. Theodor Hristea s-a născut la 1 mai 1930 în comuna Dranic din județul Dolj. A absolvit Facultatea de Filologie din București în 1955, unde i-a avut profesori pe Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan și Alexandru Graur. A fost timp de mai mulți ani cercetător la Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan-Alexandru Rosetti" din București, precum și profesor la Facultatea de Litere a Universității bucureștene (asistent-1956-1962, lector-1962-1970, conferențiar, din 1970 și apoi profesor titular la Catedra de Limbă Română a Universității). A urmat studii de specializare în domeniul lexicologiei la Moscova și Leningrad (1961). A fost lector de limba română în Cehoslovacia (Universitatea din Praga), în SUA (Universitatea din Washington, Universitatea Rochester și Boston College) și în Franța (Universitatea Saint Etienne, Universitatea Lyon). Theodor Hristea este autorul unor lucrări din domeniile etimologiei, lexicului sau problemelor de cultivare a limbii. A coordonat lucrarea apărută în 1984 (ediția a III-a) la Editura Albatros, Sinteze de limba română, realizată în colaborare cu cercetători lingviști și profesori universitari. A fost membru în colectivul de etimologie al Dicționarului tezaur al Academiei Române. Autor a peste 300 de recenzii, articole și studii de specialitate. Studiul ”Probleme de etimologie”, apărută la Editura Științifică, București, 1968 este un studiu foarte important scris de cercetător. S-a stins pe data de 25 noiembrie 2009 în București, la vârsta de 79 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul "Bunavestire".
• 2016: Fidel Castro, presedintele Cubei (n. 1926)

Sari la navigareSari la căutare

Lorin Fortuna
Date personale
Născut	7 mai 1948  Rădăuți, România
Decedat	25 noiembrie 2016 (68 de ani)[1]  Timișoara, România
Cauza decesului	ulcer perforat[*]
Cetățenie	România
Religie	Ezoteric
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	Partidul Social Democrat Român[*]
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

* 2016: Lorin Ioan Fortuna (n. 7 mai 1948, Rădăuți, România – d. 25 noiembrie 2016,^[1] Timișoara, România) a fost președintele Frontului Democratic Român și unul din liderii revoluționari din Timișoara. În decembrie 2014 i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al orașului Timișoara.^[2][3]

ACTIVITATE POLITICĂ

A făcut parte din Partidul Comunist Român, fiind un oficial al acestuia.^[4]

Manifestul "A căzut tirania" tipărit de Frontul Democratic Român din Timișoara în 22 decembrie 1989, care este, de fapt, proclamația întocmită de un colectiv condus de Lorin Fortuna, în noaptea de 20-21.12.1989, difuzată, prin multiplicare xerox, în data de 21.12.1989, precum și tipărită și distribuită, ca manifest revoluționar, în dimineața zilei de 22.12.1989

În 20 decembrie 1989 a fost inițiatorul acțiunii prin care s-a înființat Frontul Democratic Român din clădirea Teatrului de Stat și a Operei din Timișoara,^[5] devenind președinte al acestei formațiuni politice, de tip front, constituită în condiții de ilegalitate.

A fost președintele Consiliului Județean Timiș al Frontului Salvării Naționale de la 23 decembrie 1989^[6] până la 12 ianuarie 1990 când a fost forțat să-și dea demisia.^[7]

ACTIVITATE CIVICĂ

A devenit, apoi, președinte al asociației de revoluționari Victoria din Timișoara, iar, din 2004, este și membru al Colegiului Național al Institutului Revoluției Române^[8].

Lorin Fortuna a contribuit, determinant, la înființarea mai multor organizații civice, la (sau în) conducerea cărora s-a aflat și a activat: Asociația "VICTORIA" a Luptătorilor în Revoluție, din Timișoara; Uniunea Romanilor Bucovineni (transformata, ulterior, în Mișcarea Civica "Mihai Eminescu"); Mișcarea "Sarmizegetusa"; Mișcarea Națională pentru Reîntregire; Forumul Unității Naționale (ca organizație federativa de asociații civice); Grupul Constituțional "Timișoara"; Mișcarea Civica Voievodul Gelu.

Cu Grupul Constituțional Timișoara a înființat Forumul Constituțional Cetățenesc, din Timișoara, în cadrul căruia a procedat la o analiză critică a Constituției post-revoluționare a României, punând în evidență numeroase carențe, organizând dezbateri publice în acest scop și realizând, în final, un proiect: Proiectul Constituțional "Timișoara", numit și Constituția de la Timișoara.

A participat la numeroase acțiuni civice, inclusiv de protest civic, organizate din 1990 pana în prezent, în scopul întăririi societății civice românești, ca o alternativă.

A redactat, publicat și difuzat numeroase lucrări cu caracter specific civic, despre revoluție, despre democrație, despre constituționalism s.a. Este un ideolog și un promotor fervent al democrației meritocratice, la nivel societal.

ACTIVITATE PROFESIONALĂ

A absolvit în 1972 Facultatea de Electronică și Telecomunicații din cadrul Institutului Politehnic București, fiind repartizat, după absolvire, la Centru Teritorial de Calcul Electronic din Timișoara unde și-a început activitatea de informatician. Din 1976 s-a transferat la Facultatea de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic Timișoara, iar apoi, după înființarea unei noi facultăți, la Facultatea de Electronică și Telecomunicații. La momentul declanșării evenimentelor de la Timișoara din decembrie 1989 era șef de lucrări^[9].

În data 14 iunie 1991 își susține teza de doctorat la Facultatea de Electronică și Telecomunicații, din cadrul Institutului Politehnic București, obținând titlul de doctor, cu teza în domeniul aplicării vorbirii artificiale în industrie și telecomunicații, fiind autorul a câtorva zeci de lucrări științifice, precum și de brevete de invenții în acest domeniu.

A coordonat un colectiv de cercetare care a realizat în 1989 primul robot telefonic, cu vorbire artificială, utilizat în perioada 1989-2008 ca serviciu special de furnizare a orei exacte, prin telefon, în cadrul rețelei telefonice naționale (apelabil la numărul 958, respectiv 058)^[10]. Această realizare a făcut obiectul lucrării „Vorbirea artificială - Aplicații în industrie și telecomunicații", tipărită în anul 1996, la Editura Mirton. Lucrarea a fost propusă și susținută pentru a participa la selecția în vederea acordării premiilor Academiei Române pe anul 1996, la secția informatică, unde erau prevăzute a fi acordate două premii distincte. Din motive financiare s-a acordat un singur premiu care a fost acordat unei alte persoane.

S-a pensionat la 1 octombrie 2008 având funcția de conferențiar.

ACTIVITATE LITERARĂ

În acest domeniu, Lorin Fortuna este cunoscut, mai ales ca poet, editând de-a lungul timpului, în perioada: 1994-2008, cinci plachete de poezii și o antologie poetică, editată în doua ediții. A colaborat, de asemenea, cu publicistică la mai multe reviste literare, iar unele dintre poemele cuprinse în cărțile pe care le-a publicat au fost transpuse pe muzică de compozitorul Vasile Tănase, precum și de el.

ACTIVITATE EZOTERICĂ

A înființat Mișcarea: Misiunea Astrală "România" și Mișcarea Sarmizegetusa, șocând cu teoriile sale despre civilizații virtuale^[8].

Conform lui Lorin Fortuna, lumea este alcătuită din mai multe civilizații virtuale: șerpiliană modificată, viperiană, balauriană, dragoniană, peștiliană, delfiniană, acvilaină, grifoniană, goriliană^[8]. Fortuna a declarat că aparține civilizației Goriliene^[8].

Fortuna susține că de peste zece ani are comunicare telepatică cu ierarhiile superioare ale civilizației Goriliene, la nivel galactic central care „l-au luat în evidență, au început să-i transmită informații”^[11]. Conform acestuia, Traian Băsescu a fost sprijinit de civilizația iguaniferă violet la alegerile prezidențiale din anul 2009^[11].

Fortuna a declarat în 2009 că sfârșitul lumii va veni în anul 2012 și a susținut că în acest eveniment nu va pieri toată umanitatea, care este alcătuită din gorilieni și mutanți civilizaționali^[5]. Din 6,6 miliarde de oameni, cât numără populația pământului, 600 de milioane de oameni vor scăpa de Apocalipsă^[5]. Cei care vor scăpa sunt cei care fac parte din civilizația goriliană^[5]. De asemenea, „unii din mutanți vor ajunge pe planeta nouă, dar după o selecție”, în viziunea lui Fortuna^[5].

De asemenea, Fortuna susținea că în evenimentele din anul 2012, Terra își va ieși din orbită și va arde, transformându-se în stea care se va numi Steaua Pitică-Albă^[12].

În viziunea lui Fortuna, NASA este o instituție care este condusă de persoane care fac parte din civilizația mutanților civilizațional din rândul vulturienilor negri și că minte și manipulează^[13].

Conform lui Lorin Fortuna, Mihai Eminescu este viitorul Dumnezeu Tutelar Civilizațional al Civilizației Virtuale Goriliene^[14]. El a părăsit Lumea Planetară Superioară a Planetei Terra cu o navă spațială pentru a-și lua în primire funcția supremă^[14]. Mihai Eminescu îl înlocuiește pe Menahem Esenianul, al cărui mandat de 2.000 de ani e pe cale să se încheie^[14]. Ciprian Porumbescu, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Constantin Rosenthal sunt dumnezei în Ierarhia Dumnezeiască și Demiurgică aferentă Lumii Fizice predominant luminoase a Planetei Terra..^[14]

PUBLICISTICĂ

• În anii 2003-2009 editează revista "Astral" ultimul număr al acestei reviste apărând în luna martie 2009 ( numărul 7);
• În 2004 a editat revistele "Națiunea Română" și "Politica Națională", din care au apărut câte un singur număr;
• În 2007 a coordonat apariția cărții "Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluției române din decembrie 1989", cea mai mare parte a acestei cărți fiind compusă din articole care-i aparțin;
• A publicat mai mule volume de poezii, între care și o antologie intitulată: "Poemul existenței-antologie poetică"

DECLARAȚII

• "Discuțiile despre faptul că a fost revoluție sau lovitură de stat pot avea și o conotație juridică (...) În decembrie 1989 a fost o revoluție, așa este prevăzut și în Constituție, iar cine neagă acest adevăr este pasibil de pedeapsă"^[15].
• "Să nu vă gândiți că este un singur Dumnezeu. Monoteismul acesta cu un singur Dumnezeu a fost de fapt o manevră menită să aducă rege pe un singur Dumnezeu după care acesta să fie deturnat cu un Dumnezeu de tip șerpilian, de exemplu" ^{[necesită citare]}
• Atacul teroriștilor a fost o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată și coordonată de către o grupare din cadrul Ministerului Apărării Naționale, condusă de către fostul general Victor Atanasie Stănculescu^[16].

DECES

Pe 25 noiembrie 2016, în urma unui ulcer duodenal perforat, a decedat la Spitalul Județean Timișoara, unde fusese internat și operat.

• 2017: Cornel Pelmuș (n. 11 septembrie 1933,^[1] București, România^[1] – d. 24 noiembrie 2017^[2]) a fost un scrimer olimpic român, specializat pe sabie.
  A fost crescut de antrenorul Angelo Pellegrini la sabia și la floreta la Clubul bancar „Progresul”.^[3] A luat parte la proba de sabie pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1960 de la Roma, unde lotul României a fost eliminat în turul al 3-lea.^[4] A fost campion național la individual de trei ori la rând în 1957, 1958 și 1959.^[5]
  După ce s-a retras, a devenit antrenor la cluburi sportive școlare din București unde a pregătit-o pe Viorica Țurcanu, printre altele.^[3] Apoi a devenit profesor de cultură fizică medicală la Spitalul Clinic de Urgență București.
• 2018: Randolph Lewis Braham, istoric american de origine română (n. 1922)
• 2020: Diego Armando Maradona, fost cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. 
  

  Diego Maradona
  Diego Maradona
  Informații generale
  Nume complet	Diego Armando Maradona Franco
  Data nașterii	30 octombrie 1960[1][2][3]
  Locul nașterii	Lanús, Argentina
  Data decesului	25 noiembrie 2020 (60 de ani)[4][5]
  Locul decesului	Dique Luján[*], Argentina[6]
  Înălțime	165 cm
  Greutate	70 kg
  Post	mijlocaș atacant
  Cluburi de seniori*
  Ani	Club	Ap	(G)
  1976-1981	Argentinos	166	(116)
  1981-1982	Boca Juniors	40	(28)
  1982-1984	Barcelona	36	(22)
  1984-1991	Napoli	188	(81)
  1992-1993	Sevilla	26	(5)
  1993-1994	Newell's Old Boys	5	(0)
  1995-1997	Boca Juniors	30	(7)
  Echipa națională
  Ani	Țară	Ap	(G)
  1977-1994	Argentina	91	(34)
  1977-1979	Argentina U20[*]	24	(13)
  Echipe antrenate
  1994	Deportivo Mandiyú⁠(d)
  1995	Racing Club
  2008-2010	Argentina
  2011-2012	Al Wasl FC
  2017-2018	Al-Fujairah FC⁠(d)
  2018-2019	Dorados de Sinaloa⁠(d)
  2019-2020	Gimnasia
  * Apariții și goluri pentru echipa de club doar în cadrul campionatului național
  Modifică date / text

  Diego Armando Maradona (n. 30 octombrie 1960,^[1][2][3] Lanús, Argentina – d. 25 noiembrie 2020,^[4][5] Dique Luján[*], Argentina^[6]) a fost un fotbalist și antrenor argentinian.

  A fost considerat de către mulți din lumea fotbalului (inclusiv jurnaliști sportivi, foști și actuali jucători, fani, etc.) ca fiind cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor,^{[7][8][9][10]} împărțind cu Pelé titlul de Jucătorul Secolului decernat de FIFA.^[11][12] De-a lungul carierei sale de jucător profesionist, Maradona joaca pentru (1976-2018), Boca Juniors (1981, 1995-1998), F.C. Barcelona (1982-1984), (1984-1991), F.C. Sevilla (1992-1993) și Newell's Old Boys (1993-1994).

  În cariera sa internațională, a jucat pentru naționala Argentinei 91 de meciuri și a marcat 34 de goluri. A participat la patru turnee finale ale Campionatului mondial de fotbal F.I.F.A., incluzând Cupa Mondială din 1986, când, în calitate de căpitan de echipă, a condus Argentina spre titlul final, învingând în ultimul act Republica Federală Germană și câștigând Balonul de Aur, premiul pentru cel mai bun jucător al turneului. La același turneu, în meciul pentru sferturile de finală, disputat împotriva Angliei, a marcat două goluri în victoria Argentinei cu scorul de 2-1, goluri care l-au consacrat la nivel mondial. Primul gol a fost marcat cu mâna și numit ulterior mâna lui Dumnezeu, conform declarațiilor fotbalistului, iar al doilea gol a fost marcat după o cursă de aproximativ 60 de metri în care a driblat șase jucători englezi, gol care a fost numit ulterior golul secolului.

  Din diferite motive, Maradona este considerat una dintre cele mai controversate figuri ale lumii sportului. A fost suspendat din activitate pentru o perioadă de 15 luni, în 1991, în Italia, după ce a fost depistat că a consumat cocaină și în 1994 a fost trimis acasă de la turneul final al campionatului mondial de fotbal din S.U.A., după ce a folosit efedrină. După retragerea din activitate la a 37-a aniversare in 1997, Maradona s-a confruntat cu serioase probleme de sănătate și creșteri în greutate cauzate în principal de abuzul de cocaină. În 2005, a suferit o operație chirurgicală la nivelul stomacului, menită să oprească creșterea sa în greutate. După ce a depășit dependența de cocaină, Maradona a devenit gazda unui popular show de televiziune în Argentina.

  În octombrie 2008, printr-o decizie care a surprins pe mulți, Maradona a fost numit selecționerul echipei naționale a Argentinei, pe care a condus-o până în sferturile Campionatului Mondial de Fotbal din 2010.

  A fost cel mai mare jucător al anilor '80-'90.^[13] A fost adversarul lui Hagi la Cupa Mondială din 1990.

  Maradona este unicul jucător din istoria fotbalului transferul căruia a bătut recordul mondial de două ori; prima dată atunci când a fost transferat la FC Barcelona pentru £5 milioane, și a doua oară când a fost transferat la Napoli pentru £6,9 milioane.^[14]

  PRIMII ANI

  Diego Armando Maradona s-a născut în Lanús, Argentina, dar a crescut în Villa Fiorito, o suburbie la sud de Buenos Aires,^[15] într-o familie săracă, famile care ulterior s-a mutat în provincia Corrientes. A fost primul băiat din familia sa, după nașterea celor trei surori mai mari ale sale. Mai are doi frați mai tineri decât el, pe Hugo (el Turco) și Raúl (Lalo), amândoi activând ca fotbaliști profesioniști. Maradona are origini italiene, spaniole, croate și argentiene indigene.^[16][17]

  La 10 ani Maradona a fost remarcat de către un talentat căutător de tineri jucători, în timp ce juca la Estrella Roja, un club din vecinătatea unde locuia. A devenit juniorul lui Los Cebollitas (Micile Cepe), echipa de juniori a clubului din Buenos Aires, Argentinos Juniors. Ca și copil de mingii la 12 ani, încânta spectatorii aratându-și măiestria cu mingea, în timpul pauzelor meciurilor din prima divizie.

  CARIERA LA ECHIPELE DE CLUB

  

  Maradona la Boca Juniors

  La 20 octombrie 1976, Maradona și-a făcut debutul de fotbalist profesionist la Argentinos Juniors, la numai zece zile de la împlinirea vârstei de 16 ani. A jucat la Argentinos Juniors din 1976 până în 1981, când a fost transferat pentru 1 milion de lire sterline la Boca Juniors. Alăturându-se noii echipe la jumătatea sezonului din 1981, Maradona a jucat până în 1982, contribuind la câștigarea primei sale medalii de campion al primei ligi argentiniene. În timp ce juca la Argentinos Juniors, Maradona a primit o ofertă de transfer în valoare de 180.000 de lire sterline din partea clubului englez Sheffield United, dar oferta a fost refuzată. După Cupa Mondială din 1982, în iunie, din Spania, Maradona a fost transferat la Barcelona pentru suma record la acea vreme de 5 milioane de lire sterline.În 1983, sub conducerea lui César Luis Menotti, Barcelona și Maradona au câștigat Copa del Rey (competiția anuală a cupei din Spania), învingând Real Madrid și Supercupa Spaniei, învingând Athletic de Bilbao. Cu toate acestea, Maradona a avut o perioadă grea la Barcelona. Mai întâi o criză de hepatită și mai apoi fracturarea piciorului print-un atac întârziat de către Andoni Goikoetxea de la Athletic Bilbao, i-au pus în pericol cariera, dar puterea sa psihică și voința sa puternică l-au ajutat să revină pe teren mai repede. La Barcelona, Maradona a intrat în dispute frecvente cu directorii echipei, și în special cu Josep Lluís Núñez - președintele clubului, iar în 1984 acesta a cerut transferul său de pe Nou Camp. A fost transferat în Italia - Serie A, la SSC Napoli pentru o altă sumă record la acea vreme în cuantum de 6,9 milioane lire sterline. Cu Napoli, Maradona a atins vârful carierei sale profesioniste. A devenit repede o stea adorată de fani, și în perioada sa a ridicat echipa (Napoli) la cea mai prolifică perioadă din istoria clubului. Condusă de Maradona, Napoli a câștigat singurele sale trofee de campioni ai Italiei în sezonul 1986/87 și 1989/90^[18], clasându-se pe locul 2 în campionat de două ori în sezonul 1987/88 și în 1988/89. Alte trofee câștigate de Maradona cu Napoli în perioada sa includ Cupa Italiei în 1987, (finaliști ai Cupei Italiei în 1989), Cupa U.E.F.A. în 1989 și Supercupa Italiei în 1990. Maradona a fost golgeterul Seriei A italiene în sezonul 1987/88. Cu toate acestea, în timpul perioadei sale din Italia, problemele personale ale lui Maradona s-au înmulțit. A continuat să consume cocaină, primind amenzi de 70.000 de dolari din partea clubului pentru lipsa de la antrenamente și jocuri, probleme datorate mai ales stresului provocat de consumul de droguri. S-a confruntat cu probleme legate de nașterea unui fiu nelegitim și a fost suspectat de legături de prietenie cu membrii Camorra. După ce a fost suspendat pe o perioadă de 15 luni pentru testare pozitivă cu cocaină,^[19] Maradona a părăsit Napoli în dizgrație în 1992. La momentul când a fost transferat la Sevilla (1992-1993), nu mai jucase fotbal profesionist de doi ani, astfel încât nu a mai fost capabil să mai atingă momentele de glorie de altădată. În 1993 Maradona s-a transferat la Newell's Old Boys și în 1995 s-a întors la Boca Juniors pentru 2 ani.

  CARIERA INTERNAȚIONALĂ

  De-a lungul perioadei sale la Napoli, fotbalul internațional l-a consacrat pe Maradona. Jucând pentru alb-albaștrii (Albicelestes) din naționala Argentinei, Maradona a participat la 4 turnee consecutive ale Cupei Mondiale F.I.F.A., conducând Argentina la câștigarea titlului mondial din 1986 și la câștigarea medaliei de argint (locul 2) din 1990. Și-a făcut debutul internațional la vârsta de 16 ani, într-un meci împotriva Ungariei, la 27 februarie 1977. La 18 ani a participat cu Argentina la Campionatul Mondial de Tineret și a fost jucătorul turneului, strălucind în finala câștigată împotriva Uniunii Sovietice. La 2 iunie 1979 Maradona a înscris primul său gol pentru naționala Argentinei în victoria cu 3–1 împotriva Scoției pe Hampden Park.^[20]

  Cupa Mondială 1982

  Maradona a jucat la primul său turneu final al Cupei Mondiale în 1982. În primul meci, Argentina, campioana en-titre, a pierdut cu Belgia. Deși echipa a câștigat convingător cu Ungaria și El Salvador, calificându-se în turul doi, au fost învinși de către Brazilia și de către câștigătorii turneului final-Italia. Maradona a jucat toate cele cinci meciuri fără să fie schimbat, înscriind de două ori contra Ungariei, dar fiind eliminat cu 5 minute înaintea finalului partidei cu Brazilia, pentru un fault dur.

  Cupa Mondială 1986

  

  Maradonna ridicând trofeul Cupei Mondiale în 1986

  Maradona a condus echipa națională a Argentinei, în calitate de căpitan, spre victoria din 1986 a Cupei Mondiale F.I.F.A., câștigând finala din Mexic împotriva Republicii Federale Germania. În timpul Cupei Mondiale din 1986, Maradona și-a demonstrat talentul și calitățile de super-jucător, fiind cel mai dinamic jucător al turneului final. A jucat fiecare minut din meciurile Argentinei, inscriind 5 goluri și oferind 5 pase de gol. Cele două goluri marcate în sfertul de finală câștigat cu 2-1 împotriva Angliei i-au consacrat legenda marelui jucător. Acest meci a fost jucat pe fondul conflictului armat din Insulele Falkland dintre cele două națiuni, iar emoțiile legate de acest conflict s-au făcut simțite pe perioada desfășurării meciului. Reluările T.V. au relevat faptul că primul gol marcat de Maradona împotriva Angliei a fost înscris cu mâna. Maradona a fost evaziv descriind acest gol ca fiind înscris,,puțin cu capul lui Maradona și puțin cu mâna Lui Dumnezeu ". Astfel golul a fost numit,,mâna Lui Dumnezeu " sau "la mano de Dios." Mai târziu, la 22 august 1995, Maradona a recunoscut în emisiunea sa televizată din Argentina, că a lovit mingea cu mâna intenționat și că a știut tot timpul că golul nu a fost corect marcat. Cu toate acestea, golul a fost validat, în ciuda protestelor jucătorilor englezi. Al doilea gol a lui Maradona din același meci cu Anglia a fost votat de către F.I.F.A. ca cel mai frumos gol din istoria Cupei Mondiale. A recuperat mingea în jumătatea sa de teren și din 11 atingeri a alergat mai mult de jumătate din lungimea terenului, driblând 5 jucători englezi (Glenn Hoddle, Peter Reid, Kenny Sansom, Terry Butcher, și Terry Fenwick) și pe portarul Peter Shilton, introducând după această cursă mingea în poarta Angliei. Acest gol a fost desemnat Golul Secolului printr-un sondaj condus de F.I.F.A. printe utilizatorii de internet.^[21]

  Maradona a marcat două goluri și în semifinala cu Belgia, remarcându-se printr-un alt dribling virtuos la cel de-al doilea gol marcat. În finala împotriva Germaniei Federale, care a egalat la 2-2, după ce Argentina marcase două goluri, Maradona a găsit spațiul pentru pasa finală pentru Jorge Burruchaga, care a marcat golul câștigător. Argentina a învins Republica Federală Germană cu 3–2 în fața a 115,000 de spectatori, pe stadionul Azteca și Maradona a ridicat deasupra capului trofeul Cupei Mondiale, asigurându-se astfel că întregul mapamond și-l va reaminti ca unul dintre cei mai mari fotbaliști din istoria acestui sport. În amintirea lui Maradona, autoritățile stadionului Azteca au construit o statuie a sa marcând „golul secolului", statuie care se află la intrarea în stadion.

  Cupa Mondială 1990

  Maradona a fost căpitanul echipei naționale a Argentinei și la turneul final al Cupei Mondiale din 1990, desfășurat în Italia. O accidentare la umăr i-a afectat prestația și a fost mai puțin impunător ca în urmă cu patru ani la turneul final din 1986. Argentina a fost aproape de eliminare în grupe, calificându-se abia de pe locul trei din grupa sa. În meciul din șaisprezecimi împotriva Braziliei, Claudio Caniggia a marcat singurul gol al partidei după o pasă primită de la Maradona.^[22]

  În sferturi, Argentina a întâlnit Iugoslavia, meciul terminându-se 0–0 după 120 de minute, Argentina calificându-se în urma loviturilor de departajare de la 11 metri, în ciuda ratării loviturii de pedeapsă de către Maradona, urmare a unui șut slab pe mijlocul porții. Semifinala împotriva țării gazdă a turneului, Italia, a fost câștigată de Argentina tot la penaltiuri, după ce la sfârșitul celor 90 de minute scorul fusese 1-1;^[23] de această dată Maradona a marcat în urma loviturii de departajare. În finală, Argentina a pierdut cu 0-1 împotriva Germaniei Federale, singurul gol al partidei fiind înscris de Andreas Brehme din penalty, în minutul 85 al partidei, după un fault controversat asupra lui Rudi Völler.^[22]

  Cupa Mondială 1994

  La turneul final din 1994 al Cupei Mondiale desfășurat în Statele Unite, Maradona a jucat doar două meciuri, înscriind un gol împotriva Greciei, înainte de a fi trimis acasă, după ce a fost depistat pozitiv cu efedrină, la un test antidoping. În autobiografia sa, Maradona a argumentat că rezultatul testului se datorează antrenorului său personal care i-ar fi dat să consume băutura întăritoare Rip Fuel. El susține că varianta americană a acestei băuturi era diferită de cea argentiniană și de aceea a fost eliminat de la participarea în runda a doua a turneului. FIFA i-a solicitat să părăsească turneul și implicit Argentina a fost eliminată în faza secundă a turneului final de către România . Maradona a menționat că ar fi avut un acord cu F.I.F.A., pe care această organizație îl contestă, acord care i-ar fi permis să folosească efedrină și alte medicamente pentru a pierde în greutate și pentru a fi în stare să joace. Conform lui Maradona, acest acord ar fi fost încheiat astfel încât Cupa Mondială să nu piardă din prestigiu prin absența sa. Această afirmație nu a fost niciodată dovedită.^[24]

  STILUL JUCĂTORULUI

  Maradona avea o constituție compactă care îl ajuta să reziste foarte bine presiunii fizice. Picioarele sale puternice și centrul său jos de greutate i-au creat un avantaj în cazul alergărilor pe distanțe scurte. Rezistența și puterea sa fizică s-au făcut remarcate prin cele două goluri marcate împotriva Belgiei, în semifinala Cupei Mondiale din 1986.

  Maradona a fost un strateg, un bun coechipier, precum și un bun tehnician al balonului. Se putea descurca cu balonul pe spații mici, atrăgând apărătorii și scoțându-i din joc prin ieșiri rapide prin dribling, din grămada creată astfel (ca și în cazul celui de al doilea gol cu Anglia în 1986), sau prin pase de o precizie uluitoare date coechipierilor rămași liberi pentru a înscrie. Fiind scund, dar puternic, putea păstra mingea timp îndelungat, fiind marcat din spate de apărători, pentru a găsi un coechipier liber printr-o pasă sau printr-un șut surprinzător la poarta adversă.

  Una din mișcările consacrate de Maradona este driblingul în plină viteză în calitate de aripă stângă, și ajungând pe linia adversă a porții oferea pase de o mare acuratețe coechipierilor săi pentru a marca. O altă mișcare marca Maradona este reprezentată de Rabona, o pasă cu exteriorul piciorului executată prin spatele piciorului de sprijin care suportă întreaga greutate a corpului. Această mișcare a dus la câteva pase de gol, precum cea dată lui Ramón Díaz, care a înscris cu capul în amicalul din 1980 împotriva Elveției. De asemenea Maradona a fost un foarte bun executant al loviturilor libere înscriind deseori din astfel de situații.^[25]

  STATISTICI CARIERĂ

  Sezon	Club	Divizie	Campionat		Cupă		Continental		Altele		Total
  			Meciuri	Goluri	Meciuri	Goluri	Meciuri	Goluri	Meciuri	Goluri	Meciuri	Goluri
  1976	Argentinos Juniors	Primera División	11	2	0	0	–		–		13	2
  1977			49	19	0	0	–		–		49	19
  1978			35	26	0	0	–		–		35	26
  1979			26	26	0	0	–		–		26	26
  1980			45	43	0	0	–		–		45	43
  Total	Argentinos Juniors		166	116	–		–		–		166	116
  1981	Boca Juniors	Primera División	40	28	0	0	–		–		40	28
  1982–83	Barcelona	La Liga	20	11	5	3	4	5	6	4	35	23
  1983–84			16	11	4	1	3	3	–		23	15
  Total	Barcelona		36	22	9	4	7	8	6	4	58	38
  1984–85	Napoli	Serie A	30	14	6	3	–		–		36	17
  1985–86			29	11	2	2	–		–		31	13
  1986–87			29	10	10	7	2	0	–		41	17
  1987–88			28	15	9	6	2	0	–		39	21
  1988–89			26	9	12	7	12	3	–		50	19
  1989–90			28	16	3	2	5	0	–		36	18
  1990–91			18	6	3	2	4	2	1	0	26	10
  Total	Napoli		188	81	45	29	25	5	1	0	259	115
  1992–93	Sevilla	La Liga	26	5	3	3	–		–		29	8
  1993–94	Newell's Old Boys	Primera División	5	0	–		–		–		5	0
  1995–96	Boca Juniors		24	5	–		–		–		24	5
  1996–97			1	0	–		–		1	0	2	0
  1997–98			5	2	–		–		–		5	2
  Total	Boca Juniors		70	35	–		–		1	0	71	35
  Total	Argentina		192	151	0	0	0	0	1	0	243	151
  	Spania		62	27	12	7	7	8	6	4	87	46
  	Italia		188	81	45	29	25	5	1	0	259	115
  Total carieră			492	259	57	36	32	13	8	4	590	312

  Internațional

  Argentina
  An	Meciuri	Goluri
  1977	3	0
  1978	1	0
  1979	8	3
  1980	10	7
  1981	2	1
  1982	10	2
  1983	-	-
  1984	-	-
  1985	10	6
  1986	10	7
  1987	6	4
  1988	3	1
  1989	7	0
  1990	10	1
  1991	-	-
  1992	-	-
  1993	4	0
  1994	7	2
  Total	91	34

  Antrenor

  Echipa	Țara	Început	Sfârșit	Rezultate
  				M	V	E	Î	Victorii %
  Mandiyú de Corrientes		ianuarie 1994	iunie 1994	12	1	5	6	8.33
  Racing Club		mai 1995	noiembrie 1995	11	2	3	6	18.18
  Argentina		noiembrie 2008	iulie 2010	19	14	0	5	73.68
  Al Wasl FC		mai 2011	iulie 2012	22	7	5	10	31.82

  RETRAGEREA ȘI DECESUL

  Hărțuit de-a lungul carierei de către ziariști, Maradona a tras chiar cu o armă cu aer comprimat asupra reporterilor care îi invadaseră intimitatea. Acest citat, venit din partea fostului său coechipier Jorge Valdano, sintetizează părerile multora despre Maradona:

  „Este o persoană pe care mulți ar vrea s-o depășească, o figură controversată, iubită, urâtă, care a creat multă agitație, mai ales în Argentina... Insistența asupra vieții sale personale este o greșeală. Maradona nu a avut rival pe teren, dar și-a transformat viața personală într-un spectacol, iar acum trăiește o dramă personală care nu ar trebui să fie imitată.”^{[necesită citare]}

  În 2000, Maradona a publicat cartea sa autobiografică „Eu sunt Diego",^[27] care a devenit imediat un bestseller în țara sa. Doi ani mai târziu, Maradona a donat drepturile de publicare a cărții sale „poporului cubanez și lui Fidel (Castro).”^[28]

  La 2 noiembrie 2020, Maradona a fost internat într-un spital din La Plata, iar a doua zi a suferit o intervenție chirurgicală pe creier pentru tratarea unui cheag de sânge, fiind externat la 12 noiembrie. La 25 noiembrie 2020, Maradona a decedat la Buenos Aires, în urma unui stop respirator.

Sărbători

• Sf. Mare Muceniță Ecaterina; Sf. M. Mc. Mercurie; Odovania Praznicului Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (Dezlegare la pește) Sfântul Mare Mucenic Mercurie și Sfânta Mare Muceniță Ecaterina - foto: doxologia.ro(calendar crestin-ortodox)
• Ziua internațională a nonviolenței
• Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor

• Surinam – Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1975)

  

  Surinam – foto: ro.wikipedia.org

  Surinam (de asemenea scris şi Suriname), oficial Republica Suriname, este o ţară situată în partea de nord nord-est a Americii de Sud, cu largă ieşire la Oceanul Atlantic. A fost cunoscută anterior sub numele de Guyana olandeză pentru că a fost pentru mult timp o colonie a Olandei. Geografic, se găseşte în partea de nord-est a Americii de Sud între Guyana franceză la est şi Guyana (cunoscută anterior ca Guyana britanică) la vest.

  La sud, Surinam se învecinează cu Brazilia, iar la nord cu Oceanul Atlantic. Graniţele extrem sudice cu celelalte două “Guyane” sunt disputate de-a lungul râurilor Corantyne şi Maroni. Ţara este cel mai mic stat suveran, atât în raport cu populaţia cât şi în raport cu suprafaţa din America de Sud.

  

  Drapelul Surinam – foto: ro.wikipedia.org