6. /9 NOIEMBRIE 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP
GUILLAUME APOLLINAIRE
| Guillaume Apollinaire | |
Apollinaire (left) and André Rouveyre, 1914. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Wilhelm Albert Włodzimierz Apollinaris de Wąż-Kostrowicky  |
| Născut | [1][3][4][5] Roma, Regatul Italiei |
| Decedat | (38 de ani)[1][3][4][5] Paris, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise[6] |
| Cauza decesului | cauze naturale (gripă) |
| Căsătorit cu | Jacquelina Alvarez[*][7] Amélia Kolb[*] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus.svg){kind=small} Franța |
| Etnie | italian |
| Ocupație | poet scriitor dramaturg critic de artă diarist[*] storyteller[*] critic literar[*] desenator[*] |
| Limbi | limba franceză[2] limba italiană limba valonă |
| Studii | Colegio Niño Jesús de Praga[*] |
| Specie literară | Vers alb |
| Note | |
| Premii | mort pour la France[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Guillaume Apollinaire, pseudonimul literar al lui Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, (n. 26 august 1880, Roma - d. 9 noiembrie 1918, Paris) a fost poet, prozator și critic de artă, participant activ și precursor al unora din importantele mișcări artistice ale secolului XX, așa cum sunt dadaismul, modernismul și suprarealismul.
Biografie, viață artistică[modificare | modificare sursă]
Reprezentant notoriu al avangardei artistice de la începutul secolului XX, reformator al limbajului poetic, dadist, modernist și precursor al suprarealismului, născut la Roma, în 1880, dintr-o mamă nobilă poloneză (dar cu o identitate a tatălui incertă), viitorul critic de artă Apollinaire a urmat școala la Monaco, Cannes și Nisa.
Activitate artistică[modificare | modificare sursă]
Publică primele poezii în 1897 sub pseudonimul Guillaume Macabre. Sosește în 1899 la Paris pentru a exercita diverse meserii, de la cea de funcționar bancar la aceea de profesor particular. Împreună cu unul din elevii lui petrece un timp în Renania (Germania). Acolo, pe frumoasa vale a Rinului, se pare că și-a descoperit înzestrarea pentru poezie. Se stabilește definitiv la Paris în 1903, unde își începe colaborările literare în diverse publicații, după ce - încă din 1902 - își vădise talentul de critic de artă în paginile revistei "L'Européen", unde publicase eseuri despre operele de artă admirate în muzeul din Nürnberg. Devine în scurtă vreme unul dintre cei mai populari membri ai comunității artistice a Parisului, client obișnuit al localurilor "Le bateau lavoir" și "Le lapin agile" din Montmartre.
Printre prietenii și colaboratorii săi se vor număra Pablo Picasso, Jean Cocteau, Alfred Jarry, Erik Satie, Ossip Zadkine, Max Jacob ș.a. Își câștigă pâinea lucrând la o bancă, dar pentru a-și rotunji veniturile începe să scrie romane erotice (pe care le numește pornographiques et alimentaires). Colaborează la reviste literare în care îi apar poemele în proză, publicate mai târziu în volumul de debut, L'enchanteur pourrissant (1909, cu xilogravuri de André Derain).
Atras de pictură, îi aduce în atenția publicului pe Picasso, Douanier Rousseau, Henri Matisse și Georges Braque. Asistă la nașterea cubismului și devine unul dintre animatorii și teoreticienii curentului, fapt consfințit în 1913 de eseul Les peintres cubistes, apărut în revista de sub conducerea lui "Les Soirées de Paris". Apollinaire propune termenul de "orfism" pentru a descrie tendința către abstracția absolută în pictura lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine și lui, ținând seama de prima sa culegere de poeme din 1911 intitulată Le Bestiaire ou Cortège d'Orphée. Tot în 1913 apare volumul care îl consacră, Alcools, în care adună cele mai reușite poeme scrise între 1898 și 1912, suprimând punctuația pentru a nu stânjeni discursul liric, angajat în epopeea libertății expresiei.
În 1907, Picasso i-o prezentase pe Marie Laurencin, pictoriță de talent, ale cărei opere pot fi văzute la muzeul "Orangerie" din Paris, prin care se va lega, printr-o iubire pătimașă, tot mai temeinic de lumea artelor.
Primul război mondial[modificare | modificare sursă]
În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schijă de obuz și este supus unei trepanații craniene.
În același an apare Le poète assassiné, o culegere de nuvele și povestiri mythiques et autobiographiques. În 1917 pune în scenă piesa Les mamelles de Tirésias, pe care o definește, vizionar, "dramă suprarealistă", piesă care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară ale vremii și publică manifestul artistic L'Esprit nouveau et les poètes.
În ianuarie 1918 suferă o congestie pulmonară care îi șubrezește și mai mult sănătatea. În luna aprilie a aceluiași an, apare Calligrammes, o culegere de Poèmes de paix et de guerre, poèmes conversations, idéogrammes lyriques, însoțite de câteva scrisori de pe front (corespondența din această perioadă va fi publicată integral abia în 1947 sub titlul Poèmes à Lou).
Moare pe 9 noiembrie 1918, fiind victimă a marii epidemii de gripă spaniolă. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.
În România[modificare | modificare sursă]
În România, Apollinaire a avut mulți admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediție bilingvă cu o selecție a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura "Univers" publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Tașcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Țepeneag, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Beniuc.
Operă (selecție)[modificare | modificare sursă]
- La Gráce et le Maintien Français, 1902
- Les onze mille verges (Cele unsprezece mii de vergi), 1907
- L'enchanteur pourrissant, 1909
- L'Hérèsiarque et Cie, 1910
- Le Théâtre Italien, 1910 ("Teatrul italian")
- Les exploits d’un jeune Don Juan (Isprăvile unui tânăr Don Juan), 1911
- Le bestiaire ou le cortège d’Orphée, 1911
- Alcools, 1913 ("Alcooluri")
- Les peintres cubistes, 1913 ("Pictorii cubiști")
- La Fin de Babylone, 1914 ("Sfârșitul Babilonului")
- Case d'Armons, 1915
- Le poète assassiné, 1916 ("Poetul asasinat")
- Les mamelles de Tirésias, 1917 ("Mamelele lui Tiresias")
- L'esprit nouveau et les poètes, 1918
- Calligrammes, 1918 ("Caligrame")
- Le Flâneur des Deux Rives, 1918
- La femme assise, 1920
- Le guetteur mélancolique
Scrieri științifico-fantastice[modificare | modificare sursă]
- Le surmâle, 1905
- Le toucher a distance, 1910 (Pipăitul la distanță)
- Le guide
- Le cigare romanesque
- La lepre
- Cox-City
- Un beau film
| Jean-Paul Sartre | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Jean-Paul Charles Aymard Sartre |
| Născut | [1][2][3][4] Paris, Franța |
| Decedat | (74 de ani)[1][2][3][5] Paris, Île-de-France, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Montparnasse[6] |
| Cauza decesului | cauze naturale (Edem) |
| Părinți | Jean-Baptiste Sartre[*] |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | ateism |
| Ocupație | dramaturg epistemolog[*] romancier[*] scenarist biograf[*] critic literar[*] eseist luptător în rezistență[*] scriitor politic[*] existențialist[*] ontologist[*] scriitor filozof activist antirăzboi[*] publicist intelectual autor sociolog[*] meteorolog[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Jean-Paul Sartre ([ʒɑ̃ pol saʁ.tʁ(ə)], pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor, jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică. În anul 1964 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, dar acesta a refuzat.
Viața[modificare | modificare sursă]
Jean-Paul Sartre se naște la Paris pe 21 iunie 1905. Este crescut de mamă (tatăl său moare în 1906, pe când el avea doar un an) și de bunicul matern, într-o familie de burghezi înstăriți care îi oferă o educație conservatoare (v. Les Mots). În 1916 mama sa se recăsătorește și familia trebuie să se mute. Intră la liceul La Rochelle. Între 1924 și 1929 studiază la École Normale Supérieure din Paris, cu accentul pe psihologie, sociologie și filozofie, fiind influențat de opera lui Henri Bergson, Essai sur les données immédiates de la conscience; se va adăuga mai apoi interesul fundamental pentru intenționalitatea husserliană și ontologia lui Heidegger.
Tinerețea și maturitatea[modificare | modificare sursă]
O cunoaște pe cea care-i va fi alături întreaga viață, Simone de Beauvoir; relațiile lor (despărțite dialectic în „necesare și contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă plenar. Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le Havre, Laon și Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl și o seamă de cursuri ale lui Martin Heidegger, a cărui principală operă, Sein und Zeit, îi va inspira interpretări multiple asupra problematicii ființei; ambii filozofi erau, pe atunci, puțin cunoscuți în Franța. Prima sa operă literară, La Nausée (Greața) cuprinzând deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cea a contingenței radicale a existenței, apare în 1938. În 1940, concentrat, ia parte la așa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităților este luat prizonier de germani, dar eliberat din stalag un an mai târziu. La Paris participă la câteva grupuri intelectuale de rezistență împotriva ocupației germane (grupul „Socialisme et liberté” care scotea revista cu același nume), activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului și autorităților de ocupație, astfel că reușește să monteze în acei ani piesa de teatru Les Mouches (Muștele, 1943), cu o tematică antiautoritară. Câțiva — Vladimir Jankélévitch, printre ei — aveau să-i reproșeze mai târziu, cu toate acestea, o „lipsă de angajare politică” în acei ani ai ocupației. În 1943, publică cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existențialismului în Franța, L'Être et le Néant (Ființa și neantul).
Afirmarea[modificare | modificare sursă]
În 1945, Sartre inițiază apariția revistei literare și politice Les Temps Modernes, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 ține la Sorbona o celebră conferință intitulată „Existențialismul este un umanism” (vezi "Legături externe"), în care expune filozofia și morala existențialistă, punând capăt unor speculații naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspirație marxistă și manifestă - cu deosebire în 1951-54 - o simpatie față de comunism ca societate alternativă, și față de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacția imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă și Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbușirea „Socialismului cu față umană” din Cehoslovacia de către forțele Tratatului de la Varșovia în 1968, Sartre se distanțează total, printr-o condamnare fermă și definitivă, de așa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorității. În timpul războiului din Algeria este hotărât de partea F.L.N.-ului; ca represalii, armata clandestină O.A.S. pune la cale un atentat cu bombă, aruncându-i în aer locuința pe 7 ianuarie 1952. Din pricina luărilor sale de poziție, așa cum arată documentele epocii, Sartre este sub supravegherea serviciilor secrete franceze vreme de ani de zile, având pe urmele sale zeci de agenți, i se violează corespondența și îi sunt ascultate convorbirile telefonice. În 1964 refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din timpul vieții”, gest care provoacă scandal. Acceptă în schimb președinția Tribunalului Internațional, curte simbolică inițiată de filozoful și militantul englez Bertrand Russel pentru condamnarea războiului din Vietnam. Susține mișcarea studențească de protest din vara anului 1968, recunoscându-i importanța politică și morală. Sănătatea i se degradează rapid în acei ani. Uzat de o supraactivitate literară și politică, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine (după propria-i mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea să scrie în ritmul propus), într-o zi își pierde cunoștința. Este nevoit apoi să-și diminueze orele și ritmul de muncă. Vederea îi slăbește tot mai mult, iar în plimbările sale nu mai poate face mai mult de un kilometru pe zi.
Anii din urmă[modificare | modificare sursă]
În toamna lui 1973 devine fondatorul și conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar sănătatea șubredă îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuității vizuale până aproape de orbire îl împiedică să mai scrie și îl constrânge să-și angajeze un secretar particular. Jean-Paul Sartre moare în 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 74 de ani, în urma unei embolii pulmonare. Știrea morții sale provoacă o vie emoție în întreaga lume. Zeci de mii de oameni, veniți de pe toate meridianele, vor însoți cortegiul funerar până la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă remarca unui tânăr către tatăl său la sfârșitul acelei zile: „Am fost la manifestația împotriva morții lui Sartre”. Considerat „filozoful libertății”, zeci de volume, monografii și studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera și viața sa.
Premiul Nobel[modificare | modificare sursă]
- Domnule Secretar,
- După anumite informații de care am luat cunoștință astăzi, aș avea anul acesta unele șanse să obțin premiul Nobel. Deși ar fi prezumțios să mă pronunț asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau a evita o neînțelegere. Vă asigur mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză și premiul cu care ea a onorat atâția scriitori. Cu toate acestea, din niște motive care îmi aparțin și din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaților posibili, și nu pot și nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincție onorifică.
- Vă rog, Domnule secretar, să acceptați scuzele mele și să credeți în înalta considerație pe care v-o port,
- J.-P. Sartre
Scrisoarea nu e însă deschisă decât după ce votul are loc; pe 22 octombrie 1964, un membru al Academiei anunță oficial: „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate și prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influență asupra epocii noastre.”
Sartre e deci nevoit să scrie încă o epistolă Academiei, subliniind refuzul. Un extras semnificativ:
- Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincțiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus legiunea de onoare, am refuzat deși aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France așa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (...) Nu e același lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (...) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.
Opera[modificare | modificare sursă]
Filozofie[modificare | modificare sursă]
- L'Imagination (Imaginația) 1936
- La Transcendence de l'Ego. Esquisse d'une description phénoménologique (Transcendența egoului. Schiță pentru o descriere fenomenologică), 1936
- Esquisse d'une théorie des émotions (Schiță pentru o teorie a emoțiilor), 1939
- L'Imaginaire. Psychologie phénomologique de l'imagination (Imaginarul. Psihologie fenomenologică a imaginației) 1940
- L'Etre et le Neant. Essai d'ontologie phenomenologique (Ființa și neantul) 1943
- L'existentialisme est un humanisme (Existențialismul este un umanism), conferință publică, 1946)
- Critique de la raison dialectique. Precedé de Question de methode (Critica rațiunii dialectice, 1960)
- Cahiers pour une morale (Caiete pentru o morală), postum, publicat în 1983
- Situations philosophiques (Situații filosofice), 1990
- Verité et existence (Adevăr și existență), 1990.
Romane și nuvele[modificare | modificare sursă]
- La Nausée (Greața), 1938
- Le Mur (Zidul) (Le Mur; La Chambre; Érostrate; Intimité; L'Enfance d'un chef), 1939
- L'Enfance d'un chef (Copilăria unui șef), 2003
- Les Chemins de la liberté (Drumurile libertății): vol.I, L'Âge de raison (Vârsta rațiunii), 1945; vol.II, Le Sursis (Amânarea), 1945; vol.III, La Mort dans l'âme (Cu moartea în suflet), 1949
- Écrits de jeunesse (Scrieri de tinerețe), 1990
Teatru[modificare | modificare sursă]
- Les Mouches (Muștele), 1943
- Huis clos (Cu ușile închise), 1945
- Morts sans sépulture (Morți fără mormânt) 1947
- La Putain respectueuse (Târfa cu respect)1947
- Les Mains sales (Mâinile murdare) 1948
- Le Diable et le Bon Dieu (Diavolul și bunul dumnezeu) 1951
- Nekrassov, 1956
- Les Séquestrés d'Altona (Sechestratul din Altona), 1960
- Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966
Critică[modificare | modificare sursă]
- Baudelaire, 1947
- Saint-Genet, comédien et martyr (Sfântul Genet, comediant și martir) 1952
- Qu'est-ce que la littérature? (Ce este literatura?), 1964
- L'Idiot de la famille (Idiotul familiei), monografie Flaubert, vol. I, 1971; vol. II, 1972
- Un théâtre de situation (Un teatru de situație) 1973
- Critiques littéraires (Cronici literare) 1975
- Mallarmé, 1984
Eseuri[modificare | modificare sursă]
- Situations (Situații), 1947-1976
- vol. I, Essais critiques, 1948
- vol. II, Littérature et engagement, 1948
- vol. III. Lendemains de guerre, 1949
- vol. IV, Portraits, 1964
- vol. V, Colonialisme et néo-colonialisme, 1964
- vol. VI, Problèmes du marxisme, 1, 1964
- vol. VII, Problèmes du marxisme, 2, 1965
- vol. VIII, Autour de '68, 1972
- vol. IX, Mélanges, 1972
- vol. X, Politique et autobiographie, 1976
- Plaidoyer pour les intellectuels, 1972
Eseuri politice[modificare | modificare sursă]
- L'Affaire Henri Martin. Textes commentés par Jean-Paul Sartre (Afacerea Henri Martin. Texte comentate de Jean-Paul Sartre), 1953
- Entretiens sur la politique, Gérard Rosenthal, David Rousset et Jean-Paul Sartre (Convorbiri despre politică), 1949
- Réflexions sur la question juive (Reflecții despre chestiunea evreiască), 1954 (prima ediție, 1946)
- On a raison de se révolter. Discussions entre Philippe Gavi, Jean-Paul Sartre et Pierre Victor (Avem dreptate să ne revoltăm), 1974
Autobiografii, memorii, corespondență[modificare | modificare sursă]
- Les Mots (Cuvintele), 1964
- Carnets de la drôle de guerre (Carnete dintr-un război ciudat), 1983
- La Reine Albemarle ou le dernier touriste (Regina Albemarle sau ultimul turist), 1991
- Lettres au Castor et à quelques autres (Scrisori către Castor și către alte câteva), 1983
Scenarii[modificare | modificare sursă]
- Freud, passions secrètes (Freud, pasiuni secrete),1960, film documentar în regia lui John Huston;
- L'Engrenage (Mecanismul), 1996
- Le Scénario Freud (Scenariul Freud), 1984
- Les Jeux sont faits (Jocurile sunt făcute), 1996 (prima ediție, 1947)
Prefețe, alte contribuții[modificare | modificare sursă]
- Nathalie Sarraute, Portrait d'un inconnu, 1956
- Frantz Fanon, Les Damnés de la terre, 1961
- Stéphane Mallarmé, Poésies, 1966
- Albert Memmi, Portrait du colonisé précédé du Portrait du colonisateur, 1985
- Georges Michel, La Promenade du dimanche, 1967
- Antonin Liehm, Trois générations, 1970
- André Puig, L'Inachevé, 1970
- Gisèle Halimi, Le Procès de Burgos, 1971
Contribuții la volume colective[modificare | modificare sursă]
- Le Chant interrompu. Histoire des Rosenberg, volum colectiv Aragon, P. Courtade, M. Druon, I. Ehrenbourg, F. Howard, J. Fréville, P. Gascar, Guillevic, F. Hellens, C. Julien, J. Kessel, J. Madaule, F. Mauriac, H. Pichette, V. Pozner, J. Prévert, C. Roy, J.-P. Sartre, A. Seghers, E. Triolet și de Vercors, ilustrații de Pablo Picasso - hors série, 1955
- Kierkegaard vivant, volum colectiv de J.-P. Sartre, J. Beaufret, G. Marcel, L. Goldmann, M. Heidegger, E. Paci, K. Jaspers, J. Wahl, J. Hersch et de N. Thulstrup. Allocution de René Maheu, 1966
- Tribunal Russel, vol. I, Le Jugement de Stockholm (publicat sub direcția lui Vladimir Dedijer); vol. II, Le Jugement final (publicat sub direcția lui Jean-Paul Sartre) 1967-1968
Opere complete, în colecția Pléiade[modificare | modificare sursă]
Evocări, corespondență, memorii, referințe[modificare | modificare sursă]
- Mémoires d'une jeune fille rangée, 1958;
- La Force de l'âge, 1960;
- La Force des choses, 1963;
- Tout compte fait, 1972;
- La Cérémonie des adieux, suivi d'Entretiens avec Jean-Paul Sartre, 1981;
- Journal de guerre, 1990;
- Lettres à Sartre, vol. I și II, 1990;
- Perdre la virginitee, 1945.
Alți autori:
- Francis Jeanson, Sartre par lui-même, 1955
- Régis Jolivet, Sartre ou la théologie de l'absurde, 1965
- Francis Jeanson, Sartre dans sa vie, 1974
- Annie Cohen-Solal, Sartre - 1905-1980, 1999
- Bernard-Henri Lévy, Le siècle de Sartre, 2000
- Heiner Wittmann, L'esthétique de Sartre. Artistes et intellectuels, Paris 2001
- Ronald Aronson, Camus et Sartre : amitié et combat, Alvik, 2005
- Denis Bertholet, Sartre : l'écrivain malgré lui, Infolio, Gollion 2005
- Annie Cohen - Solal, Sartre, un penseur pour le 21è siècle, Gallimard, 2005
- Michel Contat, Passion Sartre: l'invention de la liberté, Textuel, 2005
- Alfredo Gomez-Muller, Sartre de la nausée à l’engagement, Le Félin, 2005
- Bernard Lallement, Sartre : l'improbable salaud, Le Cercle Midi, 2005
- Bernard Lefort, Sartre, réveille-toi, ils sont devenus mous!, Ramsay, 2005
- Benny Lévy, La cérémonie de la naissance / Lecture de Sartre, Verdier, 2005
- François George Maugarlone, Le concept d'existence. Deux études sur Sartre, Christian Bourgois, 2005
| Corneliu Vadim Tudor | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 28 noiembrie 1949 București, Republica Populară Română |
| Decedat | (65 de ani) București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale (infarct miocardic) |
| Căsătorit cu | Doina Vadim Tudor |
| Copii | Lidia și Eugenia |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie |  România |
| Religie | Creștin Ortodox |
| Ocupație | politician, scriitor, publicist |
| Locul desfășurării activității | Strasbourg Bruxelles |
| Președinte al Partidului România Mare | |
| În funcție 20 iunie 1991 – 14 septembrie 2015 | |
| Europarlamentar | |
| În funcție 2009 – 25 mai 2014 | |
| Partid politic | PRM |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Prezență online | |
| pagină Facebook | |
| Modifică date / text | |
Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București) a fost un politician, publicist și scriitor român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.[1]
A fondat Partidul România Mare (PRM). Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.
A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu.
Biografie
Copilărie și studii
Corneliu Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul a doi oameni muncitori, Ilie, croitor, și Eugenia, fiind al cincilea și ultimul copil al familiei. A urmat cursurile Colegiului Național „Sfântul Sava” din București, pe care le-a absolvit în 1967. În 1971 a obținut licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei, prima de acest fel, în România, după cel de-Al Doilea Război Mondial. În 1975 a satisfăcut serviciul militar și a urmat cursurile școlii de ofițeri în rezervă, absolvind-o cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în mass media. Între 1978-1979 a beneficiat de bursa premiului internațional Herder, care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu, și a făcut studii de istorie la Viena, ca fiind un „student extraordinar”.[necesită citare]
Activitate politică
Președinte al Partidului România Mare
 | Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
Corneliu Vadim Tudor este fondatorul Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.
A fost senator de București în Parlamentul României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.
A fost inițiatorul și finanțatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și studenți. A fost un bine cunoscut iubitor și protector al animalelor.
La 15 iunie 2013, a avut loc o ședință extraordinară, ilegală, a Consiliului Național, la care au participat reprezentanții din 24 de organizații județene ale PRM. Atunci s-a decis revocarea lui Vadim Tudor și a conducerii PRM, cu 116 voturi "pentru" și 9 "împotrivă". Astfel, la 15 iunie 2013, Corneliu Vadim Tudor a fost revocat din funcția de președinte al PRM.[2]
La 27 iulie 2013, Corneliu Vadim Tudor, fondatorul partidului și cel care afirma despre el însuși: „Singurul președinte al PRM sunt eu”, a fost exclus din PRM.[3][4][5][6][7][8][9][10]
Magistrații Tribunalului București au decis însă ca europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor să fie repus în funcția de președinte al Partidului România Mare după ce fusese exclus din partid și înlocuit cu Gheorghe Funar, la așa zisul Consiliu Național, constatând ilegalitatea lui.[11]
Candidat la președinția României
A candidat la alegerile prezidențiale din 1996, clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380 români, adică 5,56% dintre votanți.
În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie.[12]
Conform rezultatelor finale ale alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa 3,68% din toate voturile exprimate și validate.
Membru în Parlamentul European
La 7 iunie 2009 a fost ales în Parlamentul European pe lista Partidului România Mare.[13] În nouă luni până în martie 2010 a participat la 15 din 37 de ședințe în plen - prezență de 40,54 %.[14] Prin aceasta a contribuit la plasarea României pe ultimul loc între națiunile reprezentate în Parlamentul European, România având o prezență de 84,46 %.[15][nefuncțională]
Decesul
Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se pare că a suferit un infarct miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18:30, potrivit agenției Mediafax.[16]
Publicist
| Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
A înființat revistele România Mare, în care a continuat politica revistei scriitorului Eugen Barbu, Săptămîna (culturală a capitalei), considerată de mulți critici literari o oficină a Securității, prin care, în anii '70-'80, erau puse în circulație informații provenite din arhivele acestei instituții și erau utilizate pentru șantaj politic și pentru contracararea postului Radio Europa Liberă în cadrul proiectului zis Melița și eterul.
A publicat 14 volume de poezie și proză, unul din ele, intitulat „Saturnalii”, fiind interzis și retras de pe piață în anul 1984, scriitorul fiind interzis de două ori de regimul comunist.
Este autorul a patru scenarii pentru teatru radiofonic și a debutat pe scena spectacolelor de teatru la Teatrul Tănase, în 5 decembrie 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.
Actualmente, micul său trust de presă publică revistele săptămânale, România Mare și Politica și ziarul Tricolorul.
Vadim Tudor a fost dat în judecată de mai multe ori pentru insultă și calomnie, după publicarea pamfletelor apărute fie sub semnătura sa, fie sub pseudonimul Alcibiade, în revistele România Mare și Politica.
Controverse
Poezia pamflet „În apărarea lui Eminescu”, scrisă la începutul anilor 1980, ca răspuns la un articol al rabinului Moses Rosen, care denunța revenirea antisemitismului în cultura română și făcea referire la unele poezii antisemite ale lui Mihai Eminescu.[17] a trezit reacții în presa internațională prin publicațiile Washington Post și Paris Match. Adunate protestelor intelectualilor români, ele au dus la retragerea volumului antisemit Saturnalii.
În ultimii ani,[Când?] Corneliu Vadim Tudor a exclus mai mulți membri care doreau schimbarea doctrinei PRM,[18] printre care: Corneliu Ciontu, Lia Olguța Vasilescu, Daniela Buruiană, Codrin Ștefănescu, Anghel Stanciu, Dorel Onaca, Dan Claudiu Tănăsescu (revenit în PRM în 2009). Cea mai răsunătoare plecare a fost a lui Corneliu Ciontu, considerat unul dintre cei mai de încredere oameni ai liderului PRM. I-a fost atât de apropiat încât, în martie 2005, Vadim Tudor s-a retras de la șefia partidului și i-a predat-o lui Ciontu. Șefia acestuia a durat însă mai puțin de trei luni. În iunie 2005, Vadim Tudor a revenit la conducere, iar Ciontu a fost forțat să părăsească atât președinția, cât și partidul. Odată cu el au plecat vicepreședintele Anghel Stanciu și zece parlamentari. După plecarea lui Ciontu, Vadim spunea despre acesta, în comunicatul de presă prin care declara că l-a dat afară din partid, că este: „electrician pensionar și analfabet”, „care nu știe nicio limbă străină”, ”fost activist PCR la sectorul 5”, „personaj mediocru pe care l-am instalat, provizoriu, în locul meu pentru că nu găsisem altul mai prost printre cei care îmi duceau servieta”.[19]
În 2011, a fost acuzat de fals în declarații și evaziune fiscală, conform ziarului Cotidianul [20] și web situl Puterea.ro.[21]
Declarații rasiste
De-a lungul timpului, discursul său împotriva romilor a mers până foarte departe.[22] Ziarul său, „România Mare”, a cerut la un moment dat exterminarea acestora, alături de „jidani și unguri”.[22]
După crima săvârșită de Romulus Mailat în Italia, a declarat: „În ce privește scandalul asasinării soției unui amiral italian de către un țigan originar din județul Sibiu declar în mod răspicat: italienii au perfectă dreptate, așa ceva reprezintă o barbarie fără margini și ne face țăndări imaginea în lumea întreagă.[22] Rog, totuși, să nu se utilizeze cuvântul „român”, fiindcă nemernicul nu e român, ci țigan!”.[22]
Amendă
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării l-a amendat pe Vadim Tudor cu 3000 de lei pentru că a numit-o „prostituată” în repetate rânduri pe fosta candidată la parlamentare Anca Cârcu.[23] Pe 30 aprilie 2014, Tribunalul București a decis, ca acesta să-i plătească daune de 1.000 de lei și să publice sentința în două publicații: Tricolorul și România Mare.[24]
Publicații
Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și arabă, și a scris piese de teatru. A scris împreună cu Sergiu Nicolaescu scenariului filmului Triunghiul Morții, regizat de Nicolaescu.
- 1977: Poezii, Editura Eminescu
- 1977: Epistole vieneze, Ed. Eminescu
- 1979: Poeme de dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
- 1981: Idealuri, Ed. Eminescu
- 1983: Saturnalii, Ed. Albatros
- 1983: Istorie și civilizație- Ed. Eminescu
- 1983: Mîndria de a fi români- Ed. sport-turism
- 1986: Miracole, Ed. Albatros,
- 1986: Carte românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
- 1990, 1991 și 1992: Jurnal de vacanță,
- 1996: Poems, Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
- 1998: Piesele de teatru radiofonic:
- Colindul puiului de cerb, 1968,
- Secerișul de iarnă, 1976
- Domnul Tudor din Vladimiri, 1977
- Adevărul la puterea I-a, 1977
- Toată lumea știe fotbal (premieră în decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
- 2000: Pamflete cu sifon albastru
- 2004: 101 Poezii, Bijuterii
- 2007: Cartea de Aur
- 2008: Cîntece de dragoste'
- 2010: Europa Creștină [25]
- 2010: Artificii [25]
- 2011: Cele mai frumoase aforisme
- 2015: Elegii pentru suflete nobile
- 2015: Pamflete explozive
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu