1. /25 NOIEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

• 571 I.Hr.: Regele Romei, Servius Tullius, sărbătoreşte triumfal victoria sa asupra etruscilor .

  

  Servius Tullius - foto: cersipamantromanesc.com

  Servius Tullius a fost regele Romei între anii 578 î.H.-534 î.H. Servus Tullius era cel de-al șaselea rege roman, fiind urmașul lui Tarquinius Priscus. Servius Tullius a preluat tronul în anul 578 î.H. Legendele spun că el ar fi construit un sanctuar pe colina Aventin și se crede că tot el a construit un zid în jurul orașului.

  Însă una dintre importantele sale reforme a fost împărțirea locuitorilor Romei, fie plebei, fie patricieni, în 6 categorii censitare având la bază centuria. Aceste categorii implicau responsabilități militare și financiare, iar ulltima categorie era cea care nu avea deloc bani. În timpul lui Servus Tullius, Roma era împărțită în în 193 de centurii care formau ,,comitia centuriata”.

  O altă reformă extrem de importantă a fost împărțirea orașului în 4 triburi orășenești și 26 de triburi rurale, față de 3 triburi existente înainte (conform legendelor împărțirea Romei în 3 triburi a fost o reformă a legendarului Romulus). În anul 534 î.H. Servius Tullius a fost asasinat de către fiica sa, Tullia, care era soția lui Tarquinius Superbus, care avea să devină ultimul rege al Romei.

• 1034: Malcolm al II-lea al Scoției moare. Duncan, fiul celei de-a doua fiice, în locul lui Macbeth, fiul fiicei mai mari, moștenește tronul.
• 1120: La naufragiul Corabiei Albe moare prințul Angliei William Adelin, fiul lui Henry I al Angliei (cel mai tânăr fiu al lui William Cuceritorul).
• 1177: Bătălia de la Montgisard, singura dată în care sultanul Saladin a fost învins de cruciați. Armatele unite ale lui Baudoin al IV-lea al Ierusalimului zdrobesc oastea musulmană.
  1177: Bătălia de la Montgisard.
• 1491: Incepe Asediul cetatii Granada, ultima cetate stapanita de mauri (arabi) în Spania.

• 1600: Are loc bătălia de lîngă Curtea de Argeş, dintre oastea lui Mihai Viteazul şi oastea polonă, care la acel moment, dupa victoriile anterioare, instalase noi domnitori în Moldova şi Muntenia. Înfrangerea de la Curtea de Argeş îl sileşte pe Mihai Viteazul să ia drumul Vienei unde ajunge la 12 ianuarie 1601.

  

  Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto: ro.wikipedia.org

• 1667: Un cutremur devastator se produce in orasul Șamahî din Azerbaidjan ,omorând 80.000 de oameni.

• 1715: Începutul domniilor fanariote în Țara Românească prin instaurarea la domnie a lui Nicolae Mavrocordat. Domniile fanariote însemnau o prelungire a controlului exercitat de Poarta Otomana asupra Țărilor Române, dar cu autonomie internă sporită.

  

  O imagine a extravaganţelor atribuite fanarioţilor din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi – foto: ro.wikipedia.org

  Fanarioţii sau grecii fanarioţi erau membri ai familiilor aristocratice greceşti care locuiau în cartierul Fanari. Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se afla şi sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Fanarioţii dominau administraţia Patriarhiei şi interveneau deseori în alegerea înalţilor prelaţi, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul de „Primul între egali” în lumea episcopilor ortodocşi.

  Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influenţă politică şi adunaseră averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcţii administrative foarte importante în Imperiul Otoman. Din 1669 până la 1821, fanarioţii au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porţi şi ai ambasadelor străine.

  Alături de demnitarii bisericii şi de funcţionarii locali din provincii, fanarioţii reprezentau clasa conducătoare greacă în timpul dominaţiei otomane până la izbucnirea războiului de independenţă al Greciei. În timpul acestui ultim război, fanarioţii au jucat un rol de primă importanţă şi au influenţat deciziile Adunării Naţionale, corpul reprezentativ al revoluţionarilor, care a fost convocat în şase şedinţe între 1821 şi 1829.

  Între 1711/1716 şi 1821, unii dintre fanarioţi au fost numiţi domnitori (voievozi) ai Ţărilor Române Moldova şi Ţara Românească, de obicei ca o promovare pentru funcţionarii dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.

  

  Nicolae Mavrocordat - foto: ro.wikipedia.org

  Nicolae Mavrocordat (n. 3 mai 1680, Constantinopol – d. 3 septembrie 1730, București), domnul Moldovei de două ori: 17 noiembrie 1709 – noiembrie 1710 și 1711 – 5 ianuarie 1716 și al Țării Românești, tot de două ori: 21 ianuarie 1716 – 25 noiembrie 1716 și martie 1719 – 3 septembrie 1730.

  

  Alexandru Moruzi primindu-l pe ambasadorul britanic Robert Liston⁠ la Curtea Nouă – foto: ro.wikipedia.org

  Alexandru Moruzi, (* 1750 – † 1816 ), a fost domn în Moldova: martie 1792 – ianuarie 1793, 4 octombrie 1802 – august 1806 și 17 octombrie 1806 – 19 martie 1807 și în Țara Românească: ianuarie 1793 – august 1796 și martie 1799 – octombrie 1801.

• 1716: Un detaşament austriac pătrunde prin surprindere în Bucureşti, in Muntenia şi il ia prizonier pe domnitorul Nicolae Mavrocordat care este dus la Sibiu, unde rămîne pînă la încheierea Pacii de la Passarowitz in 1718, intre Turcia si Austria.

• 1759 - Un cutremur cu epicentrul in Marea Mediterană distruge orasele Beirut şi Damasc ucigand circa 30.000-40.000 oameni.

• 1783: Armatele britanice au evacuat New York-ul, ultima lor poziție militară din timpul revoluției americane.
• 1795 - Stanislaw August Poniatowski, ultimul rege al Poloniei independente (1764-1795), a fost forţat să abdice şi exilat în Rusia.

• 1864: A fost adoptată in Principatele Unite, Legea privind organizarea învăţământului („Legea instrucțiunii publice“), ce avea să stea la baza învățământului românesc modern. Se stabilesc trei grade de învățământ: primar, secundar și superior, din care „instrucțiunea primară este obligatorie și gratuită“.

  

  Prima lege modernă a învăţământului românesc. Legea instrucţiunii publice din 1864 – foto: istorie-pe-scurt.ro

• 1867: A intrat în vigoare prima Convenție poștală a României, cea cu Rusia, conform căreia pe teritoriul României serviciul de poștă urma să fie efectuat numai de către Poșta Română.
• 1896: Apare, la București, primul număr al revistei Literatura și arta română. Idei, simțire și formă, sub conducerea lui Nicolae Petrașcu.
• 1916: Primul Război Mondial: Trupele române angajează puternice acțiuni de luptă pe linia Cricov-Ialomița, pentru a câștiga timpul necesar atât concentrării forțelor ruse, cât și pregătirii unei alte linii de rezistență.
• 1917: Forţele germane înfrâng armata portugheza la Negomano, la graniţa dintre Mozambic şi Tanganyka.

• 1918: In locul lui Constantin Stere, preşedinte al Sfatului Ţării din Basarabia demisionat, este ales Pantelimon Halippa.

  

  Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București), publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

  În calitate de vicepreşedinti au fost aleşi: V.Bîrcă şi Gh.Buruiană, iar secretari: I.Buzdugan, A.Scobioală şi B.Epure.

  Pan Halippa (1883 – 1979), publicist şi om politic român basarabean. A fost unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România. A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918. A ocupat funcţii de ministru în diferite guverne si a fost persecutat politic de regimul comunist, fiind închis la Sighet. Era membru corespondent al Academiei Române fiind exclus în 1948 si repus în drepturi în 1990, dupa Revolutie.

• 1918: Fosta provincie Voivodina, isi proclamă secesiunea de Austro-Ungaria si se alătura Regatului Serbiei.

• 1920: Este semnat decretul privind aplicarea în întreaga Românie a legii şi a regulamentului de aplicare a sistemului metric de măsuri şi greutăţi.

• 1932: „Pact de neagresiune electorală" între Partidul Național Țărănesc și Garda de Fier. Aderă ulterior gruparea liberală condusă de Gheorghe Brătianu („georgiștii"), Uniunea Agrară condusă de Constantin Argetoianu și Partidul Evreiesc din România.
• 1936: Germania şi Japonia semneaza Pactul Anti-Comintern , “pentru a proteja interesele lor comune”, în cazul unui atac neprovocat din partea Uniunii Sovietice. Pactul este reînnoit în aceeaşi zi, cinci ani mai târziu.

• 1940: Încep, la Jilava, săpăturile pentru dezgroparea, în vederea reînhumării, a osemintelor lui Corneliu Zelea Codreanu și ale celorlalți legionari uciși împreună cu el, din ordinul regelui Carol al II-lea.

  

  Corneliu Zelea Codreanu - foto – ro.wikipedia.org

  Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Husi – d. 30 noiembrie 1938) liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”).

• 1940: S-a consemnat prima aparitie a simpaticului personaj de desene animate, Woody Woodpecker, in filmul “Knock Knock”creat de Walter Lantz pentru Universal Pictures.

• 1942: Conducatorul legionar roman Horia Sima evadeaza din lagărul din Germania şi se refugiaza în Italia.

• 1963: La trei zile dupa asasinarea sa in Dallas, Texas, presedintele american John F. Kennedy este inmormantat la Cimitirul National Arlington, din Washington.

• 1971: Danemarca şi Norvegia au devenit primele state membre ale NATO care au stabilit relaţii diplomatice la nivel de ambasadă cu Vietnamul de Nord.

• 1973 - Guvernul militar al Greciei condus de George Papadopoulos este rasturnat in urma unei lovituri de stat a fortelor armate, dupa sase ani de dictatura militara.

  

  Georgios Papadopoulos* - foto: greek-islands.us

  Lovitura de stat a fost orchestrată de către şeful poliţiei militare, generalul de brigadă Dimitrie Ioannidis. Auto-numitul preşedinte, George Papadopoulos este plasat sub paza severa.Generalul-locotenent Phaedon Gizikis, comandantul Armatei I, a fost investit de armata greaca sa-l succeada la conducerea tarii. A fost restaurat parţial regimul civil, dar armata a păstrat o mare parte a puterii in stat.

  Noul regim a durat doar câteva luni, prăbuşindu-se în 1974 după ce a provocat o tentativă de lovitură de stat în Cipru, care a dus la invazia turcă a insulei. Fostul prim-ministru Constantin Karamanlis aflat in exil, a fost rechemat în ţară pentru a conduce noul guvern. Un referendum a respins restaurarea monarhiei şi a fost votata o republică parlamentară.

  Karamanlis a fost prim-ministru timp de şase ani şi a fost apoi a fost ales preşedinte. După restaurarea democraţiei, George Papadopoulos a fost condamnat pentru inalta trădare şi condamnat la moarte prin împuşcare, pedeapsa comutată ulterior la închisoare pe viaţă. O decizie de guvern a hotarat sa-l elibereze pe motive umanitare, în decembrie 1990 dar a fost abandonata după un sir de masive proteste publice. Papadopulos a petrecut ultimii trei ani din pedeapsa într-un spital penitenciar, înainte de a muri în iunie 1999.

  * Georgios Papadopoulos (n. 5 mai 1919 – d. 27 iunie 1999), liderul loviturii de stat militare ce a avut loc în Grecia la 21 aprilie 1967, și conducător al guvernului militar care a condus țara între 1967 și 1973.

• 1974 - S-au desfăşoară lucrările Congresului al XI-lea al PCR, în cadrul căruia este adoptat Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism.

• 1986: A izbucnit scandalul Iran-Contras, prin care oficialii americani îi sponsorizau în secret pe rebelii din Nicaragua, cu banii obținuți de pe urma vânzării de armament în Iran.
• 1991: A început să emită SOTI, primul post de televiziune independent din România.Acest post TV a lansat mai multe vedete, printre care Andreea Esca , Lucian Mandruta,Andreea Berecleanu sau Razvan Dumitrescu.
• 1992: Adunarea Federală a Cehoslovaciei a votat separarea celor două republici Cehia şi Slovacia începând de la 1 ianuarie 1993.

• 1997: Senatorul roman Ticu Dumitrescu, fost luptator anticomunist si detinut politic, a anuntat, printr-o scrisoare adresata primului ministru Petre Roman, ca a decis sa intre in greva parlamentara, ca urmare a refuzului presedintelui Senatului de a introduce pe ordinea de zi a Senatului legea privind accesul la dosarele fostei Securitati.
  Un an mai tarziu, Comisia de aparare a Camerei Deputatilor a adoptat, dupa trei luni de dezbateri, raportul asupra Legii Ticu Dumitrescu.

  

  Constantin-Grigore Dumitrescu – foto: jurnalul.ro

  Constantin-Grigore Dumitrescu, cunoscut ca Ticu Dumitrescu, (n. 27 mai 1928, Ciumați, Prahova, România – d. 5 decembrie 2008, București, România) a fost un om politic român, fost deținut politic, fost senator de orientare creștin-democrată (PNȚ-CD), președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, inițiatorul Legii Deconspirării Securității și al Legii Lustrației, proiecte vehement contestate de cei vizați.

• 1998: Jiang Zemin a fost primul șef de stat chinez care a vizitat Japonia, după cel de-al doilea război mondial.

  Jiang Zemin - foto: ro.wikipedia.org

• 2001: Cercetatorii de la societatea „Advanced Cell Technology" din Worcester, Massachusetts, SUA, au anunțat clonarea primului embrion uman din lume, prin transferul nucleelor celulelor aparținând unor celule de piele în ovule denucleate, prelevate de la femei.
• 2007: In România sunt organizate alegeri pentru Parlamentul European şi un referendum pentru stabilirea sistemului de vot. Concomitent cu desfășurarea alegerilor reprezentanților pentru Parlamentul European, s-a desfășurat și un referendum inițiat de presedintele Traian Basescu, cu privire la tipul de vot uninominal, care va fi adoptat.
• 2007 – Preşedintele a declansat un referendum prin care a consultat populaţia cu privire la introducerea votului uninominal pentru alegerile parlamentare. La 25 noiembrie 2007, preşedintele a consultat populaţia cu privire la introducerea votului uninominal pentru alegerile parlamentare. 81,36% dintre cei prezenţi la vot au fost de acord cu votul uninominal, în timp ce 16,17% s-au pronunţat împotrivă. Prezenţa la vot fiind de 26,51%, referendumul a fost invalidat.

Nașteri

• 1454: S-a nascut regina Caterina Cornaro a Ciprului; (d. 1510).
• 1562: Lope Felix de Vega Carpio, scriitor și dramaturg, reprezentant de seama al Renașterii spaniole (d. 1635)
• 1609: Henrietta Maria a Franței (franceză Henriette Marie de France) (n. 25 noiembrie 1609 – d. 10 septembrie 1669), a fost prințesă aFranței și regină a Angliei, Scoției și Irlandei prin căsătoria cu Carol I al Angliei. A fost mama a doi regi, Carol al II-lea și Iacob al II-lea și bunica regelui William și a reginelor Mary și Anna. Datorită religiei sale romano-catolică a fost impopulară în Anglia și nu a putut fi încoronată oficial după ritul protestant. După izbucnirea Războiului civil, a fost nevoită să se refugieze în Franța în 1644, la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Soțul său a fost decapitat în 1649 lăsând-o într-o situație financiară precară. După Restaurare și urcarea pe tron a fiului său Carol al II-lea s-a întors în Anglia cu fiica sa Henrietta Anne. Apoi s-a transferat în Franța unde a murit în 1669. Henriette-Marie-de-France a fost copilul cel mai mic al regelui Henric al IV-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Maria de Medici. S-a născut la Palatul Luvru la 25 noiembrie 1609, însă unii istorici spun că data nașterii este 26 noiembrie. În Anglia, unde atunci se folosea calendarul iulian, data ei de naștere este adesea înregistrată ca 16 noiembrie. Ca fiică a unui rege al Franței a fost Fille de France și membră a Casei de Bourbon.
  A fost sora mai mică a viitorului rege Ludovic al XIII-lea al Franței. Tatăl ei a fost asasinat la 14 mai 1610, înainte ca ea să împlinească un an. După ce sora sa mai mare, Christine Marie, s-a căsătorit cu Victor Amadeus I, Duce de Savoia, în 1619, Henriette a preluat prestigiosul titlu de Madame Royale; acesta era folosit de cea mai mare prințesă de la curtea franceză. Henrietta a fost instruită, împreună cu surorile sale într-un mediu cult și rafinat, în călărie, dans și muzică. Henrietta și-a întâlnit viitorul soț la Paris, în 1623, în timp ce acesta călătorea spre Spania cu Ducele de Buckingham pentru a discuta despre posibila căsătorie cu Arhiducesa Maria Anna de Austria.^[2] Călătoria lui Carol în Spania s-a terminat cu un eșec: regele Filip al III-lea al Spaniei i-a cerut să se convertească la catolicism și să trăiască în Spania pentru un an după nuntă, pentru a se asigura că Anglia respectă termenii tratatului. Căutând o altă mireasă, Carol s-a uitat spre Franța. Kensington a fost trimis la Paris în 1624 pentru a examina potențialul uniunii cu Franța^[2] iar în cele din urmă căsătoria a fost negociată la Paris de James Hay Conte de Carlisle și Henry Rich Conte de Holland.^[3] Noua regină a adus în Anglia cu ea o cantitate uriașă de bunuri scumpe, inclusiv diamante, perle, inele, nasturi de diamant, rochii de satin și catifea, pelerine brodate, fuste, catifea, candelabre, picturi, cărți, veșminte și seturi de dormitor pentru ea, pentru doamnele de onoare, doisprezece preoți.^[2]Henrietta s-a căsătorit cu Carol prin procură la 1 mai 1625, la scurtă vreme după ascensiunea lui pe tron. Căsătoria în persoană s-a făcut la Biserica St Augustine din Canterbury, Kent, la 13 iunie 1625, însă religia ei catolică a făcut să fie imposibil să fie încoronată cu soțul său printr-o slujbă anglicană. Refuzul ei de a renunța la credința catolică a înstrăinat-o de mulți oameni și cu siguranță de anumiți curteni puternici, cum ar fi William Laud, Arhiepiscop de Canterbury și Thomas Wentworth, Conte de Strafford. Din cauza credinței sale religioase, regina nu era plăcută de o mare parte a supușilor săi. Carol o chema simplu Maria, iar poporul se referea la ea cu apelativul "Regina Maria", amintindu-și de faimoasa și criticata regină catolică Maria Stuart. Profunda sa credință catolică, a făcut-o să împiedice educarea protestantă forțată a copiilor vechilor familii catolice și a încercat să faciliteze căsătoriile catolice, interzise în acele timpuri. În iulie 1626 s-a rugat pentru catolicii executați la Tyburn, provocând un profund conflict. A încercat inutil să-l convertească la credința catolică pe nepotul său Prințul Rupert al Rinului, la sosirea acestuia în Anglia. Prințesa a adus cu ea din Franța un mare număr de persoane catolice, care îl costau mult pe Carol. În 26 iunie 1626 Carol a trimis înapoi în Franța împovărătoarea curte franceză, dar unele persoane printre care episcopul Mende, au refuzat s-o părăsească pe Henrietta, așa că regele a recurs la gărzile înarmate ale palatului, pentru a-i alunga. Când Carol a găsit-o pe Henrietta la o fereastră a palatului uitându-se cu tristețe la curtenii săi care plecau, a târât-o cu forța de la fereastră. Dintre toți curtenii au rămas capelanul și confesorul său Robert Phillip și două domnișoare de companie. Cu expulzarea curtenilor francezi, Carol dorea să încerce să pună frâu cheltuielilor reginei. De la început regina a cheltuit cifre enorme și a acumulat datorii care au persistat ani întregi. Carol a numit un nou trezorier, Jean Caille, înlocuit apoi de George Carew, înlocuit în 1629 de Richard Wynn^[4]. Chiar și după plecarea curtenilor, cheltuielile Henriettei nu s-au diminuat: cu toate cadourile primite de la Carol, Henrietta a împrumutat bani pe ascuns în 1627, iar conturile sale precedente războiului civil arată că a cheltuit cifre nebunești pentru a cumpăra haine costisitoare^[5]. În câțiva ani în jurul reginei s-a format o curte engleză stabilă. Favoritul său era vice-șambelanul Henry Jermyn și contesa de Denbigh era confidenta sa și șefa garderobei^[6]. Henrietta la curtea sa avea și numeroși pitici, cel mai faimos fiind Jeffrey Hudson pictat de Van Dyck și o menajerie formată din căței, păsări exotice, maimuțe^[7]. În 1630 printre rezidențele sale se numărau: Somerset, Greenwich, Oatlands, Nonsuch, Richmond. Iar în 1639 Carol i-a dăruit Wimbledon House. 
  Carol I și Henrietta pictați de Antoon van Dyck în 1632
  La început relațiile dintre Carol și Henrietta erau destul de reci, iar gonirea curtenilor francezi nu a ajutat în mod cert la îmbunătățirea lor. Se certau des și încercau să stea cât mai departe unul de celălalt. De la început Henrietta l-a antipatizat pe George Villiers, Duce de Buckingham, favoritul regelui. În schimb s-a împrietenit cu Lucy Percy contesă de Carlisle, soția lui James Hay cel care negociase căsătoria reginei. Lucy, (despre care se crede că l-a inspirat pe Alexandre Dumas tatăl pentru personajul Milady) era o femeie strălucitoare, frumoasă și cu o puternică personalitate. La acea epocă mulți au crezut că Buckingham o controla pe Henrietta prin Lucy, care era amanta lui. Raporturile dintre Henrietta și Lucy au rămas bune până în 1634 (ruptura dintre ele i-a apropiat și mai mult pe Carol și Henrietta)^[8]. După moartea lui Buckingham în august 1628^[9], relația dintre cei doi soți s-a îmbunătățit și în sfârșit între ei s-a instaurat un raport de dragoste și prietenie^[10]. Au încetat să se certe și au început să trăiască ca soț și soție într-o atmosferă senină și jucăușă^[11]. Regina a devenit cea mai bună prietenă și consilieră a lui Carol^[12], loc deținut până atunci de ducele de Buckingham. Henrietta a rămas pentru prima oară însărcinată în 1628, iar anul următor după o naștere dificilă, a născut un copil care a murit imediat^[13]. Anul următor în 1630, a născut un alt băiat, viitorul Carol al II-lea, dar și în acest caz nașterea a fost foarte dificilă 

Queen's House a fost complet restructurată de Inigo Jones la dorința reginei
Henrietta Maria iubea mult artele și mecenatul său a fost unul din modurile prin care a încercat să se introducă la curtea engleză. Regina și soțul său erau mari cunoscători și colecționari de picturi^[15]. Henrietta Maria a fost cunoscută în mod particular pentru că l-a susținut pe pictorul Orazio Gentileschi care a ajuns în Anglia în 1626 împreună cu anturajul lui François de Bassompierre^[16]. Gentileschi și fiica sa Artemisa, au fost principalii decoratori a tavanelor de la Queen's House și Greenwich^[17]. Un alt pictor favorit al Henriettei a fost Guido Reni^[18]. I-a finanțat și pe miniaturiștii francezi Jean Petitot și Jacques Bourdier^[19]. Henrietta a fost și protectoare a teatrului, completând marele interes al soțului pentru artele vizuale. Ea însăși a participat la unele reprezentații cum ar fi Salmalida Spolia (1640), de William Davenant, în care a jucat rolul unei amazoane. Datorită interesului ei dramaturgul a fost numit Poet Laureat în 1638. A ajutat și muzicieni, în particular compozitorul englez Nicholas Lanier^[20]. Regina iubea mult sculptura și decorul și l-a numit pe Inigo Jones scenograf și arhitect al lucrărilor realizate sub patronajul său^[21]. Henrietta Maria era interesată și de design-ul grădinilor, dar nu de horticultură. L-a însărcinat pe grădinarul francez André Mollet, cu realizarea grădinilor în stil baroc la Wimbledon. Printre alte lucruri, regina a poruncit realizarea unei foarte criticate capele private, care simplă în exterior, era foarte împodobită în interior cu frumoase relicvarii de aur și argint, statui, o mică grădină un altar decorat de Pieter Paul Rubens^[22] și un chivot articulat realizat de François Deussart. 

Regina Henrietta Maria într-un portret din 1635
La izbucnirea conflictelor interne Henrietta, s-a implicat tot mai mult în politica țării. Când războiul civil bătea la uși, a încercat să găsească sprijin financiar pentru soțul său. Faptul că a apelat la Franța și la papa Urban al VIII-lea, a mâniat multe persoane în Anglia și a zădărnicit eforturile lui Carol. Plăcută de supușii catolici, a dat un recviem în capela sa privată de la Somerset House, pentru iezuitul Richard Blount, la moartea lui în 1638. Când au fost descoperite scrisorile Henriettei Maria, în care se înțelegea o posibilă alianță cu țările catolice ale Europei, s-a decis acuzarea și arestarea reginei^[24]. Carol nu putea tolera așa ceva: în 4 ianuarie 1642, urmat de câțiva soldați a descins în parlament cu intenția de a aresta principalii cinci vinovați. Când a cerut speaker-ului să-i indice cei cinci trădători acesta i-a răspuns "nu am ochi să văd nici limbă să vorbesc, în afară de ceea ce această Cameră îmi va permite"^[25]. A fost ultima picătură: Carol a fost nevoit să părăsească definitiv capitala plecând în nordul țării pentru a încerca să adune o armată; în același timp regina a plecat la Paris. În 1642 la izbucnirea războiului civil, Henrietta era încă în Europa, la Haga unde încerca să adune bani pentru cauza regalistă. A încercat să vândă bijuteriile regale cu puțin succes, deoarece erau piese mari și foarte scumpe, iar mulți posibili cumpărători ezitau, descurajați de posibilitatea unei schimbări de guvern, caz în care Parlamentul putea să revendice bijuteriile, argumentând că au fost vândute ilegal de Henrietta^[26]. A avut succes parțial cu negocierile sale, în special cu piesele mai mici, dar presa engleză a portretizat-o ca pe vânzătoarea bijuteriilor coroanei la străini, pentru a cumpăra arme pentru un război religios, ceea ce a dus la scăderea popularității reginei^[27]. La începutul lui 1643 a încercat să se întoarcă în Anglia. Prima sa încercare de a pleca din Haga s-a soldat cu un eșec, afectată de furtuni, nava ei a trebuit să se întoarcă în port^[28]. Sfidând astrologii, care au prezis un mare dezastru, a plecat din nou la sfârșitul lunii februarie 1643^[29]. Această încercare a avut succes, nava ei a reușit să evite marina parlamentară și a debarcat la Bridlingtone, în Yorkshire, cu trupe și arme. Cei care urmăreau navele regale, au bombardat orașul și au fost nevoiți să se ascundă în pădurile înconjurătoare^[30]. Henrietta s-a întors în foc pentru a-și salva cățelul, Mitte, pe care slujitorii săi au uitat să-l ia^[31]. S-a oprit o perioadă la York, unde și-a stabilit cartierul general și unde a respins mesajele private a lui Pym și Hampden, care îi cereau să folosească influența ei asupra regelui, pentru a semna un tratat de pace^[32]. Între timp, Parlamentul a votat distrugerea capelei sale private și arestarea călugărilor capucini care o îngrijeau^[33]. În martie Henry Marten și John Clotworthy cu trupele lor, au intrat în capelă, au distrus altarul de Rubens^[34] și numeroase statui și au dat foc picturilor religioase, cărților și veșmintelor.^[35] Călătorind spre sud, în timpul verii s-a reunit cu Carol la Kineton, lângă Edgehill înainte de a merge în capitala Oxford^[36]. În ciuda dificultăților călătoriei, Henrietta era bucuroasă, mânca în aer liber cu soldații și se întâlnea cu prietenii de-a lungul drumului. Ajunsă la Oxford cu întăriri și provizii, a fost primită cu urale , iar poeții au scris poeme în cinstea ei. La cererea ei șambelanul său Jermyn, a fost făcut pair de Carol^[37].

Capela de la Merton College care în timpul războiului civil a fost capela privată a Henriettei Maria.
Henrietta Maria a petrecut toamna și iarna lui 1643 împreună cu Carol, încercând să ducă o viață liniștită înainte de începerea războiului^[38]. A trăit la castelul Merton College, iar mobilierul regal a fost adus de la Londra^[39]. Era înconjurată de curtenii săi obișnuiți și nu lipsea cățelul Mitte^[40]. La începutul lui 1644 situația militară a lui Carol a început să se deterioreze. Henrietta însărcinată cu ultimul copil, viitoarea prințesă Anne Henrietta, este trimisă la Bath pentru a naște în liniște și siguranță^[41]. Carol a călătorit cu ea până la Abingdon și a fost ultima oară când cei doi s-au văzut^[42]. Henrietta de la Bath a mers la Exeter, unde a fost nevoită să se oprească din cauza nașterii iminente. William Waller și Robert Devereux au decis să profite de situație și au pornit spre Exeter pentru a o captura pe Henrietta^[43]. După o naștere extrem de dificilă, Henrietta a decis că în Exeter pericolul era prea mare și a decis să fugă în Franța^[44]. A lăsat-o pe micuța Anne Henrietta la Exeter și a locuit la castelul Pendenis, înainte de a pleca de la Falmouth, unde s-a îmbarcat pe o navă franceză în 14 iulie^[45]. Sub focul navelor parlamentare, a ordonat căpitanului să continue pe drumul său și a ajuns la Brest în Franța sub protecția familiei regale franceze^[46]. Poziția lui Carol a devenit tot mai disperată, trupele regale fiind efectiv distruse în bătăliile de la Naseby și Langport^[47].A fost îngrozită când Carol trădat de scoțieni, care trecuseră de partea Parlamentului, a refuzat să accepte condițiile impuse de Parlament^[48]. Rămas în Anglia, a abrogat orice decizie a Parlamentului, s-a aliat din nou cu scoțienii, promițându-le în schimb că va impune ca religie oficială în Anglia presbiterianismul pentru trei ani de probă^[49]. În august 1648 scoțienii și trupele Parlamentului s-au ciocnit în bătălia de la Preston. A fost un eșec total pentru Carol și a dus la capturarea lui de către forțele parlamentare^[50]. Regele a fost judecat de Parlament și condamnat la decapitare ca și bunica sa Maria Stuart; execuția a avut loc în 30 ianuarie 1649. Moartea lui Carol I a lăsat-o pe Henrietta săracă și în stare de șoc. 

Familia regală franceză. Henrietta Maria este prima la stânga cu tridentul în mână
Henrietta s-a stabilit la Paris numindu-l cancelar pe excentricul sir Kenelm Digby și a format o mică curte regalistă la Saint-Germain-en-Laye. I-a înfuriat pe englezii în exil și pe fiul său mai mare Carol al II-lea, când a încercat să-l convertească la catolicism pe fiul său mai mic Henry^[51]. În octombrie 1660, după Restaurare, s-a întors la Londra împreună cu fiica sa Minette. Unul din motivele sosirii sale la Londra a fost anunțarea căsătoriei fiului Iacob: acesta o lăsase însărcinată pe Anne Hyde, fiica ducelui de Clarendon și avea intenția să se căsătorească cu ea. Henrietta care nu-l suporta pe duce s-a opus căsătoriei, dar degeaba pentru că Iacob era sprijinit de fratele său Carol al II-lea. Henrietta nu a mai avut nici un rol public și a rămas în umbră. Samuel Pepys a spus că în onoarea ei s-au dat doar trei jocuri de artificii^[52] și că la acea epocă "nu era decât o femeie bătrână normală"^[53]. Henrietta a trăit ca regină mamă și regină văduvă la Somerset House, la Londra și problemele sale financiare s-au rezolvat cu o pensie generoasă. În 1661 s-a întors la Paris pentru a organiza nunta fiicei sale Henrietta Anne^[54] cu Filip I, Duce de Orléans, fratele mai mic a lui Ludovic al XIV-lea. După nuntă s-a întors în Anglia împreună cu fiul său Carol al II-lea și nepotul Rupert. Intenția sa era să rămână în Anglia până la sfârșitul zilelor, dar în 1665 după o bronșită urâtă cauzată de clima umedă din Anglia, decide să se întoarcă în Franța^[55]. Henrietta a plecat la Paris unde a locuit la Hôtel de la Bazinière, actualul Hôtel de Chimay. În august 1669 a asistat la nașterea nepoatei sale Anne Marie, care a fost bunica maternă a lui Ludovic al XV-lea, ceea ce face din Henrietta Maria strămoașa celor mai multe familii regale din zilele noastre. Puțin mai târziu, în 10 septembrie 1669, Henrietta Maria a murit la castelul Colombes din cauză că a luat o doză prea mare de opiacee, la sfatul medicului lui Ludovic al XIV-lea^[56][57]. A fost înmormântată la basilica Saint-Denis, sanctuarul tuturor regilor Franței, iar inima a fost depusă într-o urnă de argint la mănăstirea Chatillot, fondată de ea^[58]. Astăzi odihnește în osuarul comun al abației construit în timpul Restaurării, împreună cu resturile altor regi ai Franței ale căror morminte au fost profanate în timpul Revoluției franceze. Descendenți: 

Nume	Naștere	Deces	Note
Charles James, Duce de Cornwall	13 martie 1629	13 martie 1629
Carol al II-lea	29 mai 1630	6 februarie 1685	căsătorit cu Caterina de Braganza (1638 - 1705) în 1663.
Maria, Prințesă de Orange	4 noiembrie 1631	24 decembrie 1660	căsătorită cu William II, Prinț de Orange (1626 - 1650) în 1648.
Iacob al II-lea	14 octombrie 1633	16 septembrie 1701	căsătorit cu Lady Anne Hyde (1637 - 1671) în 1659 Mary de Modena (1658 - 1718) în 1673
Elisabeta, Prințesă a Angliei	29 decembrie 1635	8 septembrie 1650	a murit tânără.
Ana, Prințesă a Angliei	17 martie 1637	8 decembrie 1640	a murit copil.
Caterina, Prințesă a Angliei	29 ianuarie 1639	29 ianuarie 1639
Henry Stuart, Duce de Gloucester	8 iulie 1640	18 septembrie 1660	a murit tânăr.
Henrietta Anne, Prințesă a Angliei	16 iunie 1644	30 iunie 1670	căsătorită cu Filip I, Duce de Orléans (1640 - 1701) în 1661

HENRIETTA MARIA

PORTRET AI REGINEI HENRIETTA MARIA A FRANȚEI, DE JOHN HOSKINS, CA. 1632 PĂRINȚI HENRIC AL IV-LEA AL FRANȚEI MARIA DE MEDICI  FRAȚI ȘI SURORI ELISABETA A FRANȚEI CATHERINE HENRIETTE DE BOURBON[*] CHRISTINE A FRANȚEI CÉSAR DE BOURBON, DUCE DE VENDÔME GASTON, DUCE DE ORLÉANS LUDOVIC AL XIII-LEA AL FRANȚEI NICOLAS HENRI, DUKE OF ORLÉANS[*] ANTOINE DE BOURBON[*] JEANNE-BAPTISTE DE BOURBON[*]  CĂSĂTORITĂ CU CAROL I AL ANGLIEI COPII CAROL II MARY, PRINȚESĂ A ANGLIEI IACOB II ELIZABETH A ANGLIEI ANNE A ANGLIEI HENRY, DUCE DE GLOUCESTER HENRIETTA ANNE A ANGLIEI HENRIETTA MARIA A FRANȚEI. HENRIETTA MARIA DE ANTOON VAN DYCK C. 1636/1638 REGINA HENRIETTA MARIA CU PITICUL JEFFREY HUDSON PORTRET DE ANTOON VAN DYCK DIN 1633

• 1638: Ecaterina de Braganza (portugheză Catarina de Bragança) (n. 25 noiembrie 1638 – d. 31 decembrie 1705), a fost infantă portugheză și soția regelui Carol al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei.
  Ecaterina de Braganza
  Infanta Ecaterina a Portugaliei (sau de Braganza) s-a născut la Casa Viçosa ca a doua fiică a regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei (la timpul acela Duce de Braganza) și a soției lui, Luisa de Guzmán, fiica Ducelui de Medina-Sidonia. Prin mama sa, Ecaterina era strănepoată a Sfântului Francis Borgia. Cu toate că a fost crescută într-o mănăstire, educația Ecaterinei a fost atent supravegheată de către mama ei.
  După restaurarea Casei Regale Portugheze și a accesiunii tatălui la tron la 1 decembrie 1640, ea a fost propusă ca mireasă pentru Ioan de Austria cel Tânăr, Francois de Vendome, duce de Beaufort, Ludovic al XIV-lea al Franței și Carol al II-lea al Angliei. La restaurarea lui Carol pe tronul Angliei în 1660, mama Ecaterinei a redeschis negocierile cu consilierii lui Carol și un angajament de căsătorie a fost semnat la 23 iunie 1661.  S-a căsătorit prin proxy la Lisabona la 23 aprilie 1662. După ce a ajuns la Portsmouth la 14 mai 1662, cuplul s-a căsătorit în încă două ceremonii – una catolică oficiată în secret urmată de una publică, anglicană - la 21 mai. Caterina la vârsta de 23 de ani s-a căsătorit târziu pentru femeile din timpul său. Zestrea ei a adus orașele porturi Tanger și Bombay sub control englez.
  Catherine a rămas însărcinată și a pierdut sarcina de cel puțin de două ori și, în timpul unei boli grave, în 1663, ea a crezut pentru un timp că a născut. Poziția sa era una dificilă, Carol a continuat să aibă copii cu numeroasele sale metrese însă el a insistat ca regina să fie tratată cu respect.
  De-a lungul domniei sale, Carol a respins ferm ideea de a divorța de Catherine, chiar și atunci când Parlamentul a exercitat o presiune pentru a da naștere sau de a declara un succesor protestant.
  Caterina a introdus obiceiul de a bea ceai în Anglia, un obicei care era deja foarte popular printre nobilimea portugheză la momentul respectiv. Ceaiul era importat în Portugalia de la posesiunile portugheze din Asia precum și prin intermediul negustorilor portughezi care făceau comerț în China și Japonia.
  La moartea lui Carol al II-lea la 16 februarie 1685, Caterina a rămas în Anglia în timpul domniei lui Iacob al II-lea al Angliei și s-a întors în Portugalia în timpul domniei lui William al III-lea și Maria a II-a, după Revoluția glorioasă.
  Caterina s-a îmbarcat la 29 martie 1692 spre Spania. S-a stabilit la Lisabona în 1693, la palatul Bemposta. Și-a asumat regența de două ori: în 1704 când Petru al II-lea al Portugaliei s-a dus la război pentru succesiunea la tronul Spaniei și în 1705 când regele a fost bolnav.
  A murit la Lisabona în 31 decembrie 1705 și a fost înmormântată la Mănăstirea Jerónimos, în Belém, Lisabona. 

  Ecaterina de Braganza

  Regină a Angliei, Scoției și Irlandei

  Părinți Ioan al IV-lea al Portugaliei Luisa de Guzman  Frați și surori Pedro al II-lea al Portugaliei Teodósio, Prince of Brazil[*] Afonso al VI-lea al Portugaliei Joana, Princess of Beira[*]  Căsătorită cu Carol al II-lea al Angliei

• 1743: Prințul William, Duce de Gloucester și Edinburgh (William Henry;^[1] 25 noiembrie 1743 – 25 august 1805) a fost membru al familiei regale britanice, nepot al regelui George al II-lea și frate mai mic al regelui George al III-lea. 

  Prințul William

  Duce de Gloucester și Edinburgh

  Portret al Ducelui de Gloucester în 1804 de Sir William Beechey. Părinți Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha  Frați și surori Caroline Matilda de Wales Prințesa Augusta a Marii Britanii Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul Eduard, Duce de York și Albany Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn  Căsătorit cu Maria Walpole Copii Prințesa Sofia de Gloucester Prințesa Caroline de Gloucester Prințul William Frederick, Duce de Gloucester

• 1814: Julius Robert von Mayer, naturalist și medic german (d. 1878)
• 1835: Andrew Carnegie, om de afaceri și filantrop american de origine scoțian (d. 1919)
• 1844: Karl Benz, iniginer german, constructor de automobile (d. 1929)
• 1852: Arhiducele Johann Salvator de Austria (în italiană Giovanni Salvatore) (25 noiembrie 1852 - presupus că s-a pierdut pe mare în 1890) a fost membru al ramurei de Toscana a Casei de Habsburg-Lorena. A fostr Arhiduce și Prinț de Austria, Prinț al Ungariei, Boemiei și Toscanei. După renunțarea la aceste titluri, a fost cunoscut drept John Orth. A dispărut în 1890 și a fost declarat mort în 1911. 
  Fiii lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana, Arhiduce al Austriei. În picioare, de la stânga la dreapta: Arhiducele Johann Salvator (Orth) (1852-?1890), Ludwig Salvator (1847-1915); jos, de la stânga la dreapta: Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana (1835–1908) și Karl Salvator (1839–1892).
  Johann Salvator s-a născut la Florența ca fiul cel mic al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii. A fost botezat cu numele Giovanni Nepomuceno Maria Annunziata Giuseppe Giovanni Batista Ferdinando Baldassare Luigi Gonzaga Pietro Alessandrino Zanobi Antonino.^[2]
  A aurmat o carieră în armata austriacă și a fost prieten apropiat cu Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, cu care împărtășea aceleași puncte de vedere liberale.^[3]
  După ce Imperiul Otoman a garantat autonomia Bulgariei, Johann Salvator a fost un candidat la tronul Bulgariei.^[4] Prințul Alexandru de Battenberg a fost ales Prinț al Bulgariei în 1879. În timpul ocupației austro-ungare pe teritoriul otoman al Bosniei și Herțegovinei în 1878, Johann Salvator a fost la comanda armatei ocupante și a obținut numeroase onoruri.^[5][6]
  La 16 octombrie 1889, a demisionat din armată și a renunțat la titlul și privilegiile sale ca membru al familiei imperiale austriece.^[7] Și-a ales numele de John Orth. Orth și-a luat numele de la castelulul său, Schloss Orth. Johann Salvator s-a căsătorit la Londra cu Milly Stubel, o dansatoare de la Operă și după achiziționarea unui vas numit Santa Margareta, el și soția lui au plecat spre America de Sud. În februarie 1890 a plecat din Montevideo, Uruguay spre Valparaíso în Chile.^[8]
  Nu s-a mai auzit de el de atunci și se crede că vasul său s-a pierdut la Cape Horn deși au existat zvonuri persistente că a supraviețuit^[3] și s-a stabilit în Patagonia. Oficial a fost declarat mort în 1911. 

  Arhiducele Johann Salvator

  Părinți Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii  Frați și surori Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Ludwig Salvator, Prinț de Toscana Arhiducesa Augusta de Austria Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana Archduchess Caroline Augusta of Austria[*] Maria Luisa of Austria, Princess of Tuscany[*] Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*][1]  Căsătorit cu Milly Stubel

• 1863: Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române. Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare (filosofie, 1882 - 1886, științe naturale, 1886 - 1891 și medicină, 1887 - 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
  Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca "Institutul de Seruri și Vaccinuri" (1921), care astăzi îi poartă numele^[1], a Laboratorului de "Medicină Experimentală" (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, "Revista Științelor Medicale" (1905), "Annales de Biologie" (1911) și "Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie". 
  Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începând cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

  Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

  Ion Cantacuzino

  Academicianul Ion Cantacuzino Părinți Constantin Cantacuzino, Zoe Slătineanu Căsătorit cu Maria Mavros Copii Zoe, Maria, Paulina, Sevastia, Elisabeta, Constanța, Ion, Elena, Alina, Olga

• 1868: Ernest Louis de Hesse și de Rin, ultimul Mare Duce de Hesse și de Rin (d. 1937)
• 1876: Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha (n. 25 noiembrie 1876 – d. 2 martie 1936) a fost o membră a familiei regale britanice și nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii. Victoria a deținut titlul de Mare Ducesă de Hesse (1894-1901) și Mare Ducesă Victoria Feodorovna a Rusiei.
  Victoria a scandalizat familiile regale ale Europei cu divorțul său și recăsătoria de la începutul secolului XX. Victoria s-a născut la 25 noiembrie 1876 în Palatul San Anton din Malta, de unde și al doilea nume al său, Melita.^[1] Tatăl ei era prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria. Mama ei era Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica țarului Alexandru al II-lea. Ca nepot al unui monarh britanic, Victoria se intitula Alteța Regală Prințesa Victoria de Edinburgh. În familie i se spunea Ducky. În momentul nașterii sale era a zecea în linia de succesiune la tronul britanic.
  După spusele surorii sale mai mari, Maria, regină a României, "Ducky" avea un temperament dificil. În copilărie, Victoria era timidă, serioasă, sensibilă, sinceră, conform spuselor surorii sale. Mama sa și-a crescut copiii ignorând boala și învățându-i să fie activi fizic.
  Ca fiu al prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, tatăl Victoriei era moștenitor al Ducatului Saxa-Coburg și Gotha după ce fratele său mai mare, prințul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea al Marii Britanii a renunțat la drepturile sale de succesiune asupra Ducatului. Familia s-a mutat la Coburg, Germania în 1889. Mama lor, care era pro-germană, a început imediat să-și crească copiii în stil filogerman; o nouă guvernantă, stilul de îmbrăcăminte simplu, le-a confirmat la biserica luterană germană chiar dacă înainte copiii aparțineau de biserica anglicană.^[2]
  După căsătoria surorii mai mari, Maria, cu Ferdinand, prințul moștenitor al României, regina Victoria a observat că Victoria are o bună relație cu verișorul ei, prințul Ernest Ludovic de Hesse, moștenitorul Ducatului de Hesse, fiul cel mare al celui de-al treilea copil al reginei Victoria, prințesa Alice, Mare Ducesă de Hesse. Regina Victoria și-a dorit foarte mult ca cei doi nepoți ai ei să se căsătorească.^[3] Însă atât Victoria cât și Ernst erau reticenți; în plus, Victoria l-a reîntâlnit pe Kiril la St. Petersburg și s-a îndrăgostit. 
  Victoria Melita și Ernst Ludwig la căsătoria lor din 1894
  În cele din urmă, Victoria și Ernst s-au căsătorit la 9 aprilie 1894 la Schloss Ehrenburg, Coburg. Victoria a devenit Mare Ducesă de Hesse și de Rin^[5] Nunta ei a fost semnificativă deoarece în același timp s-a anunțat logodna viitorului țar Nicolae al II-lea cu sora mai mică a lui Ernst, Alix de Hesse.
  Victoria și Ernst au avut o fiică, prințesa Elisabeth de Hesse poreclită Ella, născută la 11 martie 1895 însă mariajul lor nu a fost unul fericit. Victoria se plângea de lipsa de afecțiune a soțului ei în timp ce Ernst era complet devotat fiicei lor, Elisabeth, pe care o adora. Victoria și Ernst și-au cultivat prietenii, care erau artiști progresivi și intelectuali. Victoria își îndeplinea rolul public fără entuziasm. Evita să răspundă la scrisori, să viziteze persoanele vârstnice a căror companie nu îi era pe plac, vorbea doar cu oamenii care o amuzau la întâlnirile publice ignorând pe cei pe care îi considera plicticoși.^[6]
  Această neglijență a datoriilor sale provoca ceruri cu Ernst. Schimbătoarea Victoria striga, arunca tăvi de ceai, spărgea vase de China de perete și arunca cu ce avea la îndemână în Ernst în timpul cerurilor.^[6] Victoria se elibera în dragostea sa pentru cai. În timp ce era în Rusia pentru încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, pasiunea Victoriei pentru Kirill s-a reaprins. A flirtat cu el la balurile și festivitățile care au marcat încoronarea.^[7]
  

  Fiica lui Ducky Prinţesa Elisabeth de Hesse, care a murit în 1903 de febră tifoidă.

  Mariajul cu Ernie a suferit o nouă lovitură în 1897, când Victoria întoarsă din vizită de la sora sa regina Maria a României l-a prins pe Ernst în pat cu un servitor de sex masculin. Regina Victoria s-a întristat când a auzit de problemele căsniciei celor doi nepoți de la diplomatul Sir George Buchanan dar a refuzat să le permită divorțul din cauza fiicei lor Elisabeth.^[8]

  Eforturile de a restabili mariajul au eșuat când regina Victoria a murit în ianuarie 1901.^[9] Curtea Supremă din Hessa a dizolvat căsătoria la 21 decembrie 1901. Ernst, care la început s-a împotrivit divorțului, a sfârșit prin a crede că este singurul pas posibil. Divorțul a provocat scandal în cercurile regale ale Europei. Țarul Nicolae i-a scris mamei sale că e preferabilă moartea unei "rușini a divorțului".

  

  Marea Ducesă Victoria cu cele trei surori ale sale. De la stânga la dreapta, Beatrice, Victoria Feodorovna, Alexandra și Maria.

  După divorț, Victoria s-a dus să locuiască cu mama sa la casa de pe Riviera Franceză. Ea și Ernst au împărțit custodia Elisabetei care locuia câte șase luni pe an cu fiecare părinte. Elisabeth o acuza pe Ducky pentru divorț iar Ducky a avut o perioadă dificilă în reconcilierea cu fiica sa. Ernst a scris în memoriile sale că Elisabeth ascunsă sub canapea, plângea înaintea unei vizite la mama ei. Ernst a asigurat-o că și mama sa o iubește. Elisabeth a răspuns "Mama spune că mă iubește dar tu mă iubești." Ernst a tăcut și nu a corectat impresiile copilului.^[10]

  Elisabeth a murit la vârsta de opt ani și jumătate de febră tifoidă în noiembrie 1903 când era în vizită la țarul Nicolae al II-lea și la familia acestuia la o reședință din Polonia. Doctorul a sfătuit familia țarului să anunțe mama copilului de boala sa însă țarina a întârziat în trimiterea telegramei. Victoria a primit telegrama prin care era anunțată de moartea copilului ei chiar când se pregătea să plece în Polonia pentru a fi la capătul ei.^[11]

  La câteva săptămâni de la funeraliile copilului, Victoria a fost înfuriată de refuzul Țarului de a-i permite surorii sale mai mici, Beatrice să se căsătorească cu verișorul lor, Marele Duce Mihail al Rusiei. 

  Marea Ducesă Victoria Feodorovna şi două din fiicele sale Maria și Kira.

  După divorțul Victoriei de Ernst, sora acestuia, țarina Alexandra Fiodorovna, și-a convins soțul, Nicolae al II-lea să-l exileze pe Kirill în Extremul Orient. Părinții lui Kirill, Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și Maria de Mecklenburg-Schwerin (Maria Pavlovna), au încercat, de asemenea să descurajeze relația.

  În timpul războiului ruso-japonez, în 1904, Kirill a supraviețuit unui atac și s-a întors la Moscova ca erou de război. În cele din urmă, țarul i-a permis să părăsească Rusia și să se ducă la Coburg pentru a fi cu Victoria.^[12] Trecerea pe lângă moarte l-a determinat pe Kirill să se căsătorească cu Victoria. "Pentru aceia peste care a trecut umbra morții, viața are un nou înțeles" scrie Kirill în memoriile sale.

  Cuplul s-a căsătorit la 8 octombrie 1905 la Tegernsee. A fost o ceremonie simplă la care au participat mama Victoriei, sora ei Beatrice și un prieten Contele Adlerburg. Ca răspuns la căsătorie, țarul Nicolae al II-lea l-a expulzat din Marina Rusă.^[13] Țarina a declarat că niciodată nu-i va mai primi pe Victoria "o femeie care s-a comportat așa de rușinos" sau pe Kirill.^[14] Cuplul s-a retras la Paris, unde au cumpărat o casă pe Champs-Élysées și au trăit din venituri de la părinți.^[15]

  Victoria a decis să se convertească la ortodoxism în 1907, o decizie care i-a încântat atât pe mama cât și pe soțul ei.^[16] Primul copil al Victoriei cu Kirill a fost o fată, Maria Kirillovna, născută în 1907. A fost numită după bunica sa și poreclită "Masha".^[16] A doua fiică, Kira Kirillovna s-a născut în 1909. Victoria și Kirill, care sperau să aibă un fiu, au fost dezamăgiți însă și-au numit fiica după tată. 

  Fiica Victoriei Maria Kirillovna, înainte de primul război mondial.

  După câteva decese în familia regală rusă, Kirill a trecut pe locul trei în linia la succesiunea tronului Rusiei. Kirill și Victoria s-au instalat în Rusia iar Victoriei i s-a acordat titlul de Mare Ducesă a Rusiei.

  În timpul primului război mondial, Victoria a lucrat la Crucea Roșie ca asistentă și a organizat ambulanțe mobile. Kirill și Victoria au privit întotdeauna cu antipatie prietenia țarului și țarinei cu Grigori Rasputin.^[18] Când Rasputin a fost asasinat în decembrie 1916, Kirill și Victoria au semnat o scrisoare împreună cu alte rude cerându-i țarului să arate clemență față de Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei, unul dintre cei implicați în crimă. Țarul a respins cererea lor. Câteva săptămâni mai târziu, țarul a abdicat. La 14 martie 1917 Kirill a jurat loialitate față de Dumă în speranța că ordinea va fi restabilită și monarhia va fi păstrată. Acest act a fost privit ca un act de trădare de mulți membri ai familiei.^[19] Victoria și-a susținut soțul. De asemenea, ea a simpatizat cu oamenii care doreau să reformeze guvernul. 

  Victoria şi Kirill.

  Speranțele lor s-au năruit când au fost forțați să plece în Finlanda, apoi la Coburg. Guvernul Provizoriu le-a permis să plece însă n-au putut lua nimic de valoare cu ei.

  În august 1917 Victoria în vârstă de 40 de ani l-a născut pe Marele Duce Vladimir Kirillovici, singurul băiat al ei și moștenitor al dinastiei.^[20] Familia a rămas în Finlanda, un fost Mare Ducat sub conducere rusească, care și-a declarat independența în decembrie 1917. Treptat au fost nevoiți să ceară ajutorul rudelor pentru subzistență. În iulie 1918, Victoria a scris verișoarei ei primare Prințesa Margareta a Suediei implorând-o să-i trimită mâncare pentru copil pentru a-l putea hrăni pe Vladimir.^[21] Ea s-a înstrăinat de Anglia deoarece a simțit că rudele sale n-au făcut suficient de mult pentru Romanovi.^[22]

  Familia exilată s-a mutat la Coburg apoi la Saint-Briac în Franța unde au trăit pentru restul vieții lor. Când era în Germania, Victoria a arătat interes pentru Partidul Nazist, care a apelat la ea din cauza faptului că era antibolșevică iar speranțele Victoriei se legau de restabilirea monarhiei ruse.^[23] Kirill a suferit o cădere nervoasă iar Victoria l-a îngrijit până s-a însănătoșit. L-a încurajat în visele sale despre revenirea monarhiei ruse și devenirea sa ca Țar.^[24] În 1924 Victoria a călătorit în Statele Unite sperând în ajutor american ^[25] însă încercarea sa nu a avut succes.

  Victoria era excesiv de protectoare cu Vladimir, singurul ei fiu, cel de care se legau speranțele pentru moștenirea tronului Rusiei. Temându-se că nu este în siguranță nu l-a lăsat la școală și i-a angajat un tutore. Victoria, care și-a dedicat viața soțului ei Kirill, a fost devastată când în 1933 a descoperit că soțul ei i-a fost necredincios.^[26] A păstrat aparențele de dragul copiilor dar nu l-a putut ierta niciodată pe Kirill.^[27] A suferit un accident vascular imediat după botezul celui de-al cincilea nepot, Mechtilde, în februarie 1936. A murit la 2 martie 1936. 

  Victoria de Edinburgh

  Mare Ducesă Victoria Feodorovna a Rusiei ant. Mare Ducesă de Hesse

  Părinți Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei  Frați și surori Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha Maria a României Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha  Căsătorită cu Marele Duce Chiril Vladimirovici al Rusiei (1905 - 1936) Ernest Louis, Mare Duce de Hesse (1894 - 1901) Copii Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin Marea Ducesă Maria Kirillovna a Rusiei Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei

• 1881: Ioan al XXIII-lea, născut Angelo Giuseppe Roncalli, (n. 25 noiembrie 1881, Sotto il Monte, Italia - d. 3 iunie 1963, Cetatea Vaticanului, Roma) a fost papă din 28 octombrie 1958 până la moartea sa. Canonizarea sa a avut loc în data de 27 aprilie 2014, împreună cu cea a papei Ioan Paul al II-lea. Angelo Giuseppe Roncalli, al treilea din treisprezece copii, s-a născut la 25 noiembrie 1881 în localitatea Sotto il Monte (Bergamo, Italia) într-o familie de agricultori. A urmat școala primară în oraș, a fost instruit de un preot din Carvico, iar la vârsta de doisprezece ani a intrat în seminarul din Bergamo. O bursă a Fundației Cerasoli (1901) i-a permis să meargă mai departe la Apollinaris, în Roma, unde studiază Istoria Bisericii cu Umberto Benigni (printre alții). Își întrerupe studiile pentru a satisface serviciul militar în armata italiană, dar întors în seminar își desăvârșește studiile cu un doctorat în teologie și este hirotonit în 1904. Continuându-și studiile în drept canonic este numit secretar al noului episcop din Bergamo, Giacomo Radini-Tedeschi. Angelo îl slujește timp de nouă ani pe acest prelat însărcinat cu problemele sociale, dobândind o experiență deosebită și o mare înțelegere a problemelor clasei muncitoare. A predat și apologetică, istoria bisericii și patrologie.
  O dată cu intrarea Italiei în Primul Război Mondial în 1915 este rechemat în serviciul militar în calitate de capelan. La terminarea serviciului în 1918 este numit îndrumător spiritual la seminar, dar își face timp pentru a înființa un cămin pentru studenții din Bergamo. Tot în această perioadă începe un studiu care se concretizează într-o operă de mai multe volume despre vizitele episcopale ale lui Carol Borromeo la Bergamo, ultimul volum fiind publicat după alegerea sa ca papă.
  

  Stema pontificală a papei Ioan al XXIII-lea, cu leul sfântului Marcu, simbolul Veneției
  În 1921 a fost chemat la Roma pentru a reorganiza Congregația pentru Răspândirea Credinței. Numit episcop titular de Areopolis și vizitator apostolic în Bulgaria (1925), s-a îngrijit imediat de problemele bisericilor orientale. Transferat în 1934 în Turcia și Grecia ca delegat apostolic, a înființat la Istanbul un birou pentru găsirea prizonierilor de război. Ca delegat apostolic a intervenit pe lângă autoritățile turce ca un vas cu copii evrei din România să nu fie trimis înapoi, ceea a însemnat salvarea de la moarte a copiilor respectivi.^[11] În semn de recunoștință pentru această intervenție a fost vizitat la Istanbul de marele rabin al Ierusalimului.^[12]
  În 1944 a fost numit de către papa Pius al XII-lea nunțiu la Paris pentru a sprijini eforturile postbelice ale Bisericii din Franța, și a devenit primul observator permanent al Sfântului Scaun pe lângă UNESCO, luând cuvântul în cea de-a șasea și a șaptea adunare generală a organizației, în 1951 și 1952. În 1953 devine cardinal-patriarh al Veneției și spera să-și petreacă ultimii ani din viață în această misiune pastorală. Pregătea actele sinodale ale primului său sinod diecezan (1958) când a fost chemat la Roma pentru a participa la conclavul care l-a ales papă.
  

  Marcă poştală emisă de Republica Federală Germania, cu ocazia publicării enciclicii Pacem in terris (1969)
  În primul său discurs public papa Ioan și-a exprimat preocuparea pentru reunirea cu creștinii separați și pentru pacea în lume. În mesajul de la încoronarea sa a afirmat "cu tărie și sinceritate" ca intenția sa era aceea de a fi un papă pastoral atâta timp cât "toate celelalte daruri umane și priceperi - învățătura, experiența practică, rafinamentul diplomatic - pot să mărească și să îmbogățească munca pastorală dar nu o pot înlocui". Una din primele sale acțiuni a fost aceea de a anula reglementarea lui Sixt al IV-lea care limita numărul membrilor Colegiului Cardinalilor la 70; în următorii patru ani mărește numărul lor la 87, cu cea mai mare reprezentare internațională din istorie. La mai puțin de trei luni de la alegerea sa a anunțat că va ține un sinod diecezan la Roma, va convoca un conciliu ecumenic pentru Biserica universală, și va revizui Codul de Drept Canonic. Sinodul, primul din istoria Romei, s-a ținut în 1960; Conciliul Vatican II a fost convocat în 1962; iar Comisia Pontificală pentru Revizuirea Codului a fost numită în 1963.
  Enciclica sa progresivă, Mater et Magistra, a fost publicată în 1961, la comemorarea aniversării enciclicii Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea. Pacem in terris, apărând libertatea și demnitatea omului ca bază a ordinii și păcii în lume, a fost promulgată în 1963. A ridicat Comisia Pontificală pentru Cinema, Radio și Televiziune la statut curial, a aprobat un nou cod al rubricilor pentru Misal și Breviar, a făcut progrese evidente în relațiile ecumenice creând un nou Secretariat pentru promovarea unității creștinilor și numind primul reprezentant la Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor ținut în New Delhi (1961). În 1960 a consacrat paisprezece episcopi pentru Asia, Africa și Oceania. Fundația Internațională Balzan i-a acordat premiul pentru Pace în 1962.
  De la moartea sa din 3 iunie 1963 s-au scris și s-au spus multe despre căldura și sfințenia iubitului papă Ioan. Probabil că mărturia lumii a fost exprimată cel mai bine de desenul dintr-un ziar care reprezenta pământul învăluit în doliu și cu titlul simplu: „Un deces în familie”. Papa Ioan al XXIII-lea a fost beatificat (declarat fericit) la 3 septembrie 2000, în timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea. Trecerea sa în rândul sfinților a fost oficiată de papa Francisc în data de 27 aprilie 2014. 

  Ioan al XXIII-lea

  * 1892: S-a născut istoricul şi omul politic Petre Constantinescu-Iaşi, membru al Academiei Române; a participat la elaborarea primului tratat de “Istoria României”; (m. 1 decembrie 1977).
• 1896: George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, București - d. 17 aprilie 1964, București) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic și modern, universal și național (Hamlet, Visul unei nopți de vară, Cum vă place, Neguțătorul din Veneția, Macbeth, Richard al III-lea de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, Vlaicu-Vodă de Alexandru Davilla, Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicțiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul Tudor. Spre sfârșitul vieți, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care și Luceafărul.
  Prin Decretul nr. 129 din 20 iunie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului George Vraca i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne.^[1]

  „Viața lui de actor n-a cunoscut șovăieli și pauze: avea în el pregătită puterea de afirmare întreagă și conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră, iese la lumină cu strălucirea ei de început. Talent interior și de tenacitate metalică, Vraca era gata făurit și complet, când a intrat din culise în spectacol. ”

  — Tudor Arghezi

  În tinerețe a făcut parte din echipa națională de rugby. Roluri în teatru: 
• Paznicul bătrân, Cocoșul negru - Victor Eftimiu
• Vancheme, Cafeneaua cea mică - Tristan Bernard
• Rolsby, Raffles - Hornung și Presbrey
• Cuțui Ghiță, Tudor Vladimirescu - N. Iorga
• Roller, Hoții - Friedrich Schiller
• Karl Mohr Tâlharii - F. von Schiller
• Regele Franței, Regele Lear - Shakespeare
• Montazzo, Ruy-Blas - Victor Hugo
• Unul din seniorii scoțieni, Macbeth - Shakespeare
• Lysander, Visul unei nopți de vară - Shakespeare
• Iisus, Iisus - N. Iorga
• Faust, Faust - J. W. von Goethe
• Oswald, Strigoii - H. Ibsen
• Romeo, Romeo și Julieta - Shakespeare
• Hypolit, Fedra - Racine
• Prizonierul, Lupii de aramă - A. Maniu
• Jacques, Cum vă place? - Shakespeare
• Leonard Charters, Cuceritorul - G. B. Shaw
• Troilus, Troilus și Cresida - Shakespeare
• Vaska Pepel, Azilul de noapte - M. Gorki
• Nae Girimea, D‘ale carnavalului - I.L. Caragiale
• Hamlet, Hamlet, Shakespeare
• Oedip, Oedip, Sofocle
• Maxim de Winter, Rebecca - Daphné du Maurier
• Etienne Feriand, Îndrăgostita - G. de Portoriche
• Ezra Mannon și Orin Mannon, Din jale s'a'ntrupat Electra - E. O‘Neill
• Colonel Pickering, Pygmalion - G. B. Shaw
• Fernando Gomez, Fântâna turmelor - Lope de Vega
• Vlaicu, Vlaicu-Vodă - Al. Davilla
• Horațiu, Fântâna Blanduziei - V. Alecsandri
• Manole, Meșterul Manole - Laurențiu Fulga
• Ovidiu, Ovidiu - V. Alecsandri
• Povestitorul, Primăvara - Aurel Mihale
• Richard al III-lea, Richard al III-lea - Shakespeare
• Dr. Tokeramo, Taifunul - Melchior Lengyel

Filmografie:

• Datorie și sacrificiu (1926)
• Lia (1927)
• Televiziune (1931)
• Se aprind făcliile (1939)
• Visul unei nopți de iarnă (1946)
• Viața învinge (1951)
• Nepoții gornistului (1953)
• Răsare soarele (1954)
• Tudor (1961) 

  George Vraca

  dedicatie George Vraca pentru Iorgu Steriu, interbelic

• 1915: S-a născut generalul Augusto Pinochet Ugarte, cel care a devenit în 1973 şef al statului Chile (până 1990), în urma unei lovituri de stat militare care a rasturnat guvernul marxist al lui Salvador Allende; (d.10.12.2006).
• 1917: S-a nascut Francis Lemarque, compozitor şi interpret francez de chansonete („Ma douce valleé”, „A Paris”, „Marjolaine”); (d.20.04.2002).
• 1926: Poul Anderson, scriitor american de science fiction (d. 2001)
• 1931: Panait I. Panait (n. 25 noiembrie 1931, Pietroiu, Ialomița, astăzi Borcea, Călărași – d. 21 martie 2015) a fost un istoric și arheolog român, cu preocupări în domeniul arheologiei medievale. Împreună cu Ștefan Ionescu, a scris lucrarea Constantin vodă Brâncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, o monografie de referință în domeniu. A fost căsătorit cu istorica Ioana Cristache-Panait.
  Panait I. Panait a făcut studii secundare la Călărași. Studiile universitare le-a urmat între 1951-1956 la București. A fost din 1956 șef de secție la Muzeul de Istorie al municipiului București, ulterior a deținut și funcția de director. A făcut săpături arheologice în București și în jurul orașului, fiind interesat de istoria sa. A dublat preocuparea pentru aducerea la lumină a vestigiilor și de interesul pentru conservarea lor, aducând contribuții muzeologice.

• 1937: Nicolae Urdăreanu (n. 25 noiembrie 1937, Lăpușata, județul interbelic Vâlcea - d. 23 octombrie 2019, București) a fost un bariton român.

  BIOGRAFIE

  S-a născut pe 25 noiembrie 1937 în comuna Lăpușata, județul Vâlcea. A urmat Facultatea de Teologie, Litere, Istorie Arte din cadrul Universității din Pitești (promoția 1959). A fost solist al Operei Naționale București, fiind recunoscut^{[formulare evazivă]} pentru afinitatea rolurilor verdiene și fiind singurul bariton român wagnerian al vremurilor sale. În peste 40 de ani de activitate în arta lirică a interpretat peste 40 de roluri din opere celebre, dintre care pot fi amintite Oedip de George Enescu, Otello, Rigoletto și Bal mascat de Giuseppe Verdi, Olandezul zburător de Richard Wagner.

• Mihai Severovan
  Date personale
  Născut	25 noiembrie 1947 (72 de ani) Gura Camencii, Raionul Floresti RSS Moldovenească, URSS
  Căsătorit cu	Claudia Severovan[1]
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	Politician
  Ministru al Dezvoltării Teritoriului, Construcțiilor și Gospodăriei Comunale
  În funcție 25 ianuarie 1997 – 12 noiembrie 1999
  Ministru al Serviciilor Comunale și Exploatării Fondului de Locuințe
  În funcție 4 august 1992 – 12 decembrie 1996
  Primar de Chișinău
  În funcție pe durata anului – 1990
  Precedat de	Vladimir Dobrea
  Succedat de	Nicolae Costin
  Consilier municipal în Consiliul municipal Chișinău
  În funcție 2003 – 2011
  Ministru adjunct al Gospodăriilor Comunale
  În funcție 1987 – 1990
  Premii	Ordinul Republicii (2014) Ordinul Gloria Muncii (22 aprilie 2010)
  Partid politic	Partidul Național Liberal
  Alma mater	Universitatea Tehnică a Moldovei
  Profesie	Inginer-constructor
  Modifică date / text

  1947: Mihai Severovan (n. 25 noiembrie 1947, Gura Camencii) este un politician și om de afaceri din Republica Moldova. A fost ministru în Guvernul Republicii Moldova din 1992 până în 1999, în cinci cabinete: Ministru al Serviciilor Comunale și Exploatării Fondului de Locuințe (1992–1996) în Guvernul Sangheli-1 și Guvernul Sangheli-2 și Ministru al Dezvoltării Teritoriului, Construcțiilor și Gospodăriei Comunale în Guvernul Ciubuc-1, Guvernul Ciubuc-2 și Guvernul Sturza. A mai fost primar de Chișinău (în 1990) și consilier municipal în Consiliul municipal Chișinău (în anii 2000).

  BIOGRAFIE

  Într-o perioadă în care capetele miniștrilor zburau unul după altul, Mihai Severovan a fost o personalitate agreată de toate cabinetele - Muravschi, Sangheli, Ciubuc-I, Ciubuc-II și Sturza.

  Rodica Ciorănică, VIP Magazin^[1]

  Mihai Severovan s-a născut la 21 noiembrie 1947, în satul Gura Camencii din raionul Florești (pe atunci în raionul Soroca), într-o familie de țărani. După absolvirea școlii medii, a studiat la Colegiul de Construcții. Și-a continuat studiile la Facultatea Construcții a Universității Tehnice din Chișinău și, ulterior, la Școala de Înalte Studii Politice de la Moscova. Și-a început activitatea profesională în calitate de muncitor, devenind apoi inginer și inginer-șef.^[2] În 1979 a fost ales vicepreședinte, iar în 1982 președinte al Comitetului executiv al raionului Frunze (Buiucani) din Chișinău (pretor de Buiucani).^[3] Între anii 1987–1990 a fost ministru adjunct al Gospodăriilor Comunale,^[4] iar în 1990 a devenit președinte al Comitetului executiv orășenesc Chișinău (primar de Chișinău).^[5] A fost ministru (în Guvernul Republicii Moldova) în cinci guverne timp de opt ani. Din 4 august 1992 până la 12 decembrie 1996 a exercitat funcția de Ministru al Serviciilor Comunale și Explotării Fondului de Locuințe în Guvernul Sangheli-1 și Guvernul Sangheli-2, iar de la 25 ianuarie 1997 până la 12 noiembire 1999 a deținut funcția de Ministru al Dezvoltării Teritoriului, Construcțiilor și Gospodăriei Comunale în Guvernul Ciubuc-1, Guvernul Ciubuc-2 și Guvernul Sturza.^[6] În 2001 Mihai Severovan a candidat pentru funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Renașterii și Concilierii (nr. 18 în listă), iar în 2002 a fost ales vicepreședinte al Consiliului Național al Partidului Liberal (a fuzionat în 2003, formând Alianța „Moldova Noastră”). La alegerile pentru funcția de primar de Chișinău din 2003, Mihai Severovan a participat în calitate de candidat independent acumulând 1,3% din voturi.^[4] Din 2003 până în 2011 a fost consilier municipal în Consiliul municipal Chișinău.

  A mai fost membru al consiliului de administrare al „Băncii Sociale” și membru al consiliului de administrare la SA „Apă Canal”.^[7]

  La alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 6 din lista Mișcarii „Acțiunea Europeană”,^[8][9] însă formațiunea a acumulat doar 1,01% și nu a reușit să acceadă în parlament.^[10]

  La alegerile locale din Chișinău din 14 iunie 2015 a candidat independent la fucția de consilier în Consiliul municipal Chișinău și a obținut 0,81% din voturi, nereușind să treacă pragul electoral.^[11]

  În prezent deține funcția de președinte al Asociației Patronale a Serviciilor Publice din Republica Moldova.^[3] Este membru al Partidului Național Liberal^[12] și face parte din Biroul Permanent Central al partidului.^[13]

  Mihai Severovan este nașul de cununie al primului Președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur (din 2003).^[14] Este căsătorit cu Claudia și are un fiu.

  DISTINCȚII

  • „Ordinul Republicii” (2014)^[15]
  • Ordinul „Gloria Muncii”^[16]
  • Ordinul bisericesc „Ștefan cel Mare, grad.II”^[16]
  • Titlul onorific „Почетный строитель России” (în română: Constructor de onoare al Rusiei)^[16]
• 1948: Doina Petruța Cojocaru (nume de fată Băicoianu, n. 25 noiembrie 1948, în Sighișoara - d. 14 decembrie 1996) a fost o handbalistă română ce a jucat pentru echipa națională a României pe postul de coordonator.
• 1949: Florea Ispir (n. 25 noiembrie 1949 în Vârteju, Ilfov) este al doilea fotbalist ca număr de meciuri în Liga I.^[2][3] În preznt antrenează echipa de copii și juniori FC Junior.^[3] Federația Română de Fotbal i-a acordat Ordinul de Merit cu Diamant pentru întreaga activitate.^[4] În prezent, se ocupă de creșterea tinerelor talente ale clubului Unirea Dej cu copiii născuți între 1995 și 1996.
• 1960: John F. Kennedy Jr., fiul președintelui american John F. Kennedy (d. 1999)

• Vasile Dîncu
  Date personale
  Născut	25 noiembrie 1961 (58 de ani)  Năsăud, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Ministrul dezvoltării regionale și administrației publice
  În funcție 17 noiembrie 2015 – 4 ianuarie 2017
  Precedat de	Sevil Shhaideh
  Succedat de	Sevil Shhaideh
  Europarlamentar
  În funcție 1 ianuarie 2007 – 9 decembrie 2007[1]
  Circumscripția	România
  Legislatură	Al șaselea Parlament European
  În funcție 1 ianuarie 2007 – 13 mai 2007
  Senator al României
  În funcție 14 februarie 2004 – 20 decembrie 2008
  Circumscripția	Cluj
  Partid politic	PSD
  Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai
  Modifică date / text

  1961: Vasile Sebastian Dîncu (n. 25 noiembrie 1961, Năsăud) este un politician român, de profesie sociolog. În legislatura 2004-2008 a fost membru al Senatului României, ales în județul Cluj pe listele partidului PSD.

  În guvernul condus de Adrian Năstase - Guvernul Adrian Năstase (28 decembrie 2000 - 21 decembrie 2004), a fost ministru al informațiilor publice. Între 17 noiembrie 2015 și 4 ianuarie 2017 a fost ministru al administrației și dezvoltării regionale în guvernul Dacian Cioloș.^[2]

  A fondat două companii de cercetare sociologică - Institutul de Studii Sociale, Marketing și Publicitate Metro Media Transilvania (1994) și Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES (2009).^{[3][4][5][6][7]}

  CARIERA PROFESIONALĂ ACTUALĂ

  Este profesor la Facultatea de Sociologie a Universității București. Susține cursuri de Sociologie Generală, Opinie publică, Comunicare, Cercetare de  piață, Management strategic. Este conducător de doctorat la IOSUD de pe lângă Universitatea București (din 2005).

  Este membru ESOMAR^[8] (European Society for Opinion and Marketing Research), al Societății Sociologilor din România^[9] și al Asociației Sociologilor din România.

  Este fondator al săptămânalului regional Transilvania REPORTER^[10] și al Revistei SINTEZA – revistă de cultură și gândire strategică^[11].

  Din anul 2014, este membru al Uniunii Scriitorilor din România^[12].

  ACTIVITATEA POLITICĂ

  A fost prezent în mediul politic în perioada 2000-2007, deținând pe parcursul timpului funcții de conducere în cadrul Partidului Social Democrat, dar și funcții importante în domeniul guvernamental și de stat, printre care cea de Ministru al Informațiilor Publice (2000-2003)^{[13] [necesită citare]}și șef al Agenției pentru Strategii Guvernamentale^[14] (2003-2004). A fost senator în Parlamentul României în legislatura 2004-2008^[15] și membru în Grupul Socialiștilor în Parlamentul European^[16] (2005-2007). În noiembrie 2015, numele lui a fost vehiculat de presă ^[17] ca fiind una dintre variantele pentru funcția de Prim Ministru, după demisia lui Victor Ponta din funcția de șef al Executivului.^[18] În cele din urmă, prim ministru a devenit Dacian Cioloș, iar Vasile Dîncu a fost numit ministru al dezvoltării regionale și administrației publice în guvernul acestuia, deținând și portofoliul de viceprim-ministru.^[2]

  La finele anului 2019 s-a reînscris în PSD, iar din august 2020 este Președinte al Consiliului național al Partidului Social Democrat.

  Candidează pentru Senatul României, la alegerile din 6 decembrie 2020.

  ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ

  Activitatea științifică este centrată pe dezvoltarea unor analize și a unor teme de cercetare empirică privind realitatea românească din multiple unghiuri, dar mai ales pe mutațiile din zona realității simbolice și a infrastructurilor mentalitare (care este, de altfel, și subiectul tezei de doctorat), pe crearea de instituții, pe un proiect de prezență publică constantă, pe articularea de contraideologii. De-a lungul carierei didactice a pus bazele mai multor facultăți, centre de cercetare sau masterate în universități publice și private din București și Cluj Napoca.

  Activitatea sa didactică este orientată pe dezvoltarea unui proiect de discurs sociologic aplicat. A realizat numeroase studii în domeniile: teorie socială, sociologia opiniei publice, cercetarea relațiilor interetnice, sociologia mass media și a comunicării de masă, cercetare sociologică, atitudini și comportamente politice, securitate și gestiunea riscurilor, cultură și instituții, studiul credințelor colective, ideologiilor și superstițiilor ^[19]

  VOLUME DE AUTOR PUBLICATE

  1. Vasile Sebastian Dâncu, Audiența radio în România, Editura Fundației Culturale Române, Cluj-Napoca 1998
  2. Vasile Sebastian Dâncu, Societatea civilă și administrația locală, Metro Media Press, Cluj, 1999
  3. Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Dacia, Cluj-Napoca, 1999. Premiul Fundației DACIA. Locul 7 în Topul Național de Carte (februarie 2000), re-editată 2009, Editura Eikon, Cluj Napoca
  4. Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea în managementul instituțional, Editura Wolphin, Cluj-Napoca, 1999
  5. Vasile Sebastian Dâncu, Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, re-editată 2010
  6. Vasile Sebastian Dâncu, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007^[20]
  7. Vasile Sebastian Dâncu, Patrie de unică folosință, Editura RAO, 2010^[21]
  8. Vasile Sebastian Dâncu', Mitologii, fantasme și idolatrie, Editura RAO, 2011^[22]
  9. Vasile Sebastian Dâncu, Poveștile, viața și moartea, Editura Eikon, 2011^[23]
  10. Vasile Sebastian Dâncu, O Românie interioară, Editura Eikon, 2013^[24]
  11. Vasile Sebastian Dâncu, Triburile. O patologie a politicii românești de la Revoluție la Generația Facebook, Editura Școala Ardeleană, 2015^[25] [26] 
  12. Vasile Sebastian Dâncu, Politically incorrect, Scenarii pentru o Românie posibilă, Editura Școala Ardeleană, 2016
• 1971: Christina Applegate, actriță americană
• 1982: Maximilian Nicu (n. 25 noiembrie 1982, Prien am Chiemsee, Germania de Vest, astăzi Germania), este un jucător româno-german de fotbal, care joacă postul de mijlocaș pentru FC Universitatea Cluj. Convocat la naționala României, mijlocașul Maximilian Nicu și-a prezentat în cadrul unei conferințe de presă pașaportul românesc și a declarat: „Dacă aș fi avut posibilitatea să joc în naționala Germaniei cred că aș fi ales tot România. Acum nu aș mai juca în campionatul României pentru că am așteptat mult să joc în prima ligă germană. Mai demult poate aș fi jucat în campionatul românesc. Nu cunosc foarte bine fotbalul românesc, dar cred că are potențial”
• 1982: Valentin Porcișteanu (n. 25 noiembrie 1982, București, România) este un pilot din Campionatul Național de Raliuri al României, care a obținut titlul de Campion Național în sezonul 2011 , patru titluri de Vicecampion Național, în 2010 , 2012 , 2018 , 2019. Are la activ participări în etape internaționale, din Campionatul European de Raliuri și Intercontinental Rally Challenge cu câștigarea trofeului "Colin McRae Flat Out" la ERC Sibiu Rally - 2013.
• 1985: Yuki Ota, scrimer japonez, laureat olimpic
• 1986: Katie Cassidy, actriță americană
• 1990: Alaaeldin Abouelkassem, scrimer egiptean